Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

29 juin 2007 5 29 /06 /juin /2007 20:11

constantin-somov.-summer-morni-st.-petersburg--russia.-bf15.jpg

Presa financiară din ultima lună anunţă că un tablou de Constantin Somov (1869-1939), Curcubeul, pictat în anul 1927, a fost vîndut la o licitaţie Christie's pentru suma de 3.716.000 lire sterline. Este cea mai bine vîndută piesă de artă rusă din istoria toată a pieţii de artă. Este chiar suprinzător pentru un artist de factura şi fineţea lui Somov, pentru statura lui intelectuală. Un artist care n-a forţat niciodată porţile succesului, iar pictura lui a fost mereu departe de modele vremii, deşi în cea mai bună perioadă a sa, deja după plecarea din Rusia devenită comunistă, a cochetat înţelegător cu estetica Art Nouveaux, dar acest gust s-a grefat foarte bine pe simţul său estetic încadrabil oarecum în curentul post-rafaelit, romantist. Acest uriaş succes al unui artist tradiţionalist, fin şi extrem de cultivat, un dandy prin excelenţă, vorbeşte despre neprevăzutul artei, despre necunoscutele care scapă pieţii, deşi aceasta din urmă se "nutreşte" copios, se vede acum, din aceste incidente...O bună parte a artei ruse este achiziţionată de magnaţi proveniţi tot din Rusia. Să fie oare vorba de un naţionalism de dată recentă manifestat printr-un interes accentuat pentru arta clasică rusă, şi nu numai?

Imaginea: Constantin Somov. Summer Morning. 1920. Oil on canvas. The Russian Museum, St. Petersburg, Russia.

Partager cet article

Repost0
28 juin 2007 4 28 /06 /juin /2007 17:22

Noua modă în materie de comportament în public este să asculţi manele la telefonul mobil. Asta poţi vedea, cel puţin în Bucureşti, oriunde. Şi ce este ciudat, această pasiune o observăm mai ales la femei, la femeile tinere. În special, la liceene sau la fetele strident îmbrăcate, proaspăt sosite de la ţară...dar nu e obligatoriu. Acum toată lumea are mobil, care mai de care mai sofisticat sau mai colorat. E o raritate mai degrabă să nu-l ai, decât să-l posezi. Dar de unde s-a născut tendinţa de a-l pune să şi cânte? Se pare că spaţiul public nu mai e demult al nimănui. Îl domină, în mod democratic, oricine şi oricare. De aceea, a face mobilul să polueze fonic a devenit chiar o treabă firească. Mai ales, în mijloacele de transport. Mobilul e aparatul de la care se pretinde deja orice, de la a stoca şi transmite date şi mesaje, până la a face şi expedia imagini, şi acum, iată – acesta e pe post de gramofon. Dar ce distanţă între aceste două lumi: cea care a inventat gramofonul cu pâlnie şi civilizaţia mobilului! Aşa cum gramofonul a ajuns să fie substituit de pick-up şi CD-player, portabilul zgotomos şi enervant, va ajunge, cred, un emiţător de parfumuri sonore, după gama cărora ne va face sau nu plăcere să răspundem apelantului... Căci dacă e un obiect personal, intim, de ce să facem paradă cu el şi să stânjenim prin prezenţa lui spaţiul public, pe cei din jurul nostru?  

 

Partager cet article

Repost0
25 juin 2007 1 25 /06 /juin /2007 15:00

Pe 19 decembrie am văzut-o pe Marina Tarkovskaya la Bucureşti, cu ocazia lansării unei cărţi de convorbiri, semnată de Elena Dulgheru. Azi, cînd se împlinesc exact 100 de ani de la naşterea tatălui său, adormit întru Domnul la 27 mai 1989, doamna Tarkovskaya a vorbit despre acesta ziarului GAZETA.

Nu ştiu să existe poezia acestui uriaş poet tradusă în limba română, dar locul lui este neîndoielnic alături de Ossip Mandelştam, Marina Ţvetaeva, Iosif Brodsky, Anna Ahmatova. Cum a fost acest om în viaţă relatează fiica sa, sora regizorului Andrei Tarkovsky:

"În formarea poetică a lui Tarkovsky un loc important l-a jucat poetul Gheorghi Şengheli. Povestiţi-ne despre relaţiile dintre aceştia doi.

