“Неизвестный Cтефан” (Ştefan Necunoscutul, 2004) este filmul care a încheiat anul cinematografic 2004, la Chişinău, la cinematograful Patria, şi care a rulat în faţa beaux monde-ului local, în frunte cu Vladimir Voronin şi Vasile Tarlev -personalităţile de prim rang a politicii moldoveneşti. Trebuie să recunosc că nu am ştiut de acest eseu cinematografic, de acest documentar finanţat de importanţi oameni de afaceri de la Chişinău, şi în care apar Vladimir Voronin, împreună cu "augustul" său consilier, Mark Tkachiuk...pînă nu mi s-a pus la dispoziţie de un bun amic bucureştean, descărcat de pe un torent rusesc! Despre ce este filmul? Realizatorii ne plimbă pe la Athos, la mănăstirea Zographu, unde intrăm dimpreună cu ei în biblioteca în care, se spune, n-a mai filmat nimeni pînă în acest moment. Vedem drapelul lui Ştefan cel Mare, dăruit de acesta mănăstirii la anul 1502, tot acolo apare voievodul moldovean pictat, de unde aflăm că a fost înnoitor al acestui aşezămînt, şi întîi ctitor al Dobrovăţului şi Căprianei...Vedem şi Vatopedul...unde l-am recunoscut cîntînd pe părintele Daniel, cel care a fost altădată Alexandru Cotescu, plecat la Athos de la Stavropoleos... Ajungem apoi la Mangop, la Cetatea Sucevei (unde comentatorul ţine să ne arate starea deplorabilă în care românii conservă ruinele reşedinţei marelui voievod...), la Cetatea Albă, la Chilia...Şcoala superioară de antropologie a lui Mark Tkachiuk şi a lui Nicolai Russev  ţine să ne "configureze" personalitatea uriaşă a lui Ştefan cel Mare şi sfânt, sanctificat anume de biserica română (dar acest fapt nu-l mai amintesc cei care îl "redescoperă" pe inegalabilul Ştefan). Ca realizare filmică această piesă merită văzută de cît mai multă lume. E bine făcută, documentată şi excelent filmată. Dar ceea ce trebuie tratat cu mare precauţie este tonul şi ţinta acestei realizări: re-mitizarea lui Ştefan Cel Mare, ca figură iconică a statalităţii moldoveneşti contemporane. Nu este deloc întîmplător că în film apar personaje politice, ca cele mai sus amintite, dăruind la Zographu o replică a drapelului furat în 1517, aflat azi la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti. Interesant este de semnalat că prin acest gest al daniei, a unei piese contemporane(oare cine dintre artiştii noştri a clonat drapelul voievodului?), oaspeţii moldoveni vor să "se pună bine", şi să obţină o binecuvîntare de la părinţii acelui loc, cu unul dintre centrele spirituale cele mai importante ale lumii: Muntele Athos. Să se erijeze în apărători ai Ortodoxiei, următori gesturilor măreţe ale lui Ştefan cel Mare şi Sfînt. E de discutat cît de "necunoscut" este Ştefan cel Mare pentru români, căci va veni vremea cînd acest film va fi văzut şi de cei din ţară...Iar istoricii români chiar au adus importante contribuţii în cunoaşterea cît mai amănunţită a biografiei şi vieţii acestui important voievod moldovean. Vreau să amintesc aici doar două titluri noi: Ştefan cel Mare şi Sfânt, 1504-2004. Portret în istorie. Sfînta Mănăstire Putna, 2003 (volum colectiv, 618 pag.) şi foarte recenta carte a lui Ştefan S.Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, Maria Asanina Paleologhina. O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei. Sfînta Mănăstire Putna, iunie, 2006 (290 de pagini). Cred cu tărie că astfel de volume i-ar interesa într-un mod esenţial pe cei care l-au catalogat pe Ştefan cel Mare, drept un "necunoscut"! 

