Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

23 août 2007 4 23 /08 /août /2007 21:41
Azi dimineaţă trebăluiam prin casă, pregătindu-mă de plecare, spre birou. Eram pe punctul de a ieşi pe uşă, de a o zbughi spre metrou. Ultimele pregătiri (iar zilele caniculare necesită pregătiri suplimentare!) m-au făcut să privesc prin fanta deschisă a geamului. Am zărit porumbelul, uitîndu-mă mai bine, mi-am dat seama că e o jună porumbiţă. I-am spus discret, de fapt, mi-am zis în şoaptă: nu zbura! Alergai iute după camera de fotografiat, uşor confuz - convins că nu voi mai găsi tot acolo, în balcon, vietatea cu penet. Şedea însă exact în locul în care o lăsasem. Am tras două imagini, una pe verticală, alta - pe orizontală. Nu eram tulburat de întîlnirea cu hulubiţa, aşa cum se tulburase Jonathan Noel, personajul din nuvela lui Patrick Suskind (un scriitor dezamăgitor!), dar am privit-o insistent cum a dispărut, imediat ce "şedinţa foto" se terminase...lăsase pe tabla balustradei un găinaţ - un dar autentic. Trebuie să spun că pînă la vesper aproape că nu mă gîndisem la "întîlnirea" de dimineaţă, seara însă voind să descarc imaginile m-a fulgerat un lanţ de gînduri nărăvaşe şi suspecte: dacă imaginile au dispărut? dacă porumbelul nici n-a existat? dacă nici nu era porumbel, ci o altă vietate? dacă nici nu s-a fotografiat nimic? Cert este că imaginile amîndouă erau alături pe cardul de memorie, doar că de la un moment dat nu am mai găsit decit una dintre ele. Pe cea verticală. Mister total. O plasez pe cea rămasă, în speranţa că mă va ajuta cineva să găsesc explicaţia (plauzibilă măcar) a mai mult decît ciudatei dispariţii...oare şi pixelii mor? 

Partager cet article

Repost0
15 août 2007 3 15 /08 /août /2007 16:53

Marele cinema românesc

Corespondenţă de la Locarno (fragment) de Andrei Plahov

„Ceea ce a devenit Agentina pentru America Latină, apare acum România pentru Europa de est. Mai exact, o Mekka a cinematografiei. Iar pentru lumea apuseană – o ţară foarte la modă, în sens cinematografic se înţelege, dar poate, nu numai. Gloria descoperii noului cinema românesc se atribuie festivalului de la Cannes, care chiar a contribuit într-o mare măsură la acest succes. Dar nu de unul singur. Acum patru ani premiul special al juriului de la Locarno a fost decernat filmului lui Călin Netzer, Maria, iar Diana Dumbravă, care a deţinut un rol principal în acest film, fusese recunoscută drept cea mai bună actriţă. La acea dată, românii încă negratulaţi de mari premii, au chefuit întreaga noapte. Acum, cînd la Cannes Cristi Mungiu a făcut KO pe însuşi fraţii Coen, cultul pentru filmul românesc s-a închegat definitiv. Jurnaliştii de la Locarno au prins deja a glimi: de acum înainte poţi rata orice film, fie franţuzesc, fie american, dar unul românesc – nu ai voie. Şi asta în condiţiile în care filmul din această ţară nu-şi avea pînă de curînd propria imagine, nu poseda o şcoală, şi era considerat printre cele mai slabe cinematografe din regiune.

Şi de bună seamă, toţi jurnaliştii s-au prezentat la proiecţia filmului Restul e tăcere, a lui Nae Caranfil. Acest regizor a turnat deja cîteva co-producţii cu buget ridicat, împreună cu francezii, printre care unul cu participarea unor vedete ca Charlotte Rampling. Această nouă realizare este un film istoric în centrul căruia se situează pionierii cinematografului autohton, care la începutul secolului al XX-lea au realizat un veritabil blockbaster al timpului, Independenţa României. Atunci, în 1911, cînd se sărbătoreau 35 de ani de la obţinerea independenţei faţă de autoritatea turcească, filmul a încercat să reconstituie complicatul mecanism al relaţiilor dintre Rusia şi Turcia, al cărui rezultat a fost încolţirea ideii României Mari, iar Bucureştiul devenea şi se simţea ca un Paris al estului, precum şi centrul decandenţei bizantine. Această piesă de arhivă a fost şi ea proiectată la Locarno, ca mărturie a unei vechi tradiţii, iar noua producţie – ca o reflecţie a cinema-ului românesc asupra propriei istorii.