- S-au cunoscut în timpul examenelor de admitere la cursurile superioare ale Institutului de literatură. Şengheli ţinea cursul de poezie, şi, prin urmare, era la admitere. Era nu doar un poet, ci şi un teroretician al versificaţiei. Pentru Tarkovsky acesta a devenit nu doar un mentor, ci i-a legat ulterior o durabilă prietenie. Şengheli activa la gazeta GUDOK (Sirena) - scria acolo diverse notiţe şi foiletoane. Plecînd de la această publicaţie, Şegheli l-a recomandat pe Arsenie Tarkovsky în locul său, să scrie acele inevitabile materiale - reportaje din săli de judecată, foiletoane poetice, diverse fabule. O vreme, tata neavînd unde locui la Moscova, a trăit în casa lui Şengheli, în ulicioara Borisoglebski - în trecăt fie spus, foarte aproape de casa Marinei Ţvetaeva. Şengheli, împreună cu minunata sa şoţie, poeta Nina Manuhina, aveau o singură cameră într-un apartament comunal, şi singurul loc pe care-l aveau disponibil era sub voluminoasa masă pe care se mînca. Tarkovsky şi-a montat acolo un bec electric, astfel încît putea sta lejer culcat şi să citească, ca într-un dormitor în toată legea. În 1946, în aceiaşi casă, la Şengheli, a făcut cunoştinţă cu Anna Ahmatova, iar prietenia asta - foarte apropiată şi caldă - a durat pînă la sfîrşitul vieţii ei. În 1933 Şengheli a devenit şeful secţiei naţionale a editurii literaturii politice, şi graţie acestui fapt au ajuns acolo în calitate de traducători o serie de poeţi remarcabili - Ahmatova, Pasternak, Zaboloţky, Vera Zvjaghinţeva. Tarkovsky era şi el un traducător important în acea pleiadă, a început cu traducerea poetului muntenegrean Radule Styensky. Unora activitatea de traducător le era una foarte potrivită, în timp ce tata suferea foarte din cauza acestor comenzi. Să facă saltul spre o altă voce, către o altă lume poetică îi venea foarte greu, pentru că el continuu îşi scria propriile versuri. Dar atunci cînd dădea curs unor comenzi mari venite de la Şengheli, propriile poeme nu se scriau deloc.

Citind traducerile făcute de Tarkovsky n-ai presupune cîtuşi de puţin că poetul nu adora această îndeletnicire.

- Nici nu trebuie admisă această presupunere. Tata făcea totul cu o mare dăruire, responsabilitate şi dragoste, chiar dacă asta îl costa imens.

Ce atitudine avea Tarkovsky faţă de război?  

- Tata a lucrat ca şi corespondent la ziarul Boevaja trevoga (Chemarea la luptă), o dată la două zile mergea în prima linie, participa direct la operaţiuni, a şi fost distins pentru asta - a condus la atac un pluton după ce acesta şi-a pierdut comandantul, şi soldaţii au atins ţinta. Nu-i plăcea să vorbească despre război. Într-un ziar militar trebuia să scrii despre fapte de eroism, iar el îşi îndeplinea cu devotament civic datoria, dar în acelaşi timp scria şi poezie lirică; putea să nu doarmă nopţile, lucrînd asupra poeziilor, de aceea sufletul său trăia o oarecare dedublare. Plus de asta, el a fost rănit în picior cu un cartuş exploziv, după care au început adevăratele suferinţe - gangrena a luat în stăpînire piciorul. Zăcea în spitalul de campanie, şi nu-i mai venea rîndul la operaţie. Ofiţerul, care avea patul alături de Tarkovsky, oprise pe chirurgul care trecea pe acolo - care de-abia se mai ţinea pe picioare de oboseală - , a scos pistolul şi l-a ameninţat: "Dacă nu-l luaţi acum pe căpitanul Tarkovsky pe masa de operaţie, vă împuşc". S-a făcut o primă amputare, iar acestea au fost în total şase.

Tarkovsky nu a publicat o vreme îndelungată. I-a fost greu, pesemne, să suporte această izolare forţată?

- Este ucigător pentru un poet să nu comunice cu cititorii săi. Consider că este o faptă eroică, fiind rupt de cititori, că a continuat să lucreze. El nu putea să nu scrie versuri, a scris întreaga lui viaţă, asta era chemarea lui, calea existenţei lui. Considera că acestea îi erau dictate de sus - convingere, se pare, a oricărui mare creator. Prima carte publicată - era o culegere adunată sub tilul "În faţa zăpezii" - apăruse de-abia în anul 1962, în acelaşi an cu primul film al lui Andrei. Titlul spune multe - tata avea deja 55 de ani.

