Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

31 juillet 2007 2 31 /07 /juillet /2007 12:48

"Ştie Domnul calea drepţilor şi calea necredincioşilor..."

FOTO: România Liberă

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
26 juillet 2007 4 26 /07 /juillet /2007 21:22

În condiţiile grele (deloc din perspectivă economică) în care se află Moldova actuală este complicat şi delicat să vorbeşti despre o viaţă culturală cu drepturi depline. Cultura mai degrabă supravieţuieşte, decît trăieşte, şi îşi atinge menirea. În foarte mare – şi poate părea şocant acest lucru – infrastructura culturală a rămas neschimbată în Basarabia în ultimele două decenii. Iar acest lucru confirmă deruta cronicizată în care se află aceasta, sfîşiată între neputinţa de a mai fi parte a culturii sovietice (prin disiparea ei), şi incapacitatea de a deveni un „plămîn” al culturii româneşti (prin izolarea autoimpusă). Să mă explic.

În fostul colos sovietic „cultura moldovenească” îşi avea locşorul său, ea furniza spre „centru” producţie culturală din mai toate domeniile: literatură (Ion Druţă, Grigore Vieru, Pavel Boţu, Vasile Vasilache, Ihil Şraibman, Ion Ciobanu, Liviu Deleanu ş.a), arte plastice (Lazăr Dubinovschy, Mihail Grecu, Eleonora Romanescu, Igor Vieru, Mihail Petric, Aurel David, Iosif Chitman, Elena Rotaru, Elena Saca-Răcilă, Leonid Grigoraşenko, Ilya Bogdesco ş.a), operă (Maria Bieşu), cinematografie (Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Valeriu Gagiu, Gheorghe Vodă), muzică (Ştefan Neaga, Zlata Tcaci, Gheorghe Mustea, Eugeniu Doga), folcloristică (V.Zelenciuc, ş.a). Acest fapt a făcut să se creadă cu tărie în existenţa unei culturi spirituale locale, destul de bine definite. În virtutea acestei certitudini, puterea sovietică investea în fondarea de teatre, cinematografe, baze de creaţie. S-a vorbit enorm despre „renaşterea etnică” moldovenească, despre „folclorul” acestei zone, iar construcţia asta ideologică (mai presus decît una estetică, conceptuală) a generat o sensibilitate artificială, deşi foarte complexă, ale cărei ecouri se resimt şi astăzi. „Moldovenismul”, într-o formă sublimată şi etnografică, era tolerat de regimul totalitar sovietic, dar acest lucru se accepta în măsura în care creatorii locali se considerau parte a uriaşei culturi sovietice. Puteai fi „artist moldovean” – în mecanismul amplu al acceptării, că acest statut ţi-l dă doar apartenenţa la „hora comună, internaţionalistă”. Altfel spus, „arta moldovenească” era, în esenţă, un mit sprinţar. Mitul s-a transformat cu timpul în „conştiinţă asediată”, insulară...Adică, mitul s-a risipit, şi în locul lui a rămas decepţia. Cultura „moldovenească” este în esenţă un bricolaj, o metisare de forme şi sensibilităţi. Lucrul acesta este cu atît mai pregnant după dispariţia U.R.S.S. Căci sistemul sovietic funcţiona ca un catalizator, dar şi ca un „finanţator”. Acum s-a constatat, că există prea puţine fire comune spre a înţelege multiculturalitatea construcţiei sociale şi culturale care se cheamă azi Republica Moldova. Este foarte interesantă cultura minorităţilor naţionale din regiune, cea a găgăuzilor, ucrainienilor, ruşilor, bulgarilor, lituanienilor, evreilor, tătarilor ş.a. Derutant devine faptul de a privi cultura locală ca una fiind una otova, de-a valma aparţinînd „moldovenilor”, băştinaşilor majoritari. Lucru acesta este cu atît mai fals cu cît moldovenii doresc a se privi ca „etnie” aparte, strict teritorializată, particulară. Poate că „moldovenismul” a funcţionat ca formă de rezistenţă la procesul dur de deznaţionalizare din era totalitară, dar el nu trebie să rămînă şi să funcţioneze drept o ideologie de „revizionism” post-sovietic. Devenită astăzi – o, tempore! – doctrină majoră de legitimare a statului neo-comunist moldovenesc.

