La un moment dat am descoperit o revistă moscovită Russkaya jizn' (Viaţa rusă), care este disponibilă şi on line, din care am spicuit acest interviu cu un intelectual discret, provindenţial, care făcea pe vremea comunismului "comerţ cu icoane". E vorba de Alexandr Lipniţky, unul dintre întemeietorii rock-ului sovietic, muzician, producător, regizor-documentarist...Am tradus un fragment dintr-o discuţie lungă şi incitantă: despre comunism, relaţii umane, rock, cultură, literatură...
Vă mai amintiţi cînd şi cum aţi început să faceţi comerţ cu icoane?
- Ca orice om normal, am dorit să cîştig de la vîrsta de 19 ani. Iar ocupaţia mea de la începutul anilor ’70 avea o titulatură simplă şi precisă: specula. Unii se îndeletniceau cu vînzarea hainelor, iar eu am debutat cu vînzarea şi colecţionarea discurilor şi a revistelor occidentale. Iar acest fapt nu era doar un mijloc de agonisire, ci şi o posibilitate de a-mi potoli setea de cunoaştere: dacă vindeam trei discuri (sau cinci reviste), cîte una din acestea îmi putem opri pentru mine. De icoane am început să mă ocup din pură curiozitate. Aveam sentimentul că în acea epocă să cauţi şi să cumperi icoane în URSS, echivala cu statutul conchistadorilor în America de Sud. În anii’70 în satele Rusiei puteai găsi încă multe obiecte vechi – cărţi seculare, icoane, furci de tors. Satul mai conserva bogate rezerve, şi nici nu-şi dădea seama de aceste resurse.
Iată un exemplu. Eram într-un sat din împrejurimile Moscovei. Încărcasem un rucsac plin de icoane, şi eram pe picior de plecare, cînd la un moment dat am auzit dintr-o casă de la marginea satului: „Prinde, scumpule!”. Din podul înalt a aterizat la picioarele mele o bucată de lemn pătrată, înegrită; de la impactul cu pămîntul aceasta s-a spart în bucăţi. În felul acesta am primit prima mea icoană de secol XVII – „Naşterea Maicii Domnului”. După Hruşciov, cu politica sa de comasare a satelor, Rusia s-a pomenit cu multe din ele părăsite. Majoritatea ţăranilor lăsau cam tot ce era prin casele abandonate. Unii aveau şi lucruri cu adevărat preţioase, iar copiii acestora – crescuţi în era sovietică, se grăbeau să scape cît mai lesne de acestea cînd ajungeau în noile locuri de habitat. Puterea comunistă a izbutit într-un mod uimitor să-i lipsească pe ţărani de însuşi sensul existenţei – colhozurile au reuşit să devalorizeze şi munca, şi proprietatea privată. Ţin minte cum în regiunea Vladimir la îndemnul meu de a-i oferi unei bătrîne o sută de ruble pentru o icoană, aceasta a răspuns: „Ţi-o vînd doar împreună cu casa. Cu suma de 200 de ruble”. O icoană veche se putea procura pe vremea aceea, şi cu casa ţărănească bonus, la preţul echivalent a şase pensii.
- În principiu, da. Numai staroverii ţineau la icoanele strămoşilor – să obţii de la aceştia un chip pictat era cu adevărat complicat. Eu încercam să le explic că o icoană trebuie să trăiască, necesită restaurări. Nu să zacă undeva în pod sub forma unei scînduri înegrite. Uneori – reuşeam, luam un bisturiu, dizolvant, şi pe loc le demonstram. Pînă acum păstrez o icoană a Maicii Domnului Vladimirskaya, cumpărată de la un membru al unei secte de staroveri-fedoseev. Membrii acestei secte au renunţat la căsătorie, şi la toate cîte implică aceasta. Printre altele, au renunţat şi la satisfacerea stagiului militar. Ca să nu nimerească în ochii miliţiei (vorbim doar de epoca sovietică!), aceştia hălăduiau cu deceniile dintr-un loc în altul, în cuprinsul regiunii Vladimir. Peregrini sovietici, în numele credinţei. Un fel de underground religios. Cele mai multe peripeţii le-am avut anume cu ei. Unii aveau să mă întîlnească şi cu bîtele – cei drept, pînă la conflicte armate nu am ajuns niciodată.
Dar în ochii societăţii eraţi, se pare, nişte...
- Ce să ne ascundem după degete, eram nişte infractori, curat infractori. Compuneam o mare echipă de traficanţi de icoane. Către jumătatea anilor’70 activitatea asta devenise pentru noi toţi o profesiune foarte serioasă. Am ocupat nişa dintre actualii vînzători de anchichităţi şi...hoţi, se prea poate. Nimeni nu putea şti dacă băieţii din satele în care ajungeam îţi ofereau o piesă furată sau ba. Fireşte, noi îi întrebam. Şi, la fel, de fiecare dată primeam acelaşi răspuns – nu, nu este de furat. Dar ce puteam face în afara acestei întrebări? În opinia mea, fiecare a doua piesă era furată de săteni de la vecinii săi.