Încerca sî vă influenţeze în vreun fel, pe dumneavostră şi pe Andrei, sau oferea copiilor săi libertatea opţiunii? 

- Era un  pedagog foarte înţelept, şi nu impunea nimănui părerile sale. Putea oferi sfaturi, cum s-a văzut din scrisorile către Andrei. Pentru acesta tatăl său era un model de bărbat adevărat şi un autentic creator.

Tarkovsky seniorul înţelegea foarte bine creaţia fiului său?

- Da, înţelegea, deşi existau oameni care făceau tentative să-i trezească nişte sentimente de gelozie. Aştepta de fiecare dată cu un viu interes apariţia noului film al lui Andrei, iar la scenariul filmului "Andrei Rubliov" a scris chiar şi o recenzie. Era ecoul unui om profund credincios, ceea ce Andrei nu era încă la acea dată."

Interviu de Kirill Reşetnikov, tradus de Vladimir Bulat

Partager cet article

Repost0
23 juin 2007 6 23 /06 /juin /2007 09:51

La Jurnalul Naţional a debutat campania Caravana Jurnalul 2007: Basarabia. Un prim material pe această temă aici. Merită urmărită desfăşurarea acestui proiect!

Partager cet article

Repost0
20 juin 2007 3 20 /06 /juin /2007 14:58
De mic copil am fost obişnuit cu imaginea fotografilor ambulanţi care te puteau "îmbălsăma" în imagine oriunde, oricînd, pentru bani relativ puţini. Îi puteai vedea şi la mare, şi în oraşe, şi la orice petrecere...La Chişinău erau preste tot, mai ales în zona centrală. Ce se întâmplă cu ei acum se poate afla cu uşurinţă. Dar fenomenul dispariţiei lor este unul, se pare ireversibil. Acum toată lumea ştie să fotografieze, fie cu aparate, fie cu telefonul mobil, fie chiar şi cu nostalgicul aparat foto cu pelicula de 35 de milimetri. Paradoxal, nu? Omniprezenţa aparatelor foto aduce cu sine dispariţia fotografilor, a persoanei fotografului profesionist!  

Partager cet article

Repost0
19 juin 2007 2 19 /06 /juin /2007 10:31
Eu sunt obişnuit să gîndesc în imagini. De aceea, imediat ce am aflat de rezultatele alegerilor locale din statul de dincolo de Prut, şi mai ales bucurîndu-mă pentru victoria fără drept de apel a lui Dorin Chirtoacă la primăria Chişinăului, m-am gîndit la o imagine care să ilustreze acest fericit deznodămînt. Am căutat în fişierele mai vechi şi mai noi, şi am dat de imaginea asta făcută prin toamna lui 2004. E pe strada Sciusev, colţ cu Sfatul Ţării. Remarcabil este în această fotografie raportul tacit între una din mărcile de succes ale societăţii de consum post-capitaliste, "Bosch", şi o marcă prăfuită, sovietică, iconică însă pentru anii'70 în URSS, "Jiguli" (existentă şi azi). Viitorul Chişinăului e oarecum prins între aceste extreme. De felul în care va şti Chirtoacă să gestioneze dialogul şi colaborarea cu societatea civilă pe de o parte, şi cu cei care gestionează infrastructura/serviciile oraşului pe de alta, depinde ponderea modernizării, igienizării, europenizării şi conservării patrimoniului acestui oraş. Important este ca orice efort să fie profesionist, eficient, perfect asumat şi inteligent.     

Partager cet article

Repost0
18 juin 2007 1 18 /06 /juin /2007 11:41

"  -Nu vă voi aminti istoria lungă şi plictisitoare a Jidovului Rătăcitor. Spun doar atît: acum două mii de ani acest moşulică pervers rătăcea prin lumea întreagă, nu se înregistra la niciun hotel, şi plus de asta agasa cetăţenii cu jalbele sale despre costurile ridicate la transportul feroviar, motiv pentru care era nevoit să meargă pe jos. Fusese văzut de nenumărate ori. A asistat şi la istorica şedinţă în care Columb nu a reuşit să facă deconturile pentru sumele încasate drept premiu pentru descoperirea Americii. Foarte june fiind, a fost martorul incendierii Romei. Vreun veac şi jumătate a locuit în India, uimindu-i profund pe yoghini prin vivacitate şi caracterul său gîlcevitor. Scurt spus, bătrînul ar fi avut multe de povestit dacă la finele fiecărui deceniu şi-ar fi redactat memoriile. Dar, Jidovul Rătăcitor era analfabet, şi pe de-asupra avea o memorie găurită.  