Trebuie să o recunoaştem, jurnaliştii au fost dezamăgiţi de piesa românească aflată în concurs. S-au convins că şi în România se fac filme comune, şi că acolo există regizori mai puţin talentaţi, dar capabili să atragă bugete considerabile. Acest fapt însă devine aproape irelevant. România ca ţară şi ca producătoare de cinema a reuşit şă-şi demonstreze deja ambiţiile. Chiar dacă trofeul Leopardul de aur i-a trecut printre degete, totuşi, Leopardul viitorului, pentru cel mai bun scurt metraj, a plecat anume în România. Din acest moment, ţările vecine – Bulgaria, Albania, Ukraina, ca să nu mai luăm la socoteală şi Moldova, cu care este înrudită, s-au cutremurat: poate emanaţia miracolului românesc va ajunge şi în grădinile lor? Cu mare interes urmăresc evoluţia fenomenului românesc ungurii, al căror stagiu festivalier este incomparabil mai bogat (dar care niciodată nu au obţinut victorii la Cannes), dar şi foştii jugoslavi, cu favoritul de altădată al Cannes-ului, Emir Kusturica. În acest răstimp, curatorii festivalelor îşi răsucesc gîtul în căutarea şi stimularea viitoarelor mode cinematografice. Unde să se afle acestea: fie iarăşi în Balcani şi în bazinul Mării Negre, locuri cu profunde schimbări, fie într-un alt loc uitat de Dumnezeu, de felul Moscovei?”.       

Traducere de Vladimir Bulat

 

******************************

P.S. E îmbucurător că o ţară cu o foarte puternică tradiţie în materie de cinema urmăreşte şi apreciază noul val al cinema-ului românesc, proaspăt ieşit din găoacea 'istorismului' păgubos, a folclorismului steril şi a ecranizărilor făcute, cel mai adesea, în pripă şi neconvingător! NU?  

Partager cet article

Repost0
8 août 2007 3 08 /08 /août /2007 22:17
Privesc această imagine şi mă prind de uriaşa diferenţă. Ghiveciul de ghips e făcut de mîna omului, nedibaci. Ficusul e lăsat de mîna lui Dumnezeu, şi e minunat, neîndoios. Unde pune mîna omul poate fi, cel mult, acceptabil, suportabil şi ferchezuit. Dacă eşti încredinţat că omul e creaţia lui Dumnezeu, te plasezi mereu pe o poziţie secundă, subsidiară şi cuminte. Felul în care s-a dezlănţuit aşa-zisa "campanie" de alegere a noului patriarh al BOR demonstrează clar că omul este una, iar Dumnezeu e în altă parte...Nu e cîtuşi de puţin "în mijlocul nostru", cum se spune înaintea pronunţării Crezului în Sfînta Liturghie. Vedem nişte chipuri şi interese care sunt dincolo sau dincoace de ceea ce s-ar putea crede (şi înţelege) a fi smerenia, pocăinţa, bărbăţia duhovnicească, liniştirea, iubirea de aproapele...şi dacă eşti cît de cît familiarizat şi catehizat în ale felului în care erau şi se comportau monahii şi ierarhii (dar în vechime orice ierarh rămînea un monah) de demult, simţi un gol în plex - pentru că nu mai înţelegi, pentru că nu mai ai cum: unde se termină lumea, şi unde începe duhovnicia, existenţa monahală, "ieşirea din lume". Pentru că - monahismul este (deja) proiecţia şi continuarea lumii profane, laice, înbuibate, secătuite de seva credinţei. Noroc că BOR nu este egală cu Biserica cea Drept-Măritoare a lui Hristos. Campania asta electorală are o miză laică, asezonată cu ingrediente iuţi, politice, ideologice pînă la indistincţie, şi e mînată de o lene duhovnicească pestilenţială! Noroc, încă o dată, că sihaştrii şi marii nevoitori de prin crăpăturile pămîntului, din peşterile luminate de lumina Harului, şi soldaţii lui Hristos din pădurile şi ascunzişurile nearătate ochiului nu asistă la această deşănţare a ierarhilor români, în lupta crîncenă pentru puterea lumească. Fiecare îşi va lua partea, cu vîrf şi îndesat. Domnul să îi lumineze pentru faptele cele trebuincioase cu adevărat, şi cele necesare mîntuirii.   

