Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

2 mai 2007 3 02 /05 /mai /2007 11:46

Iată un paradox. 1 mai se numeşte muncitoresc, dar ziua asta devine în fiecare an o imensă şi tot mai jenantă chermeză, chiolhan pastoral, zgomot câmpenesc...înghesuiala creşte tot mai mare, iar în acest an au fost tocmai 4 zile libere. Toate au crescut la dimensiuni gargantueleşti. Pentru mulţi a fost prilej de călătorii, dolce farniente, relaxare, bacanală gotică, îndopare cu mici şi cârnaţi. Pentru alţii, prilej de linişte, renunţare la TV, transport urban, cozi groteşti la haleală, şi moment de calm sufletesc. Ce poate fi mai frumos decât acest relache primăvăratic? România a fost însă roşie mai peste tot, psd-istă, afumată cu mici şi bere cu siguranţă ieftină! Hidra asta şi-a arătat colţii, a pus oamenii pe drumuri, i-a chemat la mitinguri, la pretinsă "iarbă verde"...pentru a spăla minţile (încă) flămânde ale românilor. Iată spectacolul care mi-a amintit de toată demagogia, propaganda şi prostul gust din spaţiul public al ultimilor 15 ani! Ţara asta stă pe loc. În pofida faptului că se construieşte imens, se asfaltează şoselele, se contruiesc autostrăzi, se sufocă de show-rooms şi hipermarketuri. România profundă, cea care se vede la firu' ierbii, este profund inertă, conservatoare, săracă, bleagă, primitivă, incultă, chinuită de incertitudini şi temeri existenţiale. Ţara noastră se înghesuie după mici, pe care să-i primească gratuit, şi îl numeşte pe Becali aşa: acesta este "tata' nostru"! Imagini pe care nu aş fi vrut să le mai revăd, dar iată că de 1 mai asta s-a întâmplat în capitala României, în plin centrul Bucureştiului... Astăzi capitala era sufocată de trafic, centrul era mai mult încremenit decât în mişcare, clacsoanele, sirenele, vuietul motoarelor şi fumul ţevilor de eşapament aminteau, cu vacarm, că acesta este un ambuteiaj... Un ambuteiaj colosal în care a înţepenit momentan România.  Acum e nevoie, cred, de un concediu real, adevărat, pentru a ieşi din starea asta. Dar fără mici şi bere. Dar şi fără o politică păguboasă şi perversă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
30 avril 2007 1 30 /04 /avril /2007 11:39