     Nu tocmai demult, moşulică locuia în minunatul oraş Rio-de-Janeiro, sorbea băuturi răcoritoare, urmărea vapoarele oceanice, şi se plimba la umbra palmierilor în pantaloni albi. Pantalonii şi i-a cumpărat de ocazie acum o mie opt sute de ani în Palestina la un cavaler oarecare, care participase la cucerirea mormîntului sfânt, dar erau aproape ca şi noi. Dar, parcă dintr-o dată moşulică s-a împacientat. Şi-a dorit să ajungă în Rusia, la Nipru. Fusese preste tot: pe Rhin, pe Gange, pe Missisipi, pe Yang-tze-kiang,  pe Niger şi pe Volga. Nu ajunsese doar la Nipru. I-a căşunat, pasămite, să arunce o privire la acest fluviu întins.

     Taman în anul 1919 Jidovul Rătăcitor în pantalonii săi cavalereşti a trecut ilegal frontiera românească. Mai are vreun rost să vorbesc că avea ascunse la brîu opt perechi de şosete de mătase şi un flacon de parfum franţuzesc, pe care o damă chişinăueană l-a rugat să le ducă unei rude din Kiev? În acele timpuri tulburi transportarea mărfurilor de contrabandă în jurul brîului se numea "носить в припарку" [sintagma asta este intraductibilă, dar sugerează se pare comparaţia cu feşele sau compresele ce sunt aplicate celor suferinzi - nota mea]. Meseria asta a învăţat-o rapid la Chişinău. După ce se achitase de datorie,  Jidovul Rătăcitor şedea pe malul Niprului, cu barba sa neîngrijită şi verde atîrnîndu-i în vînt. De el s-a apropiat un om cu o bandă galben-albastră la pantaloni şi epoleţi petliurieni, care l-a întrebat cu fermitate: 

- Jidan?

- Jidan, - a răspuns bătrînul.

- Să mergem, - l-a invitat omul cu lampas. L-a dus la atamanul zaporojan.

- Am prins un Jidan, - a raportat acestuia, împingîndu-l cu genunchiul pe moş.

- Eşti Jidan? - a întrebat atamanul cu o uimire veselă.

- Jidan, - a confirmat rătăcitorul.

- Păi puneţi-l la zid, - spuse cu blîndeţe atamanul.

- Eu sunt Jidovul Rătăcitor! - răcnise bătrînul. Două mii de ani aştepta cu nerăbdare moartea, dar acum brusc i se făcuse un chef nebun de viaţă.

- Tacă-ţi fleanca jidovească! -  vociferă cu bucurie buzatul ataman. - Pe el, căsăpiţi-l, flăcăi-rotofei!

    Astfel dispăruse Eternul pelerin."

SURSA: Ilf & Petrov, Viţeul de aur, Moscova, "PRAVDA", 1991, cap. XXVI, pag. 327-328, tălmăcirea îmi aparţine.

   

