Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 septembre 2007 7 30 /09 /septembre /2007 21:23

În ziua cea din urmă a lui septembrie, însorită şi chiar călduroasă la orele amiezii, am asistat la două evenimente cu "magnitudini" diferite. Le-am perceput în mod diferit, vor avea implicaţii diferite. Primul, poate un eveniment unic în felul său - întronizarea noului patriarh Daniel. Am ajuns în Dealul Patriahiei deja după Sfânta Liturghie, când întregul alai oficial şi-a ocupa fotoliile în Palatul Patriarhiei, pentru şedinţa solemnă a Sfântului Sinod. Am remarcat două elemente noi: Catedrala Patriarhală era "înţolită" în schele metalice, semn că noul Întâistătător al bisericii române s-a şi apucat să pună la punct primul locaş religios (ca importanţă ierarhică) al ţării, iar al doilea amănunt ţine de chiar ziua de azi. E vorba că pentru prima oară BOR foloseşte cu cel mai mare firesc posibil tehnologiile high-tech, anume acele ecrane pe care se proiectau, pentru mulţimea aflată în jurul Catedralei Patriarhale, cele petrecute în interiorul locaşului. Partea proastă a evenimentului petrecut azi o consider prezenţa întregului contingent politic/ideologic al acestei ţări, adunat ca la un spectacol cu miză uriaşă, pentru a se afişa cu fudulie în faţa căpeteniei bisericii naţionale, şi spre a mai colecta simpatia poporului. Majestatea Sa Regele Mihai I era alături de Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. Iar Tăriceanu stătea chipeş în chiar coasta PF Daniel. Ei, fireşte, perspectiva, scopurile şi dorinţele fiecăruia erau altele! Ce m-a bucurat însă a fost tonul deschis şi firesc al discursurilor, chiar dacă în astfel de ocazii nu pot lipsi şi minutele de penibil şi derizoriu (discursurile tov. Văcăroiu şi Tăriceanu, de pildă).

Seara, la Palatul Mogoşoaia. Amigo Ioan Iacob a deschis o minusculă expoziţie cu doar 9 picturi, la care am fost chemat (de Doina Mândru) să spun câteva fraze. După regalul expoziţional de la sala de artă contemporană a Muzeului Brukenthal (produs în 24 septembrie), însoţit de un catalog editat de Humanitas, această expunere este o firească extensie a evenimentului produs acolo. Cu un simţ ireproşabil al ritmului şi contrapunctului, artistul a "marcat" de aşa manieră spaţiul expoziţional încât ai sentimentul că asişti la o expoziţie monumentală, exhaustivă. Tocmai de accea, am afirmat că, deşi cu un contingent de piese redus numeric, expoziţia conţine sufiecinte tablouri pentru a constitui o summa a întregului său discurs plastic. Cromatica sa îl face recognoscibil şi inconfundabil. Picturalitatea lui, precum şi universul problematic îl pun pe Ioan Iacob alături de foarte actualii Luc Tuymans, Georg Baselitz...Perspectiva receptării diferă. Până la una cât de cât justă - mai e nevoie de timp. Un pas.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 septembre 2007 5 28 /09 /septembre /2007 21:34

În ultimii doi ani urmăresc un fenomen urban cel puţin barbar: Bucureştiul se umple de cabluri. Cabluri de diferite culori şi dimensiuni. De fire numeroase care împînzesc, cu precădere, stîlpii din centrul oraşului, dar nu numai. Dacă mergi cu capul uşor ridicat nu poţi trece cu vederea această "arhitectură" parazitară, hidoasă şi confuză. Ea e peste toate marile bulevarde şi artere principale, dar poate fi observată şi în cartierele mai îndepărtate.

Deopotrivă cu panourile publicitare - care şi ele parazitează de mai multă vreme spaţiul public, cablurile te fac să te simţi în mrejele unor păianjeni gigantici, monstruoşi, neîndurători, perfizi...Astea sunt deşeurile epocii globale, a societăţii care tinde spre informatizarea globală, şi care se umple de fire - depinde de cabluri, de energia electrică, de tensiune, de volţi şi de amperi, de pixeli şi alte "mirodenii" electromagnetice.

Fapt este că nu numai in-estetica lor îngrijorează, ci, mai ales, posibilitatea acestora de a se înmulţi, de a deveni omniprezente, devoratoare de spaţiu; inutile total trecătorului, orăşeanului. Ce caută acestea pe străzile, uliţele şi bulevardele noastre???

