le blog ochiuldeveghe

de Constantin Leontiev (1831-1891)

1 iunie 1872 - Sfântul Munte

"Iată sunt de mai bine de jumătate de an pe Athos, şi hălăduiesc uneori în împrejurimile acestuia; dar până şi cea mai scurtă îndepărtare de munte o suport cu greutate. 
Am învăţat multe, am şi uitat multe. Priceput-am lucruri care-mi păreau altădată stranii şi străine, iar acum mirarea mă cuprinde cum de se putea întâmpla astfel.
Am văzut multe şi am cetit multe. Pe masa mea zac alături Prudhon şi Proorocul David, Byron şi Gură-de-Aur; Ioan Damaschin şi Goethe, Homeakov şi Herţen. Aici sunt mai liniştit decât eram în lume: aici am şi iubire pentru lume, ca un tablou îndepărtat şi nevătămător...Cu plăcere gândesc uneori la viaţa marilor oraşe, la patria noastră îndepărtată, la foştii prieteni, la cei apropiaţi sau adormiţi... Athosul nici de chestiunile politice nu îl îndepărtează cu totul pe om, dacă acesta voieşte a le urmări; fireşte, veştile sunt mult mai puţine din părţile îndepărtate ale Rusiei. Aici auzi zilnic noutăţi despre problema Bulgară; despre schimbările de guvern de la Ţarigrad; sunt anumite nuanţe pe Athos; ziarele aduc veşti de prin Europa; fără încetare sosesc din Rusia pelerini şi asişti la judecăţile lor cu privire la treburile interne...Cu toate astea - liniştea e deplină; viaţa se scurge firesc, fără agitaţie şi tapaj. Nu e stagnare; viaţa nu adoarme, iar munca e prezentă peste tot (...)
Am deprins multe aci şi am priceput la fel de multe; mi-au şi scăpat destule; unii, sosind pe Athos, caută cu deosebită dragoste vestigiile trecutului; eu însă nu am călcat în nicio bibliotecă mănăstirească; manuscrise străvechi nu am văzut, nici nu intenţionez să consult aşa ceva. Eu cred pe cuvânt: toate astea sunt povăţuitoare şi nepreţuite.
Construcţia bisericii, supleţea cupolei, alegerea cromaticii pentru acoperiş şi ziduri - mă preocupă infinit mai mult. Vrednic lucru este a compara diferenţele dintre vechile construcţii bizantine cu cele de dată recentă, iconografia veche cu cea rusească mai recentă, deosebirile între casele de oaspeţi la ruşi şi greci. Putem cu hotărâre să afirmăm că aproape tot ce ţine de podoaba interioară a bisericilor - iconografia, iconostasele, odăjdiile, la ruşi sunt parcă mai graţioase, mai vii, şi am putea spune chiar, mai minunate. Cântările noastre, în comparaţie cu cele greceşti - prea bine ştii - nici nu le putem compara! Deşi construcţiile în sine la bulgari şi greci sunt mai bune ca ale noastre, au mai mult gust, sunt mult mai trainice, trădează mai multă fantezie orientală şi poezie arhitecturală; ale noastre, din păcate, amintesc de spiritul cazon autohton de sorginte semi-nemţească, de liniile cazarmelor, de pereţii drepţi tencuiţi cu alb, de acoperişurile şi cupolele verzi, iar dacă privim la verdeaţa naturală - este culoarea cea mai nepotrivită şi neplăcută ochiului, şi parcă prea aminteşte de casa de vacanţă a neamţului naturalizat în Rusia. În liniii mari vorbind, construcţiile ruseşti poartă amprenta arhitecturii administrative, pecetea celor care ridică în fiecare gubernie şi fundătură halte galbene, cazarme albe şi biserici cu pereţi albi şi cupole verzi...
În chiliile şi camerele pentru musafiri din mănăstirile greceşti şi bulgăreşti e mai mult suflu oriental şi o măreaţă simplitate turcească: un covor, o laviţă de-a lungul pereţilor, o sobă bună pe peretele median sau chiar o sobă rusească; în unele încăperi există un podium care desparte camera în două, o parte mai ridicată, unde se află o somptuoasă sofa, iar cealaltă parte - un soi de prag pentru aceasta. În hotelurile ruseşti pelerinii se simt confortabil şi bine; dar ruşii sunt prea ahtiaţi după mobila europeană de îndoielnică calitate, după sofale micuţe şi incomode cu volute diverse, după mulţime de scaune, acestea toate şi-ar fi găsit locul mai potrivit  în peşterile asceţilor, nicidecum în camerele menite primirii şi liniştirii musafirilor. Există şi o tentaţie majoră de a pune pe pereţi mici imagini şi mulţime de fotografii; dorinţa de a folosi acoperitori de masă ajurate sau cu aceeaşi funcţie - broboade ieftine femeieşti. Scurt spus, în ospelurile bulgăreşti şi greceşti parcă simţi prezenţa unui turc onorabil cu turban pe cap şi odăjdii largi pe el, care fumează narghilea; în timp ce în hotelurile ruseşti îl rememorezi mai degrabă pe cunoscutul tău, Karl Ivanovici, căruia Maria Ivanovna îi pregăteşte pentru onomastică o supriză croşetată cu chenar împletit.
Fără îndoială, graţia şi buna simplitate în acest caz este de partea orientalilor. Deşi, în privinţa calităţii construcţiilor, putem spune două lucruri întru îndrepăţirea monahilor ruşi. Sunt de părere că încăperea monahului trebuie să fie modestă, goală şi chiar, strâmtă...Dar întreaga mănăstire, dacă aceasta dispune de mijloace, bisericile sale şi anexele acesteia - trebuie să fie frumoase, elegante şi chiar măreţe. La bulgari şi greci, fie că e vorba de vechi zidiri, ridicate fie după modele ştiute, fie de cele mai noi, sub închipuirea zborului liber al ideii ideale - le sunt străine aripile inspiraţiei strivite de coasa utilitarismului actual. Dar ce modele au adus aici monahii ruşi? Putem să-i învinuim pe aceştia pentru insuficienţa lor de bun-gust, dacă cu chiu cu vai jumătate din elitele de dată recentă, dintre oamenii puterii, pictorii, creatorii - mai erau atenţi la  stilul bizantin? După modestele gusturi olandeze ale lui Petru cel Mare, am traversat Renaşterea (Renaissance, în textul original) Catedralei din Kazan şi rococoul, doar de foarte puţină vreme se pot observa semnele unei gândiri arhitecturale autohtone.