Prin urmare, activitatea voastră trebuia să intereseze îndeaproape organele de miliţie.
- De bună seamă că se interesau, atît de noi, cît şi de „agenţii” noştri din zona rurală. Politica era simplă: icoanele erau confiscate, se verifica o vreme dacă sînt sau nu furate, apoi, se puneau pe foc. De regulă, o dată pe an miliţia regională făcea demersuri către muzeul local, iar de acolo sosea un specialist care selecta în cel mai bun caz o singură piesă – restul era casat şi pus la topit.
Într-un orăşel din părţile Moscovei am fost reţinut direct în haltă, împreună cu fratele meu, aveam asupra noastră un sac de icoane. Le-am cumpărat miliţienilor cîteva sticle de vodkă, şi ne-au lăsat în pace. Iar pe de-asupra, ne-au şi spus că: „chiar ieri am casat icoane adunate într-un an de zile. Întreaga debara a secţiei este ticsită cu aceste obiecte”. Am întrebat – în ce stare se află? Aceştia – iată le-am ciopîrţit, dar nu le-am dat focului încă. Pentru două navete de vodkă am cumpărat întregul lot de icoane mutilate de miliţieni. Un an întreg apoi restauratorul nostru a recondiţionat aceste imagini sfinte.
Cum se poate explica în epoca sovietică cererea pentru un astfel de produs?
- După cum se ştie, Brejnev a deschis calea emigraţiei pentru evrei. Acestora nu li se permitea să scoată nimic de valoare: nici bani, nici bijuterii. Icoane, însă, total suprinzător, se puteau lua: cîte cinci pentru fiecare membru al familiei. Erau familii numeroase – din Odessa, Gruzia, uneori, cîte zece-cinsprezece persoane, ei bine aceştia cumpărau icoane de la noi, spre a le revinde după emigrare. Trebuie să vă imaginaţi cît de tare se înviorase piaţa europeană de antichităţi, pe seama vechiturilor ruseşti. Erau mulţi cumpărători, iar icoanele ruseşti reprezentau o raritate – pe care o puteai cumpăra cu bani relativ puţini. De o preţuire specială marfa noastră beneficia în Italia – acolo icoanele ruseşti decorau vitrinele magazinelor; lucrul acesta l-am remarcat imediat ce am ajuns pentru prima oară la Roma.
Treptat s-a format o afacere cu icoane a navetiştilor. În calitate de contrabandişti funcţionau în special studenţii din ţări africane, aflate în plină dezvoltare – care studiau la Moscova. Ei se puteau liber deplasa în orice ţară, de aceea acceptau să scoată cantităţi însemnate de icoane. Comerţul era animat şi energic. La Berlin, aceşti navetişti erau plătiţi pentru valize întregi, fără a se mai deschide. Îndărăt, aceştia aduceau ceasuri şi baticuri cu lurex, industria sovietică nu producea din acestea, iar printre femeile Răsăritului sovietic marfa respectivă avea o mare căutare.
Traducerea şi adaptarea îmi aparţin.
Se poate crede că oamenii nu ţineau în acel timp la icoane, şi se despărţeau cu uşurinţă de ele?
Dimitrie (care şi-a dat doar numele mic), câştigătorul premiului 1, a imaginat un gest frontal al preşedintelui (figo, fig -engl., un corno-it., higa-spaniolă ), a cărui "domnie" se îngemănează cu veşnicia, cu infinitatatea, şi în jurul căreia este beznă, hăul, lipsa oricărei speranţe...
Nu e mai plin de lumină nici afişul care şi-a adjudecat locul 2. Autorul ei, Serghei Sorokin, spune că mentalitatea poporului rus este una inflexibilă, care nu doreşte să ia decizii, care se mulţumeşte cu fatalitatatea oricărui final. Or, prognoza pentru viitor este una tristă, prin paharul proiectat pe fundalul sticlelor cu vodka "Putinka", se distinge vocabula Kaput. Ceea ce echivalează cu germanul Kaputt = sfârşit, naufragiu, final, spulberare etc.
Cazul intelectualului 
Lazăr Dubinovschi, marele sculptor basarabean (+ 1982), era de o generozitate proverbială. Şi o manifesta faţă de oricine, fără a face paradă cu asta. Cei care l-au cunoscut o mărturisesc, şi vorbesc cu toţii numai la superlativ despre omul Dubinovschi. Chipul acesta al boierului mărinimos şi bonom se regăseşte şi în portretul sculptorului lucrat în ulei de Dimitrie Peicev, în anul 1977 (în imagine). Tocmai pentru că avea o inimă largă, a lăsat o memorie frumoasă despre sine. Au trecut 25 de ani de la adormirea sa întru Domnul. Cu ocazia asta evoc o relatare hazlie a unei foste casieriţe de la UAP, care-şi amintea - când făcusem documentarea pentru albumul 
Poate fi morala mai presus de lege? Cam această chestiune o pune pe tapet Nikita Mihalkov în noul său film, 
Foto: