Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 novembre 2015 5 27 /11 /novembre /2015 14:01

Domnul Ștefan Câlția crede în reconstrucția temeinică a comunităților tradiționale rurale. Pentru a asta a depășit stadiul declamațiilor, a discursurilor mlădios îmbrăcate-n cuvinte înțelepte. A revenit în satul natal, la Șona din coasta Făgărașului, și a început să lucreze, cu răbdare mare, cu oamenii locului. S-ar părea, ce i-ar mai fi trebuit unui ardelean, ajuns demult la București, pictor și profesor respectat, cu o sumedenie de discipoli, deveniți și ei faimoși, să-și piardă timpul, și să-și irosească energia pentru sătenii de altădată? A răspuns prin fapte concrete, a creat asociația sătească ȘONA NOASTRĂ, care împreună cu Galeria Posibilă - a pornit mai multe activități pe termen lung.

Satul Șona, satul cu „guruiețe”, a fost printre primele sate colectivizate în epoca sovietizării României. Iar acest fapt a lăsat urme adînci și dureroase în conștiința localnicilor. Țăranii de altă dată au fost forțați să devină muncitori, proletari. Pămînturile le-au fost luate, proprietățile micșorate...Drumul dintre Șona și Făgăraș - de 7 km. - nu mai este la fel de întreținut și pietruit cu grijă, cum era odinioară, în România Mare, cînd era reparat și nivelat chiar de săteni. Acum cei care au lucrat pe platforma industrială a Făgărașului s-au pomenit fără locuri de muncă, cu moșiile recăpătate, cu casele strămoșilor șubrezite, și cu tot mai puțini bani. Dar și un drum de care nu se mai îngrijește nimeni. Situație deloc luminoasă, cu perspective de a reactiva vechile activități sau meserii - aproape nule.

Ei bine, pictorul Ștefan Câlția le spune consătenilor că se poate schimba ceva esențial în această stare de lucruri, și le-a propus să se unească, și să gîndească împreună la nevoile comunității, să fie mai atenți unii la alții. Să pună umărul la cele trebuincioase comunității. Se pot face multe lucruri frumoase în astfel de locuri, dacă există credință în Dumnezeu, spirit întreprinzător, dorință vie de a munci, dar și dărui din rodul eforturilor tale. Lumea de azi nu mai e la fel de simplă, nici la fel de organic legată de natură, cum era cea de acum un secol, de pildă. Ca să nu privim mai mult în istorie. Dar are ceva ce nu aveau strămoșii noștri. Anume: posibilitatea de a vedea lumea, de a învăța de la cei care sunt departe, de la alte neamuri, de a aprecia cît mai just, cînd te întorci, frumusețea și irepetabilul satului românesc. Nu e o imagine sau o descriere idilică, deloc lipsită de temei! Poate se vorbește puțin încă, sau doar pe un ton de excepție de natură exotică, dar tot mai mulți străini se stabilesc definitiv în România, și chiar pe plaiuri rurale, în sate. Poate că unii dintre noi considerăm România ca pe un stat înapoiat, în contrast cu ritmul bezmetic de dezvoltare și tehnologizare al lumii occidentale sau americane, dar trebuie să conștientizăm, că sufletul omului nu are neapărat nevoie de toate acestea. E mereu cineva care ne convinge de una sau de alta, că ne-ar fi de folos sau obligatorii. Cei din sînul altor seminții au înțeles demult asta, și tocmai de aceea vin la noi, să se stabilească în locuri curate, nepoluate, cu peisaj virgin, cu o lume încă sinceră, nemalaxată complet de consumerism și pragmatism.  

Dintre ai noștri, adică oameni precum Ștefan Câlția (cu întreaga lui familie și cei afini cu aceștia), și nu sunt puțini ca ei, își găsesc împlinirea interioară în mijlocul lucrurilor simple, umile, discrete și cuviincioase. Unul dintre ele este și Fierăria lui Lazăr. Este un loc care de curînd s-a primenit cu un inestimabil inventar - sculele și uneltele lui Mihai Vereș, de 87 de ani, din satul Apața, fierar din 1946. O parte dintre acestea sunt expuse de ieri la București, la Kube Musette, de pe Calea Victoriei, în cadrul proiectului ȘONA lui Ștefan Câlția. La deschiderea fierăriei a venit și țăranul care a făcut de-a lungul deceniilor aceste instrumente de oțel, și a spus: „Mă bucur că atît cît trăiesc, uneletele mele ajung într-un loc iubit și prețuit” (citat din ziarul Șona Noastră, nr. 3, august 2015, pag. 3).     