Partager cet article

Repost0
7 août 2007 2 07 /08 /août /2007 21:08

Partager cet article

Repost0
5 août 2007 7 05 /08 /août /2007 15:59

Fresca din bolnita manastirii Bistrita (prima jumatate a secolului al XVI-lea), in curs de resturare. Sef de santier: pictor-restaurator Elena Murariu. Fotografia a fost facuta in 22 iulie, 2007.  

FOTO: arhiva personala.

Partager cet article

Repost0
31 juillet 2007 2 31 /07 /juillet /2007 12:48

"Ştie Domnul calea drepţilor şi calea necredincioşilor..."

FOTO: România Liberă

Partager cet article

Repost0
26 juillet 2007 4 26 /07 /juillet /2007 21:22

În condiţiile grele (deloc din perspectivă economică) în care se află Moldova actuală este complicat şi delicat să vorbeşti despre o viaţă culturală cu drepturi depline. Cultura mai degrabă supravieţuieşte, decît trăieşte, şi îşi atinge menirea. În foarte mare – şi poate părea şocant acest lucru – infrastructura culturală a rămas neschimbată în Basarabia în ultimele două decenii. Iar acest lucru confirmă deruta cronicizată în care se află aceasta, sfîşiată între neputinţa de a mai fi parte a culturii sovietice (prin disiparea ei), şi incapacitatea de a deveni un „plămîn” al culturii româneşti (prin izolarea autoimpusă). Să mă explic.

În fostul colos sovietic „cultura moldovenească” îşi avea locşorul său, ea furniza spre „centru” producţie culturală din mai toate domeniile: literatură (Ion Druţă, Grigore Vieru, Pavel Boţu, Vasile Vasilache, Ihil Şraibman, Ion Ciobanu, Liviu Deleanu ş.a), arte plastice (Lazăr Dubinovschy, Mihail Grecu, Eleonora Romanescu, Igor Vieru, Mihail Petric, Aurel David, Iosif Chitman, Elena Rotaru, Elena Saca-Răcilă, Leonid Grigoraşenko, Ilya Bogdesco ş.a), operă (Maria Bieşu), cinematografie (Emil Loteanu, Vlad Ioviţă, Valeriu Gagiu, Gheorghe Vodă), muzică (Ştefan Neaga, Zlata Tcaci, Gheorghe Mustea, Eugeniu Doga), folcloristică (V.Zelenciuc, ş.a). Acest fapt a făcut să se creadă cu tărie în existenţa unei culturi spirituale locale, destul de bine definite. În virtutea acestei certitudini, puterea sovietică investea în fondarea de teatre, cinematografe, baze de creaţie. S-a vorbit enorm despre „renaşterea etnică” moldovenească, despre „folclorul” acestei zone, iar construcţia asta ideologică (mai presus decît una estetică, conceptuală) a generat o sensibilitate artificială, deşi foarte complexă, ale cărei ecouri se resimt şi astăzi. „Moldovenismul”, într-o formă sublimată şi etnografică, era tolerat de regimul totalitar sovietic, dar acest lucru se accepta în măsura în care creatorii locali se considerau parte a uriaşei culturi sovietice. Puteai fi „artist moldovean” – în mecanismul amplu al acceptării, că acest statut ţi-l dă doar apartenenţa la „hora comună, internaţionalistă”. Altfel spus, „arta moldovenească” era, în esenţă, un mit sprinţar. Mitul s-a transformat cu timpul în „conştiinţă asediată”, insulară...Adică, mitul s-a risipit, şi în locul lui a rămas decepţia. Cultura „moldovenească” este în esenţă un bricolaj, o metisare de forme şi sensibilităţi. Lucrul acesta este cu atît mai pregnant după dispariţia U.R.S.S. Căci sistemul sovietic funcţiona ca un catalizator, dar şi ca un „finanţator”. Acum s-a constatat, că există prea puţine fire comune spre a înţelege multiculturalitatea construcţiei sociale şi culturale care se cheamă azi Republica Moldova. Este foarte interesantă cultura minorităţilor naţionale din regiune, cea a găgăuzilor, ucrainienilor, ruşilor, bulgarilor, lituanienilor, evreilor, tătarilor ş.a. Derutant devine faptul de a privi cultura locală ca una fiind una otova, de-a valma aparţinînd „moldovenilor”, băştinaşilor majoritari. Lucru acesta este cu atît mai fals cu cît moldovenii doresc a se privi ca „etnie” aparte, strict teritorializată, particulară. Poate că „moldovenismul” a funcţionat ca formă de rezistenţă la procesul dur de deznaţionalizare din era totalitară, dar el nu trebie să rămînă şi să funcţioneze drept o ideologie de „revizionism” post-sovietic. Devenită astăzi – o, tempore! – doctrină majoră de legitimare a statului neo-comunist moldovenesc.

