Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

21 novembre 2015 6 21 /11 /novembre /2015 22:48
© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

Zilele astea am recitit cîte ceva din Imre Kertész, poate scriitorul cel mai profund din tot ce am cetit și studiat în ultimul deceniu...

Iată ce fragment am găsit cu cale să plasez sub aceste două superbe secvențe de toamnă, ca o invitație la meditație:

Zidirea unei biserici nu mai reprezintă un simbol.

Mai există oare încă un simbol valabil? Mitologia modernă începe cu o gigantică acțiune negativă: Dumnezeu a creat lumea, omul a creat Auschwitzul.

Îmi imaginez o teologie modernă care ar putea fi o știință ce reunește doar experiențele haine ale creației, interpretarea acesteia fiind pătrunsă însă de un anume stil divin, de un contrapunct metafizic, dar numai ca artă, nicidecum ca argumentație artificială.

Ce să facem cu „reproșul” că evreii n-au opus rezistență cînd au fost tîrîți la Auschwitz? Nici Cristos n-a opus rezistență, nici cînd a fost biciuit, nici în momentul crucificării. A trebuit să se întîmple astfel, dar prin faptul că s-a întîmplat, nu trece. În acest sens, cred că nici crucea, nici Auschwitzul nu sînt trecătoare.

Este un mod de gîndire „luminat”? Nu știu, dar pentru un artist e un mod fecund de gîndire, fiindcă deschide perspectivele unui stil bun.

Numai credința este realitate (La fel, și falsa credință.) 

Numai credința creează realitate (la fel, și falsa credință).

 

Fragment din: Imre Kertész, ALTCINEVA. Cronica schimbărilor, Humanitas, 2004, traducere de Anamaria Pop.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
18 novembre 2015 3 18 /11 /novembre /2015 08:23
© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

Galeria Posibilă a prezentat - în spațiul Kube Musette, de pe Calea Victoriei din București - de-a lungul a 10 zile expoziția fotografică a lui Florin Ghenade - Arbori bătrîni.

Sunt și eu un mare admirator al copacilor seculari, netăiați. Îmi place gîndul că ochii noștri se întîlnesc în coroanele lor cu ai acelora care i-au privit de-a lungul timpului, înaintea noastră, chiar dacă nu ne uităm la aceeși verdeață, ci la mereu la alta. Copacul e mereu tot mai înalt, mai rotat, mai opulent, iar creșterea lui o văd mai ales cei care constituie posteritatea. Nu e, oare, un avantaj și un privelegiu să faci parte din posteritatea care vede Arbori bătrîni?

Am o serie de fotografii, în care am documentat copaci decimați, tăiați - inexistenți pentru cei ce vor veni. 

Doar că mie personal îmi place să-i privesc ziua, pe cei ce stau în picioare, la lumina naturală a cerului, soarelui...  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda Diariu ochiuldeveghe
commenter cet article
17 novembre 2015 2 17 /11 /novembre /2015 23:29
© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

© vladimir bulat, noiembrie, 2015. David Grossman și traducătoarea a trei cărți ale sale în limba română, Ioana Petridean.

 - Asta a afirmat scriitorul israilean David Grossman la finalul întîlnirii sale cu cetitorii, de la Muzeul Țăranului Român. A spus că nu crede în a „doua șansă”, în lumea de dincolo, în Rai sau în Iad. Viața lui este doar asta, cea pe care o trăiește, și nu există o altă lume, cea veșnică, în care să creadă, și să se raporteze la ea. Mie personal mi se pare înfricoșător...avînd faima pe care o are, și canalul de vizibilitate pe care-l posedă, să le irosească în acest chip, unilateral! Grav, și foarte grav a fost că publicul nostru a aplaudat frenetic la afirmarea răspicată a ateismului. Mi s-a confirmat o dată în plus - cît de depeizat este intelectualul, și cît de false sunt, de fapt, pacifismul și dorința de concordie a unor astfel de indivizi, cum e și David Grossman (nu e singurul în lumea lor! Amos Oz e și el un ateu declarat*). Grossman crede în pacea și prietenia cu Palestina. Foarte frumos, se poate spune, dar știe și el la fel de bine că e vorba de iluzii, fantezii & frisoane paradisiace...Israelul nu dorește asta. „Pămîntul Făgăduinței” nu va ceda nici o iotă în favoarea palestinienilor, altfel de s-a fi ridicat acel zid de beton de 8 metri? Prin urmare, NU poți crede în pacea lumii, lăsîndu-L pe Dumnezeu în afara ecuației. Fără El aceste eufemisme,  și „iubiri fraterne” nu sunt decît sporturi ale minții, de scurtă durată.

