Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

17 mai 2007 4 17 /05 /mai /2007 15:19

EUOBSERVER / BRUSSELS - "German chancellor and Christian Democrat Angela Merkel has voiced regret there will be no reference to Christian roots in the revised EU treaty, amid controversial remarks about damage to churches in Turkish Cyprus at a meeting of religious VIPs in Brussels.

"You know what my personal view is. I would have liked the constitution to deliver such a reference. But as president of the European Council, I see there is not much of a chance," she said on the prospects of God appearing in a preamble to the EU text. "I can't hold out any hope," she added."

Partager cet article

Repost0
17 mai 2007 4 17 /05 /mai /2007 12:15

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSA: http://ikona.orthodoxy.ru/icon.php?source=source35/30

Partager cet article

Repost0
16 mai 2007 3 16 /05 /mai /2007 19:20

Până termin de citit cartea, spre a o prezenta în duhul scriiturii acesteia, concepute de tânărul prozator american Jonathan Safran Foer, un admirator, printre altele, al creaţiei lui Joseph Cornell, mă grăbesc să semnalez coperta volumului, gândită de graphic designerul britanic Jonathan Grey. Romanul este un experiment literar & vizual, împănat de "găselniţe" grafice, lexicale şi de imagine alb/negru (foto şi video stills). De citit, de văzut, de pipăit...de înţeles!

Partager cet article

Repost0
16 mai 2007 3 16 /05 /mai /2007 08:13
Dimineaţa devreme Bucureştiul este sufocat de maşini şi trafic strangulat. Mi-am schimbat traseul spre birou. Din autobuz văd clădirea ştirbă a Bibliotecii naţionale, care poartă pe frontispiciu anul fatidic 1989. Nivelul parterului înalt este acum pârjolit, înnegrit, murdar...Chiar dacă carcasa clădirii este abandonată de multă vreme niciodată n-o văzusem aşa jalnică! Dar observ - noroc de staţionarea la semafor a vehiculului - că deasupra gardului de metal care împrejmuieşte incinta tronează o cortină albastră, dintr-un material din care se fac bannerele publicitare pe care se lăfăie cuvântul Mayflower...Aha, îmi zic, vocabula asta trebuie să fie responsabilă de "incendierea" semeţei clădiri cu destinaţie culturală, dar care nu apucă nicidecum să devină. Îmi concentrez privirea şi constat, slavă Domnului, clădirea nu e arsă, ci e "pictată" ca şi cum ar fi incendiată. Probabil că abandonata contrucţie a "jucat rolul" de fundal pentru o filmare, un spectacol: un schelet căruia i se mai dă o şansă, să glăsuiască prin sine, să spună că mai există ca un mort neîngropat?  

Partager cet article

Repost0
12 mai 2007 6 12 /05 /mai /2007 17:03

 