Partager cet article

Repost0
14 juin 2007 4 14 /06 /juin /2007 14:58

Ce înseamnă Bienala de artă contemporană de la Venezia o ştie lumea întreaga. Este forul cel mai vechi din Europa, în care la doi ani odată se poate face un tur complet al panoramei artelor vizuale de pe întreg mapamondul. Pe de o parte se poate vedea reprezentativitatea unor ţări care au o prezenţă naţională în contextul Bienalei, iar pe de alta se propun o serie de proiecte programatice, expoziţii mediatizate ca simptome ale unor fenomene considerate extrem de importante pentru o perioadă dată. Ţări mai mari şi mai mici s-au alăturat de-a lungul a peste un veac pentru a proiecta conştiinţei publice mondiale felul în care vizualitatea defineşte specificul acestora. Există ţări care posedă în Giardinni propriul pavilion, altele – îşi permit să închirieze pe perioada Bienalei câte un sediu pentru materializarea proiectului. Ediţia din acest an, cea de-a 52-a, ne oferă o surpriză de proporţii, participarea Moldovei cu un artist din dispora moldovenească, Svetlana Ostapovici, curatoriată şi asistată de un grup de specialişti italieni. Artista, născută în 1967, este rezidentă în Italia din anul 1999. Între timp, susţine din abundenţă presa italiană, s-a ocupat de studiul mozaicului clasic etrusc, roman, şi în general de tradiţia acestui mediu artistic. Apărută din anonimat, pentru noi, aceasta reprezintă Pavilionul Republicii Moldova (RM) – pentru prima oară în istoria acestei Bienale – în sediul Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica, Palazzo Correr, Cannaregio 2214 (Campo Santa Fosca). De curând, Svetlana Ostapovici a expus alături de Igor Vieru la Galleria L'Agostiniana din Roma, unde a beneficiat de suportul Ambasadei Moldovei în Italia (aprilie-mai, 2007). Voi expune în continuare câteva idei care converg spre întrebarea din titlul acestor notiţe: 1. Mediul artistic din RM nu a propus nici o ofertă susţinută pentru a fi prezentată la Bienala de la Venezia; 2. Politica culturală oficială a RM nu a vizat niciodată participarea artelor vizuale la acest important for internaţional; 3. Diaspora moldovenească s-a pomenit mai convingătoare în raport cu managementul curatorial italian, decât instuituţiile oficale şi neoficiale din RM; 4. Participarea actuală a Svetlanei Ostapovici la Bienala de la Venezia este dovada clară şi univocă a falimentului şi ineficienţei tuturor instituţiilor de artă contemporană existente actualmente în RM; 5. Trebuie considerat că participarea RM la Bienala de la Venezia din acest an stă sub semnul lui „dacă voi nu aţi fost în stare, noi am făcut-o!. Or, acest reproş trebuie să ne dea foarte serios de gândit, pentru felul în care vom gestiona prezenţa artei moldoveneşti în viitoarele ediţii ale Bienalei, dacă va mai fi cazul. Personal, cred că proiectul FEEL & CRASH ilustrează de-o manieră convingătoare, dar văzută dintr-o perspectivă externă, starea de derivă cronicizată a artelor plastice din actuala RM. Pentru o cunoaştere sumară a operei artistei Svetlanei Ostapovici, propun consultarea paginii: http://www.moldovavenice.com  

O versiune uşor modificată, şi cu titlul ales de redacţie, a acestui text a fost publicat în cotidianul TIMPUL.

Partager cet article

Repost0
12 juin 2007 2 12 /06 /juin /2007 14:36
Unul din primele gesturi pe care au simţit românii că trebuie să le facă, în primele zile de după împuşcarea lui Ceauşescu, era să'l detroneze pe Lenin de pe soclul său de granit din faţa Casei Presei. Mătăhala de bronz s'a prăbuşit cu greu, iar românii s'au bucurat subit că s'a zis cu comunismul în România! Dar n'a fost să fie aşa simplu...Au trecut aproape 18 ani şi soclul tot gol e, comunismul încă bântuie minţile oamenilor, Ceauşescu tot ca o stafie gâdilă orgoliile unora şi altora, iar greşelile de atunci încă nu ni le-am asumat. Lucrurile, evident, nu sunt simple, tocmai de aceea, cineva de la TVR Cultural a decis să facă o emisiune despre această probleme, despre însemnele şi semnele comunismului în România anului 2007, la care am fost şi eu invitat să vorbesc. Am ales pentru filmare anume soclul părăsit al lui Lenin, dar ce anume am spus veţi afla în ziua de 16 iunie, la ora 10.05, la emisiunea art@.ro. Imaginea alăturată reprezintă o sculptură de Zurab Tzereteli, înfăţişându-l pe Vladimir Putin în kimono, ceea ce vrea să spună că, indiferent de epoci, destui artişti se vor preta la a crea şi propune imagini iconice cu regi, preşedinţi, dictatori şi oligarhi, chiar dacă imaginea lor se va livra, uneori, în chip ironic sau caricatural.    

Partager cet article

Repost0
6 juin 2007 3 06 /06 /juin /2007 19:36

Sunt exact şase luni astăzi de la data publicării textului meu Coada la vize. Ce s-a schimbat din acel moment? NIMIC. Deschiderea centrului unic de acordare a vizelor nu a împuţinat numărul celor dornici de a intra în România. Ba chiar coada a crescut în faţa Consulatului României, iar nervozitatea şi nemulţumirea ating cote maxime! Fotografia a fost făcută în 5 iunie, pe la orele prânzului... Moldovenii cerşind la porţile României.

Partager cet article

Repost0