Păcat, că David Grossman nu a învățat mare lucru după moartea fiului său Uri, în 2006...decimat în tancul în care se afla, de artileria Hezbollah. Chiar intelectualii nu cred decît în puterea magică a propriilor cuvinte, idei, în vraja imaginației și a companiei cu oamenii deștepți, dar necredincioși? Ateismul e morbul pe care l-au inventat-o chiar evreii...poporul ales a lui Dumnezeu. Asta le e revolta, sila, oftica, îmbufnarea & nepăsarea, masochismul la care ei înșiși se supun. 

* a se vedea în acest sens, cartea-confesiune, Evreii și cuvintele, apărută recent.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
13 novembre 2015 5 13 /11 /novembre /2015 15:14
foto: bucurești, 02.04.2011© vladimir bulat

foto: bucurești, 02.04.2011© vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
12 novembre 2015 4 12 /11 /novembre /2015 12:29
„Mulțumesc, maître Bosch”

Fosta mea colegă, artistă prin excelență, nu încetează să mă suprindă cu fiecare proiect expozițional pe care-l propune publicului...

Acum, vine cu o nouă bombă, la a cărei „detonare” recomand să asiste cît mai multă lume! Că e de bine...Mulțumesc, maître Bosch”.

 

UPDATE: 14.11.

Primesc azi vestea tristă că, printr-un apel telefonic, Marilenei Murariu i s-a refuzat deschiderea acestei expoziții, pe motiv că: „armata nu face propagandă politică”!

De acord, cu propaganda, pe care NU trebuie să o facă armata, dar oare propagandă se cheamă stilul pamfletar-ironic al picturii Marilenei Murariu, care și-a conceput astfel cel puțin afișul? Cel puțin mie - reproducerea acestei lucrări îmi sugerează o amară ilustrare a propriului travaliu artistic sub patru președinți ai ROmâniei post-colonialist sovietice, înfățișați pe fundalul flamurii purpurii, aceleiași pe care, cîndva, erau înscenate chipurile lui Marx, Enghels, Lenin și Stalin, iar autoportretul artistei de e decît un decalc după Muncitoarea epocii realist-socialiste. Sau, poate, după emblematicul tablou al lui Rosenthal, Libertatea rupîndu-și cătușele pe Cîmpia Libertății. E, în esență, o ironie pășunist-pacifist-meditativă asupra propriei condiții de artist, de mamă, de expert de artă - într-o Românie dinamică, descreierată, confuză, mustind de falsuri, incompetență etc; o Românie care după fiece pas făcut înainte, reface iute traseul mergînd cu spatele îndărăt.

Aici e o atmosferă vizuală irigată de rîuri semantice ce se trag din Bohumil Hrabal, Castaneda, Aflred Jarry, patafizică, și mai ales dintr-un sănătos umor moldovenesc, de Hîrlău în cazul Marilenei. Un mix cultural pe care Cercul Militar l-a ratat, din cauza obtuzității, prostiei și lipsei de tangențe cu realitatea multiplă a lumii de azi!

Expoziția se va deschide, totuși, în vila minunată pe care o deține acum Galeria Gold ART, în aceeași zi, la ora 19, în Intrarea I.L.Caragiale nr. 1, la jumătatea drumului între strada Batiștei și Thomas Masaryk. Totul, precum se vede, e o referință culturală, topografie mentală, nu „propagandă politică”, domnilor ofițeri de la Casa Armatei!