Relaţiile cu România în aceste condiţii sunt tensionate şi confuze. Subiectul „Basarabia” în mass-media românească este unul marginal şi a devenit anost (împins la periferia interesului public, din categoria „exotisme”). Foarte recent, Jurnalul Naţional a lansat campania Basarabia 2007, propunîndu-şi o veritabilă „arheologie de redescoperire” a acelui tărîm românesc. Se merge încă pe urmele lui Iorga şi Sadoveanu, dar realităţile de atunci sunt mult (pe alocuri, fundamental) diferite azi.

Cultura basarabeană este slab cunoscută în lume. Nume ca: Nicoleta Esinencu, Pavel Brăila, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu, Constantin Cheianu, Veaceslav Druţă, Igor Cobîleanschi, Alexandru Vakulovski, Ghenadie Ciobanu, Tania Popa, Oleg Mutu, Dumitru Crudu, Vasile Gârneţ, Mihai Vakulovski, Oleg Garaz, Teodor Ajder, Liliana Corobca – se afirmă vîrtos şi plenar în contextul culturii româneşti, dar şi, unii, în context internaţional, fără a mai jindui după apartenenţa lor basarabeană. Integrarea în circuitul culturii româneşti contemporane s-a făcut la nivel de indivizi, de personalităţi artistice, nicidecum la nivel de contopire regională. În aceste condiţii, marile discuţii (dar ele sunt la toată vremea, vai, cam mici!) din cultura română reverberează rapid în Basarabia, iar cele din Basarabia se pierd undeva pe drum...

La Chişinău, rămîne Uniunea Scriitorilor din Moldova, Uniunea Artiştior Plastici, Uniunea Muzicologilor şi Compozitorilor, Uniunea Cineaştilor... structuri care se ambiţionează să funcţioneze ca-n vechiul regim sovietic, dar la care nu mai aderă tinerii, rîndurile lor rămînînd ocupate de indivizii de altă dată, rămaţi visători după vremurile de demult, cînd erau editaţi la Moscova şi alte locuri, plimbaţi prin delegaţii în ţări cuminţi şi loiale, şi pe unde afirmau despre existenţa, în cadrul U.R.S.S., a minunatei „culturi moldoveneşti”. Reverii, năluciri, vise, fantome şi colaje trucate – ca însuşi mecanismul pe care îl slujeau.

Partager cet article

Repost0
24 juillet 2007 2 24 /07 /juillet /2007 13:28

Dintr-un interviu recent cu diaconul Andrei Kuraev, unul in cei mai controversaţi autori ortodocşi ruşi, care a făcut şi ceva studii la Bucureşti, la începutul anilor'90, am reţinut acest răspuns tulburător de la finalul convorbirii:

"Întrebare: Aveţi prognoze pentru viitor sau reţete pentru Biserică?

Răspuns: De curînd, în oraşul Breansk, decanul universităţii m-a prezentat şi a pronunţat: "Acesta este părintele Andrei Kuraev, doctorul Bisericii ortodoxe Ruse". Am fost nevoit să mă dezic de o astfel de prezentare: "Scuzaţi-mă, eu nu sunt doctorul Bisericii ortodoxe Ruse, sunt pacientul ei, dacă nu chiar victima acesteia". Deci, nu am reţete, dar nişte presupuneri am.

