Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

25 juin 2007 1 25 /06 /juin /2007 15:00

Pe 19 decembrie am văzut-o pe Marina Tarkovskaya la Bucureşti, cu ocazia lansării unei cărţi de convorbiri, semnată de Elena Dulgheru. Azi, cînd se împlinesc exact 100 de ani de la naşterea tatălui său, adormit întru Domnul la 27 mai 1989, doamna Tarkovskaya a vorbit despre acesta ziarului GAZETA.

Nu ştiu să existe poezia acestui uriaş poet tradusă în limba română, dar locul lui este neîndoielnic alături de Ossip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Iosif Brodsky, Anna Ahmatova. Cum a fost acest om în viaţă relatează fiica sa, sora regizorului Andrei Tarkovsky:

"În formarea poetică a lui Tarkovsky un loc important l-a jucat poetul Gheorghi Şengheli. Povestiţi-ne despre relaţiile dintre aceştia doi.

- S-au cunoscut în timpul examenelor de admitere la cursurile superioare ale Institutului de literatură. Şengheli ţinea cursul de poezie, şi, prin urmare, era la admitere. Era nu doar un poet, ci şi un teroretician al versificaţiei. Pentru Tarkovsky acesta a devenit nu doar un mentor, ci i-a legat ulterior o durabilă prietenie. Şengheli activa la gazeta GUDOK (Sirena) - scria acolo diverse notiţe şi foiletoane. Plecînd de la această publicaţie, Şegheli l-a recomandat pe Arsenie Tarkovsky în locul său, să scrie acele inevitabile materiale - reportaje din săli de judecată, foiletoane poetice, diverse fabule. O vreme, tata neavînd unde locui la Moscova, a trăit în casa lui Şengheli, în ulicioara Borisoglebski - în trecăt fie spus, foarte aproape de casa Marinei Ţvetaeva. Şengheli, împreună cu minunata sa şoţie, poeta Nina Manuhina, aveau o singură cameră într-un apartament comunal, şi singurul loc pe care-l aveau disponibil era sub voluminoasa masă pe care se mînca. Tarkovsky şi-a montat acolo un bec electric, astfel încît putea sta lejer culcat şi să citească, ca într-un dormitor în toată legea. În 1946, în aceiaşi casă, la Şengheli, a făcut cunoştinţă cu Anna Ahmatova, iar prietenia asta - foarte apropiată şi caldă - a durat pînă la sfîrşitul vieţii ei. În 1933 Şengheli a devenit şeful secţiei naţionale a editurii literaturii politice, şi graţie acestui fapt au ajuns acolo în calitate de traducători o serie de poeţi remarcabili - Ahmatova, Pasternak, Zaboloţky, Vera Zvjaghinţeva. Tarkovsky era şi el un traducător important în acea pleiadă, a început cu traducerea poetului muntenegrean Radule Styensky. Unora activitatea de traducător le era una foarte potrivită, în timp ce tata suferea foarte din cauza acestor comenzi. Să facă saltul spre o altă voce, către o altă lume poetică îi venea foarte greu, pentru că el continuu îşi scria propriile versuri. Dar atunci cînd dădea curs unor comenzi mari venite de la Şengheli, propriile poeme nu se scriau deloc.

Citind traducerile făcute de Tarkovsky n-ai presupune cîtuşi de puţin că poetul nu adora această îndeletnicire.

- Nici nu trebuie admisă această presupunere. Tata făcea totul cu o mare dăruire, responsabilitate şi dragoste, chiar dacă asta îl costa imens.

Ce atitudine avea Tarkovsky faţă de război?  

- Tata a lucrat ca şi corespondent la ziarul Boevaja trevoga (Chemarea la luptă), o dată la două zile mergea în prima linie, participa direct la operaţiuni, a şi fost distins pentru asta - a condus la atac un pluton după ce acesta şi-a pierdut comandantul, şi soldaţii au atins ţinta. Nu-i plăcea să vorbească despre război. Într-un ziar militar trebuia să scrii despre fapte de eroism, iar el îşi îndeplinea cu devotament civic datoria, dar în acelaşi timp scria şi poezie lirică; putea să nu doarmă nopţile, lucrînd asupra poeziilor, de aceea sufletul său trăia o oarecare dedublare. Plus de asta, el a fost rănit în picior cu un cartuş exploziv, după care au început adevăratele suferinţe - gangrena a luat în stăpînire piciorul. Zăcea în spitalul de campanie, şi nu-i mai venea rîndul la operaţie. Ofiţerul, care avea patul alături de Tarkovsky, oprise pe chirurgul care trecea pe acolo - care de-abia se mai ţinea pe picioare de oboseală - , a scos pistolul şi l-a ameninţat: "Dacă nu-l luaţi acum pe căpitanul Tarkovsky pe masa de operaţie, vă împuşc". S-a făcut o primă amputare, iar acestea au fost în total şase.

