Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog

Recherche

11 novembre 2014 2 11 /11 /novembre /2014 01:56

Dincolo de bucuriile multe pe care le-am aflat cu ocazia simpozionului Iconari în Otopeni, petrecut zilele trecute, am avut și minunata întîlnire cu zugravul Vitalie Ciocoi, despre care mi-a vorbit prima oară ieromonahul Savatie (Baștovoi). Mi-a povestit că e un iconar autentic, de modă veche, cum rar se mai află printre noi. A fost invitat la Otopeni, ocazie cu care l-am și cunoscut. După ce am văzut cum lucrează, cum este și cum gîndește, mi-am zis: iată, omul! Nu l-am putut lăsa să plece, căci numai Bunul Dumnezeu cunoaște cînd îl voi revedea, fără să-l pun să vorbească, despre sine, despre ce înseamnă pentru el să picteze icoane, ce înseamnă pictura murală, ce-nseamnă să fii om duhovnicesc, și un creștin în vremurile noastre...

Am înregistrat convorbirea noastră pe camera video, și acum transcriu cele spuse de Vitalie în seara zilei de 8 noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil:

Moara-lui-Assan-7077.JPG

Vladimir Bulat: Păi, vreau să stăm de vorbă exact despre tine, Vitalie Ciocoi, tu cu ce te ocupi?

Vitalie Ciocoi: Da, așa mă cheamă, și mă ocup de icoană...și asta de mulți ani. Cazul meu este foarte interesant. Icoana a și fost ușa prin care am venit la biserică. Am fost botezat de mic copil, în ziua de 7 noiembrie. Era zi de odihnă! În loc ca părinții să meargă la paradă, cu drapele, cum se cuvenea, ei au mers la biserică. La Ciuflea, la Chișinău.

V.B.: Aha, la Ciuflea, dar tu ești născut la Chișinău?

V.C.: Da, sunt născut la Chișinău, și acolo am locuit mult timp. Ca mulți dintre cei din acea perioadă, am parcurs toate etapele: copilăria sovietică, școala, pioneria, pînă la comsomol nu am ajuns, dar țin minte că eram de mic copil un creștin, în suflet; mi-amintesc de două cazuri, în special, din copilăria aceea. Cînd am devenit matur și creștin, am înțeles că sufletul omului este creștin întotdeauna! Dintotdeauna. Numai maturizarea și păcatul scot din sufletul omului pe Hristos! Asta e foarte important de înțeles. Iar înțelegerea asta mi-a venit prin acele două cazuri. Primul era legat de o amintire legată de o înmormîntare; știu că ne-am mutat atunci dintr-un sector al orașului în altul, și am văzut la un moment dat o înmormîntare. Aveam vreo 3-4 ani, și-mi amintesc că am observat oameni cu pomi pe umeri, cu prapori, și defunctul în sicriu. Știam că sufletul e nemuritor, și tocmai de aceea, m-am gîndit că după ce va fi pus în pămînt și va ploua, acelui suflet îi va fi frig, mi-era milă de el, îl compătimeam...Știu sigur, îmi amintesc, că știam sigur, că omul este nemuritor. Al doilea caz, să fi fost pînă la vîrsta de școală, deci de vreo șase-șapte ani eram, mergeam cu vărul meu la Moscova, într-un compartiment de tren, unde mama lui era însoțitor de vagon, și ne zbenguiam ca orice copii, și el mă întreabă la un moment dat: tu crezi în Dumnezeu? Ne jucam, și întrebarea asta a venit din senin. Nitam-nisam. I-am răspuns fără ezitare: DA. Aceste două cazuri le țin minte bine.

V.B.: Tu în ce an ești născut?

V.C.: În 1975. Da, sufletul omului este creștin. Ca fiul rătăcitor, am trecut prin multe de-a lungul timpului. Sunt de pregătire tehnică. Am făcut școală exact în perioada cînd s-a distrus totul. Pregătirea mea tehnică nu a folosit la nimic! Țara a trecut de la comunism, socialism, romantism la altceva; noi toți aveam niște sentimente romantice...

V.B.: Eram visători...