De ani buni am încercat să scriu despre muzica actuală, despre jazz, despre new music. Şi de fiecare dată găsesc că e un efort foarte dificil şi ingrat. Dificil, pentru că din aceea ce încercăm să "convertim" în cuvinte ne scapă mereu esenţialul şi, ingrat, e pentru că, oricum, fiecare dintre cei ce ascultă percepe în felul său muzica. Astfel, conchidem, muzica e cea mai "personală" dintre manifestările artistice ale individului. Atât în "fabricarea" ei, cât şi în perceperea acesteia... cuvintele ar fi singurele interpuse între aceste două moduri, şi totuşi, ele parazitează mereu. Zilele trecute la Bucureşti s-au perindat şi produs câţiva corifei ai muzicii contemporane, dintre cei de prim rang deci. Întâi, Robyn Schulkowsky, percuţionista a avut câteva lecţii cu percuţionişti tineri români, şi două spectacole muzicale organizate la CNDB. Apoi, în cadrul festivalului Jazzy Spring 2007, s-au produs trei mari intrumentişti, ale căror nume spun multe cunoscătorului fenomenului muzical contemporan din ultimii 30 de ani: Mark Feldman (violă), Joey Baron (baterie), Barry Altschul (baterie). Fiecare dintre numele invocate este o somitate de prim rang, şi doar aroganţa şi nepăsarea noastră în materie de fenomene contemporane au făcut ca răsunetul acestor concerte să fie quasi-nul, lăsat în surdină, deşi dacă erai prezent în sală - adrenalina şi satisfacţia estetică săltau la treapta superioară...fără nicio tăgadă! Joey Baron a făcut un concert solo cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată! Singur, cu maşinăria-baterie în faţă, acesta nu ne-a lăsat nicio clipă senzaţia că ritmul este creat doar de polifonia instrumentelor...ci poate lua naştere din atingerea/perturbarea uşoară a tăcerii. La finalul recitalului său l-a chemat în scenă pe inepuzabilului nostru pianist Mircea Tiberian, cu care a făcut un duo de care ar fi putut fi mândru, cred, însuşi Manfred Eicher, tăticul ECM Records. Mark Feldman a demonstrat o virtuozitate indimenticabilă, arătând deopotrivă că poţi presta într-o celebră filarmonică (pe vremuri a cîntat la Basel Simfonietta), dar şi să ajungi unul din marii improvizatori ai lumii, cântând alături de Johnny Cash, George Jones, John Taylor, John Abercrombie, dar şi de superba sa soţie, pianista, Sylvie Courvoisier. Felul în care se comportă pe scenă un astfel de muzician poate sluji drept o bună lecţie pentru toţi cei care vor să înveţe secretele multiple ale acestui instrument vechi de când lumea, dar mereu tânăr şi atât de greu de "îmblânzit"! La un moment dat am văzut urcându-se pe scenă un moşulică cu o coadă albă strânsă la spate, cu o servietă ponosită, şi în una din urechi lucindu-i un cerceluş discret. Era Barry Altschul, unul din veteranii baterişti şi percuţioniştii jazz-ului de factură nouă, cea care s-a înfiripat după 1970. El a fost alături de Chick Corea şi de Dave Holland, în momentele lor de maximă glorie şi recunoaştere. Acest bătrân luminos şi neobosit a fost alături de compatriotul nostru, Lucian Ban, care ne încânta cu ale sale compoziţii, pe vremea când era liderul lui Jazz Unit (Changes (1998) şi From Now On (1999)). Acum, Lucian Ban a revenit în România (temporar) împovărat de gloria recunoaşterii internaţionale, dar şi pentru a ne prezenta proiectul său HIEROGLYPHICS. În acest context i-am ascultat pe fabuloşii Mark Feldman şi Barry Altschul. După astfel de concerte nu-ţi doreşti decât două lucruri: să-i revezi şi în alte contexte pe aceşti minunaţi muzicieni, şi ca ei să aibă parte prin părţile noastre de o mai mare vizibilitate...

FOTO: Mark Feldman în concert.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
28 avril 2007 6 28 /04 /avril /2007 09:09

Am primit de la mentorul meu, Gheorghe Mardare, vestea adormirii întru Domnul a violoncelistului şi dirijorului rus Mstislav Leopoldovici Rostropovici, la o lună de la împlinirea minunatei vîrste de 80 de ani...G.M. mi-a trimis acest desen, făcut în anul 1963, cînd Rastropovici concertase la Filarmonica din Chişinău, vrăjind de-a binelea audienţa. Bejenia marelui muzician era la orizont, iar recunoaşterea mondială deja în pragul casei. Muzica l-a ţinut în viaţă peste tot, dar şi eminenta sa soţie, cîntăreaţa lirică Galina Vişnevskaya. S-au întors în Moscova în anul 1990, după o lungă şi grea emigraţie - pe motive politice. Deşi a suferit imens, către sfîrşitul vieţii Mstislav Rostropovici a afirmat: "Nu am îndrăgit nicio ţară a lumii, aşa precum iubesc Rusia. Tocmai de aceea nu mai există nici ultrajul şi nici insultele la care am fost supus, nu există nici duşmani. I-am iertat pe toţi şi le mulţumesc tuturor".  Mila Domnului să-l vegheze pe cel care a fost omul şi artistul Mstislav Rostropovici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
24 avril 2007 2 24 /04 /avril /2007 15:50

