Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

28 mai 2010 5 28 /05 /mai /2010 09:37

2009 the white ribbon 007

Aşteptarea a fost lungă, cronicile curgeau, ecourile -- de regulă entiziaste -- deveneau tot mai abundente. Iar de ziua europei -- a început proiecţia filmului şi la noi. Das weiße Band  / Panglica albă a lui Haneke a fost proiectat şi în cadrul retrospectivei intitulate Lumea nefericită a lui Michael HANEKE.

 

"Istoria copiilor Germaniei" -- este subtitlul acestui film quasi-documentar, realizat cu acurateţe maniacală, în negru-alb, căci arată epoca de dinaintea culorilor pe ecrane, dar mai presus de orice, arată firescul căderii în păcat! Este completarea vieţii. Haneke spune nişte lucruri cumplite în acest eseu cinematic: cauza Răului înfloreşte din relaţia părinţilor cu copiii lor. Şi pentru a exemplifica acest (aproape) "postulat" aduce în prim-plan vocea unui profesor dintr-un sat cu temeiuri patriarhale, ancestrale, am putea spune...din "Germania profundă", s-ar potrivi să adăogăm. Muncile cîmpului, biserica (Kirche), familia, şcoala -- iată emblemele supuse analizei lui Haneke, în pragul primei conflagraţii mondiale. Anotimpurile se succes dupa buna rînduială a veşniciei, iar oamenii îşi proiectează în şirul acestora propriile sărbători: Paştele, Crăciunul, sărbătoarea roadei etc. Ciclul acesta durează, poate, de veacuri neschimbat, pînă cînd, într-o zi, doctorul satului este secerat de pe cal de o sîrmă invizibilă, întinsă de mîini criminale între doi copaci...După acest incident se succed şi altele, tot mai inexplicabile: fiul Baronului este molestat, şi abandonat în pădure; un prunc este lăsat să răcească, lăsîndu-se intenţionat un geam deschis; fiul retardat al moaşei din sat este torturat şi i se scot ochii; pasărea preferată a Pastorului este decapitată...Copiii însă au nume, fiecăruia i se spune pe nume ( Eva, Sigi, Klara, Rudolf, Margarete, Gustav, Martin), în timp ce cei maturi sunt numiţi după funcţiile pe care le îndeplinesc în comunitate: Pastorul, Doctorul, Administratorul, Baronul şi Baroana, Moaşa, Învăţătorul, soţia Pastorului etc. Această antinomie crează o tensiune care creşte continuu, şi deşi numele defineşte o entitate, unicitatea, regizorul îi pune pe copii în mici pîlcuri, nebuloasa vinovăţiei lor devenind cu atît mai impenetrabilă. Culpa acestora e doar sugerată, niciodată arătată în mod explicit, ea urmează să capete dimensiuni monstruoase, cu timpul, dar acum ea doar încolţeşte. Haneke încearcă o analiză, prin acest film, a genezei fascismului, într-o vreme în care literatura, studiile sociologice şi istorice abundă, cînd trăim, practic, într'un timp al post-istoriei. "Efectul prezenţei" spectatorului în laboratorul în care gestează germenii violenţei -- este maxim! Imaginea comunităţii idilică parcă la început, îţi injectează oroare şi angoasă, treptat. Raţionalizarea ideii de rău se inoculează cu efectul lichidului propulsat cu o seringă foarte subţire, cu mîna aproape tremurîndă!

 

"Mîna Domnului" trebuia să se numească acest film, iar secvenţa în care învăţătorul care pescuia în rîu îl descoperă pe fiul Pastorului mergînd pe balustrada unui podeţ -- accentuează faptul că miza filmului este şi de natură asumat duhovnicească. Să ne amintim ce îi spune băiatul mentorului său: "I-am dat lui Dumnezeu ocazia să mă omoare. El n-a făcut-o. Înseamnă, că e mulţumit de mine. Dumnezeu nu vrea ca eu să mor". Discuţia despre moarte revine şi într-un dialog între copiii Doctorului. Sora îi spune fratelui său mai mic: "Da, întreaga omenire trebuie să moară". Mai sunt puţin mai mult de două decenii pînă la al II-lea Război Mondial, şi această generaţie de copii va fi la cîrma acestui război, la originile lagărelor de concentrare, a suferinţelor a unei bune părţi a omenirii. Haosul cu neputinţă de mărturisit pînă la ultimile sale consecinţe -- pentru că sufletul omului este un abis -- se naşte din ordine. Ordnung und Disziplin este formula care a conscrat dezarticularea lumii. Există un episod în film în care albul sclipitor al zăpezii te orbeşte, aproape că nu se mai distinge nimic, nici măcar grafica titrelor, doar figura Învăţătorului care merge de-a lungul copacilor albi şi ei...Este un moment de fractură, inocenţa (întruchipată, în familia Pastorului, de panglica albă -- purtată ca o banderolă de băieţi, şi prinsă în păr, de fete) este definitiv pierdută! Un "nou veac" debutează: tăcerea ascunde impostura, violenţa devine normă, modus vivendi.