Relaţiile cu România în aceste condiţii sunt tensionate şi confuze. Subiectul „Basarabia” în mass-media românească este unul marginal şi a devenit anost (împins la periferia interesului public, din categoria „exotisme”). Foarte recent, Jurnalul Naţional a lansat campania Basarabia 2007, propunîndu-şi o veritabilă „arheologie de redescoperire” a acelui tărîm românesc. Se merge încă pe urmele lui Iorga şi Sadoveanu, dar realităţile de atunci sunt mult (pe alocuri, fundamental) diferite azi.

Cultura basarabeană este slab cunoscută în lume. Nume ca: Nicoleta Esinencu, Pavel Brăila, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Constantin Cheianu, Veaceslav Druţă, Igor Cobîleanschi, Alexandru Vakulovski, Ghenadie Ciobanu, Tania Popa, Oleg Mutu, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Mihai Vakulovski, Oleg Garaz, Teodor Ajder, Liliana Corobca – se afirmă vîrtos şi plenar în contextul culturii româneşti, dar şi, unii, în context internaţional, fără a mai jindui după apartenenţa lor basarabeană. Integrarea în circuitul culturii româneşti contemporane s-a făcut la nivel de indivizi, de personalităţi artistice, nicidecum la nivel de contopire regională. În aceste condiţii, marile discuţii (dar ele sunt la toată vremea, vai, cam mici!) din cultura română reverberează rapid în Basarabia, iar cele din Basarabia se pierd undeva pe drum...

La Chişinău, rămîne Uniunea Scriitorilor din Moldova, Uniunea Artiştior Plastici, Uniunea Muzicologilor şi Compozitorilor, Uniunea Cineaştilor... structuri care se ambiţionează să funcţioneze ca-n vechiul regim sovietic, dar la care nu mai aderă tinerii, rîndurile lor rămînînd ocupate de indivizii de altă dată, rămaţi visători după vremurile de demult, cînd erau editaţi la Moscova şi alte locuri, plimbaţi prin delegaţii în ţări cuminţi şi loiale, şi pe unde afirmau despre existenţa, în cadrul U.R.S.S., a minunatei „culturi moldoveneşti”. Reverii, năluciri, vise, fantome şi colaje trucate – ca însuşi mecanismul pe care îl slujeau.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 juillet 2007 2 24 /07 /juillet /2007 13:28

Dintr-un interviu recent cu diaconul Andrei Kuraev, unul in cei mai controversaţi autori ortodocşi ruşi, care a făcut şi ceva studii la Bucureşti, la începutul anilor'90, am reţinut acest răspuns tulburător de la finalul convorbirii:

"Întrebare: Aveţi prognoze pentru viitor sau reţete pentru Biserică?

Răspuns: De curînd, în oraşul Breansk, decanul universităţii m-a prezentat şi a pronunţat: "Acesta este părintele Andrei Kuraev, doctorul Bisericii ortodoxe Ruse". Am fost nevoit să mă dezic de o astfel de prezentare: "Scuzaţi-mă, eu nu sunt doctorul Bisericii ortodoxe Ruse, sunt pacientul ei, dacă nu chiar victima acesteia". Deci, nu am reţete, dar nişte presupuneri am.

Ce ar putea schimba radical căile ortodoxiei ruseşti? Doar un singur fapt: dacă patriarh ar deveni la un moment dat un "autist". Ştiţi, un astfel de om care nu ar avea nici o tangenţă cu mediul înconjurător, fără puncte de atingere cu realitatea. Un incurabil ostatec al cărţilor şi al vechilor principii. Cum e, de pildă, Episcopul Ciukotkăi, Diomid, care îl înfierează public pe guvernatorul locului.

Acesta ar trebui să fie un om atît de îndărătnic, încît să fie capabil să înfăptuiască nişte reforme dure în sînul Bisericii, făcînd abstracţie de gemetele şi indignările ce-ar putea veni din toate părţile. 

Prima etapă a acestei reforme - crearea unui "fond de stabilitate" a bisericii. Una din acţiunile acestei etape: depistarea cu ajutorul Serviciului Federal de Securitate (ФСБ) a conturilor bancare aparţinînd unor oameni ai bisericii, spre a le orienta pe acestea spre numitul "fond".