 Apariţia acestui volum sub auspiciile revistei britanice GRANTA este un dublu eveniment. Cartea marchează pe de-o parte istoria uneia dintre cele mai semnificative şi revoluţionare case de discuri din lume, ECM (înfiinţată în anul 1969), iar pe de alta, se constituie ca un obiect de artă, prin excelenţă. În toamna lui 2006 s-a trecut pragul celor o mie de albume editate de Edition for Contemporary Music (ECM), avîndu-l la cîrma imensului colos muzical pe acelaşi neobosit amfitrion, Manfred Eicher, cel care a regîndit temeiurile muzicii, plasînd expresia muzicală contemporană undeva la confluenţa dintre linia melodică, sunet, imaginea fotografică şi film. Poate deloc întîmplător, alături de multele nume promovate în cultura muzicală, undeva în fundal, uneori, apărea şi figura lui Jean-Luc Godard, al cărui film Vivre sa vie exercitase o atracţie aparte asupra viitorului "guru" de la ECM, după cum el însuşi o mărturiseşte într-un eseu intitulat The Periphery and the Centre. Din acel moment al începuturilor, cinema-ul a stat mereu alături de muzică, de estetica vizualităţii... Horizons Touched este un proiect editorial mare în toate sensurile, e un cărţoi de peste 450 de pagini, format mare (29 / 22 cm.), conţine o cantitate apreciabilă de exegeze despre artiştii, estetica, coperţile şi albumele apărute, "marca ECM", şi e, finalmente, cea mai completă istorie scrisă şi ilustrată a fenomenului ECM. Acest fenomen s-ar putea rezuma astfel: muzica cultă, elevată, elaborată în proximitatea tăcerii...Graţie acestui concept s-a descoperit şi arealul muzical nordic, cu întinderile sale nemărginite - care au inspirat cohorte de plasticieni, poeţi, scriitori, fotografi, muzicieni...dar s-au adus în Europa şi mulţime de instrumentişti din întinderile Asiei şi Africii. Jazzul, "muzica nouă", muzica clasică, "muzica experimentală", percuţionismul...din ultimii 35 de ani, au fost marcate în mod decisiv de "combustia" şi creativitatea acestei case de discuri. Astfel, avem posibilitatea prin intermediul acestui luxos op să ne convingem că cei mai interesanţi, creativi şi imaginativi muzicieni şi compozitori au lucrat cu acest label unic în felul său. Pentru mine, ca unul care scrie despre problematica vizualităţii, descoperirea cu mulţi ani în urmă a acestui pol creator a însemnat un mod şi o posibilitate de a investiga, e drept în mic, metamorfozele imaginii contemporane: de la peisaj la semn, de la constructivism la impresionism, de la concret la sugestia pură, de la schemă la panta rhei, prin intermediul designului, reproducerilor de picturi, fotografii şi secvenţe filmice. Picturile lui Mayo Bucher, bunăoară, au confirmat coperţilor de la ECM amprenta inconfundabilului, aşijderea şi soluţiile de design ale Barbarei şi Burkhart Vojirsch. Există o lungă listă de fotografi care au colaborat cu ECM, nu o înşirui aici, poate o voi face în alt context, dar spun acum doar atît: imaginea a jucat un rol capital în opera de promovare a muzicii şi vocalisticii contemporane, iar felul în care a făcut-o merită o discuţie aparte, foarte detaliată. ECM a semnalat şi dezvoltat dintotdeauna această minunată idee...

Nu-mi pot reprima tentaţia să anunţ că acest text a fost scris sub influenţa sonoră a minunatului album Passing Images, al acordeonistului Frode Haltli (ECM 1913). Un produs pur ECM, inspirat de fjordurile scandinave...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
23 avril 2007 1 23 /04 /avril /2007 11:02

"Lui Scaurus îi voi recunoscător pînă la moarte pentru că m-a pus de tînăr să-nvăţ greceşte. Eram copil încă atunci cînd prima oară am încercat să trasez cu stilul caracterele unui alfabet necunoscut: începeam marea mea înstrăinare şi lungile călătorii şi simţămîntul unei alegeri tot atît de deliberate şi involuntare ca dragostea însăşi. Am iubit această limbă pentru flexibilitatea trupului ei bine alcătuit, pentru bogăţia vocabularului dovedind la fiece cuvînt contactul direct şi variat cu realităţile şi pentru că aproape tot ce oamenii au spus mai bine a fost spus în greceşte (...) greaca are în spatele ei tezaurele sale de experienţă umană şi statală. De la tiranii ionieni la demagogii Atenei, de la austeritatea pură a lui Agesilaos la excesele unui Dionisiu sau Demetrios, de la trădarea lui Demaratos la credinţa lui Filopoimen - tot ce fiecar din noi ar putea încerca spre răul sau binele semenilor a fost, cel puţin o dată, făcut de un grec. Acelaşi lucru şi despre opţiunile personale, de la cinism la idealism, de la scepticismul lui Piron la visurile sacre ale lui Pitagora; refuzurile şi asentimentele noastre au fost deja exprimate, viciile şi virtuţile au modele greceşti. Nimic nu egalează frumuseţea unei inscripţii latine votive sau funerare: cele cîteva cuvinte săpate în piatră rezumă, cu impersonală maiestate, tot ce lumea are nevoie să ştie despre noi. Impreriul l-am administrat în latineşte; epitaful meu va fi cioplit pe zidul mausoleului de pe malul Tibrului tot în latină, dar ca grec aş fi vrut să gîndesc şi să trăiesc."