Filmul este simptomatic pentru o anumită mentalitate a zilelor noastre - periculoasă şi, zic eu, contraproductivă: protocronismul moldovenesc post-sovietic.

AUTOR: Robert Service - Communism's grim toll

"În pofida istoriei sale sîngeroase şi falimentare, sistemul acesta domină în continuare în anumite ţări ale lumii.

Cînd preşedintele Bush vorbea la dezvelirea la Washington a monumentului victimelor comunismului, anunţînd că în regimurile comuniste ale secolului XX au fost exterminate 100 milioane de vieţi omeneşti, acesta nu supralicita deloc numărul victimelor nevinovate, ci mai degrabă a subestimat cifra reală.

Cei care i-au furnizat preşedintelui aceste date le aveau doar parţiale. Numărul exact al celor dispăruţi în GULAG-urile sovietice, în lagărele de muncă din China (laogai ) sau în junglele cambodgiene nu se ştie cu exactitate nici pînă astăzi. Neîndoielnic rămîne faptul că nu doar exterminarea umană poate fi incriminată regimurilor comuniste. Dacă e să luăm la socoteală şi vieţile mutilate comise de comunism, numărul total al acestei statistici ar urca la miliarde.

În comunism jetfele erau împărţite pe "categorii". Erau unii care fuseseră ucişi cu bună ştiinţă, şi alţii, a căror moarte era provocată de politici sociale iresponsabile şi antiumane. De pildă, pînă astăzi de discută, în cercurile ştiinţifice, dacă foametea anilor '32-'33 a fost rezultatul tendinţei lui Stalin de a decima poporul ukrainean. Într-un fel similar, doar puţini dintre istorici sunt cei care consideră că Mao Tse-tung a condus China spre cumplita înfometare a masselor din anii '50 - recunoscută drept cea mai infiorătoare din istoria recentă. Cu toate astea, incompetenţa extremă a regimurilor totalitare în chestiunile coordonării sectoarelor agricol şi alimentar, este un fapt recunoscut ca atare de toată lumea.

Mai mult decît atît, comuniştii promovau o politică de discriminare a claselor "duşmănoase". Spre exemplu, tatăl lui Boris Elţîn - un simplu ţăran - a picat în dizgraţia puterii staliniste pentru că s-ar fi plîns de condiţiile proaste de muncă. Deopotrivă cu părinţii pe "lista neagră" nimereau şi copiii, tocmai de aceea tînărul Elţîn a trebuit să tăinuiască adevărul că tatăl său fusese supus represiilor - căci altfel şi-ar fi jugulat şansele de a ajunge inginer.  În Cambodgia lucrurile erau şi mai cumplite: toţi cei care purtau ochelari erau declaraţi "duşmanii poporului", şi se supuneau represaliilor.

Cînd vine vorba de jertfele comunismului, e necesar a se ţine cont şi de cei a căror libertate politică, confesională şi culturală fusese strîmtorată.

Chiar şi în ţările în care regimul dominant tolera formal existenţa altor partide, în realitate sistemul politic era marcat de unul singur - aşa era, de pildă, în RDG. Iar acolo unde biserica juca un rol important în societate (ca în cazul Poloniei), preoţii de teama sancţiunilor trebuia să se abţină de la critica ideologiei comuniste. În statele comuniste bîntuia cenzura - orice idee, în afara celor marxiste, era considerată duşmănoasă de autorităţi.

În statele democratice, cu guverne conservatoare, liberale şi socialiste, partidul comunist reuşea să funcţioneze fără restricţii. Existau, fireşte, şi excepţii. În Germania Federală partidul comunist fusese scos în afara legii în 1956, după ce acesta, asmuţit de la Moscova, a început a pune la îndoială existenţa însăşi a Republicii Federale. Iar în SUA, senatorul Joe McCarthy, a declanşat o adevărată "vînătoare de văjitoare", îndreptată contra comuniştilor şi si a simpatizanţilor acestora.

