Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

3 novembre 2009 2 03 /11 /novembre /2009 10:26

Pornirăm la drum pe ceaţă şi ploaie măruntă, lipicioasă. Deşi meteorologii au anunţat soare, de dimineaţă acesta se "fudulise" să apară. După centura Buzăului, spre Nehoiu, drumul se îndrepta vertiginos spre munte. După ce traversăm o linie de cale ferată, brusc, se arată şi soarele. Norii au dispărut ca decupaţi dintr-un film...începea o nouă secvenţă, ca la cinema, când în crâmpeiul următor -- vezi un alt timp. Dar noi nu stăteam pe loc, în fotoliul cinematografului, înaintam cu maşina spre ceva încă neclar, care se voia descoperit. Ajungem în comuna Măgura, apoi o luăm spre stânga din drumul naţional, către mănăstirea Ciolanu. La scurtă vreme o Dacie-papuc ne face cu "ochiul", oprim. Şoferul Daciei ne întreabă dacă nu am văzut poliţie pe drum (avea lemne furate de prin pădure, probabil), iar noi ne convingem că acesta e drumul spre "parcul de sculptură" de la Măgura.

De multă vreme ne dorim să ajungem acolo. Deşi nu e tocmai departe de Bucureşti, dacă ţinem cont de faptul că de-a lungul anilor am colindat Balcanii şi Europa apuseană, acolo încă nu ajunsesem. Iată că în acestă sâmbătă am cutezat să pornim la drum. Din DN 10 sunt aproape 9 km. de drum modernizat, printre copaci şi mici luminişuri cu peisaj forestier. "Pictorul" terestru a trasat deja primele pensulaţii de culori romantice, diferite de verde. Pădurea lunecă-n vii nuanţe de galben, portocaliu, brunuri, cărămiziu, roz, gri şi altele. Vacarmul cromatic ne fură privirile, şi înţelegem aproape organic părerea de rău a verdeţii de a se despărţi de soare şi căldură.

După o curbă mai abruptă se văd primele sculpturi lăsate de taberele succesive ce s-au ţinut în preajma mănăstirii, începând cu anul 1970. Parcăm în faţa intrării în incinta aşezământului. O poartă din lemn sculptată o străjuieşte, iar mie mi se pare deosebit de neadecvată acolo, nu are nimic în comun cu locul...topit în natură. Curtea mănăstirii e mare, largă, aerisită, cu două biserici, una mai mare, alta mai mică, ridicate după a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Nimic deosebit faţă de mănăstirile munteneşti, în afara unui plus de rusticitate căutată, poate. 
Ieşim din curte şi ne îndreptăm spre luncile străjuite de arbori din preajmă. Găsim zeci şi zeci de sculpturi cioplite în piatră, aranjate cronologic, pâlcuri anuale. Acum sunt numerotate, catalogate. Câţiva pomi stranii ne-au atras atenţia, erau foarte asemănători cu măslinii contorsionaţi întâlniţi în Muntenegru. Aici erau, probabil, meri sălbatici. Un grup sculptural evoca drama Brâncovenilor, canonizaţi recent. Dar atunci era pe la 1973, ceea ce m-a făcut să sesizez că "mentalul colectiv" era marcat profund de martirajul bărbaţilor Brâncoveni, în Stambulul îndepărtatului an 1714...

Sculptura lui George Apostu "priveşte" spre cupolele mănăstirii Ciolanu.
 
Mă copleşea gândul că toate aceste lucrări, o mulţime mare, au apărut în plină eră comunistă, şi că majoritatea absolută a sculptorilor români au trecut pe aici, şi au lăsat "însemne". Au creat în voie, dezlânat, liber, psihotic şi nestingheriţi de nimeni! M-a amuzat de-a dreptul că s-a păstrat platforma de beton, semicirculară, cu o bordură în formă de amfiteatru -- locul vernisajelor. Aici se ţineau "discursurile" de inaugurare de după fiecare ediţie a taberelor. Totul ca la carte. Sesizez că se poate face o istorie a raportului dintre acest loc, cu întreaga sa colecţie de sculpturi şi năzbîtii plastice, comunism şi mănăstirea Ciolanu. Ar ieşi ceva cel puţin straniu şi emoţionant.