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Expoziția aceasta nu dorește să-l arate pe Câlția artistul, ci pe cei din jurul său, rodul faptelor lor, dovada /dovezile lucrului împreună, spre binele comun al șonerilor. Nu în ultimul rînd, o astfel de expoziție poate fi un ghimpe bun în cugetul acelor citadini, care-și pun prea multe probleme, atunci cînd vor să petreacă timpul liber, la drum lung sau la mall. Poate, că un clește, un ciocan sau o foarfecă, rudimentare, oxidate și obosite, dar făcute de mîna unui om-meșteșugar, proiectate pe un perete alb, imaculat, îi va ajuta să depășească aceste false dileme?      

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015
foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

foto © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Repost 0
25 novembre 2015 3 25 /11 /novembre /2015 22:51

Mai greu se putea găsi și închipui o muzică mai potrivită pentru aceste zile de angoasă generalizată, care a pus stăpînire pe România, Europa, dar și întreaga lume! Zilele sunt grele, dar se vede deja că muzica poate deveni un sprijin, o unealtă contra fricii, terorii, constrîngerilor la care partea civilizată a omenirii va fi supusă de aici încolo...

În Memoriile sale marele Pablo Neruda relatează despre ororile trăite de Nazım Hikmet în detenție, și că la un moment dat poetul și scriitorul turc a fost afundat într-o hazna. Pestilența, scîrba, umilința trebuiau să-l omoare, dar Hikmet nu s-a prăbușit, gîndul lui i-a dat ghes să cînte, să nu le dea satisfacție chinuitorilor, să nu dispere. A cîntat, mai întîi încet, timid, apoi din toți bojocii, a cîntat tot ce a știut, tot ce ținea minte, inclusiv versuri. Pablo Neruda i-a spus, cînd l-a întîlnit pe Hikmet: „Frate, tu ai cîntat pentru noi toți! Acum știm în ce ceas avem nevoie de cîntece, nu mai e nevoie să ne îndoim sau să ne frămîntăm, ce avem de făcut!”

Mi-am amintit de aceste cuvinte tulburătoare azi seară, la superbul concert al trio-ului: Constanze Backes (soprană), Knut Rossler (sax) și Johannes Vogt (lăută), care au oferit o imagine proprie asupra „Mașinii timpului”. S-a întîmplat la Institut Français​ din București. 

Abrupt spus: poate cel mai semnificativ și condensat proiect muzical, la care am asistat în acest an! Trebuie să recunoaștem însă, că a fost un an foarte bogat în materie de muzici. Dar de ani de zile, de cînd îmi tot fac timp și răbdare pentru diverse manifestări și regal-uri muzicale, nu mi-am conștientizat niciodată neputința de a pricepe cît de incomensurabilă este moștenirea polifoniei europene - cum s-a întîmplat acum. O revelație absolută. Și nu pentru că nu am mai ascultat anterior muzică cultă din primele secole de după schisma Apusului, de după 1054, sau muzica inconfundabililor trubaduri occitani sau normanzi, sau că nu am savurat polifonia unor Monteverdi, Gesualdo sau Händel și Palestrina... Muzică sacră și mai puțin. Nu, nu despre asta e vorba. Să le auzi pe toate laolaltă, înșiruite ca pe niște mărgele exotice, risipite într-un caleidoscop inepuizabil, pulsatoriu, este cu adevărat o experiență unică. Intensă. Ziditoare. Dătătoare de speranță. Acum îți dai seama că restul e - VANITAS VANITATUM OMNIA VANITAS. 

Nu mai contează prea multe în afară de muzică...în vremea asediului! Pentru pîine te lupți, căci războiul e mereu economic, iar muzica o savurezi. Cei trei muzicieni ne-au reamintit asta cu vrednicie (pentru că e chiar nevoie), cu o vrednicie și onestitate maxime.   

Constanze Backes © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Constanze Backes © vladimir bulat, noiembrie, 2015

 Johannes Vogt © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Johannes Vogt © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Knut Rossler © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Knut Rossler © vladimir bulat, noiembrie, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
21 novembre 2015 6 21 /11 /novembre /2015 22:48
© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

Zilele astea am recitit cîte ceva din Imre Kertész, poate scriitorul cel mai profund din tot ce am cetit și studiat în ultimul deceniu...