Unii oameni găsesc că tentativele acestea de înnoire sunt prea firave, şi că Soborul Isakievskii (din Sankt-Petersburg - nota tr.) reprezintă o simbioză dintre Catedrala Sfântul Petru şi o bancă englezească oarecare...
Nu sunt arhitect, nici arheolog; în aceste chestiuni sunt o voce din mulţime, dar am ochi şi simţăminte. Cunosc câte ceva, dar şi mai multe nu le cunosc. Îmi amintesc de multe denumiri ale căror sens îmi scapă, cunosc adesea idei pe care nu le pot formula. Dar eu, aşa cred, înţeleg totul când vorbesc cu arhitecţi sau arheologi. Şi vreau să spun un singur lucru: că direcţia arhitecturii ruseşti actuale este mai bună, mai rodnică, decât cea precedentă. Există tendinţa unei creaţii proprii în limitele tradiţiei sau a statutului; iar asta, după cum mi se pare, este condiţia esenţială a stilului propriu. (...) Putem spune: înalta noastră societate, ţara noastră şi Curtea Imperială, intelighenţia artistică, Academia - de-abia de au ieşit pe calea cea bună...deci, ce drept avem să judecăm cu asprime gusturile athoniţilor noştri, dacă căpeteniile lor au sosit aici de-abia prin anii '30-'40, şi au făcut ce au putut... 
O altă îndreptăţire pentru ei e aceasta.
Vechile construcţii ale bulgarilor şi grecilor - sunt cu adevărat vechi; sunt şi originale. Iar cele noi - la Zographu bulgăresc sau la Vatopedu grecesc - sunt, să admitem, minunate; ele sunt construite din piatră făţuită, cu gust, fără grabă, firesc, trainic. Cu osebire, cele noi de la Zographu sunt admirabile, împărăteşti!.. Ambele aceste aşezăminte au avut domenii întinse în Basarabia, cu venituri substanţiale şi sigure (subl.mea-v.b.). Iar frăţia călugărească e relativ nenumeroasă. Monahii ruşi se înghesuie aproape toţi în două mari chinovii: în Russikon şi în Serai sau în Schitul Sf. Andrei. În treacăt fie spus: ruşi nu prea sunt mulţi pe Sfântul Munte; din totalul de şapte sau opt mii de monahi, de-ai noştri sunt puţin peste o mie; chiar se vorbeşte că şi mai puţin decât atât! Grecii şi bulgarii, deşi în număr mare, dar sunt împrăştiaţi prin 19 mănăstiri, prin câteva schituri, numeroase chilii, colibe, corturi, peşteri; monahi ruşi sunt în Russikon circa 400 (fără a pune la socoteală pelerinii permanenţi, care trebuie şi ei amintiţi), iar la Schitul Sf.Andrei - mai bine de 200. Latifundii întinse nu are niciun aşezământ rusesc de pe Athos. S-au fondat de curând amândouă pe baza unor donaţii benevole din Rusia. Schitul, bunăoară, a crescut neînchipuit de repede, şi a  devenit aşezământ în jurul unei case patriarhale. La Russikon, unde monahii noştri au sosit, invitaţi de greci, au găsit doar sărăcie şi ruine. Acum acesta este cel mai numeros şi animat loc. Această mănăstire, precum şi Schitul Sf.Andrei se află în permanentă construcţie, şi tot mai este strâmt în ele.
Astfel se poate înţelege de ce construcţiile ruseşti trădează graba, aplecarea pentru materialele ieftine şi strictul necesar; culoare întunecoase şi strâmte în contrast cu galeriile largi şi deschise de la Zographu; cărămidă şi tencuială albă sau gri sau galbenă, în locul pietrei minunat făţuite de la Zographu şi Vatopedu; ferestre dreptunghiulare pe faţade amintind de cele ale cazărmilor, în locul unor ferestre graţioase, largi, rotunjite în partea superioară, uneori cu o colonetă pe mijloc - care te încântă la aşezămintele grecilor şi ale bulgarilor. Ruşii au de regulă nişte hornuri nearătoase pe acoperişuri, triste, în ele vezi folosul, căldura sobelor...În timp ce apropiindu-te de Vatopedu rămâi uimit de pădurea de colonete înalte, rotunde, cu capiteluri roşii în vârf, care surmontează acoperişurile unor corpuri de construcţii solide...Ce sunt acestea? Şi acestea sunt hornuri, dar sunt hornuri zidite fără grabă; hogeaguri artistice...
Da! Dacă e să scrutăm chestiunea doar din punctul de vedere al rezultatului şi al frumuseţii, aşezămintele ruşilor nu sunt tocmai grozave. Dar dacă e să avem în minte toate dificultăţile cu care se luptă monahii ruşi, circumstanţele care au dus la urgenţa construcţiilor, nenumăratele griji şi creşterea permanentă a numărului de vieţuitori; incertitudinea veniturilor, datoriile, cerinţa de a avea o doză delicată de diplomaţie pe fundalul tuturor celor amintite, atunci avântul critic amuţeşte, şi rămâne un singur simţământ - respectul pentru mintea practică şi puterea lor duhovnicească.
Voi mai adăoga: şi în Russikon, dar şi în Schitul Sf.Andrei grija pentru fumuseţea şi bogăţia bisericilor a avut întâietate; şi doar apoi s-au preocupat de confortul vizitatorilor şi de cazarea frăţiei. În ambele aşezăminte călugării au considerat a folosi cu prioritate banii jertfiţi - pentru împodobirea lăcaşelor de închinare.
Astfel înţeleg a lor îndatorire monahii athoniţi!  Pentru a pricepe mai limpede ce este aceea cinstitul monahism, este suficient să păşeşti din biserică, unde sclipesc aurul, argintul şi cristalul, precum şi ferecăturile icoanelor şi odăjdiile preţioase -, în chilia scundă şi strâmtă a nevoitorilor, sau să cobori în trapeză, unde fraţii mănâncă "ierburi cu ierburi", după cum scria dl.Blagoveşenskii în cartea sa despre "Athos".