SURSA: Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, traducere de Mihai Gramatopol, Humanitas, 2006, pp. 33-34. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
18 avril 2007 3 18 /04 /avril /2007 12:15

Contemporana Romă nu este lipsită de monumentalitatea şi dinamismul epocilor de altădată. Ea duduie de trafic, animaţie, poluare, turişti şi venetici (limba română, dimpreună cu graiul basarabean, o poţi auzi şi în Campo de' Fiori, dar şi la Piazza del Popolo). Rămîi foarte puternic impresionant de ritmul oraşului, "asezonat" peste tot de hoardele de motorete, motociclete şi mai puţin, biciclete. Nimic din molcomeala oraşelor germane mai mici, şi nici din cele elveţiene. Aici ai sentimentul, adesea, că te pierzi în acest tumult şi freamăt vulcanic. Pe fundalul static şi stenic al puzderiei de monumente şi edificii, clocotul acesta e parcă mereu un intrus! Dar chiar aşa şi este, căci tuturor le este prea strîmt la Roma, poate nicăieri nu mai resimţi aşa acut acest dur sentiment al supra-aglomerării, foşgăielii, zgomotului, huruitului motoarelor (poate doar la Moscova, auto-intitulată cîndva "cea de-a-treia" Romă). Cu cît te îndepărtezi în timp, din momentul plecării de la Roma, ai sentimentul că forfota aia e chiar lipisioasă, aderă şi atentează la liniştea fiinţei tale...pe care o tulbură. Ce anume tilbură la Roma? Într-un lung eseu despre Venezia, Fondamenta degli incurabili, Joseph Brodsky insistă asupra meteorologiei acestui oraş, asupra ceţii hibernale, asupra inundaţiilor (acqua alta)...În umila mea opinie la Roma te furnică firescul lucrurilor. Aici nu te panichează nimic, ca-n marile metropole ale Europei. E atît de mult care să-ţi atragă atenţia, încît aproape că nu observi nimic deosebit. Faci parte din ele. În Giardini dei aranci  (pe Monte Aventino) am urmărit, de fapt am fost martor involuntar, următoarea scenă. Pe parapetul de piatră, dincolo de care se deschidea o splendidă panorană a oraşului, stătea mai multă lume, iar o pereche de tineri se săruta pătimaş şi hulpav, fără să le pese de splendorile turistice aflate în spatele lor. Tiptil, s-a apropiat de ei o doamnă, între două vîrste, care le-a cerut îngăduinţa să-i fotografieze. Încuviinţînd, tinerii şi-au continuat hărjoana...iar alături de iei, o altă pereche, "performa" la cote maxime...Fotografa, pe semne, americancă, era în mod evident o profesionistă, căci retrăgîndu-se puţin, a tras hotărît un shooting fotografic de pe un trepied, iar atenţia ei a fost imediat capturată de prezenţa ceilorlalţi amorezi exhibiţionişti. Erau atît de preocupaţi unul de celălalt încît nici ei înşişi nu-şi dăduseră seama că sunt priviţi, fotografiaţi, cum şi-au lăsat genţile pe jos, cum au alunecat eşarfele de la gît; totul devenea de un erotism fără şovăire, năvalnic...Ce regizor de la Hollywood ar putea obţine de la actorii săi un act atît de firesc, indimenticabil? Cei doi, ca la comandă, dar mieroşi şi nedezlipiţi s-au retras agale de pe parapet - pentru a se aşeza undeva printre delicaţii arbuşti de portocal...N-am mai urmărit deznodămîntul, căci vuietul urban din proximitatea lui Circo Massimo ne-a chemat întracolo. Ne-am tot întrebat cum se poate ca în acel areal, în valea Marcia, în imediata apropere a imensului recipient care a slujit ca arenă pentru cursele de cai pînă în veacul al VI-lea, a bisericii Santa Maria Cosmedin şi Tempio di Vesta, dimpreună cu Musei di Roma, să găseşti acel întins maidan, verde, sec, cu cărări bătătorite de paşii trecătorilor...ei bine, astea sunt acele momente necesare de respiro în interiorul pînzei urbane. Fără de care Roma contemporană s-ar fi sufocat demult. Culmea este că pe aceste parcele nu parchează nimeni. Nici nu pot visa la aşa ceva, căci astea aparţin exclusiv oamenilor, pietonilor, amorezilor - insule ale voluptăţii şi ale hedonismului de nimic îngrădit...Foto: Roma, Texturi urbane, pe Via dei Cappellari, lîngă Campo de' Fiori. Vladimir Bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 avril 2007 1 16 /04 /avril /2007 11:33

