Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

10 novembre 2009 2 10 /11 /novembre /2009 08:00

Aproape că pierdusem sentimentul prospeţimii pe care ţi-o poate oferi arta. Vorbesc de acea aromă de neuitat, comparabilă cu izul ierbii proasăt tunse sau a roşiilor rupte de pe curpeni. Cândva aşa era. Multă vreme însă arta era pentru mine meserie, ceva mecanic, o inerţie. Lumea mergea înainte şi aşa. Până să descopăr acest film documentar al lui Serghei Lozniţa.

Chiar sunt un degustător de filme zise "documentare". Dar de acum încolo mă voi gândi foarte serios cât de documentare sunt, şi dacă nu cumva e nevoie să se inventeze un termen mai adecvat, mai precis...căci ce dokumentum e acela care amestecă filmarea pură cu ficţiunea, înregistrarea brută cu montajul părtinititor, manipulator, cum se întîmplă, de pildă, în recentul film care s'a vehiculat pe internet, The Soviet Story?. Cu ce se deosebeşte un astfel de film de unul de apusă propagandă sovietică? Că se finanţează din alte surse...De acord cu consubstanţialitatea regimurilor totalitare, comunist şi hitlerist, cu posibila conclucrare a celor două regimuri în procesul de "clonare" a omului nou, de acord şi cu urgenta şi necesara scoatere din arhive a materialelor demult ascunse ochiului, dar felul în care plămădeşte şi interpretează acest material acest film, mi se pare departe de a fi cel dezirabil şi cu adevărat necesar. De fapt, necesar el poate fi doar prin ricoşeu, cum le-a reuşit autorilor acestui film: Буковина - Земля Українська, 1940 г. În acest din urmă caz, avem un material de natură etnografică de o inestimabilă valoare, căci vedem portul popular, obiceiurile, auzim cântece ţărăneşti, secvenţe ale oraşului Cernăuţi etc. Fără să-şi dorească acest lucru -- în intenţia lor era de a îndeplini un ordin, de a manipula o realitate -- autorii filmului crează un document care conservă întradevăr o realitate, şi care devine cu atât mai preţioasă şi veridică cu cât putem renunţa la sunet. Fără sunet propaganda nu mai funcţionează!

Să revin la Blokada lui Lozniţa. Sunt 65 de ani de când asediul cel mai crâncen al unui oraş, din istoria omenirii, a fost ridicat. Leningradul a fost asediat 871 de zile, timp în care o imensă urbe a rămas fără curent electric, hrană, carburanţi, provizii de tot felul, fără contact cu lumea exterioară...În general, propaganda societică a mistificat viaţa oraşului aflat sub asediu, a vorbit în termeni eroici despre oamenii acelui oraş, despre rezistenţa armatei, care s-a luptat până la ultimul glonte etc. Ficţiunea s-a ferit să arate viaţa de zi cu zi a terorii provocate de lipsuri, de groaza foametei, a morţii cotidiene. În romanul lui Imre Kertesz, Fără destin, resimţim aproape organic zilele, orele, minutele, clipele petrecute într-un lagăr de concentrare. Cotidianul ororii. Cam acelaşi lucru se desprinde din imaginile montate de Lozniţa, regizorul care a lucrat cu materiale filmate de peste 30 de operatori din oraşul asediat. Resimţim frigul groaznic, scrâşnetul dinţilor şi a metalului, foamea celor care schimbau pâinea şi strictul necesar pe scaune vieneze, cărţi rare, veselă preţioasă etc. Resimţim omniprezenţa morţii; cadavrele zac pe stradă, iar lumea e impasibilă deja la mulţimea lor, apar gropile comune, iar cioclii nu de deosebesc de măcelarii din carmangerii -- îşi fac pur şi simplu treaba, conştienţi că îngroparea grabnică a acestei mulţimi copleşitoare face ca restul să scape...Orăşenii de altădată devin nişte hoinari, vagabonzi, fiare hăituite de foame, teamă, spectatori ai morţii permanente, devenite endemice. Pe bandă rulantă, moartea devoră hrăpăreţ pe oricine. Asta îţi dă insomnii. Vise urâte.
Lozniţa a găsit "reţeta" a ceea ce putem numi un autentic "documentar": imparţialiatea autorului, "gradul zero al scriiturii", te face pe tine părtaş la toate, te împinge în părtăşie cu subiectul documentat, ca să faci parte din el. Compătimirea -- responsabilitatea. Arta trebuie de aşa manieră să se atingă de realitatea abordată, cum o face Lozniţa. 

Visul evocă moartea, resimţită simpatetic în acest film. Lungi ani după mi-am amintit şi de lacerantul film al Lilianei Cavani, Portarul de noapte (Il portiere din notte, 1974), unde vedem aceeaşi nemiloasă disecţie asupra tenebroasei naturi umane, căzute de la Dumnezeu.      

 

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article

commentaires

Vladimir B. 12/11/2009 14:57


După ce am scris acest articol am dat de acest film documentar
«Несколько моих жизней», cu vocea lui Varlam Şalamov, care trebuie văzut de cât
mai multă lume, acesta beneficiind de o subtitrare în limba engleză!

A nu se rata!

Butyrka, Kolîma, pelagra, "Sentinţa", cearşafuri fără ploşniţe, Pasternak, moartea care l-a iertat...


dunia chivu 12/11/2009 08:23


Foarte buna punctare asupra filmului doumentar, multumiri!

Dar as dori sa adaog ceva. Loznita nu este un necunoscut in Romania, el a fost premiat la un festival de profil de la Targu Mures, in anul 2000. Dar uite ca nu-mi aduc aminte anume pentru care din
documentarele sale. Un mare entuziast al genului. Se pare ca va face un lung metraj, o fictiune pe care o gesteaza de mai multi ani.


A.M. 10/11/2009 11:31





http://www.filmlinc.com/fcm/nd09/haneke.htm


vipera 10/11/2009 10:57


Cumplita scena din filmul Lilianei Cavani in care prizoniera danseaza in fata iubitului sau, in care acesta ii arata, la final, un cap taiat, bagat intr-o cutie de carton! Este "miezul tare" al
acestui film epocal, adevaratul scandal provocat de pudibonzi si comunisti:
http://www.kp.ru/daily/24209.4/412693/ tot acolo si un interviu cu regizoarea italiana, sosita in Rusia sa monteze opera lui Leoncavallo,
Paiatzele...