În data de 6 noiembrie 1927, pictorul Nicolae Tonitza îi acorda un interviu poetului Adrian Maniu, pentru revista ”RAMPA”, în care apăreau numeroase cronici plastice, convorbiri cu artiști, reproduceri alb-negru, după operele care apăreau în expoziții la acea vreme.
Am spicuit cîteva crîmpeie din acest interviu, pe care l-am transcris cu grijă și interes...cu pixul.
”Ce imagine nu puteți uita?
O albă acuplare michelangeliană, între un țăran și o țărancî, pe verdele peliniu al unei pajiște bârlădene - în primăvară...Aveam pe vremea aceia vreo șease ani...
Debutul?
...Adevăratul debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, cînd am primit de la cucoană bătrînă, comanda să-i fac portretulș ”în doi”. Doamna îmi făgăduiese patru lei pentru această operă - și libertatea să-i ciupesc la discreție, din ”agudele” grădinii, tot timpul cât voi lucra. Am reușit, firește, să zugrăvesc o cucoană bătrână, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulțumită și m'a pus să-i corijez tabloul, după indicații tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subțire, cerceii mai lucioși - până când mă trezisem că pictasem o fetiță de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată - (avea peste 65 de ani) - și m'a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă și strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că sunt false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor...Ceea ce am putut, cu prisosință, verifica și mai târziu...
Care a fost marele dv. insuscces?
Acum trei ani, când colegul Maxy m'a pârât publicamente că îmi comercializez munca...ceia ce a avut ca urmare deschiderea unei prăvălii rivale, de perpetuă concurență, în strada Câmpineanu...”.
pag. 1 și 2.
Nicolae Tonitza, Noapte bună!, u.c., 59, 5 / 49, 5 cm. [prima jumătate a anilor '20].
credit foto: Artmark