Tarkovsky nu a publicat o vreme îndelungată. I-a fost greu, pesemne, să suporte această izolare forţată?

- Este ucigător pentru un poet să nu comunice cu cititorii săi. Consider că este o faptă eroică, fiind rupt de cititori, că a continuat să lucreze. El nu putea să nu scrie versuri, a scris întreaga lui viaţă, asta era chemarea lui, calea existenţei lui. Considera că acestea îi erau dictate de sus - convingere, se pare, a oricărui mare creator. Prima carte publicată - era o culegere adunată sub tilul "În faţa zăpezii" - apăruse de-abia în anul 1962, în acelaşi an cu primul film al lui Andrei. Titlul spune multe - tata avea deja 55 de ani.

Încerca sî vă influenţeze în vreun fel, pe dumneavostră şi pe Andrei, sau oferea copiilor săi libertatea opţiunii? 

- Era un  pedagog foarte înţelept, şi nu impunea nimănui părerile sale. Putea oferi sfaturi, cum s-a văzut din scrisorile către Andrei. Pentru acesta tatăl său era un model de bărbat adevărat şi un autentic creator.

Tarkovsky seniorul înţelegea foarte bine creaţia fiului său?

- Da, înţelegea, deşi existau oameni care făceau tentative să-i trezească nişte sentimente de gelozie. Aştepta de fiecare dată cu un viu interes apariţia noului film al lui Andrei, iar la scenariul filmului "Andrei Rubliov" a scris chiar şi o recenzie. Era ecoul unui om profund credincios, ceea ce Andrei nu era încă la acea dată."

Interviu de Kirill Reşetnikov, tradus de Vladimir Bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 juin 2007 6 23 /06 /juin /2007 09:51

La Jurnalul Naţional a debutat campania Caravana Jurnalul 2007: Basarabia. Un prim material pe această temă aici. Merită urmărită desfăşurarea acestui proiect!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
20 juin 2007 3 20 /06 /juin /2007 14:58
De mic copil am fost obişnuit cu imaginea fotografilor ambulanţi care te puteau "îmbălsăma" în imagine oriunde, oricînd, pentru bani relativ puţini. Îi puteai vedea şi la mare, şi în oraşe, şi la orice petrecere...La Chişinău erau preste tot, mai ales în zona centrală. Ce se întâmplă cu ei acum se poate afla cu uşurinţă. Dar fenomenul dispariţiei lor este unul, se pare ireversibil. Acum toată lumea ştie să fotografieze, fie cu aparate, fie cu telefonul mobil, fie chiar şi cu nostalgicul aparat foto cu pelicula de 35 de milimetri. Paradoxal, nu? Omniprezenţa aparatelor foto aduce cu sine dispariţia fotografilor, a persoanei fotografului profesionist!  
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 juin 2007 2 19 /06 /juin /2007 10:31
Eu sunt obişnuit să gîndesc în imagini. De aceea, imediat ce am aflat de rezultatele alegerilor locale din statul de dincolo de Prut, şi mai ales bucurîndu-mă pentru victoria fără drept de apel a lui Dorin Chirtoacă la primăria Chişinăului, m-am gîndit la o imagine care să ilustreze acest fericit deznodămînt. Am căutat în fişierele mai vechi şi mai noi, şi am dat de imaginea asta făcută prin toamna lui 2004. E pe strada Sciusev, colţ cu Sfatul Ţării. Remarcabil este în această fotografie raportul tacit între una din mărcile de succes ale societăţii de consum post-capitaliste, "Bosch", şi o marcă prăfuită, sovietică, iconică însă pentru anii'70 în URSS, "Jiguli" (existentă şi azi). Viitorul Chişinăului e oarecum prins între aceste extreme. De felul în care va şti Chirtoacă să gestioneze dialogul şi colaborarea cu societatea civilă pe de o parte, şi cu cei care gestionează infrastructura/serviciile oraşului pe de alta, depinde ponderea modernizării, igienizării, europenizării şi conservării patrimoniului acestui oraş. Important este ca orice efort să fie profesionist, eficient, perfect asumat şi inteligent.     
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
18 juin 2007 1 18 /06 /juin /2007 11:41