După aşteptări lungi, şi emoţii pînă în ultimul moment că ar putea să nu vină, iată că în seara zilei de sîmbătă regizorul rus Nikita Mihalkov a descins la cinematograful Scala din Bucureşti. L-am văzut de aproape, avea un costum gri, şi o cruce monarhică în piept. Era uşor tras la faţă, dar păşea hotărît, căci urma să ruleze cel mai "titrat" film al său, Утомленные солнцем (1994), tradus la noi, inexact, Soare înşelător. Nu-mi pot reprima repulsia şi jena pe care le-am resimţit cînd cei ce s-au perindat pe scenă erau numai miere şi lapte la adresa acestui "Spielberg al Rusiei" (ce calificativ jenant pentru ambii creatori, care nu au nimic în comun!). Mihalkov e un tip dintr-o bucată, firesc, modest, hazos, guraliv, "băiat de-al nostru" - nimic din morga ce-i este atribuită şi encomiastica care-i este adresată...CTPopescu a fost în cea mai mare măsură caraghios şi penibil, cînd a pregătit un discurs scris, căci nu-i "putea vorbi liber domnului Nikita M."! Copleşit de emoţie, şi la costum, CTPopescu a arătat că mina lui ascunsă sub masca "furiilor proletare" este, în fapt, platoşa în spatele căreia îşi ascunde firea scriitoricească, dedublată. Filmul a arătat cum teroarea comunistă avea, aparent, chipul unei poveşti, dar care se insunua treptat, vîrtos, rapace, fără milă. Poate personajul cel mai ilustrativ pentru o astfel de derută e aceea a camionagiului caruia nevasta i-a spălat cămaşa, iar în buzunarul ei se afla biletul cu adresa unde trebuia să livreze nişte mobile! Reţinuse el un nume de localitate, dar nu mai era ea acolo...nici cinstea ce-o avea Kotov altădată nu mai era aceiaşi...urma să fie arestat de NKVD în după-amiaza acelei duminici, în care adunat printre ai săi, se simţea cel mai confortabil, reconfortant, liniştit, bine-dispus... Vechiul regim, cel ţarist, încă mai "fumega" în discuţiile de la "Dacha nr. 9", chipurile, manierele, discuţiile mai erau pe "stil vechi", burgheze, rafinate, alese... În acest decor decadent, rustic, apare Mitea, fostul admirator şi iubit de taină al Marusei, actuala soţie a lui Kotov, deghizat într-un bătrîn nevăzător, neîngrijit, dar amuşinînd toate şi pe toţi ai casei ascunse în mijlocul naturii. Componenta olfactivă face cu atît mai sinistră omniprezenţa poliţiei secrete, NKVD-ul, care se inflitra pretutindeni...Mitea venise să-l "monitorizeze" pe Kotov, spre a-l prinde în mreje, şi pentru a-l preda ortacilor ce urmau să apară cu maşina neagră. O face într-un mod subtil, meşteşugit, profesionist, astfel încît nimeni nu se prinde de scopul real al apariţiei lui atît de neaşteptate, după mulţi ani, căci altădată el fusese un apropiat al tatei Marusei, dar acum a venit să-i nenorocească pe toţi, căci după Kotov urmau a fi să fie "ridicaţi" cu toţii!  Că nu i-a fost uşor să o facă ne-o spun chiar primele secvenţe ale filmului, cînd Mitea vine acasă, şi încearcă să-şi "configureze" destinul prin intermediul ruletei ruseşti...dar şi cele din final, acelaşi, se sunicide în baie, după ce şi-a dus la împlinirea misiunea de "înfundare" a foştilor burghezi, a propriei iubiri. Fostul ofiţer este  cu sălbăticie desfigurat de cei cărora fiica lui, Nadia, de şase anişori, le intuise intenţiile animalice. Iată ce-l întreabă pe unul din ei, văzîndu-l mîncînd şi transpirînd în duhoarea maşinii negre, care în va duce pe tatăl său la moarte: „De ce ai fugit de la Grădina zoologică? Nu ţi-a mai plăcut mîncarea pe care ţi-o dădeau?”. Peste puţină vreme va apărea Утомленные солнцем-2 (Soare înşelător-2), aflat în post-producţie. La aproape un deceniu şi jumătate de la apariţia acelui film, cum se va schimba oare perspectiva regizorală asupra Răului, barbariei, inumanului sistem politic lăsat moştenire de Stalin?