Iată ce fragment am găsit cu cale să plasez sub aceste două superbe secvențe de toamnă, ca o invitație la meditație:

Zidirea unei biserici nu mai reprezintă un simbol.

Mai există oare încă un simbol valabil? Mitologia modernă începe cu o gigantică acțiune negativă: Dumnezeu a creat lumea, omul a creat Auschwitzul.

Îmi imaginez o teologie modernă care ar putea fi o știință ce reunește doar experiențele haine ale creației, interpretarea acesteia fiind pătrunsă însă de un anume stil divin, de un contrapunct metafizic, dar numai ca artă, nicidecum ca argumentație artificială.

Ce să facem cu „reproșul” că evreii n-au opus rezistență cînd au fost tîrîți la Auschwitz? Nici Cristos n-a opus rezistență, nici cînd a fost biciuit, nici în momentul crucificării. A trebuit să se întîmple astfel, dar prin faptul că s-a întîmplat, nu trece. În acest sens, cred că nici crucea, nici Auschwitzul nu sînt trecătoare.

Este un mod de gîndire „luminat”? Nu știu, dar pentru un artist e un mod fecund de gîndire, fiindcă deschide perspectivele unui stil bun.

Numai credința este realitate (La fel, și falsa credință.) 

Numai credința creează realitate (la fel, și falsa credință).

 

Fragment din: Imre Kertész, ALTCINEVA. Cronica schimbărilor, Humanitas, 2004, traducere de Anamaria Pop.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 novembre 2015 3 18 /11 /novembre /2015 08:23
© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

Galeria Posibilă a prezentat - în spațiul Kube Musette, de pe Calea Victoriei din București - de-a lungul a 10 zile expoziția fotografică a lui Florin Ghenade - Arbori bătrîni.

Sunt și eu un mare admirator al copacilor seculari, netăiați. Îmi place gîndul că ochii noștri se întîlnesc în coroanele lor cu ai acelora care i-au privit de-a lungul timpului, înaintea noastră, chiar dacă nu ne uităm la aceeși verdeață, ci la mereu la alta. Copacul e mereu tot mai înalt, mai rotat, mai opulent, iar creșterea lui o văd mai ales cei care constituie posteritatea. Nu e, oare, un avantaj și un privelegiu să faci parte din posteritatea care vede Arbori bătrîni?

Am o serie de fotografii, în care am documentat copaci decimați, tăiați - inexistenți pentru cei ce vor veni. 

Doar că mie personal îmi place să-i privesc ziua, pe cei ce stau în picioare, la lumina naturală a cerului, soarelui...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda Diariu ochiuldeveghe
commenter cet article
17 novembre 2015 2 17 /11 /novembre /2015 23:29
© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

 - Asta a afirmat scriitorul israilean David Grossman la finalul întîlnirii sale cu cetitorii, de la Muzeul Țăranului Român. A spus că nu crede în a „doua șansă”, în lumea de dincolo, în Rai sau în Iad. Viața lui este doar asta, cea pe care o trăiește, și nu există o altă lume, cea veșnică, în care să creadă, și să se raporteze la ea. Mie personal mi se pare înfricoșător...avînd faima pe care o are, și canalul de vizibilitate pe care-l posedă, să le irosească în acest chip, unilateral! Grav, și foarte grav a fost că publicul nostru a aplaudat frenetic la afirmarea răspicată a ateismului. Mi s-a confirmat o dată în plus - cît de depeizat este intelectualul, și cît de false sunt, de fapt, pacifismul și dorința de concordie a unor astfel de indivizi, cum e și David Grossman (nu e singurul în lumea lor! Amos Oz e și el un ateu declarat*). Grossman crede în pacea și prietenia cu Palestina. Foarte frumos, se poate spune, dar știe și el la fel de bine că e vorba de iluzii, fantezii & frisoane paradisiace...Israelul nu dorește asta. „Pămîntul Făgăduinței” nu va ceda nici o iotă în favoarea palestinienilor, altfel de s-a fi ridicat acel zid de beton de 8 metri? Prin urmare, NU poți crede în pacea lumii, lăsîndu-L pe Dumnezeu în afara ecuației. Fără El aceste eufemisme,  și „iubiri fraterne” nu sunt decît sporturi ale minții, de scurtă durată.