 Dar ceea ce în regimurile democratice reprezenta de regulă o excepţie, în statele comuniste devenea o normă - acolo libertatea se persecuta în mod sistematic. În aceste ţări se bruiau emisiunile de radio şi posturile TV străine. Autorităţile interziceau cetăţenilor dreptul la libera circulaţie. Pentru a-şi menţine puterea, comuniştii sechestrau popoarele într-un regim de "carantină", iar simbolul principal al acesteia a fost zidul Berlinului, prăbuşit de-abia în noiembrie 1989.

Un stat contemporan se întăreşte pe consensul şi susţinerea cetăţenilor săi. Acest fapt consolidează şi funcţionarea eficientă a economiei. Uneori şi ciocnirea publică a ideilor este benefică - ca şi principiu, dar şi ca rezultate practice. Tocmai de aceea, atunci cînd dictatorul comunist Enver Hoxha a declarat Albania primul stat ateu, pe termen lung, nu a făcut decît să accentuieze conflictele interetnice şi confesionale din societate.

Fără tăgadă, statele comuniste nu s-au copiat între ele. Nimeni nu va putea asimila regimul din Cuba, cu ale sale zgomotoase şi pitoreşti restaurante şi baruri, cu cel din Coreea de Nord. China epocii lui Mao, aşijderea, se deosebea de Polonia lui Gomulka, sau de Albania cea de sub Hoxha. Cu toate acestea, în  ţările unde regimul comunist a avut o existenţă mai îndelungată, caracteristile sale esenţiale deveneau similare.

Mai trebuie subliniat, că acţiunile antiumane ale veacului XX nu erau înfăptuite doar de comunişti. Adolf Hitler a exterminat evrei, rromi, homosexuali şi suferinzii mintali din spitalele celui de-al Treilea Reich. În comiterea genocidului anului 1994, din  Rwanda, comuniştii nu au avut nicio tangenţă. Iar poluarea pădurilor cambodgiene şi vietnameze cu defoliantul Agent Orange trebuie pusă pe seama forţelor aeriene ale SUA.

Finalmente, "războiul rece" a fost cîştigat de Occident - fapt datorat deloc într-o mică măsură şi lui Mihail Gorbaciov, şi politicii sale de reformare a URSS. În ziua de astăzi comunismul este discreditat peste tot locul, iar noul memorial din Washington, este o ofrandă adusă jetfelor acestuia.

Cu toate astea mai există state comuniste: China, Cuba, Coreea de Nord, Vietnam. Acest adevăr l-a ocultat Bush din alocuţiunea sa. El a ratat şansa de a spune lumii întregi ceea ce este pentru toţi o evidenţă: sistemul de lagăre de muncă chinezeşti există şi astăzi. Iar oamenii devin victime ale acestora. Regimul care funcţionează acolo este chiar mai atroce decît cel ce a făcut faima GULAG-ului sovietic: autorităţile chineze nu doar izolează lumea în acele enclave, ci şi supun oamenii la nişte reeducări şi metode cumplite.

China este unul din cei mai importanţi parteneri ai Occidentului, tocmai de aceea guvernele noastre, precum şi mass-media încearcă să aibă o atitidine mai "moale" faţă de acest stat. Dar nu trebuie uitat nicidecum: dintre marile puteri ale lumii anume în China se perpetuiează cel mai atroce regim represiv".

**************************************************************************

Traducere de Vladimir Bulat

Robert Service este profesor la St.Antony's College de pe lîngă Oxford University, specialist în istoria Rusiei. Ultima carte apărută a acestuia este Comrades!: A History Of World Communism, Harvard University Press, 2007.         