A doua etapă - proclamarea botezului ca slujbă religioasă gratuită, şi interzicerea acestei taine în majoritatea locaşurilor de pe întinsul Rusiei. E vorba de acele biserici în care slujitorii nu sunt în stare să facă misionarism pentru credinţa ortodoxă, acolo trebuie pur şi simplu sigilate cristelniţele. Simultan, trebuie interzis botezul fără "chemare", adică fără pregătirea corespunzătoare a naşilor, părinţilor sau a celor care se botează (dacă o fac la vîrsta maturizării) pentru viaţa duhovnicească, a credinţei ortodoxe. "Chemarea" trebuie să trezească în ei o reală încîntare, o dorinţă de a-şi însuşi credinţa Bisericii ca pe singura credinţă cu putinţă. Dar întrucît nu orişice părinte poate mărturisi întocmai credinţa, unora dintre aceştia trebuie să le dăm canonul tăcerii. În schimb, pe cei dornici de a se boteza să-i îndrumăm spre misionari rîvnitori.  

Drept rezultat, se va reduce ruptura scandaloasă dintre oamenii botezaţi şi cei credincioşi.

Cea de-a treia etapă: să se ofere credincioşilor posibilitatea de a resimţi viaţa Bisericii ca pe a sa proprie. Poate va fi necesară introducerea "desjatinei" bisericeşti (jertfirea celei de-a zecea parte din venituri în folosul bisericii, zeciuiala - nota mea). Dacă Biserica va reuşi întradevăr să supravieţuiască din contribuţia membrilor săi, a mădularelor sale conştiincioase, atunci ea va căpăta independentă atît faţă de şi de stat şi faţă de potenţialii sponsori.

A patra etapă: conştientizarea vieţii Bisericii va atrage după sine conştiinţa importanţei fiecărui membru al parohiei. Omul care plăteşte "desjatina" în această parohie, capătă aci un drept la opinie. Astfel, laicatul obţine un control al vistieriei bisericeşti şi asupra activităţii preoţeşti. Devine totodată posibilă alegerea transparentă a unei delegaţii pentru adunarea eparhială sau cea sinodală. În aceleaşi condiţii ar fi viabilă crearea unui tribunal religios, independent şi funcţional.

Este de înţeles cîţi duşmani va întîmpina astfel de reforme. Tocmai de aceea, iniţiatorul lor va trebui să fie un "autist" cu dopuri în urechi: el ştie bine ce trebuie făcut, tocmai de aceea nu are milă cînd taie-n carne vie. Fără o astfel de violenţă Biserica nu va izbîndi să revină la străvechile canoane.

Şi, deoarece şanse pentru o astfel de reformă sînt deosebit de puţine, iar reformatori şi mai puţini (acestea sunt egalabile cu probabilitatea minunilor Dumnezeieşti), nu ne rămîne decît, omeneşte şi raţional, să spunem: decît să ne dezamăgim, e mai înţelept să nu ne amăgim în zadar."

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 juillet 2007 2 17 /07 /juillet /2007 17:55

 “Неизвестный Cтефан” (Ştefan Necunoscutul, 2004) este filmul care a încheiat anul cinematografic 2004, la Chişinău, la cinematograful Patria, şi care a rulat în faţa beaux monde-ului local, în frunte cu Vladimir Voronin şi Vasile Tarlev -personalităţile de prim rang a politicii moldoveneşti. Trebuie să recunosc că nu am ştiut de acest eseu cinematografic, de acest documentar finanţat de importanţi oameni de afaceri de la Chişinău, şi în care apar Vladimir Voronin, împreună cu "augustul" său consilier, Mark Tkachiuk...pînă nu mi s-a pus la dispoziţie de un bun amic bucureştean, descărcat de pe un torent rusesc! Despre ce este filmul? Realizatorii ne plimbă pe la Athos, la mănăstirea Zographu, unde intrăm dimpreună cu ei în biblioteca în care, se spune, n-a mai filmat nimeni pînă în acest moment. Vedem drapelul lui Ştefan cel Mare, dăruit de acesta mănăstirii la anul 1502, tot acolo apare voievodul moldovean pictat, de unde aflăm că a fost înnoitor al acestui aşezămînt, şi întîi ctitor al Dobrovăţului şi Căprianei...Vedem şi Vatopedul...unde l-am recunoscut cîntînd pe părintele Daniel, cel care a fost altădată Alexandru Cotescu, plecat la Athos de la Stavropoleos... Ajungem apoi la Mangop, la Cetatea Sucevei (unde comentatorul ţine să ne arate starea deplorabilă în care românii conservă ruinele reşedinţei marelui voievod...), la Cetatea Albă, la Chilia...Şcoala superioară de antropologie a lui Mark Tkachiuk şi a lui Nicolai Russev  ţine să ne "configureze" personalitatea uriaşă a lui Ştefan cel Mare şi sfânt, sanctificat anume de biserica română (dar acest fapt nu-l mai amintesc cei care îl "redescoperă" pe inegalabilul Ştefan). Ca realizare filmică această piesă merită văzută de cît mai multă lume. E bine făcută, documentată şi excelent filmată. Dar ceea ce trebuie tratat cu mare precauţie este tonul şi ţinta acestei realizări: re-mitizarea lui Ştefan Cel Mare, ca figură iconică a statalităţii moldoveneşti contemporane. Nu este deloc întîmplător că în film apar personaje politice, ca cele mai sus amintite, dăruind la Zographu o replică a drapelului furat în 1517, aflat azi la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti. Interesant este de semnalat că prin acest gest al daniei, a unei piese contemporane(oare cine dintre artiştii noştri a clonat drapelul voievodului?), oaspeţii moldoveni vor să "se pună bine", şi să obţină o binecuvîntare de la părinţii acelui loc, cu unul dintre centrele spirituale cele mai importante ale lumii: Muntele Athos. Să se erijeze în apărători ai Ortodoxiei, următori gesturilor măreţe ale lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. E de discutat cît de "necunoscut" este Ştefan cel Mare pentru români, căci va veni vremea cînd acest film va fi văzut şi de cei din ţară...Iar istoricii români chiar au adus importante contribuţii în cunoaşterea cît mai amănunţită a biografiei şi vieţii acestui important voievod moldovean. Vreau să amintesc aici doar două titluri noi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie. Sfînta Mănăstire Putna, 2003 (volum colectiv, 618 pag.) şi foarte recenta carte a lui Ştefan S.Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Maria Asanina Paleologhina. O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei. Sfînta Mănăstire Putna, iunie, 2006 (290 de pagini). Cred cu tărie că astfel de volume i-ar interesa într-un mod esenţial pe cei care l-au catalogat pe Ştefan cel Mare, drept un "necunoscut"! 

