Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

8 février 2013 5 08 /02 /février /2013 20:43

Cinema-ul are privelegiul de fi ilustratorul oricărui gen și mediu de artă, de la biografii romanțate, la filme experimentale, strict vizuale - în care nimic nu este (sau nu pare) ”inteligibil”. Îmi plac nespus filmele biografice, și am mărturist-o nu o dată. Dar mă ung pe suflet mai ales filmele încadrate, de regulă, în direcția art house. Blogul meu abundă și de astfel de slăbiciuni manifestate-n public, din cînd în cînd.

 

Acum vreau să vorbesc despre două filme care au ca subiect muzica, și cei care o fac și o promovează, în esență nu e vorba de filme muzicale (musicalles), ci despre oameni care ne aduc muzica. Ne-o dăruiesc - împrenă cu propriul lor destin.

 

Regizorul Yaron Zilberman este cel de-al doilea lui lung-metraj de ficțiune. Omul este de pregătire fizician, a lucrat ca matematician pe Wall Street, apoi a venit pasiunea pentru film. Care nu l-a mai lăsat. El spune că inspirația pentru acest film - ”The Late Quartet ”(2012) - i-a venit de la Beethoven's "Late Quartets".  Ei bine, narațiunea filmică urmărește evoluția unui cvartet de coarde de renume, în anul în care acesta împlinea un sfert de secol de colaborare comună. Veteranul acestui cvartet, violoncelistul, jucat foarte sensibil de Christopher Walken, află la un moment dat că are boala Parkinson. Din acel moment, întreaga coeziune a grupului începe să scărțîie, nimic nu a mai fost ca înainte. Ceilalți trei membri ai cvartetului sunt: Philip Seymour Hoffman , Catherine Keener  , Mark Ivanir.

 

Cel ce joacă vioara I-a este personificat de actorul Mark Ivanir, care este un tip ursuz, introvertit, frust, care-și prepară singur arcușele, spunînd că nu poți scoate sunetul dorit din orice fire de păr, și nici din orice esență de lemn, din care se confecționează vergeaua cu care atingi corzile viorii. La un moment dat, aflăm că el este și mentorul - Alexandrei Gelbart, fiica celorlalți doi membri ai cvartetului; în cele din urmă mentorul și emula devin iubiți. 

 

Minunat în acest film este faptul că auzim o muzică minunată, vedem oameni vii, cu slăbiciuni, pasiuni, devotamente; vedem și New Yorkul, care e și el un personaj aproape pe picior de egalitate cu muzicienii, la a căror destine devenim martori. Înțelegem că frumusețea se poate situa în preajma suferinței, că iubirea poate fi vecină cu ura, sfîșierea și frustrarea. Mai înțelegem că toate au un sfîrșit, că viața omului e, inconturnabil, limitată și condiționată. Și doar muzica e cea care poate amîna sau chiar schimba un destin omenesc.

 

Acest din urmă lucru e urmărit cu meticulozitate într-un alt proiect cinematografic, în filmul The Soloist (2009), regizat de Joe Wright

 

Aici avem de-a face cu o altă maladie care-l exclude din mediu muzical pe un tînăr violoncelist, dar nu-l îndepărtează cu totul de muzică. Schizofrenia îl aruncă pe Nathaniel (Jamie Foxx*) din celebra Julliard School. Lîngă monumentul lui Beethoven din Los Angeles îl întîlnește un jurnalist de succes, de la LA Times, Steve Lopez. Cei doi se împrietenesc, pînă cînd lumea află despre drama lui Nathaniel, despre care jurnalistul

( Robert Downey Jr. )a scris o serie de articole. Acesta din urmă încearcă să-l readucă în sfera socială normală, poate chiar în mediul muzical. Dar boala celui ajuns pe stradă îl ține captiv în mediul celor fără adăpost, a mizeriei străzii, a literelor și cifrelor, șobolanilor și a acelor ființe fără nicio șansă. Muzica, și memoria anilor în care ea îi dădea șanse de viitor, sunt singurele consolări pentru cei din jurul lui Nathaniel. El însă este absolut rupt de lumea ”oamenilor normali”, și se simte fericit doar acolo unde se află: în haloul propriilor năluciri. A glasurilor venite din interior, care-l asupresc. Steve încearcă să-l aducă într-un azil social, apoi într-un apartament, după care îi face rost de un violoncel, dăruit de o bătrînă muziciană după ce a citit primul articol despre nefericitul Nathaniel - care cînta pînă atunci la o vioară spartă, cu doar două coarde tocite...I-aduce apoi un celebru violonist, care să-l susțină, să-l readucă pe scenă. Nu iese nimic, căci boala lui Nathaniel este incurabilă, devastatoare, castratoare. Orice ințiativă venită din exterior era retezată de reacțiile adesea violente venite din interiorul muzicianului. Patologiile creierului sunt mai puternice decît afectele sau dorințele. Mai contondente decît capacitatea de a te apăra. Luptele sunt crîncene, iar omul nu iese decît înfrînt, o ruină, abandonat în cele din urmă de cei din jur. Steve este nevoit și el să renunțe la efortul de a-l recupera, căci forțele erau inegale. Schizofrenia proiectează din ființa umană o hoardă de dușmani ai propriului eu, și a celor din preajmă. Și nu există scăpare. Nici soluții. Știm însă - că muzica, doar ea, îl făcea pe Nathaniel să simtă bucuria, liniștea, împăcarea. Iar pe Steve - să înceapă să înțeleagă că muzica este mai presus de noi, de natura umană!  Și astfel va fi mereu.

 

Recomand cu căldură aceste realizări cinematografice! Poate chiar urmărite simultan - cum le-am văzut și eu.

 

 

N.B. Fraza din titlu aparține regizorului Yaron Zilberman.

* Recent, a avut rolul principal în filmul lui Tarantino, Django Unchained.

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article

commentaires

Virgiliu Ganea 10/02/2013 19:01


I have seen a lot of movies long time before, but I can't to forget the famous Sir David Lean...


How to forget movies such as Great Expectations ,Oliver Twist, Brief Encounter, Doctor Zhivago, Bridge on the River Kwai or Laurence of Arabia... I'm sure that you saw a one of other of them.
Virgil Ganea

alysyx 09/02/2013 16:32


Doua exercitii de admiratie.Ca si postarile dv.Arta este printre putinele porti de scapare,arta ne da lectia sincronizarii perfecte.Viata insa nu poate fi perfecta,ca un quartet care trebuie sa
creeze note sublime.Oare ce se intampla atunci cand trebuie sa alegem intre viata si arta,asumata ca destin?Viata este un dar de la Dumnezeu,arta este intalnirea cu acesta.Si eu prefer cel mai
mult filmele biografice .Mi am amintit cu aceasta ocazie de filmul "Hilary and Jackie",din 1998.