Cred că cel mai corpolent şi straniu festival de film din regiune este cel de la Moscova. Am tot căutat să citesc analize la consumarea acestuia în anul 2007 (21-30 iunie), şi parcă nici unele dintre comentarii nu m-au convins, nici informat pe măsura aşteptărilor n-am fost. Iată că azi a apărut în Kommersant o foarte interesantă şi pertinentă zicere a lucrurilor, sub semnătura lui Andrei Plahov - unul din jurnaliştii cei mai competenţi şi credibili din uriaşa mass-media rusă a ultimului deceniu. Tocmai pentru că autorul spune nişte lucruri despre situaţia de azi a felului în care se face selecţia pentru festivaluri, mi-am permis să tălmăcesc acest text în integralitatea sa.

                          Festivalul internaţional de film - în oglinda şovinismului şi masochismului

" Festivalul internaţional de film de la Moscova (FIFM) îmi trezeşte sentimente duale în permanenţă. Pe de o parte, eu particip la organizarea şi promovarea acestui eveniment cinematografic. De cealaltă, funcţionez ca un critic şi jurmalist, analizînd plusurile şi minusurile acestuia.

E deosebit de dificil să împaci numitele două optici, dar nu văd cum ar putea fi altfel. În acest an mi s-a propus să fiu în fruntea procesului de selecţie, şi asta într-un moment în care acesta ar fi trebuit să ia deja sfîrşit - dar în virtutea fenomenului continuu de restructurare a FIFM, selecţia încă nici nu debutase. Las altora să judece rezultatul, dar voi încerca aici să explic anumite principii.

Selecţionerii (Vladimir Dimitriev, Eugenia Tirdatova, Piotr Şepotinnik) s-au străduit să facă din situaţia dată un soi de experiment. Încă un motiv în favoarea acestuia a fost şi includerea în echipa noastră a finlandezei Kirsty Tykkulainen, care are o bogată experienţă în cinema - ca promotoare, diplomat şi actriţă. Ea a acordat un interviu publicaţiei Kommersant, sub titlul "Virginitatea unui film nu este mereu o virtute" (prezenţa altor calităţi nu ştirbeşte cîtuşi de puţin existenţa acesteia). Ea era de acord că standardul criteriului calităţii festivalurilor nu aduce neapărat rezultatul scontat, şi finalmente, pot ieşi nişte programe respectabile, dar plictisitoare. Eu personal consider că a venit timpul să încetăm a mai discuta despre festivalurile de tip A, şi despre faptul dacă se înscrie în acest grup festivalul moscovit sau ba. Specialiştilor le e demult limpede că genul acesta de clasificări alfabetice a devenit demult contraproductiv, şi, că cel mai important lucru este dacă festivalul se înscrie în industria cinematografică, gen Toronto sau Rotterdam.

FIFM mai are şi o obligaţie în plus - să corespundă imaginii megalopolisului Moscovei, ca una din cele mai impresionante capitale actuale ale Europei. Nici o altă capitală a Europei, în afara Berlinului, nu are un concurs de festival de proporţii. Pînă noul festival de la Roma se va pune pe picioare, Moscova are toate şansele să-şi arate, plenar, întreaga ţinută, măcar şi pe fundalul foarte optimist al emancipării pieţii cinematografice din Rusia.

Selecţionerii nu au avut timp să viziteze ţări cu tradiţii şi mode în cinema (America Latină, Răsăritul Îndepărtat), au fost nevoiţi să fie mai atenţi cu vecinii din jur. S-a dovedit, că există un strat foarte important cinematografic legat de spaţiul limbii ruse, sau adiacente acestei culturi, în Ukraina, Gruzia, Lituania, în Israel, în Iakutia şi chiar în Italia. Nu se poate vorbi neapărat de capodopere, dar e vorba de un cinema viu, interesant ca fenomen glocal (глобально-региональный феномен). Exact spre regiunile de limbă spaniolă se orientează festivalul de la San-Sebastian, dar asta nu-l împietează să habiteze în grupa A.