Păcat, că David Grossman nu a învățat mare lucru după moartea fiului său Uri, în 2006...decimat în tancul în care se afla, de artileria Hezbollah. Chiar intelectualii nu cred decît în puterea magică a propriilor cuvinte, idei, în vraja imaginației și a companiei cu oamenii deștepți, dar necredincioși? Ateismul e morbul pe care l-au inventat-o chiar evreii...poporul ales a lui Dumnezeu. Asta le e revolta, sila, oftica, îmbufnarea & nepăsarea, masochismul la care ei înșiși se supun. 

* a se vedea în acest sens, cartea-confesiune, Evreii și cuvintele, apărută recent.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
13 novembre 2015 5 13 /11 /novembre /2015 15:14
foto: bucurești, 02.04.2011© vladimir bulat

foto: bucurești, 02.04.2011© vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 novembre 2015 4 12 /11 /novembre /2015 12:29
„Mulțumesc, maître Bosch”

Fosta mea colegă, artistă prin excelență, nu încetează să mă suprindă cu fiecare proiect expozițional pe care-l propune publicului...

Acum, vine cu o nouă bombă, la a cărei „detonare” recomand să asiste cît mai multă lume! Că e de bine...Mulțumesc, maître Bosch”.

 

UPDATE: 14.11.

Primesc azi vestea tristă că, printr-un apel telefonic, Marilenei Murariu i s-a refuzat deschiderea acestei expoziții, pe motiv că: „armata nu face propagandă politică”!

De acord, cu propaganda, pe care NU trebuie să o facă armata, dar oare propagandă se cheamă stilul pamfletar-ironic al picturii Marilenei Murariu, care și-a conceput astfel cel puțin afișul? Cel puțin mie - reproducerea acestei lucrări îmi sugerează o amară ilustrare a propriului travaliu artistic sub patru președinți ai ROmâniei post-colonialist sovietice, înfățișați pe fundalul flamurii purpurii, aceleiași pe care, cîndva, erau înscenate chipurile lui Marx, Enghels, Lenin și Stalin, iar autoportretul artistei de e decît un decalc după Muncitoarea epocii realist-socialiste. Sau, poate, după emblematicul tablou al lui Rosenthal, Libertatea rupîndu-și cătușele pe Cîmpia Libertății. E, în esență, o ironie pășunist-pacifist-meditativă asupra propriei condiții de artist, de mamă, de expert de artă - într-o Românie dinamică, descreierată, confuză, mustind de falsuri, incompetență etc; o Românie care după fiece pas făcut înainte, reface iute traseul mergînd cu spatele îndărăt.

Aici e o atmosferă vizuală irigată de rîuri semantice ce se trag din Bohumil Hrabal, Castaneda, Aflred Jarry, patafizică, și mai ales dintr-un sănătos umor moldovenesc, de Hîrlău în cazul Marilenei. Un mix cultural pe care Cercul Militar l-a ratat, din cauza obtuzității, prostiei și lipsei de tangențe cu realitatea multiplă a lumii de azi!

Expoziția se va deschide, totuși, în vila minunată pe care o deține acum Galeria Gold ART, în aceeași zi, la ora 19, în Intrarea I.L.Caragiale nr. 1, la jumătatea drumului între strada Batiștei și Thomas Masaryk. Totul, precum se vede, e o referință culturală, topografie mentală, nu „propagandă politică”, domnilor ofițeri de la Casa Armatei!

Posibil, numele miterios al lui Hieronymus Bosch, din titlul l-ați fi confundat cu cel al lui Iohannis Klaus? În definitiv, aceasta nu este cenzură, ci o cezură în mintea celor care au decis că: armata nu face propagandă politică”! Arta autentică însă, are o altă disciplină, și tocmai asta o face vivace, concurențială, liberă, neschimonisită de inerții și caducitate. Și mai ales nu poate fi anulată printr-un apel telefonic...   

Mulțimim, Marilena, că ne-ai reamintit despre asta! E foarte oportun - în acest moment.    

„Mulțumesc, maître Bosch”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 novembre 2015 6 07 /11 /novembre /2015 10:00
© vladimir bulat, noiembrie, 2005

© vladimir bulat, noiembrie, 2005

așa arăta vechea cabană Ciucaș, în noiembrie 2005. Imagine istorică zic eu, cu valoare de document!

© vladimir bulat, noiembrie, 2011

© vladimir bulat, noiembrie, 2011

Asta este cabana Ciucaș, în noiembrie 2011. 

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

În sfîrșit, cabana Ciucaș văzută de departe, de pe muntele Chirușca. 