Ce ar putea schimba radical căile ortodoxiei ruseşti? Doar un singur fapt: dacă patriarh ar deveni la un moment dat un "autist". Ştiţi, un astfel de om care nu ar avea nici o tangenţă cu mediul înconjurător, fără puncte de atingere cu realitatea. Un incurabil ostatec al cărţilor şi al vechilor principii. Cum e, de pildă, Episcopul Ciukotkăi, Diomid, care îl înfierează public pe guvernatorul locului.

Acesta ar trebui să fie un om atît de îndărătnic, încît să fie capabil să înfăptuiască nişte reforme dure în sînul Bisericii, făcînd abstracţie de gemetele şi indignările ce-ar putea veni din toate părţile. 

Prima etapă a acestei reforme - crearea unui "fond de stabilitate" a bisericii. Una din acţiunile acestei etape: depistarea cu ajutorul Serviciului Federal de Securitate (ФСБ) a conturilor bancare aparţinînd unor oameni ai bisericii, spre a le orienta pe acestea spre numitul "fond".

A doua etapă - proclamarea botezului ca slujbă religioasă gratuită, şi interzicerea acestei taine în majoritatea locaşurilor de pe întinsul Rusiei. E vorba de acele biserici în care slujitorii nu sunt în stare să facă misionarism pentru credinţa ortodoxă, acolo trebuie pur şi simplu sigilate cristelniţele. Simultan, trebuie interzis botezul fără "chemare", adică fără pregătirea corespunzătoare a naşilor, părinţilor sau a celor care se botează (dacă o fac la vîrsta maturizării) pentru viaţa duhovnicească, a credinţei ortodoxe. "Chemarea" trebuie să trezească în ei o reală încîntare, o dorinţă de a-şi însuşi credinţa Bisericii ca pe singura credinţă cu putinţă. Dar întrucît nu orişice părinte poate mărturisi întocmai credinţa, unora dintre aceştia trebuie să le dăm canonul tăcerii. În schimb, pe cei dornici de a se boteza să-i îndrumăm spre misionari rîvnitori.  

Drept rezultat, se va reduce ruptura scandaloasă dintre oamenii botezaţi şi cei credincioşi.

Cea de-a treia etapă: să se ofere credincioşilor posibilitatea de a resimţi viaţa Bisericii ca pe a sa proprie. Poate va fi necesară introducerea "desjatinei" bisericeşti (jertfirea celei de-a zecea parte din venituri în folosul bisericii, zeciuiala - nota mea). Dacă Biserica va reuşi întradevăr să supravieţuiască din contribuţia membrilor săi, a mădularelor sale conştiincioase, atunci ea va căpăta independentă atît faţă de şi de stat şi faţă de potenţialii sponsori.

A patra etapă: conştientizarea vieţii Bisericii va atrage după sine conştiinţa importanţei fiecărui membru al parohiei. Omul care plăteşte "desjatina" în această parohie, capătă aci un drept la opinie. Astfel, laicatul obţine un control al vistieriei bisericeşti şi asupra activităţii preoţeşti. Devine totodată posibilă alegerea transparentă a unei delegaţii pentru adunarea eparhială sau cea sinodală. În aceleaşi condiţii ar fi viabilă crearea unui tribunal religios, independent şi funcţional.

Este de înţeles cîţi duşmani va întîmpina astfel de reforme. Tocmai de aceea, iniţiatorul lor va trebui să fie un "autist" cu dopuri în urechi: el ştie bine ce trebuie făcut, tocmai de aceea nu are milă cînd taie-n carne vie. Fără o astfel de violenţă Biserica nu va izbîndi să revină la străvechile canoane.

Şi, deoarece şanse pentru o astfel de reformă sînt deosebit de puţine, iar reformatori şi mai puţini (acestea sunt egalabile cu probabilitatea minunilor Dumnezeieşti), nu ne rămîne decît, omeneşte şi raţional, să spunem: decît să ne dezamăgim, e mai înţelept să nu ne amăgim în zadar."