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
14 avril 2007 6 14 /04 /avril /2007 12:14
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
11 avril 2007 3 11 /04 /avril /2007 20:57

La 12 aprilie 1961 zbura în cosmos prima navă spaţială avînd la bord pe cosmonautul Yury Gagarin (dreapta). În fiece an, în era sovietică, această dată era una foarte importantă, şi era marcată cu roşu, ca sărbătoare de prim rang! Au trecut 46 de ani din acea zi de primăvară...omenirea a făcut un pas imens în explorarea propriilor limite, dar şi în efortul de a înţelege relaţia lui cu universul. Cosmonautica a făcut ca omenirea să creadă în posibilitatea transgresării limitelor terestre, iar unii spun chiar că, acolo sus, au fost martorii unor fenomene "ciudate", "misterioase"... se apropie o jumătate de secol din acel moment, timp în care prin spaţiul extra-terestru s-au perindat zeci şi zeci de astronauţi, exploratori, spioni ai cerului. Planeta pămînt nu mai e singurul refigiu, adăpost şi culcuş al omului! Mai nou, s-a lansat moda plimbării în spaţiul cosmic al miliardarilor... Explorarea Cerului nu mai e, exclusiv, pentru ştiinţă, supraveghere, analiză, control, armată, ci şi pentru divertissement înalt. FOTO: Vladimir Musael'jan (în foto cel din stînga).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 avril 2007 6 07 /04 /avril /2007 12:36

începutul unei omilii a Sfîntului Epifanie al Ciprului

la Sîmbăta Mare

Ce este aceasta?  Tăcere mare şi linişte mare pre pămînt... tăcere mare, pentru că Împăratul doarme

pămîntul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu cu trupul a adormit

şi pre cei adormiţi din veac i-a sculat în schimb.

Dumnezeu în trup a adormit, şi iadul s-a înfiorat

Dumnezeu pentru scurtă vreme a adormit, şi pre cei din iad i-a deşteptat.

Îndoită astăzi venirea Stăpînului

îndoită iconomia

îndoită iubirea de oameni

îndoită pogorîrea şi îndoit pogorămîntul

îndoită asupră-vegherea cea către oameni

din Cer pre pămînt, de pre pămînt în cele mai dedesubt ale pămîntului

Dumnezeu vine: porţile iadului se deschid.

Cei adormiţi din veac, veseliţi-vă

cei ce şedeţi în întuneric şi în  umbra morţii, primiţi Lumina Cea Mare

cu robii Stăpînul

cu morţii Dumnezeu

cu muritorii Viaţa

cu cei vinovaţi Cel fără de vină

cu cei dintru întuneric Lumina Cea Neînserată

cu cei robiţi Slobozitorul

şi cu cei din cele mai dedesubt Cel mai presus de ceruri

Hristos pre pămînt, crezut-am

Hristos între cei morţi, împreună să ne pogorîm şi să privim tainele cele de acolo

să cunoaştem întru ascuns minunile sub pămînt ascunse

să învăţăm cum şi celor din iad s-a arătat propovăduirea

Dar ce, pre toţi îi mîntuieşte, arătîndu-Se în iad, Dumnezeu?

nu, ci şi acolo pe ceia ce au crezut.

Ieri cele ale iconomiei, azi cele ale stăpîniei

ieri cele ale neputinţei, azi cele ale domniei

ieri cele ale omenirii, astăzi cele ale Dumnezeirii se arată

ieri a fost lovit, astăzi loveşte cu fulgerul Dumnezeirii locaşul iadului

ieri a fost legat, astăzi cu legături de nedezlegat leagă pe cel tiran

ieri a fost osîndit, astăzi celor osîndiţi slobozenie le dăruieşte

ieri slugile lui Pilat Îl batjocoreau, astăzi portarii iadului, văzîndu-L, s-au cutremurat...

                                                tălmăcire din greaca veche de Adrian Tănăsescu-Vlas

 Foto: Vladimir Bulat, februarie, 2006, Fierbinţi-Ialomiţa

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article