Muntele a rămas același, iar proximitățile lui omul a decis să le modifice, să le re-amenajeze...

O fi bine, o fi rău?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 octobre 2015 5 30 /10 /octobre /2015 09:23

Desigur, scrierile despre Chișinău se constituie într-un raft aparte, care crește pe măsură ce specialiștii, pasonații și fanaticii orașului, dar și cei de aiurea, nu-i lasă nici istoria, nici actualitatea în pace, și scriu, fotografiază, discută și comunică între ei, dar și cu receptorii, cu mediul etc.

Sunt și autori ale căror nume s-au identificat cu acest segment de istoriografie urbană autohtonă. Să-i numim aici doar pe cîțiva: Ioan Halippa, contele S. Urusov, Ștefan Ciobanu, Gh. Bezviconi, Lică Sainciuc, Aurel Marinciuc ș.a.

În decembrie 2009 aveam o corespondență prin poșta electronică cu Lică Sainciuc, care-mi relata pe scurt că a alcătuit o carte despre Chișinăul de la începutul secolului al XIX-lea, avînd ca punct de plecare scrierea lui Ioan Halippa - Orașul Chișinău de pe vremea lui A.S.Pușkin, 1820-1823, publicată la tipografia lui E.Șliomovici, din Chișinău, la anul 1899. Lică Sainciuc a lucrat cu harta și cu textul lui Halippa, și a creat ceea ce el însuși a numit 333 de intersecții, adică o sinteză a locurilor, oamenilor și faptelor - prin imagini, reconstituiri, hărți și desene - amintite și descrise de Halippa. Volumul nu părea în acel moment să aibă sorți de izbîndă de a fi publicat. La scurtă vreme însă, în mai 2011, volumul apărea în condiții grafice mai mult decît onorabile la editura Cartier din Chișinău. În colecția cARTier, coordonată pe atunci de Igor Mocanu.       

@Cartier

@Cartier

La acel moment nimeni din afara editurii nu bănuia că acel proiect, acea reconstrucție a unui Chișinău care practic nu mai e, va avea o continuitate. Și iată că astăzi asistăm la apariția unui alt volum, cu un alt autor la cîrmă, cel intitulat Chișinăul nostru necunoscut (632 p., 2015), semnat de eseistul, arhivistul, poetul și cercetătorul Iurie Colesnic.  

@Cartier

@Cartier

Pentru cine știe „decalogul” Basarabia necunoscută (1993-2015), semnat de același Colesnic nu va părea deloc suprins de această nouă lucrare, cu atît mai mult cu cît pe vremea primarului Serafim Urecheanu, în 1997, același autor a editat o enciclopedie a Chișinăului. Cartea a apărut însă în niște condiții grafice precare. De fapt, lucrarea aceea era una colectivă, și furniza informații care lipseau din ghidurile epocii sovietice, fără a fi, desigur, un material care să pretindă exhaustivitatea. 

Chișinăul nostru necunoscut este, în fapt, o reluare a materialului scriptic și iconografic, destul de cunoscut atît din alte cărți, publicații, cît și din minunatul portal oldchisinau. Este o carte-colaj, oarecum haotică, care la început trece în revistă istoria ca oraș a Chișinăului, despre care aflăm mai multe lucruri în compacta și erudita carte a lui George F.JewsburyAnexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828 (Polirom, 2003), decît din opul masiv și dezlînat al lui Colesnic. De pildă, Jewsbury îl citează pe F.F.Vighel, „Modul de viață fastuos al românilor seamănă probabil cu cel al strămoșilor noștri...poartă robe lungi, bărbi și ișlice, au gusturi luxoase și vulgare și sunt grosolani” (op.cit. p. 152). Dealtfel, Vighel a petrecut mulți ani la Chișinău, și a avut mult de furcă cu inerția moldovenilor, a boierilor care trăiau într-o altă epocă...Este orașul despre care s-au exprimat în fel și chip diverși oameni ai istoriei, de la oameni politici la aventurieri și spioni, cum de pildă puțină lume cunoaște scrierile lui Vasili I. Kelsiev (1835-1872), care a descris cum nu se poate mai pestriț și mai acid atît societatea basarabeană, cît și pe cea ieșeană, și dobrogeană a mijlocului de secol XIX. Apoi, sunt nenumăratele observații presărate în cartea devenită clasică a contelui Urusov, publicată în mai multe ediții la editura Litera. Despre acea epocă, și puțin anterioară, la Colesnic vedem multe fotografii semnate de meșterul fotograf, P. Kondrațki care, „povestește versiunea lui a unui Chișinău necunoscut” (p. 57). În ce sens „necunoscut”, cînd există atîtea mărturii? 
 