 

Partager cet article

Repost0
17 juillet 2007 2 17 /07 /juillet /2007 17:55

 “Неизвестный Cтефан” (Ştefan Necunoscutul, 2004) este filmul care a încheiat anul cinematografic 2004, la Chişinău, la cinematograful Patria, şi care a rulat în faţa beaux monde-ului local, în frunte cu Vladimir Voronin şi Vasile Tarlev -personalităţile de prim rang a politicii moldoveneşti. Trebuie să recunosc că nu am ştiut de acest eseu cinematografic, de acest documentar finanţat de importanţi oameni de afaceri de la Chişinău, şi în care apar Vladimir Voronin, împreună cu "augustul" său consilier, Mark Tkachiuk...pînă nu mi s-a pus la dispoziţie de un bun amic bucureştean, descărcat de pe un torent rusesc! Despre ce este filmul? Realizatorii ne plimbă pe la Athos, la mănăstirea Zographu, unde intrăm dimpreună cu ei în biblioteca în care, se spune, n-a mai filmat nimeni pînă în acest moment. Vedem drapelul lui Ştefan cel Mare, dăruit de acesta mănăstirii la anul 1502, tot acolo apare voievodul moldovean pictat, de unde aflăm că a fost înnoitor al acestui aşezămînt, şi întîi ctitor al Dobrovăţului şi Căprianei...Vedem şi Vatopedul...unde l-am recunoscut cîntînd pe părintele Daniel, cel care a fost altădată Alexandru Cotescu, plecat la Athos de la Stavropoleos... Ajungem apoi la Mangop, la Cetatea Sucevei (unde comentatorul ţine să ne arate starea deplorabilă în care românii conservă ruinele reşedinţei marelui voievod...), la Cetatea Albă, la Chilia...Şcoala superioară de antropologie a lui Mark Tkachiuk şi a lui Nicolai Russev  ţine să ne "configureze" personalitatea uriaşă a lui Ştefan cel Mare şi sfânt, sanctificat anume de biserica română (dar acest fapt nu-l mai amintesc cei care îl "redescoperă" pe inegalabilul Ştefan). Ca realizare filmică această piesă merită văzută de cît mai multă lume. E bine făcută, documentată şi excelent filmată. Dar ceea ce trebuie tratat cu mare precauţie este tonul şi ţinta acestei realizări: re-mitizarea lui Ştefan Cel Mare, ca figură iconică a statalităţii moldoveneşti contemporane. Nu este deloc întîmplător că în film apar personaje politice, ca cele mai sus amintite, dăruind la Zographu o replică a drapelului furat în 1517, aflat azi la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti. Interesant este de semnalat că prin acest gest al daniei, a unei piese contemporane(oare cine dintre artiştii noştri a clonat drapelul voievodului?), oaspeţii moldoveni vor să "se pună bine", şi să obţină o binecuvîntare de la părinţii acelui loc, cu unul dintre centrele spirituale cele mai importante ale lumii: Muntele Athos. Să se erijeze în apărători ai Ortodoxiei, următori gesturilor măreţe ale lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. E de discutat cît de "necunoscut" este Ştefan cel Mare pentru români, căci va veni vremea cînd acest film va fi văzut şi de cei din ţară...Iar istoricii români chiar au adus importante contribuţii în cunoaşterea cît mai amănunţită a biografiei şi vieţii acestui important voievod moldovean. Vreau să amintesc aici doar două titluri noi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie. Sfînta Mănăstire Putna, 2003 (volum colectiv, 618 pag.) şi foarte recenta carte a lui Ştefan S.Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Maria Asanina Paleologhina. O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei. Sfînta Mănăstire Putna, iunie, 2006 (290 de pagini). Cred cu tărie că astfel de volume i-ar interesa într-un mod esenţial pe cei care l-au catalogat pe Ştefan cel Mare, drept un "necunoscut"! 

Filmul este simptomatic pentru o anumită mentalitate a zilelor noastre - periculoasă şi, zic eu, contraproductivă: protocronismul moldovenesc post-sovietic.

Partager cet article

Repost0
11 juillet 2007 3 11 /07 /juillet /2007 21:30

Partager cet article

Repost0