Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

9 novembre 2014 7 09 /11 /novembre /2014 18:07

Chiar dacă expoziția Dorinei HORĂTĂU, Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, care a avut loc la sediul elegant al Ordinului Arhitecților din București, s-a încheiat, găsesc cu cale și foarte potrivit să consemnez acest eveniment de înaltă ținută. Mica expoziție care s-a consumat în perioada 22.10-03.11, curent, a fost special concepută pentru acest spațiu, fosta casă a legendarului arhitect Ion Mincu (1852-1912).

Interiorul acestei case este pe cît de sobru, pe atît de prețios, și rafinat totodată, de aceea există neșansa ca printr-un gest artistic slab, neconvingător, acesta să rămînă neobservat, ”sufocat” de context, de recipient. Mai deunezi, Dorina Horătău a expus tot aici, în cadrul proiectului ”Arte în București”, o instalație, Second-Hand Couture, 2014, în care a folosit exclusiv material textil refolosit, eșantioane care, de regulă, ajung la tomeron. Ei bine, această lucrare efectiv conviețuia în spațiul dat. 

Moara-lui-Assan-5978.JPG 

Este un obiect recognoscibil, mai ales pentru că artista folosește materiale umile, perisabile, simple, naturale. Horătău și-a elaborat un stil. Acum orice intervenție sau obiect ar realiza, îi distingi paternitatea.

Cu mai mulți ani în urmă am asistat la un fel de intervenție în natură, la poalele bisericii fortificate din Dealu Frumos, între Cincu și Agnita. Asistată de alte artiste tinere, studente, Dorina Horătău a folosit pentru această intervenție frunzele toamnei în care tocmai intram. Am fost total contrariat de aflarea veștii, că frunzele galbene și colorate, menite să se necrozeze, să se descompună fără urmă în pămînt, erau folosite pentru scurtă vreme ca material de construcție artistică. Frunzele erau nişte suporturi pentru "vertijul" artificial, format din cornete de plastic, transparente, ascuţite la vîrf, unele urcau chiar şi zidul cetăţii, iar noaptea în unele dintre acestea ardeau lumînări. Impactul a fost teribil, de neuitat.

Cum indimenticabilă, cred, va rămîne și expoziția actuală, de la Casa Mincu. Aici parcă gestul artistic a fost să se anuleze pe sine însuși. Să se pună în umbră, să se topească în spatele unor artefacte textile, adunate cu grijă de artistă, și pe care le-a etalat ca pe niște podoabe de mare preț - însemne ale trudei strămoașelor noastre mai de demult, dar și de mai aproape. Artista a confecționat niște suporturi pe care ne-a arătat niște lăicere, țolinci, păretare. Cuvintele acestea din urmă par ele însele desprinse dintr-un ”insectar” arheologic, dintr-un tezaur lingvistic tot mai puțin vizitat, și tot mai rar înțeles, aproape niciodată invocat pe post de ajutor. Dorina Horătău îl aduce aproape, fără să și-l însușeașcă, dar își pune la lucru instrumentul analistului, a profesorului, a biologului chiar. Da, artista este precum un biolog care scrutează materialul de studiat, pentru a-i ”exfolia” tainele, dedesubturile, intimitatea. Cred că asta e marea lecție care se desprinde din experiența țesătoarelor de altă dată: frumosul nu este deloc ostentativ! Acesta trebuie să fie firesc, cuviincios, în armonie cu vecinătățile. Sau și mai exact, nu există frumos în afara contextului. Țăranca raporta cromatica, nunanțele și visele sale la lumea în care trăia, pe care nu o tulbura, ci dialoga cu ea, discret, deloc strident. Niciodată strident. Claca era barometrul acestei stări de lucruri. Dar nu arta populară pare a fi temeiul și miza pentru artista noastră, care e și profesor la ”Nicolae Grigorescu”, ci cea - țărănească. Faptul că e cadru didactic e cu atît mai îmbucurător, pentru că aceste analize, idei și sinteze ale ei nu rămîn închise într-un univers zăvorît, personal, anaerob. Aceste experiențe sunt împărtășite cu studenții, cu generația care a crescut, poate, în afara lumii satului, în lipsa unui contact cu bunicile de la țară, cu meșteșugurile de acolo. Or, important este de a vorbi cu această generație, că nu doar moda sezonieră, labilă din toate punctele de vedere, oricare ar aceasta, și de pe orice meridian, este modelatoare pentru om, ci mai ales, atenta scrutare a felului în care care strămoșii noștri țeseau, coseau, tăbăceau pieile, colorau textilele, croșetau lenjeria etc. Toată această problematică se desprinde din proiectul expozițional Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, oferit cu căldură, calm, meditație adîncă.