Posibil, numele miterios al lui Hieronymus Bosch, din titlul l-ați fi confundat cu cel al lui Iohannis Klaus? În definitiv, aceasta nu este cenzură, ci o cezură în mintea celor care au decis că: armata nu face propagandă politică”! Arta autentică însă, are o altă disciplină, și tocmai asta o face vivace, concurențială, liberă, neschimonisită de inerții și caducitate. Și mai ales nu poate fi anulată printr-un apel telefonic...   

Mulțimim, Marilena, că ne-ai reamintit despre asta! E foarte oportun - în acest moment.    

„Mulțumesc, maître Bosch”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 novembre 2015 6 07 /11 /novembre /2015 10:00
© vladimir bulat, noiembrie, 2005

© vladimir bulat, noiembrie, 2005

așa arăta vechea cabană Ciucaș, în noiembrie 2005. Imagine istorică zic eu, cu valoare de document!

© vladimir bulat, noiembrie, 2011

© vladimir bulat, noiembrie, 2011

Asta este cabana Ciucaș, în noiembrie 2011. 

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

© vladimir bulat, noiembrie, 2015

În sfîrșit, cabana Ciucaș văzută de departe, de pe muntele Chirușca. 

Muntele a rămas același, iar proximitățile lui omul a decis să le modifice, să le re-amenajeze...

O fi bine, o fi rău?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 octobre 2015 5 30 /10 /octobre /2015 09:23

Desigur, scrierile despre Chișinău se constituie într-un raft aparte, care crește pe măsură ce specialiștii, pasonații și fanaticii orașului, dar și cei de aiurea, nu-i lasă nici istoria, nici actualitatea în pace, și scriu, fotografiază, discută și comunică între ei, dar și cu receptorii, cu mediul etc.

Sunt și autori ale căror nume s-au identificat cu acest segment de istoriografie urbană autohtonă. Să-i numim aici doar pe cîțiva: Ioan Halippa, contele S. Urusov, Ștefan Ciobanu, Gh. Bezviconi, Lică Sainciuc, Aurel Marinciuc ș.a.

În decembrie 2009 aveam o corespondență prin poșta electronică cu Lică Sainciuc, care-mi relata pe scurt că a alcătuit o carte despre Chișinăul de la începutul secolului al XIX-lea, avînd ca punct de plecare scrierea lui Ioan Halippa - Orașul Chișinău de pe vremea lui A.S.Pușkin, 1820-1823, publicată la tipografia lui E.Șliomovici, din Chișinău, la anul 1899. Lică Sainciuc a lucrat cu harta și cu textul lui Halippa, și a creat ceea ce el însuși a numit 333 de intersecții, adică o sinteză a locurilor, oamenilor și faptelor - prin imagini, reconstituiri, hărți și desene - amintite și descrise de Halippa. Volumul nu părea în acel moment să aibă sorți de izbîndă de a fi publicat. La scurtă vreme însă, în mai 2011, volumul apărea în condiții grafice mai mult decît onorabile la editura Cartier din Chișinău. În colecția cARTier, coordonată pe atunci de Igor Mocanu.       

@Cartier

@Cartier

La acel moment nimeni din afara editurii nu bănuia că acel proiect, acea reconstrucție a unui Chișinău care practic nu mai e, va avea o continuitate. Și iată că astăzi asistăm la apariția unui alt volum, cu un alt autor la cîrmă, cel intitulat Chișinăul nostru necunoscut (632 p., 2015), semnat de eseistul, arhivistul, poetul și cercetătorul Iurie Colesnic.  

@Cartier

@Cartier

Pentru cine știe „decalogul” Basarabia necunoscută (1993-2015), semnat de același Colesnic nu va părea deloc suprins de această nouă lucrare, cu atît mai mult cu cît pe vremea primarului Serafim Urecheanu, în 1997, același autor a editat o enciclopedie a Chișinăului. Cartea a apărut însă în niște condiții grafice precare. De fapt, lucrarea aceea era una colectivă, și furniza informații care lipseau din ghidurile epocii sovietice, fără a fi, desigur, un material care să pretindă exhaustivitatea. 