Filmul este simptomatic pentru o anumită mentalitate a zilelor noastre - periculoasă şi, zic eu, contraproductivă: protocronismul moldovenesc post-sovietic.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 juillet 2007 3 11 /07 /juillet /2007 21:30
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 juillet 2007 2 10 /07 /juillet /2007 11:00

AUTOR: Robert Service - Communism's grim toll

"În pofida istoriei sale sîngeroase şi falimentare, sistemul acesta domină în continuare în anumite ţări ale lumii.

Cînd preşedintele Bush vorbea la dezvelirea la Washington a monumentului victimelor comunismului, anunţînd că în regimurile comuniste ale secolului XX au fost exterminate 100 milioane de vieţi omeneşti, acesta nu supralicita deloc numărul victimelor nevinovate, ci mai degrabă a subestimat cifra reală.

Cei care i-au furnizat preşedintelui aceste date le aveau doar parţiale. Numărul exact al celor dispăruţi în GULAG-urile sovietice, în lagărele de muncă din China (laogai ) sau în junglele cambodgiene nu se ştie cu exactitate nici pînă astăzi. Neîndoielnic rămîne faptul că nu doar exterminarea umană poate fi incriminată regimurilor comuniste. Dacă e să luăm la socoteală şi vieţile mutilate comise de comunism, numărul total al acestei statistici ar urca la miliarde.

În comunism jetfele erau împărţite pe "categorii". Erau unii care fuseseră ucişi cu bună ştiinţă, şi alţii, a căror moarte era provocată de politici sociale iresponsabile şi antiumane. De pildă, pînă astăzi de discută, în cercurile ştiinţifice, dacă foametea anilor '32-'33 a fost rezultatul tendinţei lui Stalin de a decima poporul ukrainean. Într-un fel similar, doar puţini dintre istorici sunt cei care consideră că Mao Tse-tung a condus China spre cumplita înfometare a masselor din anii '50 - recunoscută drept cea mai infiorătoare din istoria recentă. Cu toate astea, incompetenţa extremă a regimurilor totalitare în chestiunile coordonării sectoarelor agricol şi alimentar, este un fapt recunoscut ca atare de toată lumea.

Mai mult decît atît, comuniştii promovau o politică de discriminare a claselor "duşmănoase". Spre exemplu, tatăl lui Boris Elţîn - un simplu ţăran - a picat în dizgraţia puterii staliniste pentru că s-ar fi plîns de condiţiile proaste de muncă. Deopotrivă cu părinţii pe "lista neagră" nimereau şi copiii, tocmai de aceea tînărul Elţîn a trebuit să tăinuiască adevărul că tatăl său fusese supus represiilor - căci altfel şi-ar fi jugulat şansele de a ajunge inginer.  În Cambodgia lucrurile erau şi mai cumplite: toţi cei care purtau ochelari erau declaraţi "duşmanii poporului", şi se supuneau represaliilor.