Mi-amintesc acum că anul trecut se iscase problema de a găsi un film autohton pentru concurs. A fost identificat unul în ultimul moment (celelalte au mers la festivalul de la Soci), acesta nu a luat nici un premiu, drept pentru care opinia publică a considerat că industria cinematografică nu a fost reprezentată corespunzător. În acest an în selecţia de bază au participat trei filme ruseşti. Două dintre acestea au fost premiate:  "Călătorie cu animale domestice", care a înhăţat un "Sfîntul Gheorghe de aur", iar - "Nimic personal" a Larisei Sadilova, premiul FIPRESSI. De astă dată s-a considerat că e ruşinos ca patru ani la rînd să încasăm premii (din cîte îmi amintesc, e vorba de doar trei, cu o pauză de un an). Situaţia în sine fusese comparată oarecum cu cea din perioada sovietică, cînd deşi se forma un juriu, premiile erau acordate sub presiunea ideologiei.

Masochismul naţional este reversul şovinismului. Dacă francezii suferă că de multă vreme deja nu au cîştigat Cannes-ul, nimeni nu arată acest lucru pe faţă. Iar dacă ar s-ar încununa de succes doi sau trei ani la rînd - sigur nu va face nimeni o tragedie din asta. Ei au o atitudinea foarte grijulie faţă de laurii aduşi din alte teritorii, şi în speţă, pe cei culeşi la festivalul din Moscova. Anume regizorii de frunte ai acestei ţări au venit în persoană la Moscova pentru a-şi prezenta filmele, fie şi în afara concursului. Cele mai intelectuale şi interesante conferinţe de presă le-au susţinut anume ei - Fr. Ozon, Pascale Ferran, Claude Lelouch. Iar ceea ce le lipsea acestor oameni la FIFM erau tocmai anumite structuri mai laxe, mai puţin formale, de comunicare, care trebuie să funcţioneze independent de A, B sau C. Iar în ceea ce priveşte grupa A, le pot spune celor îngrijoraţi că ea nu s-ar fi volatilizat;  Festivalul de la Moscova tocmai a primit acreditarea corespunzătoare de la FIAPF - Federaţia internaţională a producătorilor de film."

Noua modă în materie de comportament în public este să asculţi manele la telefonul mobil. Asta poţi vedea, cel puţin în Bucureşti, oriunde. Şi ce este ciudat, această pasiune o observăm mai ales la femei, la femeile tinere. În special, la liceene sau la fetele strident îmbrăcate, proaspăt sosite de la ţară...dar nu e obligatoriu. Acum toată lumea are mobil, care mai de care mai sofisticat sau mai colorat. E o raritate mai degrabă să nu-l ai, decât să-l posezi. Dar de unde s-a născut tendinţa de a-l pune să şi cânte? Se pare că spaţiul public nu mai e demult al nimănui. Îl domină, în mod democratic, oricine şi oricare. De aceea, a face mobilul să polueze fonic a devenit chiar o treabă firească. Mai ales, în mijloacele de transport. Mobilul e aparatul de la care se pretinde deja orice, de la a stoca şi transmite date şi mesaje, până la a face şi expedia imagini, şi acum, iată – acesta e pe post de gramofon. Dar ce distanţă între aceste două lumi: cea care a inventat gramofonul cu pâlnie şi civilizaţia mobilului! Aşa cum gramofonul a ajuns să fie substituit de pick-up şi CD-player, portabilul zgotomos şi enervant, va ajunge, cred, un emiţător de parfumuri sonore, după gama cărora ne va face sau nu plăcere să răspundem apelantului... Căci dacă e un obiect personal, intim, de ce să facem paradă cu el şi să stânjenim prin prezenţa lui spaţiul public, pe cei din jurul nostru?  

La Jurnalul Naţional a debutat campania Caravana Jurnalul 2007: Basarabia. Un prim material pe această temă aici. Merită urmărită desfăşurarea acestui proiect!