"  -Nu vă voi aminti istoria lungă şi plictisitoare a Jidovului Rătăcitor. Spun doar atît: acum două mii de ani acest moşulică pervers rătăcea prin lumea întreagă, nu se înregistra la niciun hotel, şi plus de asta agasa cetăţenii cu jalbele sale despre costurile ridicate la transportul feroviar, motiv pentru care era nevoit să meargă pe jos. Fusese văzut de nenumărate ori. A asistat şi la istorica şedinţă în care Columb nu a reuşit să facă deconturile pentru sumele încasate drept premiu pentru descoperirea Americii. Foarte june fiind, a fost martorul incendierii Romei. Vreun veac şi jumătate a locuit în India, uimindu-i profund pe yoghini prin vivacitate şi caracterul său gîlcevitor. Scurt spus, bătrînul ar fi avut multe de povestit dacă la finele fiecărui deceniu şi-ar fi redactat memoriile. Dar, Jidovul Rătăcitor era analfabet, şi pe de-asupra avea o memorie găurită.  

     Nu tocmai demult, moşulică locuia în minunatul oraş Rio-de-Janeiro, sorbea băuturi răcoritoare, urmărea vapoarele oceanice, şi se plimba la umbra palmierilor în pantaloni albi. Pantalonii şi i-a cumpărat de ocazie acum o mie opt sute de ani în Palestina la un cavaler oarecare, care participase la cucerirea mormîntului sfânt, dar erau aproape ca şi noi. Dar, parcă dintr-o dată moşulică s-a împacientat. Şi-a dorit să ajungă în Rusia, la Nipru. Fusese preste tot: pe Rhin, pe Gange, pe Missisipi, pe Yang-tze-kiang,  pe Niger şi pe Volga. Nu ajunsese doar la Nipru. I-a căşunat, pasămite, să arunce o privire la acest fluviu întins.

     Taman în anul 1919 Jidovul Rătăcitor în pantalonii săi cavalereşti a trecut ilegal frontiera românească. Mai are vreun rost să vorbesc că avea ascunse la brîu opt perechi de şosete de mătase şi un flacon de parfum franţuzesc, pe care o damă chişinăueană l-a rugat să le ducă unei rude din Kiev? În acele timpuri tulburi transportarea mărfurilor de contrabandă în jurul brîului se numea "носить в припарку" [sintagma asta este intraductibilă, dar sugerează se pare comparaţia cu feşele sau compresele ce sunt aplicate celor suferinzi - nota mea]. Meseria asta a învăţat-o rapid la Chişinău. După ce se achitase de datorie,  Jidovul Rătăcitor şedea pe malul Niprului, cu barba sa neîngrijită şi verde atîrnîndu-i în vînt. De el s-a apropiat un om cu o bandă galben-albastră la pantaloni şi epoleţi petliurieni, care l-a întrebat cu fermitate: 

- Jidan?

- Jidan, - a răspuns bătrînul.

- Să mergem, - l-a invitat omul cu lampas. L-a dus la atamanul zaporojan.

- Am prins un Jidan, - a raportat acestuia, împingîndu-l cu genunchiul pe moş.

- Eşti Jidan? - a întrebat atamanul cu o uimire veselă.

- Jidan, - a confirmat rătăcitorul.

- Păi puneţi-l la zid, - spuse cu blîndeţe atamanul.

- Eu sunt Jidovul Rătăcitor! - răcnise bătrînul. Două mii de ani aştepta cu nerăbdare moartea, dar acum brusc i se făcuse un chef nebun de viaţă.

- Tacă-ţi fleanca jidovească! -  vociferă cu bucurie buzatul ataman. - Pe el, căsăpiţi-l, flăcăi-rotofei!

    Astfel dispăruse Eternul pelerin."

SURSA: Ilf & Petrov, Viţeul de aur, Moscova, "PRAVDA", 1991, cap. XXVI, pag. 327-328, tălmăcirea îmi aparţine.

