Oraşul Višegrad este foarte aproape de graniţa cu Serbia, imediat ce intri în Bosnia şi Herţegovina - mult pătimita federaţie desprinsă din fosta Jugoslavie. Sunt cel puţin două punte de atracţie în acest loc: podul din piatră, cunoscut cu numele lui Mehmed Paša Sokolović, vizirul care a comandat şi ctitorit acest monument, despre care se spune că aparţine panopliei de portofoliu al renumitului arhitect otoman Mimar Sinan.
Celălalt punct pitoresc este rîul Drina, care are o culoare absolut specială: verde-smarald. Unică în felul său. Este o apă liniştită, foarte curată şi aproape translucidă, care te îmbie s-o priveşti la nesfîrşit. Ca pe cerul înstelat. Este apa şi podul care l-au inspirat întreaga viaţă pe marele scriitor Ivo (Ivan) Andrić, născut în Travnik, dar care şi-a petrecut tinereţea şi juneţea aici, la Višegrad.
Oraşul este acum un tîrg mai mult pe orizontală, mono sau bietajat, întins pe ambele maluri ale rîului, şi nici nu cred că a fost vreodată mai mult decît atît. Dar am petrecut o noapte liniştită, calmă într-un motel al acestui orăşel patriarhal. Loc în care lucrurile erau într-o ordine desăvîrşită.
O imagine mai veche, de prin anii'80 ai secolului XX ne arată că pe podul despre care fac vorbire se trecea Drina şi motorizat, cu maşina. Acum este doar monument, se poate traversa exclusiv pietonal. Şi e mai bine aşa! Căci pentru traficul rutier s-a construit un alt pod, ceva mai în aval.
În preajma podului restaurat se află o stelă comemorativă înconjurată de trandafiri, care ne vorbeşte (în scriere chirilică) de Ivo Andrić, care mie personal îmi evocă acea celebră fotografie negru-alb, care l-a îmbălsămat pe scriitor pe fundalul acestui pod. O fotografie care, probabil, figurează în toate referinţele şi bibliografiile despre acest autor. Bucata aceasta de marmoră, a stelei, este însă tautologică, conţine un semiprofil al lui Andrić, suprins din unghiuri diferite. Şi este dovada clară că povara memoriei pe care trebuie să o poarte unui astfel de creator este prea mare pentru o localitate atît de mică, uitată de lume, insignifiantă, provincială, prăfuită, care mai e pe harta lumii, poate, datorită podului evocat mai sus, sau poate numelui lui Ivo Andrić? Cred că asta este semnificaţia supremă a unor astfel de locuri, că acestea trăiesc din mici paradoxuri, din minuscule chichiţe, sunt ca nişte "buzunare uitate" ale Europei (după sintagma editorului Mihail Kotomin; vezi pe larg despre acest concept în cartea lui Vasile Ernu, Intelighenţia rusă azi). Aici, bunăoară, am găsit şi un camion antedeluvian, care m-a făcut să mă simt ca într-un muzeu sub cerul liber...
Într-o vreme în care turismul generalizat şi standardizat face ca lumea vizitabilă să devină uniformă, izochefalică, fără suprize şi neprevăzut, întîlnirea cu astfel de inadvertenţe produce o bucurie de neimaginat, atipică...
FOTO: 2012 © vladimir bulat.