Traducere şi adaptare: Vladimir Bulat

La puţin timp după ce am cetit  nuvela lui Vladimir Lorcenkov, Там город золотой  (propun un titlu nefericit: Oraşul cupolelor de aur) am ştiut cu fermitate că scrierea asta are un mare viitor! Şi nu numai pentru că este despre soarta moldovenilor din satul Larga (visând la o Italie prea-îndepărtată şi morganatică) deşi aş spune că toată naraţiunea închipuită de scriitor (cinematografică şi filmică de-a dreptul!) este proiecţia întregii Moldove post-sovietice - ci şi pentru că e o proză incitantă, vânjoasă, extrem de bine scrisă, şi sper, molipsitoare. Nuvela asta trebuie cât mai iute tradusă în româneşte, înainte ca ea să-şi înceapă periplul european. Nu am cetit o analiză (amuzantă şi tonică) mai exactă a fenomenelor sociale şi culturale care se întâmplă după disiparea unui imperiu. Proza post-colonială britanică ar avea de ce să fie cu buza umflată...Însuşi scriitorul îşi compară opera cu romanul lui John Steinbeck, The Grapes of Wrath (ecranizat), spunând că ar vrea ca scrierea sa să însemneze la fel de mult pentru "literatura moldovenească", ca romanul lui Steinbeck - pentru cea americană.

