Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

5 avril 2011 2 05 /04 /avril /2011 10:24

Lumea noastră te învaţă să fii performant, inventiv, neînfricat, iscoditor, calculat, trufaş, smart, ce mai...cel mai...clair et distinct.

 

Laicatul construieşte Turnul Babel.

 

Biserica construieşte omul, îl modelează din lut. Dar lutul după ardere e casant, fărîmicios, se schimbă doar prin spargere...

 

Ce este arderea? Decizia.

 

Ce premerge acesteia? O lungă dihotomie, o pendulare între "ştiu / nu ştiu".

 

O meditaţie asupra acesteia propune Preotul Andrei Tkaciov, o voce distinctă a teologie actuale din Ucraina:

 

  "ştiu / nu ştiu"

 

"Cît de multe cuvinte minunate există pe lume! Să lăsăm puţin de o parte Crezul, şi cuvintele cu care facem declaraţii de dragoste. Să ne concentrăm pe minunata fraza: Nu ştiu.

Dumnezeu mi-e martor că nu mint, cînd vorbesc despre frumuseţea ei. Nu e cu nimic mai prejos decît strigătul solemn: EVRICA!

 

Trebuie fugit de omul, care declară sus şi tare că le ştie - ca de blestem. Dimpotrivă, omul care cu smerenie zice: Nu ştiu asta, - se face bine plăcut. Devine chiar frumos, dincolo de trăsăturile chipului, de sex, dau de vîrsta pe care o are.

Unul vociferează că are răspunsuri la orice întrebări, şi spre el se îndreaptă gloatele de oameni, acei ale căror întrebări, de regulă, sunt lipsite de seriozitate. Altul spune că sunt lucruri care-l depăşesc - iar tocmai acesta devine un interlocutor captivant. Pentru că acesta -- ştie graniţele înţelegerii sale.

 

Necunoaşterea salvează. În acvariu înoată un peştişor. El este, în esenţă, într-o temniţă, şi mai e şi urmărit. Dacă acest peştişor ar fi conştient de umilinţa la care e supus, ar refuza să mai mănînce, şi peste două zile va pluti cu burta în sus - mort de necaz, şi ucis de privirile indecente. Dar el înoată în voie, pe acelaşi traseu, se apropie de geam ca răspuns la bătaia cu unghia în sticla acvariului...Se vede astfel de aproape că nu e om. Omenescul îi este străin -- conştiinţa suferinţei.

 

Şi noi suntem puţin în captivitate, şi noi suntem urmăriţi. Chiar mai mult decît ne putem închipui. Dar nu avem ştiinţă de aceste lucruri, nu le simţim ca atare, de aceea nu ne facem griji.

 

Eu, de pildă, nu ştiu niciodată ce gîndeşte vecinul de lîngă mine, cînd călătoresc în maxi-taxi. Dacă aş avea o astfel de cunoaştere, oare liniştea s-ar mai arăta mie? Mă îndoiesc. Dacă mi s-ar deschide minţii contorsionările şi învălburările sorţii tuturor oamenilor cu care mă intersectez în viaţă - putea-voi, oare, să trăiesc în pace? E o întrebare retorică. Dar cred că nu. Ne-am urî unii pe alţii, ne-am scîrbi de vecinătăţi. Porunca iubirii presupune o oarece necunoaştere divină despre natura omului, şi o nedorinţă de a pătrunde în esenţa acestei taine. Iată de ce iubirea faţă de cel ce ne greşeşte, care nu se stinge la vederea păcatelor lui, este superioară şi chiar mai minunată decît învierea morţilor.

 

Necunoaşterea noastră este un cadou de la Dumnezeu, ca şi cunoaşterea aceea relativă, ca şi dexterităţile şi talentele cu care ne împăunăm. Din acest clar-obscur, din alternanţa complicată dintre "ştiu / nu ştiu" se articulează frumuseţea lumii omeneşti. Să ni se spună că lumea nu e doar negru şi alb, ci conţine o infinitate de nuanţe. Cu toate astea, anume fotografiile negru / alb sunt cele mai reliefate şi mai suculente. Anume ele îmbălsămează cel mai bine clipa, şi transmit pulsaţia vieţii. Culorile stridente - araţin artei populare,cărţilor poştale, expediate de Crăciun, fără urmă de credinţă în Întruparea Domnului. Albul şi negrul cu mulţimea lor de nuanţe - e viaţa însăşi, deloc monotonă. Iar una din laturile acestui adevăr negru / alb -- chiar binomul "ştiu / nu ştiu".