V.C.: Visători, da. Era perioada cînd se distrugea doar, imediat după 1990. Profesia tehnică nu m-a prins deloc, nu mi-a fost de niciun folos. Și iarăși prin verișorul meu, cel care m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu - noi am crescut împreună - am început să pictez, de fapt să desenez. Și-mi amintesc de un caz, pe cînd învățat la facultatea Politehnică (pe care nu am mai absolvit-o), e legat de redeschiderea capelei de lîngă Cinema ”Șipca” din Chișinău, era prin 1991-1992.

V.B.: Acea capelă fusese un soi de muzeu a rezistenței antiotomane bulgare, parcă...în sediul unei foste biserici, a unei mici capele.

V.C.: Da. Mama vărului meu lucra în apropierea acelei bisericuțe. Atunci, acolo nu exista nicio icoană, ea s-a dus acolo, și a văzut asta. A venit la un moment dat seara acasă și a zis: decît să umblați brambura, mai bine faceți niște icoane. Biserica nu are icoane! Noi pictam în acea perioadă, mai exact - desenam diverse. Dar ne-a cuprins un altfel de entiziasm pe amîndoi, pe mine și pe vărul meu. Am pictat două icoane, fiecare cîte una. Fără să știm tehnică, canon, nimic. Am văzut niște reproduceri, și am pictat. Pur și simplu cum am simțit. Pe pînză. Pe vremea aceea nici nu știam de icoanele pe lemn. Eram zero, nu știam nimic despre acest domeniu. Le-am dăruit, și am fost foarte mîndri, că au fost puse în biserică! Icoane mari, un metru jumătate pe...nici nu mai știu. Clar lucru, dacă aș vedea-o acum, mi s-ar părea naivă, necanonică. Dar starea asta de bucurie, că am făcut ceva de folos, și mai ales pentru biserică, a rămas de netransmis în cuvinte...

V.B.: Am înțeles!

V.C.: Apoi, a mai trecut timpul. O perioadă în care nu ne-am mai văzut vreo doi ani. Apoi, ne-am reîntîlnit, și el mi-a spus că a mai pictat icoane. I-am zis: vreau și eu. De atunci am pictat împreună. Asta este istoria începutului meu în iconografie. Prin icoană am studiat și teologia. M-am maturizat prin icoană. Lucrurile sunt legate. Nu se poate să pictezi icoane fără să știi teologie.

V.B.: Se poate spune că te-ai maturizat, cu tot ce-nseamnă creștinism, prin intermediul icoanei?

V.C.: Da, m-am făcut matur prin icoană. Exact.

V.B.: Ai putea să-mi spui despre prima ta experiență în materie de pictură murală? Îmi imaginezi că nu erai singur, ci într-o echipă. Ce ai simțit într-o astfel de lucrare, știind că pictura asta va rămîne pentru o perioadă lungă, și că va fi văzută de cîteva generații, poate?

V.C.: Tot ce s-a întîmplat la început a fost o naivitate. Acum știu ce înseamnă să pictezi o biserică. Atunci era copilăria noastră, ortodoxă. În copilăria asta nu ți-e strașnic de nimic (nu-ți este frică de nimic)! Dacă aveam atunci conștiința asta, că este atît de greu, dacă știam, nu mă apucam de meseria asta niciodată...Dar totul a fost un dar de la Dumnezeu. Tot ce analizez acum, îmi dau seama că numai de la El vine. Numai așa. Foarte mult m-au ajutat și preoții. În prima perioadă știam puține lucruri. Era însă un entiziasm foarte mare. Am început cu icoanele, cum spuneam. Făceam cîte una, și căutam mult cui să o dau. Era greu. Iar prima biserică am pictat-o împreună cu Andrei Odainic, din Chișinău. Am lucrat foarte mult cu el. Este prietenul meu. Este puțin mai mic ca mine, ca vîrstă. Am pictat cu el o perioadă îndelungată, și în Transnistria, și în Rusia, în Moldova, la Kiev, la mănăstirea Zverineț...

V.B.: Z v e r i n e ț?