 

Se spune despre regizorul Haneke că e un taciturn feroce. Dar iată că are/manifestă un mod anume de a tăcea! Prin zicerea unor lucruri cumpite, angoasante, iraţionale, atemporale. Filmul Das weiße Band este chintesenţa gîndirii sale despre această lume. Lumea în care trăim. Sau poate ea ne trăieşte?

 

Credit imagine:           

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article

commentaires

Dana Altman 03/06/2010 07:30



E un film extraordinar.



Vladimir Bulat 02/06/2010 10:52



Acum niște ani, în plin scandal legat de piesa Evangheliștii, semnată de Alina Mungiu, aceasta acuza românii de atașent față de ”spiritul parohial”! Atunci ea susținea teza
(păguboasă, în esență!), precum că staționarea noastră în creștinismul ortodox e responsabilă de primitivismul, non-activismul și lipsa noastră de civism etc. Adică de toate ”relele” care
vin în constradicție cu valorile liberalismului democratic. Scurt spus: ortodoxie vs. democrație; de unde se poate deduce că tradiționalismul se opune democratizării și spiritului liber.
Pînă la un punct pot fi de acord. Dar în punctul în care constat o confuzie fundamentală între Ortodoxie și ortodoxism, mă opresc și spun, că
astfel de idei nu trebuie încurajate, căci contrapun (prin omonimie, probabil?) temeiurilor unei învățături spirituale profunde, ziditoare și revelate (Ortodoxia) -- o ideologie perfid
speculată (ortodoxismul). Ortodoxia s-a grefat pe ce a fost mai solid în tradiția poporului român, iar acesta, adică Tradiția s-a cam epurat prin ”infuzie” de ortodoxism (nesupunere
oarbă, gestică evlavioasă, tembelism irațional, broboade, batiste, colive cu dropsuri, lumînări de aluminiu, prescripții băbești, înfierarea vieții publice etc., și altele asemenea...),
dîndu-i-se alte sensuri și definiții, scopuri...Ca să nu intru în detalii prea aplicate, mă rezum la a spune și a întreba: ce înfierăm și criticăm? Tradiția despre care
avem date puține, și oricum diluate în timp, sau cunoașterea tradiției, augmentată și teoretizată de intelectualii Europei începînd cu era
romanstismului?    


De aici mai apare o întrebare firească, direct legată de filmul lui Haneke: copiii germani ai începutului de secol XX nu sunt ei înșiși victimele unei proaste înțelegeri a
”spiritului de comunitate” închisă?!



vitalie 01/06/2010 20:19



cred ca e o boala serioasa si pe termen lung aceasta boala a vremurilor noastre pentru parohial (sunt multe semne: de la milioanele de cantece "etno" vandute cu duiumul, la obsesiile pentru
produce locale, cica ecologice). intr-un sens, localul se construieste ca un criteriu al autenticitatii, chit ca aceasta autenticitate este fortata si artificiala...oameni locali (din aia cu ie
si itari), bucate locale, folclor local, intelepciune locala....acest local este opus atat centralului (pentru a ne apara de teroarea politica si dictatura) cat si globalului (care ameninta,
cica, impersonal cu stergerea diferentelor) ca o oaza de bine, liniste comoda, viata simpla si tot asa... e si un soi de infantilizare constienta (ne amagim asa incat sa credem atractiei pentru
local-parohial)...


solutia: viata critica...



Vladimir Bulat 01/06/2010 15:22



Dragă Vitalie!


Ai dreptate cînd spui că filmul e un "antidot bun impotriva unor tipuri de nostalgii (ce vizeaza mai ales micile comunitati parohiale in care, cica, raiul era la o aruncatura de bat)..."! De
fapt, ce este această invitaţie de a "redescoperi tradiţia", la care suntem îndemnaţi în aceste timpuri ale dezrădăcinării? Este fascinaţia şi convingerea că ştii despre ceva documentat,
catalogat, înserat în memoria culturală. Ei bine, dacă în acest "ceva" este seva Binelui, tot acolo încolţeşte şi Răul. În acest punct, pledoaria lui Haneke o întîmpină pe cea a Elfridei Elinek,
cea care aduce acelaşi tip de acuză "celulei primare", care este familia tradiţională (sau burgheză), în romanul său, EXCLUŞII! Deci, ideile plutesc în aer, sunt împărtăşite de spiritele
înţelepte)))



trecator 31/05/2010 07:09



Cred ca debutul de-constructiei copilariei trebuie cautat in opera lui Celine...