Chișinăul nostru necunoscut este, în fapt, o reluare a materialului scriptic și iconografic, destul de cunoscut atît din alte cărți, publicații, cît și din minunatul portal oldchisinau. Este o carte-colaj, oarecum haotică, care la început trece în revistă istoria ca oraș a Chișinăului, despre care aflăm mai multe lucruri în compacta și erudita carte a lui George F.JewsburyAnexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828 (Polirom, 2003), decît din opul masiv și dezlînat al lui Colesnic. De pildă, Jewsbury îl citează pe F.F.Vighel, „Modul de viață fastuos al românilor seamănă probabil cu cel al strămoșilor noștri...poartă robe lungi, bărbi și ișlice, au gusturi luxoase și vulgare și sunt grosolani” (op.cit. p. 152). Dealtfel, Vighel a petrecut mulți ani la Chișinău, și a avut mult de furcă cu inerția moldovenilor, a boierilor care trăiau într-o altă epocă...Este orașul despre care s-au exprimat în fel și chip diverși oameni ai istoriei, de la oameni politici la aventurieri și spioni, cum de pildă puțină lume cunoaște scrierile lui Vasili I. Kelsiev (1835-1872), care a descris cum nu se poate mai pestriț și mai acid atît societatea basarabeană, cît și pe cea ieșeană, și dobrogeană a mijlocului de secol XIX. Apoi, sunt nenumăratele observații presărate în cartea devenită clasică a contelui Urusov, publicată în mai multe ediții la editura Litera. Despre acea epocă, și puțin anterioară, la Colesnic vedem multe fotografii semnate de meșterul fotograf, P. Kondrațki care, „povestește versiunea lui a unui Chișinău necunoscut” (p. 57). În ce sens „necunoscut”, cînd există atîtea mărturii? 
 

Cartea Chișinăul nostru necunoscut abundă de materiale și fotografii care sunt interesante în sine, dar care nu urmează, în esență, decît logica colajului din „decalogul” Basarabia necunoscută. 

Mi-ar fi plăcut să găsesc o carte de viziune, cu o structură mai temeinică, mai cursivă și de ce nu, cu mai multe lucruri noi, dedicată cu adevărat Chișinăului, unei urbe cu un trecut pe cît de cețos, pe atît de glorios și dorit de mulți oameni ai acestei lumi. De pildă, în același cimitir de pe strada Armenească, pe care-l citează copios Colesnic, și de unde reproduce numeroase pietre funerare, morminte și relicve, se află troițe și nenumărate lespezi din calcar sau din piatră de altă esență care, chiar dacă sunt ale unor anonimi astăzi, posedă valoarea absolută a supraviețuirii, și care nu se mai regăsesc în alte părți. Un capitol dedicat acestora ar fi fost, în opinia mea, binevenit. Apoi, există cîteva erori și neconcordanțe, iar dacă mă voi referi doar la reproducerea aceluiași imobil, cel din Bd. Ștefan cel Mare și Sfînt nr. 151 A și B., în pag. 235 și 567, sub numele a doi proprietari - este deja suficient. Sincer, nu înțeleg relevanța pentru o carte despre Chișinău a unor numeroase pagini, în care e vorba de Panait IstratiLewis MilestoneMaria Cebotari (chiar și minunatele fotografii-document incluse în carte, sunt făcute la București), Ion Mateiu (din care se reproduc 7 pagini din scrierea Renașterea Basarabiei!), Ion MinulescuGheorghe TofanEugen Goga etc.? În treacăt fie spus, din memoriile niciodată integral publicate ale Olgăi Plămădeală (aflate în fondul Alexandru Plămădeală, de la arhivele de stat din Chișinău), reiese clar că anume pictorul Ion Theodorescu-Sion a fost cel care a salvat de la închidere Școala de Belle-Arte din Chișinău, și nu Ion Minulescu, cum lasă să se înțeleagă Iurie Colesnic. Mai mult decît atît, Theodorescu-Sion a plecat și cu o tînără soție de la Chișinău, Elena Alexandrovna Evreinova - superba burgheză, „rafinată și glacială”, pe care a pictat-o în nenumărate portrete, poate dintre cele mai subtile din întreaga artă românească interbelică.    
 