 

Ştiu, de pildă, că voi muri, neştiind însă cînd. Nici nu-mi doresc să ştiu asta, ca să nu-mi întinez cu această ştiinţă ucigătoare bucuria vieţii şi libertatea comportamentului creator. Cunosc că păcătuiesc, dar nu ştiu dimensiunea plenară a păcatului, pentru că nu-mi sunt judecător, nu am nici cuvînt întru îndreptăţire şi sentinţă. Cunosc multe, dar şi mai multe îmi rămîn necunoscute. Neştiinţa mă bucură în aceeaşi măsură în care resimt un extraz intelectual provocat de vreun concept nou înţeles, sau de vreo problemă soluţionată. Refuz pretenţia de a cunoaşte totul. Vreau să fiu ca peştişorul, care înoată fericit într-un recipient insignifiant, dar suficient. Doresc însă să fiu un peştişor care se roagă! Doresc să fiu Hamlet, care cunoaşte Universul privind într-o găoace minusculă, şi care nu se teme de coşmarurile nopţii.

 

Mîndria e inutilă. Patosul nu-şi găseşte niciodată locul. Chiar dacă omul zboară în cosmos, după ce se întoarce nu trebuie să zică: "Am cucerit cosmosul". Tu, omule, doar ţi-ai băgat nasul într-o lume nouă, iar acolo, pe tine, nebunule, te-au tolerat. Ridicam întotdeauna din umeri cînd auzeam din gurile alpiniştilor sau ale marinarilor, că ei ar fi cucerit, chipurile, piscurile munţilor sau largurile mărilor. De fapt, nu ai făcut decît să urci foarte sus, şi să coboari teafăr de acolo. Eşti încă viu, iar piscul cum a fost - aşa a şi rămas. Nu poţi fi sigur niciodată că vei mai escalada încă o dată acea înălţime. De unde acest patos al cuceririi?

 

Poate că ai cucerit sinele, frica proprie, lenea care te copleşeşte? Atunci datele problemei devin altele. Asta e calea. Pe acest drum biruinţele sunt necesare şi minunate. Lumea exterioară se cunoaşte prin cea interioară. Imensitatea lumii de afară păleşte în faţa profunzimii celei dinlăuntru. Iar tainele aici abundă. Lăcustele se grăbesc să mînînce mugurii de grîu, dar nu vor cunoaşte niciodată grîul. Mintea hapsînă a cuceritorului se inhibă de rezultate exterioare. Dar bucuria asta e de scurtă durată. Dacă mintea nu se va smeri în a-L chema pe Dumnezeu -- DOAMNE! -- totul se va preschimba, deloc spre bucuria exploratorului trufaş.

 

Se poate întîmpla că atunci cînd omul va fi setos, apă să nu fie. În locul apei: lucioase, răcoroase, mîntuitoare - să rămînă doar formula apei. Această formulă nu va potoli niciun însetat. Îi va irita pe cei ce o cunosc. Tot atfel formula chimică a pîinii va da doar frisoane celui flămînzit - oferită pe o hîrtie, în locul unui boţ de pîine adevărată. Aceasta este neputinţa şi iritarea provocate de succesele morganatice - perspectiva oricărei cunoaşteri trufaşe. Apa în acea zi, ziua foametei şi setei, o va avea doar peştişorul. Sau acela care măcar puţin va semăna cu aceasta - acela mulţumit cu puţin spaţiu şi fericit pe interior; acela care nu doreşte să absoarbă cu mintea hapsînă întregul Univers."  

                                                                                                                                                                                 

 

                                                                                                                                                                                  [octombrie, 2010]

 

tălmăcire de v.b.        

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article

commentaires

Vladimir Bulat 09/04/2011 06:09



Mulțumesc!


 


Desigur - că NU!



Vera P. 07/04/2011 06:21



Excelenta asemuire a omului cu pestisorul din acvariu!


Dar putem fi astfel? Fara ajutorul lui Dumnezeu, sigur nu...