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 septembre 2007 3 19 /09 /septembre /2007 21:41

Soarta Casei avocatului Vladimir Hertza se identifică cu însăşi destinul statalităţii moldoveneşti - istoria acestui imobil, cel puţin din ultimii 20 de ani a urmat un declin asurzitor. Pe cît se credea că o restaurare/recondiţionare devine iminentă, ea devenea cu atît mai ireală, fantomatică, neverosimilă... Acum exact un an imobilul fusese împrejmuit cu un gard înalt, de beton. Din două - una, fie restaurare, fie demolare. Dată fiind istoria crudă a unui monument aflat altădată peste drum de acesta, a doua variantă nu putea fi categoric exclusă. Dar, minune! La finele lunii august s-a anunţat dezvelirea "noii" faţade a Muzeului de artă al Moldovei. Noua faţadă e de fapt o butaforie a celei originale, o mască nefericită, hîdă şi kitsch-oasă. Cine se pricepe cît de cît la ceea ce se numeşte Restaurare de monumente, va înţelege prea bine acest "acroş" stilistic al meu. Urmează o serie de fotografii luate la faţa locului, din unghiuri diferite. Se va vedea cu maximă claritate că o sumedenie de elemente aritecturale pur şi simplu au dispărut de pe chipul vechii faţade, iar ceea ce a rămas - este pură ficţiune, schimonosire, stridenţă ieftină, cîrpăceală şi neputinţă...

Iată o imagine a faţadei de dinaintea pretinsei "restaurări".

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 septembre 2007 3 19 /09 /septembre /2007 20:41

De curînd, presa de la Chişinău alarma opinia publică aducînd în atenţie îngriorătoarea veste că Guvernul RM dispune după bunul plac de monumentele capitalei. După rapida şi inexplicabila dispariţie a Casei Feodosie, din preajma clădirii preşedinţiei RM, acum se preconizează vînzarea unui lot pe pămînt pe care se află un alt imobil, înscris pe lista monumentelor istorice. Acesta se află pe strada Şciusev nr. 103.

Clădirea face parte dintr-un impunător sit arhitectural, cuprins între străzile Maria Cebotari, Sfatul Ţării şi Kogălniceanu - unul din puţinele arhipelaguri rămase neatinse de sistematizările şi demolările ultimului veac. Atribuită lui Bernardazzi, clădirea se particularizează printr-o stilistică arhitecturală îngrijită, clară, armonioasă, şi dincolo de calităţile sale strict constructive, aceasta are şi un trecut istoric încărcat, foarte important pentru urbea basarabeană. De acest loc sunt legate o serie de instituţii ale oraşului, toate cu caracter administrativ-educativ-cultural. În locul acestei clădiri se doreşte construirea unui palat al şahului! Cu adevărat, guvernarea imbecilă şi iresponsabilă a comuniştilor (capitalişti!) nu cunoaşte limite. Cum poate fi oprit acest tăvălug al stricăciunii? Cum va reacţiona opinia publică şi intelectualitatea basarabeană la acest neostoit avînt spre tabula rasa al puterii de la Chişinău? SOS trecutul oraşului Chişinău...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 septembre 2007 4 13 /09 /septembre /2007 21:18
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
27 août 2007 1 27 /08 /août /2007 21:26
În peisajul bienalelor de artă contemporană nu se poate trece cu vederea deschiderea celei de-a patra ediţii a bienalei de la Goteborg. Vernisajul a avut loc în 25 august. Curatoriată de Joa Ljungberg şi Edi Muka,expoziţia de bază conţine o selecţie de artişti nordici şi albanezi (în special)...e şi firesc să fie aşa, dată fiind colaborarea îndelungată a celor doi intelectuali europeni, unul din nord şi celălalt din Balcani. Iată că vectorii est / vest şi nord / sud încep să funcţioneze altcumva decît se întîmpla cu puţină vreme în urmă. De urmărit şi lista participanţilor la această bienală, în număr de 28, distribuiţi în 5 locaţii foarte diferite ale oraşului Goteborg. De urmărit cum mici oraşe europene îşi crează treptat propriile "oaze" culturale, conceptuale, problematice, iar tema acestei bienale spune multe despre încercarea de a depăşi vulgata culturală nord-atlantică:

RETHINKING DISSENT

on the limitations of politics and the possibilities of resistance

‘Dissent’ can be described as a sentiment or philosophy of non-agreement or opposition to an idea (e.g. a government’s policies) or an entity (eg. a religious community or political party). Antonyms include assent, agreement and acceptance. ‘Dissent’ may in some political systems be formally expressed through opposition politics, while politically repressive regimes may prohibit any form of dissent. Individuals who do not conform to or support the policies of certain states may be described as ‘dissidents’ or in extreme cases, ‘enemies of the state’.
*****************************************************************************************************************
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 août 2007 5 24 /08 /août /2007 19:53

Un citat tulburător din jurnalul lui Alexandr Gladkov, despre scriitorul Mihail Zoşenko (un prozator netradus pre româneşte încă, dar care ne-ar explica multe prin scrierile sale despre chipul hîd al stalinismului):