Dar, mă mai întreb, ce relevanță are în contextul acestei cărți includerea unor transcrieri de interogatorii, care-l vizau pe cel care a fost Pantelimon Sinadino, fostul primar al Chișinăului, din perioada 1905-1910, interogatorii din 1940-1942 întinse pe 11 pagini (pp.555-566)? În afara oricărei discuții, Pantelimon Sinadino a fost o personalitate politică foarte bine conturată, și a pătimit pentru asta. Dar oare astfel de documente nu-și puteau afla locul într-un alt fel de publicație, separată de Chișinăul nostru necunoscut. Sigur, orice autor e suveran să-și conceapă după bunul plac, erudiție și pricepere orice scriere. A demonstrat magistral acest lucru chiar însuși Iurie Colesnic, în „decalogul” Basarabia necunoscută. Și nu numai.  

Însă cartea Chișinăul nostru necunoscut lasă mai degrabă sentimentul unui sărat deja vu, decît proiecția unei sinteze concentrate, noi și originale, pe care încă o mai așteptăm. De multă vreme.

O cercetare cu adevărat savantă și doctă - apărută în aceeași colecție cARTier - este cea a Utei Schimidt, Basarabia, cartea la care noi avem a învăța pe îndelete, cu luare aminte. Condiția e să ne dorim acest lucru!         

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
28 octobre 2015 3 28 /10 /octobre /2015 12:54

Nici că se poate o ilustrare vizuală mai potrivită și frisonantă pentru subtilul roman, scris de Liliana Corobca, Kinderland

Fotografa suedezăÅsa Sjöströma realizat un minunat reportaj documentar despre copii din Moldova

Acum artista a primit o mențiune din partea UNICEF.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
24 octobre 2015 6 24 /10 /octobre /2015 08:42
Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Intrarea principală. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Biserica Stratilat din Soroca este un monument unic în spațiul R.M. Poartă hramul Sfântului Teodor Stratilat, numit în popor într-o formă prescurtată: Stratilat. Ca spațiu ecleziastic monumentul reia elemente clare de Art Deco, filtrate de reprezentanții modernismului rus, aproape de negăsit la alte monumente din acest areal. Partea slabă a stadiului cercetării în care ne aflăm e că nici nu se știe cine a proiectat monumentul, dar un cercetător rus susține că elevația face parte din stilul artitectural neo-rusesc, care are ca punct de pornire biserica Acoperemîntului Maicii Domnului din s. Parhomovca, a guberniei Kiev. Construcția monumentului a debutat în 1903, și a fost sfințită în 24 august 1907. Planul bisericii era proiectat de Vladimir Pokrovski (1871-1931), asistat de arh. Nikolai Blagoveșenski.

Pokrovski este considerat printre cei mai importanți reprezentanți ai modersnismului arhitectural rusesc, numit în istoriografie „stilul neo-rusesc”.

Biserica Stratilat apare peste cîțiva ani după cea din Parhomovka, și este sfințită în 1914. Se știe doar că lucrările de edificare au fost coordonate de inginerul I.Bolșakov. 

Biserica a suportat în ultimii ani niște lucrări de renovare, iar acestea nu i-au returnat monumentului aspectul inițial. Poate că viitorul îi va rezerva o soartă mai fastă.   

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de sud a edificiului. Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Fațada de nord, cu acces sub sala principală (a spațiului liturgic). Foto: © vladimir bulat, august, 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Călătorii
commenter cet article
22 octobre 2015 4 22 /10 /octobre /2015 09:09

Chiar dacă cineva se grăbește să anunțe colapsul proiectului numit R.Moldova, acel spațiu mai este capabil să ofere numeroase și pasionante suprize. Pentru cine vrea să fie un om viu, și să vadă!