Cînd vine vorba de jertfele comunismului, e necesar a se ţine cont şi de cei a căror libertate politică, confesională şi culturală fusese strîmtorată.

Chiar şi în ţările în care regimul dominant tolera formal existenţa altor partide, în realitate sistemul politic era marcat de unul singur - aşa era, de pildă, în RDG. Iar acolo unde biserica juca un rol important în societate (ca în cazul Poloniei), preoţii de teama sancţiunilor trebuia să se abţină de la critica ideologiei comuniste. În statele comuniste bîntuia cenzura - orice idee, în afara celor marxiste, era considerată duşmănoasă de autorităţi.

În statele democratice, cu guverne conservatoare, liberale şi socialiste, partidul comunist reuşea să funcţioneze fără restricţii. Existau, fireşte, şi excepţii. În Germania Federală partidul comunist fusese scos în afara legii în 1956, după ce acesta, asmuţit de la Moscova, a început a pune la îndoială existenţa însăşi a Republicii Federale. Iar în SUA, senatorul Joe McCarthy, a declanşat o adevărată "vînătoare de văjitoare", îndreptată contra comuniştilor şi si a simpatizanţilor acestora.

 Dar ceea ce în regimurile democratice reprezenta de regulă o excepţie, în statele comuniste devenea o normă - acolo libertatea se persecuta în mod sistematic. În aceste ţări se bruiau emisiunile de radio şi posturile TV străine. Autorităţile interziceau cetăţenilor dreptul la libera circulaţie. Pentru a-şi menţine puterea, comuniştii sechestrau popoarele într-un regim de "carantină", iar simbolul principal al acesteia a fost zidul Berlinului, prăbuşit de-abia în noiembrie 1989.

Un stat contemporan se întăreşte pe consensul şi susţinerea cetăţenilor săi. Acest fapt consolidează şi funcţionarea eficientă a economiei. Uneori şi ciocnirea publică a ideilor este benefică - ca şi principiu, dar şi ca rezultate practice. Tocmai de aceea, atunci cînd dictatorul comunist Enver Hoxha a declarat Albania primul stat ateu, pe termen lung, nu a făcut decît să accentuieze conflictele interetnice şi confesionale din societate.

Fără tăgadă, statele comuniste nu s-au copiat între ele. Nimeni nu va putea asimila regimul din Cuba, cu ale sale zgomotoase şi pitoreşti restaurante şi baruri, cu cel din Coreea de Nord. China epocii lui Mao, aşijderea, se deosebea de Polonia lui Gomulka, sau de Albania cea de sub Hoxha. Cu toate acestea, în  ţările unde regimul comunist a avut o existenţă mai îndelungată, caracteristile sale esenţiale deveneau similare.

Mai trebuie subliniat, că acţiunile antiumane ale veacului XX nu erau înfăptuite doar de comunişti. Adolf Hitler a exterminat evrei, rromi, homosexuali şi suferinzii mintali din spitalele celui de-al Treilea Reich. În comiterea genocidului anului 1994, din  Rwanda, comuniştii nu au avut nicio tangenţă. Iar poluarea pădurilor cambodgiene şi vietnameze cu defoliantul Agent Orange trebuie pusă pe seama forţelor aeriene ale SUA.

Finalmente, "războiul rece" a fost cîştigat de Occident - fapt datorat deloc într-o mică măsură şi lui Mihail Gorbaciov, şi politicii sale de reformare a URSS. În ziua de astăzi comunismul este discreditat peste tot locul, iar noul memorial din Washington, este o ofrandă adusă jetfelor acestuia.

Cu toate astea mai există state comuniste: China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam. Acest adevăr l-a ocultat Bush din alocuţiunea sa. El a ratat şansa de a spune lumii întregi ceea ce este pentru toţi o evidenţă: sistemul de lagăre de muncă chinezeşti există şi astăzi. Iar oamenii devin victime ale acestora. Regimul care funcţionează acolo este chiar mai atroce decît cel ce a făcut faima GULAG-ului sovietic: autorităţile chineze nu doar izolează lumea în acele enclave, ci şi supun oamenii la nişte reeducări şi metode cumplite.