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
14 juin 2007 4 14 /06 /juin /2007 14:58

Ce înseamnă Bienala de artă contemporană de la Venezia o ştie lumea întreaga. Este forul cel mai vechi din Europa, în care la doi ani odată se poate face un tur complet al panoramei artelor vizuale de pe întreg mapamondul. Pe de o parte se poate vedea reprezentativitatea unor ţări care au o prezenţă naţională în contextul Bienalei, iar pe de alta se propun o serie de proiecte programatice, expoziţii mediatizate ca simptome ale unor fenomene considerate extrem de importante pentru o perioadă dată. Ţări mai mari şi mai mici s-au alăturat de-a lungul a peste un veac pentru a proiecta conştiinţei publice mondiale felul în care vizualitatea defineşte specificul acestora. Există ţări care posedă în Giardinni propriul pavilion, altele – îşi permit să închirieze pe perioada Bienalei câte un sediu pentru materializarea proiectului. Ediţia din acest an, cea de-a 52-a, ne oferă o surpriză de proporţii, participarea Moldovei cu un artist din dispora moldovenească, Svetlana Ostapovici, curatoriată şi asistată de un grup de specialişti italieni. Artista, născută în 1967, este rezidentă în Italia din anul 1999. Între timp, susţine din abundenţă presa italiană, s-a ocupat de studiul mozaicului clasic etrusc, roman, şi în general de tradiţia acestui mediu artistic. Apărută din anonimat, pentru noi, aceasta reprezintă Pavilionul Republicii Moldova (RM) – pentru prima oară în istoria acestei Bienale – în sediul Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Palazzo Correr, Cannaregio 2214 (Campo Santa Fosca). De curând, Svetlana Ostapovici a expus alături de Igor Vieru la Galleria L'Agostiniana din Roma, unde a beneficiat de suportul Ambasadei Moldovei în Italia (aprilie-mai, 2007). Voi expune în continuare câteva idei care converg spre întrebarea din titlul acestor notiţe: 1. Mediul artistic din RM nu a propus nici o ofertă susţinută pentru a fi prezentată la Bienala de la Venezia; 2. Politica culturală oficială a RM nu a vizat niciodată participarea artelor vizuale la acest important for internaţional; 3. Diaspora moldovenească s-a pomenit mai convingătoare în raport cu managementul curatorial italian, decât instuituţiile oficale şi neoficiale din RM; 4. Participarea actuală a Svetlanei Ostapovici la Bienala de la Venezia este dovada clară şi univocă a falimentului şi ineficienţei tuturor instituţiilor de artă contemporană existente actualmente în RM; 5. Trebuie considerat că participarea RM la Bienala de la Venezia din acest an stă sub semnul lui „dacă voi nu aţi fost în stare, noi am făcut-o!. Or, acest reproş trebuie să ne dea foarte serios de gândit, pentru felul în care vom gestiona prezenţa artei moldoveneşti în viitoarele ediţii ale Bienalei, dacă va mai fi cazul. Personal, cred că proiectul FEEL & CRASH ilustrează de-o manieră convingătoare, dar văzută dintr-o perspectivă externă, starea de derivă cronicizată a artelor plastice din actuala RM. Pentru o cunoaştere sumară a operei artistei Svetlanei Ostapovici, propun consultarea paginii: http://www.moldovavenice.com  

O versiune uşor modificată, şi cu titlul ales de redacţie, a acestui text a fost publicat în cotidianul TIMPUL.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
12 juin 2007 2 12 /06 /juin /2007 14:36
Unul din primele gesturi pe care au simţit românii că trebuie să le facă, în primele zile de după împuşcarea lui Ceauşescu, era să'l detroneze pe Lenin de pe soclul său de granit din faţa Casei Presei. Mătăhala de bronz s'a prăbuşit cu greu, iar românii s'au bucurat subit că s'a zis cu comunismul în România! Dar n'a fost să fie aşa simplu...Au trecut aproape 18 ani şi soclul tot gol e, comunismul încă bântuie minţile oamenilor, Ceauşescu tot ca o stafie gâdilă orgoliile unora şi altora, iar greşelile de atunci încă nu ni le-am asumat. Lucrurile, evident, nu sunt simple, tocmai de aceea, cineva de la TVR Cultural a decis să facă o emisiune despre această probleme, despre însemnele şi semnele comunismului în România anului 2007, la care am fost şi eu invitat să vorbesc. Am ales pentru filmare anume soclul părăsit al lui Lenin, dar ce anume am spus veţi afla în ziua de 16 iunie, la ora 10.05, la emisiunea art@.ro. Imaginea alăturată reprezintă o sculptură de Zurab Tzereteli, înfăţişându-l pe Vladimir Putin în kimono, ceea ce vrea să spună că, indiferent de epoci, destui artişti se vor preta la a crea şi propune imagini iconice cu regi, preşedinţi, dictatori şi oligarhi, chiar dacă imaginea lor se va livra, uneori, în chip ironic sau caricatural.    
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 juin 2007 3 06 /06 /juin /2007 19:36