O vizită la Soroca, orașul din nord-estul Moldovei, de pe malul Nistrului, unde acea apă desparte Moldova de Ucraina - ne poate da măsura plenară a acestei afirmații. Am făcut această experiență în august. Voiam să văd cetatea proaspăt restaurată, deopotrivă cu Colina palatelor șigănești, dar și vechiul cimitir al orașului, în care se află una dintre bijuteriile arhitecturale ale epocii moderne - biserica Stratilat

Am pregătit o publicație amplă, care va apărea în Observator Cultural. Iar acum doresc să arăt cîteva exemple de pseudo-arhitectură, care au ca modele arhitectura epocii imperiilor (sec. XVIII-XIX).

Întîi mi-a tras atenția clona lui The United States Capitol, care acum este în restaurare. E pe Calea Bălțiului, una din arterele Orheiului, înțesate de palate mai mari și mai mici. 

Acest obiectiv are și o legendă urbană, pe care doresc să o relatez aici. Se spune că în urmă cu ceva vreme a sosit la Soroca o echipă de jurnaliști din Olanda, care doreau sî facă un reportaj, și în special să filmeze „micul Capitol”. Așa se face că cel care le era ghid a avut proasta inspirație să le spună proprietarilor că au „dezlegare” pentru acest material de la însuși bulibașa locului. Ei bine, gazda s-a înfuriat și l-a făcut pe cel cu camera de filmat să-și strîngă iute echipamentele, pentru a scăpa de bătaie...Ca prin minune, același ghid (un istoric de la Chișinău, by the way), are o străfulgerare, și spune gazdei că aceștia au recomandare și de la domnul Nicolae Bulat. Sau mai bine zis, cele mai fierbinți recomandări le au anume de la amifrionul cetății. Pe dată - spiritele s-au calmat, s-au înveselit, și olandezii au plecat mulțumiți acasă, pentru că istoricul orașului a fost cel care le-a facilitat autorizația pentru filmare. Dealtfel, și eu cînd am urcat pe Colina palatelor țigănești, am fost îndrumat de același Nicolae Bulat, să le spun celor care mă vor lua la întrebări, că am îngăduința lui să fotografiez, să filmez, să chestionez etc.  Lucrul acesta m-a amuzat, dar m-a pus și pe gînduri! Acele gînduri nu le divulg aici, ele vor fi  prilej de noi publicații și reportaje.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

Fotografii: © vladimir bulat, august, 2015.

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc

Celălalt exemplu este unul și mai eclectic, la limita monstruosului, dar la fel de neterminat ca și cel dintîi. Se vrea un soi de palat din epoca țaristă, cu o imensă cupolă aurită, care prin dimensiuni amintește de Cupola Stîncii (Moscheia lui Omar) din Ierusalim.  Iar de-asupra acestei cupole se înalță o nimfă - butaforie de grădină, turnată din beton, în mîna căreia este așezată o torță cu inițialele: ȘVN - singura scriere cu caractere latine în această lume tenebroasă, ocultă, bezmetic de nehotărîtă! Întregul areal construit abundă de palate și pălățele care au ca inspirație lumea aristocrației slave, care azi nici nu mai există. Nostalgia țarismului este ca un laitomotiv al habitatului țigănesc. E cu atît mai inexplicabil acest apetit pentru acest gen de contrucții, deoarece în vremea Imperiului Țarist țiganii nu aveau nici statut de proprietari, nici resursele necesare, care să le fi permis măcar să viseze la astfel de locuințe. Ei erau fie robi, fie nomazi, iar cei din urmă își duceau traiul în căruțe cu coviltir - în cel mai bun caz. 

În fine, avem un palat neo-clasic (e de consemnat că în Rusia clasicism este denumit stilul arhitectonic din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea-prima jumătate a secolului al XIX-lea), care prin configurația și proporțiile sale amintește de Casa Pașkov din Moscova.    

 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
 Nostalgia țarismului - laitomotiv al habitatului țigănesc
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Călătorii
commenter cet article