"Михаил Зощенко после периода остракизма послал в «Новый мир» обработанные им рассказы ленинградских партизан. Его редакция вызвала в Москву. Отдельный номер в гостинице «Москва» получить ему не удалось. Дали место на 12-м этаже, в номере-общежитии на 8 человек. Кроме него 7 обыкновенных командировочных-толкачей. Никому ни до кого нет дела. Возвращаются поздно, прочитывают «Вечерку» и засыпают. Зощенко ждал звонка, но в номере телефона не было. И вот в один вечер дежурная входит и говорит: «Писателя Зощенко к телефону...» Хохот. Чей-то голос: «А его давно посадили...» Зощенко встает и идет к телефону. Сенсация."

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 août 2007 4 23 /08 /août /2007 21:41
Azi dimineaţă trebăluiam prin casă, pregătindu-mă de plecare, spre birou. Eram pe punctul de a ieşi pe uşă, de a o zbughi spre metrou. Ultimele pregătiri (iar zilele caniculare necesită pregătiri suplimentare!) m-au făcut să privesc prin fanta deschisă a geamului. Am zărit porumbelul, uitîndu-mă mai bine, mi-am dat seama că e o jună porumbiţă. I-am spus discret, de fapt, mi-am zis în şoaptă: nu zbura! Alergai iute după camera de fotografiat, uşor confuz - convins că nu voi mai găsi tot acolo, în balcon, vietatea cu penet. Şedea însă exact în locul în care o lăsasem. Am tras două imagini, una pe verticală, alta - pe orizontală. Nu eram tulburat de întîlnirea cu hulubiţa, aşa cum se tulburase Jonathan Noel, personajul din nuvela lui Patrick Suskind (un scriitor dezamăgitor!), dar am privit-o insistent cum a dispărut, imediat ce "şedinţa foto" se terminase...lăsase pe tabla balustradei un găinaţ - un dar autentic. Trebuie să spun că pînă la vesper aproape că nu mă gîndisem la "întîlnirea" de dimineaţă, seara însă voind să descarc imaginile m-a fulgerat un lanţ de gînduri nărăvaşe şi suspecte: dacă imaginile au dispărut? dacă porumbelul nici n-a existat? dacă nici nu era porumbel, ci o altă vietate? dacă nici nu s-a fotografiat nimic? Cert este că imaginile amîndouă erau alături pe cardul de memorie, doar că de la un moment dat nu am mai găsit decit una dintre ele. Pe cea verticală. Mister total. O plasez pe cea rămasă, în speranţa că mă va ajuta cineva să găsesc explicaţia (plauzibilă măcar) a mai mult decît ciudatei dispariţii...oare şi pixelii mor? 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
15 août 2007 3 15 /08 /août /2007 16:53

Marele cinema românesc

Corespondenţă de la Locarno (fragment) de Andrei Plahov

„Ceea ce a devenit Agentina pentru America Latină, apare acum România pentru Europa de est. Mai exact, o Mekka a cinematografiei. Iar pentru lumea apuseană – o ţară foarte la modă, în sens cinematografic se înţelege, dar poate, nu numai. Gloria descoperii noului cinema românesc se atribuie festivalului de la Cannes, care chiar a contribuit într-o mare măsură la acest succes. Dar nu de unul singur. Acum patru ani premiul special al juriului de la Locarno a fost decernat filmului lui Călin Netzer, Maria, iar Diana Dumbravă, care a deţinut un rol principal în acest film, fusese recunoscută drept cea mai bună actriţă. La acea dată, românii încă negratulaţi de mari premii, au chefuit întreaga noapte. Acum, cînd la Cannes Cristi Mungiu a făcut KO pe însuşi fraţii Coen, cultul pentru filmul românesc s-a închegat definitiv. Jurnaliştii de la Locarno au prins deja a glimi: de acum înainte poţi rata orice film, fie franţuzesc, fie american, dar unul românesc – nu ai voie. Şi asta în condiţiile în care filmul din această ţară nu-şi avea pînă de curînd propria imagine, nu poseda o şcoală, şi era considerat printre cele mai slabe cinematografe din regiune.

Şi de bună seamă, toţi jurnaliştii s-au prezentat la proiecţia filmului Restul e tăcere, a lui Nae Caranfil. Acest regizor a turnat deja cîteva co-producţii cu buget ridicat, împreună cu francezii, printre care unul cu participarea unor vedete ca Charlotte Rampling. Această nouă realizare este un film istoric în centrul căruia se situează pionierii cinematografului autohton, care la începutul secolului al XX-lea au realizat un veritabil blockbaster al timpului, Independenţa României. Atunci, în 1911, cînd se sărbătoreau 35 de ani de la obţinerea independenţei faţă de autoritatea turcească, filmul a încercat să reconstituie complicatul mecanism al relaţiilor dintre Rusia şi Turcia, al cărui rezultat a fost încolţirea ideii României Mari, iar Bucureştiul devenea şi se simţea ca un Paris al estului, precum şi centrul decandenţei bizantine. Această piesă de arhivă a fost şi ea proiectată la Locarno, ca mărturie a unei vechi tradiţii, iar noua producţie – ca o reflecţie a cinema-ului românesc asupra propriei istorii.