Continuând drumul spre Întorsura Buzăului, trecem prin orăşelul Nehoiu, cu câteva blocuri din epoca ceauşistă, de vreo 9-10 nivele şi o înaltă catedrală, nouă. În preajma acesteia, o bisericuţă de lemn, cu o clopotniţă scheletică. Localitatea e pe punctul cel mai înalt al masivului de aici, după care se coboară, şi se urcă iarăşi, spre lacul Siriu. Drumul şerpuieşte precum un cal în călduri, şi o ţine tot aşa kilometri în şir. Mi-a evocat unele porţiuni de drum de-a lungul Mării Ionice, din Albania. Oprim pe un tăpşan încă verde, dar două căpiţe de fân proaspăt cosit ne convinge că e toamnă târzie deja. Doi câini blânzi ne dau târcoale, simt venirea frigului şi adulmecă ceva de-ale gurii, să pună grăsime sub blană. Nu prea au şanse, căci mâncăm din traistă, frugal, plăcinte şi smochine uscate. Cărarea se prăbuşeşte lângă oglinda apei. Lacul e liniştit, apa mângâie duios malul gloduros. Câteva bârne uscate ne îmbie să le simţim căldura sorbită din razele acestea ultime ale soarelui. Rămân în maiou, sunt conştient că e ultima zi din toamna asta, când îţi poţi permite...Cu regretul că nu putem face baie revenim la drum. Zăresc un pom de măr, necrozat, mâncat pe dinăuntru, ca cioplit cu dalta, dar se ţinea ţanţoş şi nițel cârn. 
Mărul rămâne în picioare, chiar dacă mult din el nu mai este.

Este clar deja că instalarea iernii e într-o zi cu multă lumină şi soare prietenos. La drumul de întoarcere savurăm o ciorbă de pui, la terasa "Scorpion" din Nehoiu, pitită în poala pieţii. Bag seama că am cumpărat ultimele legături de pătrunjel şi mărar cultivate în grădină. Insidios, prin semne fine şi dimineţi ţepoase -- iarna o rostogoleşte pe toamnă din prezidiu, şi-i ocupă locul. 

Azi dimineaţă am mirosit primii fulgi, anemici şi încă prietenoşi...

P.S. Dimineaţă aflu că New York Book Review, ediţia în limba română şi-a încetat apariţia. Trist, o citeam în fiecare luni, de un an încoace. Poate mai mult decât calitatea textelor, îmi plăcea foarte mult grafica şi designul publicaţiei. De aici încolo mă voi uita pe numerele vechi, recitind anume articole, pe teme de artă, design, istorie contemporană... 

Tot azi a trecut la Domnul și venerabilul sociolog francez Claude Levi-Strauss, avea 100 de ani. Să fiu onest, nu mai știam că trăiește! 

Foto: Cristina Bulat 

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article

commentaires

vipera 15/11/2009 21:48


despre viata si moartea lui Lévi-Strauss, text descoperit cam tarziu:
http://www.liberation.fr/culture/0101601092-le-penseur-des-mondes-perdus

oricum, e bine sa fie la arhiva!

Noapte luminoasa, Lévi-Strauss!


Vladimir B. 09/11/2009 01:02


Cel mai tare repros pe care am putut sa-l primesc in ultima vreme...

Dar poate ca anumite lucruri trebuie scrise mai marunt, caci si ele sunt cam "maruntele".


Valentina 08/11/2009 20:55


Scrie si tu mai mare... Am ametit citind :)


Adina Keneres 06/11/2009 21:19


...m-am uitat cu drag la poze. Marul e de milioane, ca lucrat ! Se inteleg foarte bine textul si pozele - poate aveti si o mina anume facuta pentru asta, nu degeaba un ce antrenament de comentator
:). Imi inchipui ca poti avea batai de cap cu pozele - eu nu stiu sa lucru cu site si blog, limbajele si "trebile" lor ma depasesc.


Adriana 05/11/2009 21:13



O icoana athonita a Sf.Gheorghe ce se gaseste pe acolo.