Partager cet article

Repost0
10 mai 2007 4 10 /05 /mai /2007 13:56

Sibiu Jazz Festival este o legendă printre cei care apreciază acest gen muzical. Şi asta de aproape patru decenii încoace. Anul acesta, ediţia care se apropie de a 40-a, a fost onorată cu prezenţa de Enrico Rava Quintet. Celebrul trompetist italian este cunoscut pe scena de jazz încă din anii'70, evoluând pe la diverse festivaluri importante din toată lumea. Primul album vine în anul 1972, "Il giro del giorno in 80 mondi", după ce apăruse pe albumele unor muzicieni inovatori ca Lee Konitz, Carla Bley,  Steve Lacy. La Sibiu Rava a venit cu încă doi dintre muzicienii cu care a scos de curând (ianuarie 2007) albumul The Words and the Days, Rosario Bonaccorso (bass) şi Gianluca Petrella (trombon). Trompeta acestui muzician se particularizează printr-o sonoritate aparte, "răguşită", cu un ecou prelung, inconfundabil, sacadat, strident uneori. Iar la acest concert l-am găsit uşor obosit, sastisit, excesiv meditativ şi absent. Nu pot trece cu vederea nici faptul că atunci când îşi prezenta colegii de scenă, uitase numele pianistului...cum trebuie să se fi simţit tânărul şi discretul muzician când veteranul care l-a invitat pentru concertul din România i-a "mâncat" numele? Andrea Pozza era numele omului...Iar Emanuele Maniscalco a asigurat prestaţia credibilă a tobelor.Poate personajul cel mai vizibil al acestui quintet a fost trombonistul Gianluca Petrella, cu care Rava colaborează de aproape un deceniu pentru diverse proiecte concertistice şi discografice. Felul lui de a interpreta este extrem de dinamic, expresionist aş spune. Aveai senzaţia că în faţa ta se învârte continuu un titirez: vânjos, săltăreţ, inventiv, imaginativ. Trombonul însuşi este un instrument de suflat cu o voce 'adâncă', baritonală, catifelată. Petrella ştie să scoată la lumină "nazurile" toate ale acestui instrument...de parcă s-ar lupta cu el, cu sinuozitatea largă a acestuia. În tandem cu trompeta lui Rava asistăm la un spectacol muzical complex şi foarte zgomotos, asezonat impecabil (uneori şi vocal) de bass-ul lui Rosario Bonaccorso.

Performanţa acestor cinci italieni a venit după prestaţia corectă, molcomă şi tipicară a grupului condus de bassistul Herbie Kopf, fiecare dintre ei ghidându-se după partituri atent aşezate pe pupitre. Am avut imaginea mai mult sau mai puţin clară a celor două universuri spirituale şi muzicale, primul, reprezentat de elveţieni - frugal, minimalist, impecabil şi cumva predictibil; al doilea, oferit de italieni - plin de surprize, colocvial, imaginativ, impulsiv, ofensiv, colorat. Este exact distanţa dintre cumsecădenia tacticoasă a văcuţelor de pe dealurile din împrejurimile Genevei şi vânzoleala spagettelor fierbinţi din farfuria asezonată cu parmezan şi busuioc! Muzica este ingredientul de căpătâi al amândurora...  

Foto: Vladimir Bulat, 8 mai. 

Partager cet article

Repost0
4 mai 2007 5 04 /05 /mai /2007 13:16
Sunt zile în care trebuie să taci! Astăzi am stat preţ de juma' de oră la intersecţia dintre Bulevardul Basarabiei şi Mihai Bravu, în aşteptarea tramvaiului, şi m-am gândit la tăcere. Pe zidul bisericii din preajmă am citit scris cu litere roşii: Antonescu, erou naţional. Refugiul pentru călători este meschin şi nesigur. Maşinile roiesc din ambele părţi, te simţi prins în trafic, deşi stai pe loc. Spectacolul străzii este fascinant, dar şi alienant, căci este haotic, violent şi zgomotos. Claxoanele şi frânele nu încetează a-şi face prezenţa...Priveşti în jur, şi nu înţelegi cum traficul devine (este) o oglindă a felului în care se proiectează şi se execută lucrurile, relaţiile, activităţile şi habitatul în spaţiul public.  "Dacia", este obiectul dorinţei oamenilor de a mai salva aparenţele... celelalte mărci, deşi înserate de curând în mediul românesc (ce înseamnă pentru istorie aproape două decenii???), atentează la supremaţia totală, absolută. Ei bine, cam asta se întâmplă în profunzimile fenomenelor. Aidoma acestui afiş, prin care erai îndemnat să nu scarpeni limba!, căci duşmanul e preste tot şi te aude, afiş apărut în 1941, în anticamera războiului al doilea mondial, lumea de azi preferă să nu pălăvrăgească gratuit, pentru că are treabă! Dar înjură apăsat de unul singur la volan, apasă pe acceleraţie şi pe claxon... vorbeşte la portabil privind în gol, gândindu-se la procentele şi dividentele din banca la care tocmai se grăbeşte. Dar sunt zile în care trebuie să şi taci!