Cartea Chișinăul nostru necunoscut abundă de materiale și fotografii care sunt interesante în sine, dar care nu urmează, în esență, decît logica colajului din „decalogul” Basarabia necunoscută. 

Mi-ar fi plăcut să găsesc o carte de viziune, cu o structură mai temeinică, mai cursivă și de ce nu, cu mai multe lucruri noi, dedicată cu adevărat Chișinăului, unei urbe cu un trecut pe cît de cețos, pe atît de glorios și dorit de mulți oameni ai acestei lumi. De pildă, în același cimitir de pe strada Armenească, pe care-l citează copios Colesnic, și de unde reproduce numeroase pietre funerare, morminte și relicve, se află troițe și nenumărate lespezi din calcar sau din piatră de altă esență care, chiar dacă sunt ale unor anonimi astăzi, posedă valoarea absolută a supraviețuirii, și care nu se mai regăsesc în alte părți. Un capitol dedicat acestora ar fi fost, în opinia mea, binevenit. Apoi, există cîteva erori și neconcordanțe, iar dacă mă voi referi doar la reproducerea aceluiași imobil, cel din Bd. Ștefan cel Mare și Sfînt nr. 151 A și B., în pag. 235 și 567, sub numele a doi proprietari - este deja suficient. Sincer, nu înțeleg relevanța pentru o carte despre Chișinău a unor numeroase pagini, în care e vorba de Panait IstratiLewis MilestoneMaria Cebotari (chiar și minunatele fotografii-document incluse în carte, sunt făcute la București), Ion Mateiu (din care se reproduc 7 pagini din scrierea Renașterea Basarabiei!), Ion MinulescuGheorghe TofanEugen Goga etc.? În treacăt fie spus, din memoriile niciodată integral publicate ale Olgăi Plămădeală (aflate în fondul Alexandru Plămădeală, de la arhivele de stat din Chișinău), reiese clar că anume pictorul Ion Theodorescu-Sion a fost cel care a salvat de la închidere Școala de Belle-Arte din Chișinău, și nu Ion Minulescu, cum lasă să se înțeleagă Iurie Colesnic. Mai mult decît atît, Theodorescu-Sion a plecat și cu o tînără soție de la Chișinău, Elena Alexandrovna Evreinova - superba burgheză, „rafinată și glacială”, pe care a pictat-o în nenumărate portrete, poate dintre cele mai subtile din întreaga artă românească interbelică.    
 

Dar, mă mai întreb, ce relevanță are în contextul acestei cărți includerea unor transcrieri de interogatorii, care-l vizau pe cel care a fost Pantelimon Sinadino, fostul primar al Chișinăului, din perioada 1905-1910, interogatorii din 1940-1942 întinse pe 11 pagini (pp.555-566)? În afara oricărei discuții, Pantelimon Sinadino a fost o personalitate politică foarte bine conturată, și a pătimit pentru asta. Dar oare astfel de documente nu-și puteau afla locul într-un alt fel de publicație, separată de Chișinăul nostru necunoscut. Sigur, orice autor e suveran să-și conceapă după bunul plac, erudiție și pricepere orice scriere. A demonstrat magistral acest lucru chiar însuși Iurie Colesnic, în „decalogul” Basarabia necunoscută. Și nu numai.  

Însă cartea Chișinăul nostru necunoscut lasă mai degrabă sentimentul unui sărat deja vu, decît proiecția unei sinteze concentrate, noi și originale, pe care încă o mai așteptăm. De multă vreme.

O cercetare cu adevărat savantă și doctă - apărută în aceeași colecție cARTier - este cea a Utei Schimidt, Basarabia, cartea la care noi avem a învăța pe îndelete, cu luare aminte. Condiția e să ne dorim acest lucru!         

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
28 octobre 2015 3 28 /10 /octobre /2015 12:54

Nici că se poate o ilustrare vizuală mai potrivită și frisonantă pentru subtilul roman, scris de Liliana Corobca, Kinderland

Fotografa suedezăÅsa Sjöströma realizat un minunat reportaj documentar despre copii din Moldova

Acum artista a primit o mențiune din partea UNICEF.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article