Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

10 décembre 2012 1 10 /12 /décembre /2012 20:23

Nu știu dacă au observat cititorii acestui blog, dar eu nu am consumat relatările despre călătoria în Sicilia, din octombrie!

 

În ultimele săptămîni am fost prins cu diverse chestiuni organizatorice, în special unele legate de pregătirea pentru tipar a cărții blogului, și cu tot ce a urmat apariției acesteia. Doresc o revenire la normlitatea de pînă atunci,  asta însemnînd o reaplecare asupra raportului despre cum a fost și ce am văzut în Sicilia. Episodul de azi îl dedic unuia dintre cele mai neașteptate orășele pe care ne-a fost dat să-l vizităm în însorita zi de 11 octombrie, cînd am luat trenul spre Etna.

 

Din anumite motive pe care nu doresc să le invoc aici am coborît la Randazzo, un orășel de pe versantul de vest al muntelui, la 70 de km de Catania, aflat la o altitudine de cca 800 m. Este cunoscut de prin secolul al VIII-lea, purtînd numele unui patrician bizantin, Randàches. În siciliană orașul de numește Rannazzu.

 

Prima stradă pe care am călcat după ce ne-am depărtat de halta Ferrovia Circumetnea a fost Via degli Anzalone, care ne-a condus pînă la ceea ce s-a numit pe vremea cînd Randazzo mai era o cetate: Porta Aragonese (sec. XIII).

DSCN2921.JPG

Între paranteze se spunea că altădată această intrare era a evreilor (degli Ebrei), ceea ce ne face să bănuim că și aici comunitatea evreiască era numeroasă, și avea un acces în cetate special rezervat...

 

În dreapta intrării drumeagul ne-a adus în Piazza San Giorgio, cu ruinele unei abații - absolut părăsite. Întreaga piață părea abandonată, decăzută, și nici o țipenie de om. Era pomeriggio, miezul zilei, iar în astfel de locuri nu există nimic și nimeni care să-ți dea garanția că viața mundană mai are sorți de izbîndă: totul moare pentru cîteva ceasuri bune. Pentru a reînvia spre seară, cînd lumea inundă străduțele, dughenele și cafenelele se redeschid, iar suflul omenesc își reconfirmă natura divină, prinde carne.

DSCN2928.JPG

Forma urbei este ca a unui pește, mai mult întins pe verticală - decît înalt. Am constatat că Porta Pugliese, tot din al XIII-lea veac, făcea posibil accesul printr-un pod peste rîul Alcántara. Acum acel pod este o ruină, cu niște piloni care se mai văd prin vegetația abundentă, arătînd grandoarea orașului medieval.


DSCN2936.JPG

Apoi, am avut ocazia să intrăm într-o locuință părăsită, în care am pătruns cu mult curaj pentru a vedea cum era construit spațiul de habitat aici. O casă din bolovani, aliniată la linia străzii, cu o intrarea semicirculară în partea superioară, cu un minuscul hol în fața căruia se află scara din piatră, care te conduce la etaj. Parterul are o singură cameră, și o singură fereastră. Etajul, probabil destinat dormitorului, avea și el o unică fereastră. Probabil că în vremurile mai noi s-a montat o chiuvetă imediat la intrare. Acesta reprezenta practic singurul confort al locuinței. Totul era de o simplitate desăvărșită, inimaginabilă pentru gradul de comoditate cu care este obișnuit omul zilelor noastre. Poate de aceea, era părăsită aceasta? Cui rămîne un astfel de exemplu, deloc izolat, o astfel de arhitectură dintr-un țesut urban practic neatins în ultimele veacuri...? Cu tehnicile internautice de astăzi, cînd cu o aplicație cît de cît sofisticată poți survola orice colțișor al acestei planete, mă întreb ce relevanță sau interes mai pot trezi niște considerații sau descrieri, oricît de amănunțite ar fi acestea? Ce mai poți spune în plus în cuvinte, cînd calitatea fotografiilor încărcate în rețea pot concura lesne cu capacitatea ochiului nostru de a vedea detalii la o rezoluție maximă? Ne mai rămîn (poate) senzațiile, mirosurile, sunetele, scărțîitul lemnului, clinchetul abia perceptibil al xilofagiilor, pe care omul le percepe. Le poate transcrie, decupa din banalul digitalizabil, expune empatic, olfactiv, îmbrăca în forme desenate etc.