China este unul din cei mai importanţi parteneri ai Occidentului, tocmai de aceea guvernele noastre, precum şi mass-media încearcă să aibă o atitidine mai "moale" faţă de acest stat. Dar nu trebuie uitat nicidecum: dintre marile puteri ale lumii anume în China se perpetuiează cel mai atroce regim represiv".

**************************************************************************

Traducere de Vladimir Bulat

Robert Service este profesor la St.Antony's College de pe lîngă Oxford University, specialist în istoria Rusiei. Ultima carte apărută a acestuia este Comrades!: A History Of World Communism, Harvard University Press, 2007.         

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
8 juillet 2007 7 08 /07 /juillet /2007 15:14

După demolările sinistre şi haotice din anii'80 cerul Bucureştiului se umpluse de macarale, de praf şi moloz. După două decenii "povestea" sumbră se repetă... Capitala anului 2007 este pavoazată de macarale care marchează zeci ş zeci de construcţii, întinse pe întregul areal al oraşului. Cam cum s-au întîmplat lucrurile în tenebroşii ani ce au urmat devastatorului cutremur din 1977 se poate urmări răsfoind pe îndelete albumul proaspăt ieşit de sub tipar, graţie editurii Compania, Bucureşti-Arhipelag, demolările anilor'80: ştergeri, urme, reveniri, volum semnat de Cristian Popescu. Volumul a fost editat de Adina Kenereş, care a beneficiat de sprijinul consultativ al istoricului Adrian Majuru. Un album făcut cu multă grijă, empatie şi cunoaştere îndeaproape a materialului. Formula de oraş-arhipelag va deveni şi ea antologică, căci defineşte şi explică cum nu se poate mai bine fragmentarea acestei urbe, în insule şi enclave adesea fără legătură între ele...

Despre demolările şi schimonosirile oraşului în deceniul de după 1980 au apărut de-a lungul anilor şi alte cărţi, elaborate cu o mai mare sau mai mică acribie şi rigoare ştiinţifică. Aceasta, semnată de Cristian Popescu, este mai înainte de toate un eseu fotografic, o arhivă de imagini, o comoară vizuală în care imaginile au fost păstrate aşa cum au îmbălsămat ele locuri, case, străzi, biserici şi unghiuri urbane ale Bucureştiului din anii din urmă ai paranoiei ceauşiste...În era Photoshop-ului această autenticitate este cu atît mai preţioasă, cu cît mulţi deja s-au obişnuit cu imaginea "sulemenită" şi pervertită de reclame şi noi construcţii ale Bucureştiului de azi...Realizate de peliculă de 35 de mm., imaginilea astea au un aspect frust, concret, documentar, nostalgic, cu mici defecţiuni pe alocuri. Dar pentru a face acest salt în timp, şi pentru a se putea reconstitui, imaginar măcar, topografia locurilor, autorul a revenit în actualitate, şi a fotografiat ceea s-a pus în locul demolărilor...Calea Văcăreşti este un fel de laitmotiv al întregii cărţi, căci era artera care lega centrul urbei cu mult-pătimita mănăstire, de la care artera şi-a luat numele. Imaginile în negru-alb, incluse în volum, pot ilustra de minune, cred, lumea colorată a romanului lui Isac Peltz, Calea Văcăreşti (1933). Acum Calea Văcăreşti (atît cît a rămas din vechea arteră) se încheie cu un imens şantier, unde se construieşte pe locul fostei mănăstiri un imens mall.  Aici părerea mea se desparte radical de cea a autorului eseului fotografic, care găseşte că: "Din fericire, nu s-a dat niciodată curs ideii groteşti de "reconstituire" a ansamblului de la Văcăreşti care agitase spiritele în 1991. La urma urmei, un mamut comercial nu modifică în mod esenţial peisajul unei pierderi irecuperabile..."(p.109). Personal, m-aş fi simţit infinit mai confortabil să răsfoiesc peste ani acest minunat album la umbra mănăstirii Văcăreşti, reconstruite, reînviate, decît în preajma mall-ului care creşte pe neprins de veste, vertiginos, ireversibil...     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 juillet 2007 3 04 /07 /juillet /2007 15:21

Cred că cel mai corpolent şi straniu festival de film din regiune este cel de la Moscova. Am tot căutat să citesc analize la consumarea acestuia în anul 2007 (21-30 iunie), şi parcă nici unele dintre comentarii nu m-au convins, nici informat pe măsura aşteptărilor n-am fost. Iată că azi a apărut în Kommersant o foarte interesantă şi pertinentă zicere a lucrurilor, sub semnătura lui Andrei Plahov - unul din jurnaliştii cei mai competenţi şi credibili din uriaşa mass-media rusă a ultimului deceniu. Tocmai pentru că autorul spune nişte lucruri despre situaţia de azi a felului în care se face selecţia pentru festivaluri, mi-am permis să tălmăcesc acest text în integralitatea sa.