Partager cet article

Repost0
2 mai 2007 3 02 /05 /mai /2007 11:46

Iată un paradox. 1 mai se numeşte muncitoresc, dar ziua asta devine în fiecare an o imensă şi tot mai jenantă chermeză, chiolhan pastoral, zgomot câmpenesc...înghesuiala creşte tot mai mare, iar în acest an au fost tocmai 4 zile libere. Toate au crescut la dimensiuni gargantueleşti. Pentru mulţi a fost prilej de călătorii, dolce farniente, relaxare, bacanală gotică, îndopare cu mici şi cârnaţi. Pentru alţii, prilej de linişte, renunţare la TV, transport urban, cozi groteşti la haleală, şi moment de calm sufletesc. Ce poate fi mai frumos decât acest relache primăvăratic? România a fost însă roşie mai peste tot, psd-istă, afumată cu mici şi bere cu siguranţă ieftină! Hidra asta şi-a arătat colţii, a pus oamenii pe drumuri, i-a chemat la mitinguri, la pretinsă "iarbă verde"...pentru a spăla minţile (încă) flămânde ale românilor. Iată spectacolul care mi-a amintit de toată demagogia, propaganda şi prostul gust din spaţiul public al ultimilor 15 ani! Ţara asta stă pe loc. În pofida faptului că se construieşte imens, se asfaltează şoselele, se contruiesc autostrăzi, se sufocă de show-rooms şi hipermarketuri. România profundă, cea care se vede la firu' ierbii, este profund inertă, conservatoare, săracă, bleagă, primitivă, incultă, chinuită de incertitudini şi temeri existenţiale. Ţara noastră se înghesuie după mici, pe care să-i primească gratuit, şi îl numeşte pe Becali aşa: acesta este "tata' nostru"! Imagini pe care nu aş fi vrut să le mai revăd, dar iată că de 1 mai asta s-a întâmplat în capitala României, în plin centrul Bucureştiului... Astăzi capitala era sufocată de trafic, centrul era mai mult încremenit decât în mişcare, clacsoanele, sirenele, vuietul motoarelor şi fumul ţevilor de eşapament aminteau, cu vacarm, că acesta este un ambuteiaj... Un ambuteiaj colosal în care a înţepenit momentan România.  Acum e nevoie, cred, de un concediu real, adevărat, pentru a ieşi din starea asta. Dar fără mici şi bere. Dar şi fără o politică păguboasă şi perversă!