 Moara-lui-Assan-6985.JPG  

Moara-lui-Assan-6978.JPG  

Moara-lui-Assan-6983.JPG

Moara-lui-Assan-6990.JPG

Am admirat mereu la Dorina Horătău un anume mod discret de a-și servi spectatorului arta pe care o face. Aproape că nu vorbește niciodată despre ce face, și mai ales despre cum face. Intuiesc că e felul ei de a fi pe de-o parte, iar pe de alta este un comportament pe care și l-a însușit de la țesătoarele la război. Nu doresc însă să se înțeleagă din tot ce am scris pînă aici, că artista contemporană este captiva unui mod de a fi al meșterului tradițional. Nicidecum. Dialogul este la nivelul meșteșugului, al gustului, al viziunii despre frumos și autentic. Artista de azi însă are un demers mult mai ofensiv, declarativ, unul de contrapartidă față de valorile agresiv (=adică cu tot dinadinsul) actuale. Cînd spun agresiv, mă gîndesc și la faptul că industrializarea și uniformizarea prin consumerism și standardizare strivesc sub șenile orice tip de discernămînt, de voință de deosebire, de particularitate și diferență. Unicitatea omului devine azi recluziune, insularizare, însingurare. Or, diferența este persiflată. Să ne gîndim acum, și să ne imaginăm cum țăranca de demult știa să se deosebească. Astăzi, dimpotrivă, se cultivă epigonismul, recognoscibilitatea, iar codul de bare este certitudinea că ești cu adevărat pe val. Niciodată omenirea nu a dus lipsă de individualism, ca astăzi! În această atmosferă, cînd bricolajul din lucruri vechi, reciclate, regîndite, este perceput ca insurgență și ca sfidare, arta Dorinei Horătău se arată în cele din urmă, de-a dreptul scandaloasă. Pentru că aceasta transgresează idiomul tapiseriei contemporane (desigur, experimentaliștii domeniului din întreaga lume au oarece vechime în acest sens!), deschizînd vectori noi, formali și estetici, dar care se hrănesc din vechi experiențe de manualitate, probate îndelung, decantate-n veacuri de ierni lungi, în care fuiorul s-a răsucit continuu, firul a crescut progresiv în ghemotoace, iar prin războiul caselor cu prispă au cutreierat și s-au urzit planete întregi de covoare, lăicere, velințe, scoarțe, păretare, cergi, țoale, cearceafuri etc.

Moara-lui-Assan-6994.JPG

Îmi place să cred că existența cu adevărat a artei contemporane se legitimează prin astfel de artiști, cum este Dorina Horătău. Pentru că demersul său este unul dialogal, profund asumat, prin care hainelor vechi li se conferă o înfățișare absolut nouă, captivantă, fascinantă și firească totodată. Tot ce este viu nu suscită controverse, nici disconfort, nici nu provoacă junghiuri.

Într-o lume a imposturii, a comerțului agresiv, sufocant, a globalizării prin supermarket, și mode ce se consumă într-o oră, doresc un revival de acest fel, ca cel propus de Dorina Horătău, pentru a putea apoi privi în viitor cu mai multă încredere. Și mai ales cu demnitate. Mă înclin în fața unui asftfel de demers artistic!

 

foto>  © vladimir bulat [2014].           

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article

commentaires