Am aflat despre moartea năprasnică (Pavel Şuşară) a lui Virgil Preda, unul din artiştii cei mai discreţi* ai picturii româneşti. Discret nu prin discursul său plastic, sau prin prinosul substanţial adus modernităţii autohtone - ci prin prezenţă şi modulaţia sa publică.
A debutat în anul 1962, după ce în 1948 şi-a încheiat studiile de pictură sub îndrumarea lui Camil Ressu.
L-am cunoscut prin 1995, şi l-am vizitat de cîteva ori în atelierul său minuscul din str. Doamnei. Povestea puţin, dar cu tîlc, ferm - lăsa pictura sa schematică să vorbească mai pe îndelete. Desăvîrşise un întreg instrumentar plastic, o gramatică formală abstruză, saturată de semne şi fîşii colorate, fiind printre puţinii pictori de la noi care picta, mereu, acelaşi tablou. "Decupa" de fiecare dată, cu maximă eleganţă şi grijă, un crîmpei dintr-un continuum incomensurabil - de aceea nu înrăma niciodată lucrările, ca să nu le izoleze de matca lor universală. Avea o relaţie de subordonare faţă de acest univers, îl respecta şi făcea eforturi spre a-l înţelege mai bine. Acum, s-a mutat cu totul acolo, s-a contopit în el...
Picturile sale încă urmează să fie catalogate, inventariate, publicate şi descifrate. SE va vedea atunci cît de importantă a fost opera lui pentru întregul segment de artă experimentalistă din România celei de-a doua jumătăţi a secolului XX.
* înmormîntat cu o anahoretică discreţie în ziua de 25 octombrie, la cimitirul Sfînta Vineri din Bucureşti.
imagine: Semn 40, de Virgil Preda.