                          Festivalul internaţional de film - în oglinda şovinismului şi masochismului

" Festivalul internaţional de film de la Moscova (FIFM) îmi trezeşte sentimente duale în permanenţă. Pe de o parte, eu particip la organizarea şi promovarea acestui eveniment cinematografic. De cealaltă, funcţionez ca un critic şi jurmalist, analizînd plusurile şi minusurile acestuia.

E deosebit de dificil să împaci numitele două optici, dar nu văd cum ar putea fi altfel. În acest an mi s-a propus să fiu în fruntea procesului de selecţie, şi asta într-un moment în care acesta ar fi trebuit să ia deja sfîrşit - dar în virtutea fenomenului continuu de restructurare a FIFM, selecţia încă nici nu debutase. Las altora să judece rezultatul, dar voi încerca aici să explic anumite principii.

Selecţionerii (Vladimir Dimitriev, Eugenia Tirdatova, Piotr Şepotinnik) s-au străduit să facă din situaţia dată un soi de experiment. Încă un motiv în favoarea acestuia a fost şi includerea în echipa noastră a finlandezei Kirsty Tykkulainen, care are o bogată experienţă în cinema - ca promotoare, diplomat şi actriţă. Ea a acordat un interviu publicaţiei Kommersant, sub titlul "Virginitatea unui film nu este mereu o virtute" (prezenţa altor calităţi nu ştirbeşte cîtuşi de puţin existenţa acesteia). Ea era de acord că standardul criteriului calităţii festivalurilor nu aduce neapărat rezultatul scontat, şi finalmente, pot ieşi nişte programe respectabile, dar plictisitoare. Eu personal consider că a venit timpul să încetăm a mai discuta despre festivalurile de tip A, şi despre faptul dacă se înscrie în acest grup festivalul moscovit sau ba. Specialiştilor le e demult limpede că genul acesta de clasificări alfabetice a devenit demult contraproductiv, şi, că cel mai important lucru este dacă festivalul se înscrie în industria cinematografică, gen Toronto sau Rotterdam.

FIFM mai are şi o obligaţie în plus - să corespundă imaginii megalopolisului Moscovei, ca una din cele mai impresionante capitale actuale ale Europei. Nici o altă capitală a Europei, în afara Berlinului, nu are un concurs de festival de proporţii. Pînă noul festival de la Roma se va pune pe picioare, Moscova are toate şansele să-şi arate, plenar, întreaga ţinută, măcar şi pe fundalul foarte optimist al emancipării pieţii cinematografice din Rusia.

Selecţionerii nu au avut timp să viziteze ţări cu tradiţii şi mode în cinema (America Latină, Răsăritul Îndepărtat), au fost nevoiţi să fie mai atenţi cu vecinii din jur. S-a dovedit, că există un strat foarte important cinematografic legat de spaţiul limbii ruse, sau adiacente acestei culturi, în Ukraina, Gruzia, Lituania, în Israel, în Iakutia şi chiar în Italia. Nu se poate vorbi neapărat de capodopere, dar e vorba de un cinema viu, interesant ca fenomen glocal (глобально-региональный феномен). Exact spre regiunile de limbă spaniolă se orientează festivalul de la San-Sebastian, dar asta nu-l împietează să habiteze în grupa A.

Mi-amintesc acum că anul trecut se iscase problema de a găsi un film autohton pentru concurs. A fost identificat unul în ultimul moment (celelalte au mers la festivalul de la Soci), acesta nu a luat nici un premiu, drept pentru care opinia publică a considerat că industria cinematografică nu a fost reprezentată corespunzător. În acest an în selecţia de bază au participat trei filme ruseşti. Două dintre acestea au fost premiate:  "Călătorie cu animale domestice", care a înhăţat un "Sfîntul Gheorghe de aur", iar - "Nimic personal" a Larisei Sadilova, premiul FIPRESSI. De astă dată s-a considerat că e ruşinos ca patru ani la rînd să încasăm premii (din cîte îmi amintesc, e vorba de doar trei, cu o pauză de un an). Situaţia în sine fusese comparată oarecum cu cea din perioada sovietică, cînd deşi se forma un juriu, premiile erau acordate sub presiunea ideologiei.

