Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

22 juin 2011 3 22 /06 /juin /2011 10:11

În numărul de primăvară (2011) al  revistei Lettre Internationale (ediţia română) dau peste un lung text intitulat Trădarea, semnat de eseistul şi poetul Adam Zagajewski, din care am spicuit cîteva fragmente, mărturisesc, tulburătoare

 

" Să astîmperi curiozitatea unui străin cu propria suferinţă - trebuie să recunoşteţi că aici se ascunde o anumită disproporţie între apetit şi hrană (...)"

 

Epocile mor mai mult decît oamenii, din ele nu rămîne nimic. Epocile sunt ca bujorii din obraji. Cînd dispar, totul dispare. Am mai spus deja - unele nume erau sub înaltă tensiune. Era vorba în principal d frică, de acord. Numai că, vedeţi dumneavoastră, fricii nu îi place să apară dezgolită. Întotdeauna pretinde să pară şi altceva - ambiţie, fanatism, loialitate. Energia este pretutindeni, nu iartă pe nimeni. Ah, mă amuză pretinsele jurnale scrise atunci cumva la cald, de observatori inteligenţi şi independenţi. Intersant de ce documentele acelea scrise pe genunchi  sunt publicate abia după douăzeci şi cinci de ani. După un sfert de secol (...)".

 

Credeţi că e atît de uşor să-ţi vinzi sufletul? Era un tîrg, erau mulţi doritori, nu reuşeau toţi. Candidaţii erau mai mulţi decît locurile. Aşa e mereu. De ce ar fi trebuit să fie altfel? Exista o singură lume, o singură viaţă. Gîndiţi-vă că vă trezeaţi în stalinism, în anii dispreţului, nu-i aşa, vă trezeaţi într-un aşternut, în corpul pe care-l cunoşteaţi pe de rost, plin de nevoi şi capricii. Vă trezeaţi lîngă femeia pe care o iubeaţi sau lîngă o fată cu care eraţi numai fiindcă cealaltă vă părăsise (...)".

 

Totalitarismul - ca să folosesc termenul vostru academic - înseamnă viaţă, energie, ambiţie, înseamnă premii, ierarhii, pasiuni, avansări fulgerătoare, cariere napoleoniene, posibilităţi uriaşe pentru tinerii din oraşele mici. Cu preţul morţii. Despre asta nu e voie să vorbim. Totalitarismul e viaţă ruptă de moarte. Pentru voi, fiinţe anemice, predispuse la melancolie, acest sistem înseamnă moartea. Dar nu-i adevărat. Luaţi de pildă nenumăratele congrese, întruniri, şedinţe care aveau loc atunci fără încetare, în fiecare zi. Guverna cumva acolo moartea? Nicidecum, la cîrmă erau ambiţia, pasiunea pur omenească. Oh, era o lume plină de vitalitate! (...)". 

 

Se întîmpla mai mult decît puteţi înţelege. Era o lume senzorială şi în noi existau instincte şi dor. Suntem judecaţi de miopi cu ochelari groşi, de oameni de ştiinţă neîndemînatici. Intelectul judecă instinctele. Ce este memoria? Lumea voastră echitabilă a memoriei este neomenească. Nu e voie să greşeşti, fiindcă veniţi voi, cercetătorii trişti ai accidentelor trecute (...)".

 

Lumea e mai mult decît o faptă bună sau rea. Doar o parte a societăţii se supune judecăţii etice. Viaţa nu poate fi judecată, dar ce spun eu, nici măcar o zi nu poate fi judecată, e prea plină. Poate Dumnezeu să reuşească. Pot fi condamnate faptele, însă nu datele. Faptul că îmi iubeam prietenii şi admiram postura maiestuoasă a lumii mi-ar putea fi confiscat numai pentru că scopul călătoriei era unul reprobabil? Nu există plasă cu care poate fi pescuită acea zi. Nu există. Ceea ce nu înţelegeţi este chiar realitatea (...)".

 

Puţine lucruri se pot spune. Ceea ce e minunat şi ceea ce e crud nu merg puse pe hîrtie. Sunt în noi, dar nu în cuvintele noastre. Suferinţa e făcută să fie simţită, ea nu se lasă studiată. Există mai multă memorie decît amintiri. Nu controlăm trecutul. Sunt în el atîtea mistere cîte în viitor (...)".

 

Ştim bine că nu toţi trebuie să fim poeţi. Dar există o lege a firii: dacă într-un moment de revelaţie dureroasă ochilor cuiva li se dezvăluie ţesutul lipsit de apărare a realităţii, atunci acel cineva, ales şi totodată condamnat de soartă, nu se poate dezice de vocaţie. El percepe semnele sfinţeniei din lume şi această descoperire îl marchează o dată pentru totdeauna (...) Căutarea poate privi un singur lucru: întoarcerea la locul fertil, la deplinătatea văzului (...)".

 

E de-ajuns să priveşti atent ca să observi frumosul (...)".