Partager cet article

Repost0
30 avril 2007 1 30 /04 /avril /2007 11:39

De ani buni am încercat să scriu despre muzica actuală, despre jazz, despre new music. Şi de fiecare dată găsesc că e un efort foarte dificil şi ingrat. Dificil, pentru că din aceea ce încercăm să "convertim" în cuvinte ne scapă mereu esenţialul şi, ingrat, e pentru că, oricum, fiecare dintre cei ce ascultă percepe în felul său muzica. Astfel, conchidem, muzica e cea mai "personală" dintre manifestările artistice ale individului. Atât în "fabricarea" ei, cât şi în perceperea acesteia... cuvintele ar fi singurele interpuse între aceste două moduri, şi totuşi, ele parazitează mereu. Zilele trecute la Bucureşti s-au perindat şi produs câţiva corifei ai muzicii contemporane, dintre cei de prim rang deci. Întâi, Robyn Schulkowsky, percuţionista a avut câteva lecţii cu percuţionişti tineri români, şi două spectacole muzicale organizate la CNDB. Apoi, în cadrul festivalului Jazzy Spring 2007, s-au produs trei mari intrumentişti, ale căror nume spun multe cunoscătorului fenomenului muzical contemporan din ultimii 30 de ani: Mark Feldman (violă), Joey Baron (baterie), Barry Altschul (baterie). Fiecare dintre numele invocate este o somitate de prim rang, şi doar aroganţa şi nepăsarea noastră în materie de fenomene contemporane au făcut ca răsunetul acestor concerte să fie quasi-nul, lăsat în surdină, deşi dacă erai prezent în sală - adrenalina şi satisfacţia estetică săltau la treapta superioară...fără nicio tăgadă! Joey Baron a făcut un concert solo cum nu mi-a mai fost dat să văd vreodată! Singur, cu maşinăria-baterie în faţă, acesta nu ne-a lăsat nicio clipă senzaţia că ritmul este creat doar de polifonia instrumentelor...ci poate lua naştere din atingerea/perturbarea uşoară a tăcerii. La finalul recitalului său l-a chemat în scenă pe inepuzabilului nostru pianist Mircea Tiberian, cu care a făcut un duo de care ar fi putut fi mândru, cred, însuşi Manfred Eicher, tăticul ECM Records. Mark Feldman a demonstrat o virtuozitate indimenticabilă, arătând deopotrivă că poţi presta într-o celebră filarmonică (pe vremuri a cîntat la Basel Simfonietta), dar şi să ajungi unul din marii improvizatori ai lumii, cântând alături de Johnny Cash, George Jones, John Taylor, John Abercrombie, dar şi de superba sa soţie, pianista, Sylvie Courvoisier. Felul în care se comportă pe scenă un astfel de muzician poate sluji drept o bună lecţie pentru toţi cei care vor să înveţe secretele multiple ale acestui instrument vechi de când lumea, dar mereu tânăr şi atât de greu de "îmblânzit"! La un moment dat am văzut urcându-se pe scenă un moşulică cu o coadă albă strânsă la spate, cu o servietă ponosită, şi în una din urechi lucindu-i un cerceluş discret. Era Barry Altschul, unul din veteranii baterişti şi percuţioniştii jazz-ului de factură nouă, cea care s-a înfiripat după 1970. El a fost alături de Chick Corea şi de Dave Holland, în momentele lor de maximă glorie şi recunoaştere. Acest bătrân luminos şi neobosit a fost alături de compatriotul nostru, Lucian Ban, care ne încânta cu ale sale compoziţii, pe vremea când era liderul lui Jazz Unit (Changes (1998) şi From Now On (1999)). Acum, Lucian Ban a revenit în România (temporar) împovărat de gloria recunoaşterii internaţionale, dar şi pentru a ne prezenta proiectul său HIEROGLYPHICS. În acest context i-am ascultat pe fabuloşii Mark Feldman şi Barry Altschul. După astfel de concerte nu-ţi doreşti decât două lucruri: să-i revezi şi în alte contexte pe aceşti minunaţi muzicieni, şi ca ei să aibă parte prin părţile noastre de o mai mare vizibilitate...

FOTO: Mark Feldman în concert.

Partager cet article

Repost0
28 avril 2007 6 28 /04 /avril /2007 09:09

Am primit de la mentorul meu, Gheorghe Mardare, vestea adormirii întru Domnul a violoncelistului şi dirijorului rus Mstislav Leopoldovici Rostropovici, la o lună de la împlinirea minunatei vîrste de 80 de ani...G.M. mi-a trimis acest desen, făcut în anul 1963, cînd Rastropovici concertase la Filarmonica din Chişinău, vrăjind de-a binelea audienţa. Bejenia marelui muzician era la orizont, iar recunoaşterea mondială deja în pragul casei. Muzica l-a ţinut în viaţă peste tot, dar şi eminenta sa soţie, cîntăreaţa lirică Galina Vişnevskaya. S-au întors în Moscova în anul 1990, după o lungă şi grea emigraţie - pe motive politice. Deşi a suferit imens, către sfîrşitul vieţii Mstislav Rostropovici a afirmat: "Nu am îndrăgit nicio ţară a lumii, aşa precum iubesc Rusia. Tocmai de aceea nu mai există nici ultrajul şi nici insultele la care am fost supus, nu există nici duşmani. I-am iertat pe toţi şi le mulţumesc tuturor".  Mila Domnului să-l vegheze pe cel care a fost omul şi artistul Mstislav Rostropovici.

Partager cet article

Repost0