Masochismul naţional este reversul şovinismului. Dacă francezii suferă că de multă vreme deja nu au cîştigat Cannes-ul, nimeni nu arată acest lucru pe faţă. Iar dacă ar s-ar încununa de succes doi sau trei ani la rînd - sigur nu va face nimeni o tragedie din asta. Ei au o atitudinea foarte grijulie faţă de laurii aduşi din alte teritorii, şi în speţă, pe cei culeşi la festivalul din Moscova. Anume regizorii de frunte ai acestei ţări au venit în persoană la Moscova pentru a-şi prezenta filmele, fie şi în afara concursului. Cele mai intelectuale şi interesante conferinţe de presă le-au susţinut anume ei - Fr. Ozon, Pascale Ferran, Claude Lelouch. Iar ceea ce le lipsea acestor oameni la FIFM erau tocmai anumite structuri mai laxe, mai puţin formale, de comunicare, care trebuie să funcţioneze independent de A, B sau C. Iar în ceea ce priveşte grupa A, le pot spune celor îngrijoraţi că ea nu s-ar fi volatilizat;  Festivalul de la Moscova tocmai a primit acreditarea corespunzătoare de la FIAPF - Federaţia internaţională a producătorilor de film."

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 juin 2007 5 29 /06 /juin /2007 20:11

constantin-somov.-summer-morni-st.-petersburg--russia.-bf15.jpg

Presa financiară din ultima lună anunţă că un tablou de Constantin Somov (1869-1939), Curcubeul, pictat în anul 1927, a fost vîndut la o licitaţie Christie's pentru suma de 3.716.000 lire sterline. Este cea mai bine vîndută piesă de artă rusă din istoria toată a pieţii de artă. Este chiar suprinzător pentru un artist de factura şi fineţea lui Somov, pentru statura lui intelectuală. Un artist care n-a forţat niciodată porţile succesului, iar pictura lui a fost mereu departe de modele vremii, deşi în cea mai bună perioadă a sa, deja după plecarea din Rusia devenită comunistă, a cochetat înţelegător cu estetica Art Nouveaux, dar acest gust s-a grefat foarte bine pe simţul său estetic încadrabil oarecum în curentul post-rafaelit, romantist. Acest uriaş succes al unui artist tradiţionalist, fin şi extrem de cultivat, un dandy prin excelenţă, vorbeşte despre neprevăzutul artei, despre necunoscutele care scapă pieţii, deşi aceasta din urmă se "nutreşte" copios, se vede acum, din aceste incidente...O bună parte a artei ruse este achiziţionată de magnaţi proveniţi tot din Rusia. Să fie oare vorba de un naţionalism de dată recentă manifestat printr-un interes accentuat pentru arta clasică rusă, şi nu numai?

Imaginea: Constantin Somov. Summer Morning. 1920. Oil on canvas. The Russian Museum, St. Petersburg, Russia.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
28 juin 2007 4 28 /06 /juin /2007 17:22

Noua modă în materie de comportament în public este să asculţi manele la telefonul mobil. Asta poţi vedea, cel puţin în Bucureşti, oriunde. Şi ce este ciudat, această pasiune o observăm mai ales la femei, la femeile tinere. În special, la liceene sau la fetele strident îmbrăcate, proaspăt sosite de la ţară...dar nu e obligatoriu. Acum toată lumea are mobil, care mai de care mai sofisticat sau mai colorat. E o raritate mai degrabă să nu-l ai, decât să-l posezi. Dar de unde s-a născut tendinţa de a-l pune să şi cânte? Se pare că spaţiul public nu mai e demult al nimănui. Îl domină, în mod democratic, oricine şi oricare. De aceea, a face mobilul să polueze fonic a devenit chiar o treabă firească. Mai ales, în mijloacele de transport. Mobilul e aparatul de la care se pretinde deja orice, de la a stoca şi transmite date şi mesaje, până la a face şi expedia imagini, şi acum, iată – acesta e pe post de gramofon. Dar ce distanţă între aceste două lumi: cea care a inventat gramofonul cu pâlnie şi civilizaţia mobilului! Aşa cum gramofonul a ajuns să fie substituit de pick-up şi CD-player, portabilul zgotomos şi enervant, va ajunge, cred, un emiţător de parfumuri sonore, după gama cărora ne va face sau nu plăcere să răspundem apelantului... Căci dacă e un obiect personal, intim, de ce să facem paradă cu el şi să stânjenim prin prezenţa lui spaţiul public, pe cei din jurul nostru?  

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article