 

Iată trădarea mea. Tăcerea. Nu am povestit ceea ce numai eu puteam lămuri. Să nu vă gîndiţi că altcineva care ar fi trăit în acea perioadă, în acelaşi oraş, m-ar fi înlocuit; nimeni nu a văzut acelaşi oraş, acelaşi război crud, nimeni nu a auzit aceleaşi păsări, nimeni nu a încercat cu limba gustul aceluiaşi pumn de zăpadă (...)".    

 

Ceea ce cu adevărat esenţial în noi şi în obiecte nu sare în ochi. Un soi de nedreptate comercială a ontologiei face ca, în percepţia zilnică, primul plan să fie ocupat de aspecte legate mai degrabă, cum să spun, de un troc, de folosul pe care-l avem de pe urma noastră şi a lucrurilor. Eu trebuia să repar această nedreptate şi trebuia să redau calităţilor ascunse, nobile, imporanţa cuvenită. Aceasta îmi era misiunea (...)".

 

Poezia nu poate fi proprietatea poporului, căci în felul acesta ar putea fi luată în stăpînirea de stat. Ea nu aparţine nimănui (...)". 

 

Cine începe să o dată să privească în loc să fie părtaş la trăiri, să.şi facă griji, să simtă, să acţioneze împreună cu alţii, nu va fi niciodată un membru acceptat, tolerat al marii turme (...)".

 

Nu credeţi că poezia e o armă slabă? Nu sunteţi de părere că e o cruzime să înconjuri un poet cu o haită de lupi, să-i ceri o rezistenţă supraomenească?.. Totuşi nu e fair să uiţi de toate diferenţierile, de faptul că mulţi oameni erau călăuziţi atunci de intenţii nobile (...)". 

 

Viaţa e o trădare. Oricine are sufletul nemuritor şi a primit viaţa este un trădător. Nu există nicio formă de viaţă care să poată satisface postulatele nemuririi. Nu există. A trăi înseamnă a trăda ceea ce avem mai preţios. Iubirea trădează iubirea pentru că trebuie să fie mai prejos decît visul despre iubire (...) A trăi înseamnă a trăda, a fi mai prejos de valoare, de cerinţe. De cîtă răbdare e nevoie pentru a suporta cursul lent al vieţii! Micile veşnicii, în care ne scăldăm ca vrăbiile în băltoace, nu se totalizează. Lumea e dublă, ruptă, mereu. Abjectă chiar şi acolo, în cele mai liniştite ţări. Nu ştiţi cine era atunci adevărata teroare a tuturor? Epoca aceea există numai în relaţionări, în comparaţii. Dacă nu sesizaţi acest lucru, n-o să înţelegeţi nimic. Nimic. (...)".

 

Dacă vă aşteptaţi ca vreun sistem politic să vă salveze sufletul, să vă dea garanţia veşnică a infailibilităţii, dacă aşa credeţi, atunci repetaţi greşeala mea de odinioară, numai că sub altă formă: aveţi prea multă înceredere în sisteme. Vă veţi înşela, vă rog să fiţi pregătit. Altfel decît mine, cu siguranţă, poate mai mult în sfera dreptei, nu putem şti încă. Prin urmare, exageraţi puţin fiind atît de sigur că aveţi dreptate (...).

 

Să salvezi un om înseamnă atît de mult! (...)."

 

Traducere de Sabra Daici.

Spicuiri din textul cuprins între paginile 73- 82.  Un auto-portret al poetului Adam Zagajewski, aici.    

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article

commentaires

Antonina 28/06/2011 08:55



Multumim! Foarte problematic.



Vladimir Bulat 24/06/2011 09:31



Mulţumiri pentru acest minunat poem!


Şi dacă vorbim de demnitate, am reţinut citind azi un interviu cu scriitorul italian, Andrea Bajani, această frază: "Gîndindu-mă mereu că a-ţi ascunde o latură a
personalităţii echivalează cu a-ţi tăia o mînă sau un picior. Nu cred în exhibiţionism, ci într-o demnitate a emoţiilor. Dar să-ţi înghiţi emoţiile de dragul stereotipiilor sociale e cel mai mare
sacrificiu pe care îl poate face un om. În esenţă, suntem făcuţi  din emoţii; cuvintele apar mai tîrziu".


Integral interviul poate fi cetit aici:


http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Andrea_Bajani-scriitor-_-Nimeni_nu_vorbeste_despre_imigrantii_italieni_din_Romania_0_503350165.html


Recomand cu căldură maximă!



Vera M. 22/06/2011 19:21



 UN FRAGMENT DIN FABULOSUL POEM AL LUI ZAGAJEWSKI:


 


Try to Praise the Mutilated
World





Try to praise the mutilated world.
Remember June's long days,
and wild strawberries, drops of wine, the dew.
The nettles that methodically overgrow
the abandoned homesteads of exiles.
You must praise the mutilated world.
You watched the stylish yachts and ships;
one of them had a long trip ahead of it,
while salty oblivion awaited others.
You've seen the refugees heading nowhere,
you've heard the executioners sing joyfully.
You should praise the mutilated world.
Remember the moments when we were together
in a white room and the curtain fluttered.
Return in thought to the concert where music flared.
You gathered acorns in the park in autumn
and leaves eddied over the earth's scars.
Praise the mutilated world
and the grey feather a thrush lost,
and the gentle light that strays and vanishes
and returns.