Trebuie să o recunoaştem, jurnaliştii au fost dezamăgiţi de piesa românească aflată în concurs. S-au convins că şi în România se fac filme comune, şi că acolo există regizori mai puţin talentaţi, dar capabili să atragă bugete considerabile. Acest fapt însă devine aproape irelevant. România ca ţară şi ca producătoare de cinema a reuşit şă-şi demonstreze deja ambiţiile. Chiar dacă trofeul Leopardul de aur i-a trecut printre degete, totuşi, Leopardul viitorului, pentru cel mai bun scurt metraj, a plecat anume în România. Din acest moment, ţările vecine – Bulgaria, Albania, Ukraina, ca să nu mai luăm la socoteală şi Moldova, cu care este înrudită, s-au cutremurat: poate emanaţia miracolului românesc va ajunge şi în grădinile lor? Cu mare interes urmăresc evoluţia fenomenului românesc ungurii, al căror stagiu festivalier este incomparabil mai bogat (dar care niciodată nu au obţinut victorii la Cannes), dar şi foştii jugoslavi, cu favoritul de altădată al Cannes-ului, Emir Kusturica. În acest răstimp, curatorii festivalelor îşi răsucesc gîtul în căutarea şi stimularea viitoarelor mode cinematografice. Unde să se afle acestea: fie iarăşi în Balcani şi în bazinul Mării Negre, locuri cu profunde schimbări, fie într-un alt loc uitat de Dumnezeu, de felul Moscovei?”.       

Traducere de Vladimir Bulat

 

******************************

P.S. E îmbucurător că o ţară cu o foarte puternică tradiţie în materie de cinema urmăreşte şi apreciază noul val al cinema-ului românesc, proaspăt ieşit din găoacea 'istorismului' păgubos, a folclorismului steril şi a ecranizărilor făcute, cel mai adesea, în pripă şi neconvingător! NU?  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 août 2007 3 08 /08 /août /2007 22:17
Privesc această imagine şi mă prind de uriaşa diferenţă. Ghiveciul de ghips e făcut de mîna omului, nedibaci. Ficusul e lăsat de mîna lui Dumnezeu, şi e minunat, neîndoios. Unde pune mîna omul poate fi, cel mult, acceptabil, suportabil şi ferchezuit. Dacă eşti încredinţat că omul e creaţia lui Dumnezeu, te plasezi mereu pe o poziţie secundă, subsidiară şi cuminte. Felul în care s-a dezlănţuit aşa-zisa "campanie" de alegere a noului patriarh al BOR demonstrează clar că omul este una, iar Dumnezeu e în altă parte...Nu e cîtuşi de puţin "în mijlocul nostru", cum se spune înaintea pronunţării Crezului în Sfînta Liturghie. Vedem nişte chipuri şi interese care sunt dincolo sau dincoace de ceea ce s-ar putea crede (şi înţelege) a fi smerenia, pocăinţa, bărbăţia duhovnicească, liniştirea, iubirea de aproapele...şi dacă eşti cît de cît familiarizat şi catehizat în ale felului în care erau şi se comportau monahii şi ierarhii (dar în vechime orice ierarh rămînea un monah) de demult, simţi un gol în plex - pentru că nu mai înţelegi, pentru că nu mai ai cum: unde se termină lumea, şi unde începe duhovnicia, existenţa monahală, "ieşirea din lume". Pentru că - monahismul este (deja) proiecţia şi continuarea lumii profane, laice, înbuibate, secătuite de seva credinţei. Noroc că BOR nu este egală cu Biserica cea Drept-Măritoare a lui Hristos. Campania asta electorală are o miză laică, asezonată cu ingrediente iuţi, politice, ideologice pînă la indistincţie, şi e mînată de o lene duhovnicească pestilenţială! Noroc, încă o dată, că sihaştrii şi marii nevoitori de prin crăpăturile pămîntului, din peşterile luminate de lumina Harului, şi soldaţii lui Hristos din pădurile şi ascunzişurile nearătate ochiului nu asistă la această deşănţare a ierarhilor români, în lupta crîncenă pentru puterea lumească. Fiecare îşi va lua partea, cu vîrf şi îndesat. Domnul să îi lumineze pentru faptele cele trebuincioase cu adevărat, şi cele necesare mîntuirii.   
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article