Sunt exact şase luni astăzi de la data publicării textului meu Coada la vize. Ce s-a schimbat din acel moment? NIMIC. Deschiderea centrului unic de acordare a vizelor nu a împuţinat numărul celor dornici de a intra în România. Ba chiar coada a crescut în faţa Consulatului României, iar nervozitatea şi nemulţumirea ating cote maxime! Fotografia a fost făcută în 5 iunie, pe la orele prânzului... Moldovenii cerşind la porţile României.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
31 mai 2007 4 31 /05 /mai /2007 13:55

În zilele ce s'au scurs de la semnalarea faptului că imense platouri de filmare au avut ca fundal pictat clădirea neterminată a Bibliotecii Naţionale a României, mi s'a developat înţelegerea unui artist american de mare complexitate, Edward Hopper. Mai exact, "străluminarea" o datorez unei cărţulii semnate de Allain de Botton, apărute şi în română, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. Există în acest volum un eseu despre Hopper în care se vorbeşte despre acea stare de graniţă, de alienare, a aflării în afara casei proprii, a mediului personal, a insulelor nimănui care s'ar defini ca "hopperită"...termen propus de Botton, dar care defineşte o întreagă generaţie de artişti, scriitori şi cineaşti. Imaginile pictate de Hopper, deşi adesea dezarmant de simple, stau la cârma unor emoţii copleşitoare, triste, sfâşietoare, sublimate...

"Devenim sensibili faţă de ceea ce s-ar putea numi "hopperită", trăsătură descoperită nu numai în locurile din America de Nord în care a fost Hopper, ci în orice loc din lumea civilizată, cu moteluri şi staţii de service, restaurante şi aeroporturi, staţii de autobuz şi supermarketuri nocturne. Hopper este părintele unei întregi şcoli de artă care îşi are ca subiect spaţiile "liminale", clădirile din afara caselor de locuit şi birourilor, locuri de tranzit care ne fac conştienţi de o poezie alienată" (Allain de Botton).

În imagine: Hopper, Edward  Drug Store, 1927
Oil on canvas
29 x 40 inches
The Museum of Fine Arts, Boston / sursa: http://www.artchive.com/artchive/H/hopper/drugstor.jpg.html

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
26 mai 2007 6 26 /05 /mai /2007 10:31

Acum câteva zile mă întebam cine a "incendiat" Biblioteca Naţională, de pe Bd. Unirii. Constatasem că era doar "pictată" (murdărită, machiată?). Şi mai remarcasem că pe gardul de incintă se lăfăie bannere cu însemnele lui Mayflower Corporation, care avertizează pe poartă: No entrance. Authorized Personnel Only. Şi un număr de telefon: 2125553481. Care, evident, nu este nici de Bucureşti, nici din România. Cine este această instanţă care şi-a arogat dreptul să dispună după bunul plac de un imobil din chiar centrul Bucureştiului?

Atât cât poate cuprinde "ochiul" camerei de luat vederi, putem constata că faţada imobilului arată ca-n filmele de groază!

În locul ferestrelor s-au pus cartoane şi folii de plastic, polietilenă. Iar pereţii se prezintă jalnic.

Obiectivul este păzit de un dispozitiv de gardieni. Eu am numărat cel puţin 3, dar se pare că erau mai mulţi. Cine îi plăteşte pe aceştia: Ministerul Culturii, Primăria capitalei, Mayflower Corporation?

Totuşi, cine este această corporaţie care a putut dispune după bunil său plac de una din clădirile reprezentative ale epocii Ceauşescu? În văzul nostru al tuturor, al autorităţilor şi al cetăţenilor acestei urbe care, se pare, numai a bucureştenilor nu e...S-a privatizat cumva Biblioteca Naţională şi nu se ştie? Că, se pare, în acest moment este în mod clar un domeniu privat...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article