DSCN2939.JPG

Pe Via Duca degli Abruzzi am dat peste o biserică absolut pedestră, dreptunghiulară, și probabil că treceam pe lîngă ea dacă nu fugea ochiul pe ancadramentul portalului lateral, înspre Via Fiera. Nu vreau să descriu în cuvinte - prefer doar imaginea să o expun.

DSCN2950.JPG

Pînă aici practic nimic spectaculos, demn de reținut, de memorat. Dar vine sub pașii noștri Via Agonia, cu una din cele mai vechi construcții a orașului, la care se lucrează de zor acum: se consolidează, se toarnă betoane, se substituie ferestrele, ușile, iluminatul e de ultimă generație, și chiar nimic nu contrazice observația că și italienilor le plac înnoirile cu orice preț, că Roma și Venezia,  Padova și  Florența sunt departe, ce era de conservat și de arătat lumii e departe, undeva acolo...aici, se poate oricum! În definitiv, Sicilia nu e tocmai, nici neapărat - Italia.

 

Dar sunt și lucruri indimenticabile, irepetabile. Imediat ce am lăsat în spate Via Agonia, cea cu zgomot și animație datorată muncitorilor, nu turiștilor (care erau rari), am zărit un soi de inel din piatră cioplit, care ieșea dintr-un zid care părea să aibă niște veacuri. Prin aceste locuri sintagma ”niște veacuri” e la fel de firească cu a spune cuvîntul cer! Dar și aici cimentul și chituielile de mîntuială nu stînjenesc pe nimeni dintre cei de la fața locului. Să nu fim chiar puriști! Am abordat această femeie de pe stradă, care vorbea în dialect sicilian, drept aceea singurul cuvînt deslușit de noi a fost Giuseppe. Cine era Giuseppe? Am ridicat ochii, și am înțeles, era proprietarul casei lîngă care ne aflam.

DSCN2954.JPG

O casă ale cărei uși s-au deschis larg, și am fost poftiți să vedem atelierul de lutier. Omul era Giuseppe Severini, care dincolo că mai face și restaurează lăute (oud), precum și alte instrumente muzicale cu corzi, posedă un impresionant muzeu domestic de instrumente și aparate de produs sunete, cele mai vechi avînd cam vechimea casei (sec. XV-XVI). Ne-a arătat mare parte dintre acestea. Mai mult, am procurat și un CD cu muzică medievală interpretată de acesta. Pe unele instrumente ne-a arătat că trebuie să posezi o virtuozitate de înaltă clasă, ca să scoți din ele sunetele pe care lumea de azi nu le mai asociază cu mai nimic, nici nu mai e dispusă (sau capabilă?) să le audă.

DSCN2958.JPG

Am stat în acel univers mult peste cît ne-am fi putut imagina, dar de fapt ce puteai să-ți imaginezi cînd realitatea o depășește? Unde mai puteai să ai trecutul atît de aproape, chiar la nici o mînă întinsă: o casă străveche, instrumente bine conservate, un om care știe și cum se restaurează, și cum funcționează fiecare dintre acestea. Cu lux de amănunte. Riguros. Chiar mai mult decît atît, ne-a făcut atenți și la felul în care se zideau casele în perioada în care instrumentele erau la mare căutare, cînd chiar încîntau de-adevăratelea urechile și inimile. Nu era vorba de nimic exotic, extravagant, extraordinar, muzica făcea parte din metabolismul sufletesc și sentimental al oamenilor. Muzica era ca un drum, șerpuind printre ziduri, printre bretoanele verzi ale copacilor care se apleacă spre stradă, ca ferestrele care privesc mereu spre siniliul cerului, care străjuiește Etna cea posomorîtă și cam înfumurată.

DSCN2961.JPG   

   

Foto: 
©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article

commentaires