Este chiar momentul ca editurile noastre să se înghesuie, mai ales că au şi confirmarea la nivel înalt că e vorba de o proză de top, fiind răsplătită cu cel mai important premiu pentru literatura rusă, care se acordă scriitorilor din afara Rusiei. În acest an preşedintele juriului a fost uriaşul scriitor Chinghiz Aitmatov. Din juriu au mai făcut parte celebrul scriitor, deja tradus şi la noi, Andrei Kurkov, criticii literari Alexandr Arhangelsky şi Boris Kuzminsky, filologul francez, slavista Christine Mestre, poetul Bahât Kenjeev ş.a. Valoarea premiului oferit de organizatori câştigătorului din fiecare din cele trei compartimente ("proză lungă", "proză scurtă", "poezie") este de 5000 de dolari. Volumul a apărut la editura moscovită Livebook. 

Felicitări mele lui Vladimir Lorcenkov pentru premiul primit aseară! 

Mi-amintesc că pe vremuri venirea musafirilor oficiali era aşteptată de populaţia locului cu urale, steguleţe, buchete de flori - şi e mai puţin important dacă o făceau cu plăcere sau forţaţi de la spate. Poate că printre cei prezenţi, mulţi chiar se bucurau. Sau poate - nu? Am trecut ieri pe Calea Victoriei, aproape de la un capăt la altul, până-n Piaţa Victoriei. Era o depopulare mormântală, de ţintirim părăsit, e drept că la un moment dat am fost legitimat, şi controlat în servietă - aşa, de control, de rutină, mi s-a spus. Era în faţa Muzeului Naţional de artă. Sugestiv, nu? Unde mai poate fi legitimat un istoric de artă?! Ei bine, nu am văzut oameni care să se bucure de coloanele care treceau în goană - indiferenţa era maximă; pasivitatea, descurajantă. Lumea a plecat pur şi simplu din oraş. Pro- sau contra- nato, au preferat să ia o gură de aer curat undeva la munte sau altundeva...au venit însă alţii - numiţi de presa aservită, şi NU numai, anarhiştii, dornici să-şi manifeste dezacordul faţă de spiritul militarist al vremurilor noastre. Pe la prânz am aflat că un cuib de anarhişti fusese depistat într-o hală industrială din zona Timpuri noi, anume pe strada Ion Minulescu. Acolo se face pânză de cort pentru armată. Tinerii aceea nu au mai apucat să-şi manifeste sau să manifeste în niciun fel păsul. Nimeni nu a stat să afle. Au apărut hoarde fioroase de mascaţi din trupele de jandarmerie, malaci înarmaţi până-n dinţi, de parcă era vorba de anihilat un grup de comandou afgan de talibani. Ce m-a scos din sărite a fost taman disproporţia jenantă a forţelor. Am văzut că mai mult de jumătate din cei puşi la zid erau fete tinere, chipuri luminoase şi restul - de flăcăi cu rucksace - ce rău puteau face aceştia? Jandarmii acţionau ferm, robotic, înghesuiau în dube cu multă convingere mâna de oameni venită la Bucureşti, căci majoritatea dintre ei erau străini. Summitul nu vrea tapaj, păreri contrare, manifestaţii, lozinci sau slogane anti. Summitul doreşte unanimitate, lume indiferentă, capuri plecate, linişte. Cum să îngăduim noi, beneficiarii acestei imense favori făcute nouă de nato, pe cineva care să ne strice vraja de a ne simţi buricul lumii? Atitudinea puterii este incalificabilă, maşinăria represivă - oarbă, temătoare, bovină, neschimbată. Ce certitudini existau că oamenii arestaţi aveau intenţii ilegale, anarhiste, melancolice?  

Mi-amintesc, aşijderea, că Răzvan Vasilescu în California Dreaming îl pune la punct pe ofiţerul american printr-un "fuck, nato", şi "fuck, usa", iar "ieşirea" asta nu l-a aruncat pe Vasilescu în ţarcul anarhiştilor, nicidecum, lumea întreagă s-a amuzat, iar filmul a colectat o colecţie de premii impresionante ca sonoritate...
E clar: nu ştim încă să dozăm nici forţa militară, nici pasiunile, nu reacţionăm cum trebuie la diversitatea de păreri, România e din nou nepregătită! Ca-n totdeauna. Păcat.