V.C.: Este o mănăstire rupestră, de lîngă Kiev, este din veacul al X-lea, poate și mai timpurie (în realitate, nu putea să apară înaintea creștinării Rusiei Kievene, după 988 - nota mea, v.b.). Doar vreo 10 % din așezămintele rupestre s-au redeschis, restul au rămas închise. Este periculos să le pui în circuit, există pericolul prăbușirilor, dar și mai greu este să le restaurezi. Am lucrat mult acolo, cu Odainic, eu am învățat de la el, el - de la mine, și după acea perioadă ne-am apropiat foarte mult, ne-am deschis sufletele unul altuia. E important să lucrezi în echipă, cînd lucrezi singur nu te dezvolți! Este o lucrare a lui Dumnezeu, ca prin om să ți se arate greșalele. Și dacă te smerești, te folosești. Dacă nu, te faci ca buturuga aceea care e mare și tare, dar ce folos? Este dată la foc. Atît.

V.B.: Și în călătoriile astea ale tale, ai întîlnit maești, modele vii, pe cei cu o vechime în domeniul acesta?

V.C.: Clar lucru, că modele există. Sunt și meșteri, și modele pe care le preiau. Am învățat teologia, știu perioadele cum s-au dezvoltat, în care a înflorit iconografia ca teologie. Bizanțul cam o mie de ani a fost în putere. Din veacul al IV-lea, pînă la mijlocului celui de-al XV-lea. În perioada asta au avut loc Sinoadele Ecumenice, unde s-au pus bazele și legile dogmaticii. Pentru mine modele sunt cele mai rafinate teologic icoane. Culoarea, forma, ascetismul se redau în astfel de icoane în chip desăvîrșit. În veacurile ulterioare, XVI-XVII, se pierde din acest rafinament, icoanele devin mai ”decorative”. Decorativismul acesta pierde din frumusețile teologiei lui Dumnezeu. Am avut la un moment dat de făcut un text, și am meditat îndelung la tema, cum fiecare popor îl ”vede” pe Dumnezeu. Este o temă foarte interesantă! Mă gîndeam că prima biserică (biserica primară), care l-a ”văzut” pe Dumnezeu, era într-o stare de copilărie, euforică, iar pictura ei este plină de lumină, este solară. E ca și cum ai vedea prima oară soarele, este o atitudine plină de naivitate, stîngăcie, pictura nu e rafinată, nu e deloc trigonometrică, dar conține o bucurie sinceră, precum cea a copilului...ca atunci cînd îl vede pe tata, sau pe mama. Asta este o perioadă care este vizibilă clar în iconografie. Pe urmă, vine o perioadă de maturizare, cînd se pun la locul lor dogmele, vine perioada de conștientizare, totul devine foarte rafinat. Totul devine foarte precis, mai ales din punctul de vedere al dogmelor, al exprimării felului în care-L vede pe Dumnezeu biserica de pe pămînt. Apoi, vin perioade în care vezi că acest nivel scade, scade...

V.B.: Și astăzi, cum ți se pare acest nivel? Care este starea iconografiei, și a culturii religioase, bisericești, în general?

V.C.: Iconografia depinde de starea sufletească a societății. Nu poate să existe o iconografie sănătoasă, cînd societatea este bolnavă. Ea este un barometru extraordinar al acestei stări de lucruri. De felul în care înțeleg oamenii pictura (religioasă, se înțelege, despre aceasta vorbim!), exact la fel este și societatea acestora.

V.B.: Iar acest lucru este valabil în toate spațiile pravoslavnice, și în Moldova, Ucraina, Rusia...? Dar în România, cum ți se pare că stau lucrurile? Pe exemplu a ceea ce s-a întîmplat aici, la ”Iconari în Otopeni”?

V.C.: Este un lucru extraordinar, pentru că este o tradiție vie. Mie mi se pare că s-a depășit epoca copierii, reînvățării. Nu mai e ca atunci cînd ceva ai uitat, și încerci să legi ce s-a uitat. Aici tradiția s-a reînviat, prin lucrul împreună...Alături!

_____________________________________________________________

Am încercat să păstrez stilul vorbit al iconarului, pentru a conserva felul lui de a-și expima gîndurile, ideile limpezite, smerite și profunde. Sper că am reușit. Încer să-i mulțumesc lui Vitalie și pe această cale. Și lui Dumnezeu, că mi-a prilejuit această nesperat de frumoasă întîlnire...

În fotografie: Vitalie Ciocoi și ieromonahul Savatie, la Otopeni. Foto: ©vladimir bulat.

Partager cet article

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article

commentaires