Overblog
Suivre ce blog Administration + Créer mon blog

Recherche

24 avril 2007 2 24 /04 /avril /2007 15:50

 Apariţia acestui volum sub auspiciile revistei britanice GRANTA este un dublu eveniment. Cartea marchează pe de-o parte istoria uneia dintre cele mai semnificative şi revoluţionare case de discuri din lume, ECM (înfiinţată în anul 1969), iar pe de alta, se constituie ca un obiect de artă, prin excelenţă. În toamna lui 2006 s-a trecut pragul celor o mie de albume editate de Edition for Contemporary Music (ECM), avîndu-l la cîrma imensului colos muzical pe acelaşi neobosit amfitrion, Manfred Eicher, cel care a regîndit temeiurile muzicii, plasînd expresia muzicală contemporană undeva la confluenţa dintre linia melodică, sunet, imaginea fotografică şi film. Poate deloc întîmplător, alături de multele nume promovate în cultura muzicală, undeva în fundal, uneori, apărea şi figura lui Jean-Luc Godard, al cărui film Vivre sa vie exercitase o atracţie aparte asupra viitorului "guru" de la ECM, după cum el însuşi o mărturiseşte într-un eseu intitulat The Periphery and the Centre. Din acel moment al începuturilor, cinema-ul a stat mereu alături de muzică, de estetica vizualităţii... Horizons Touched este un proiect editorial mare în toate sensurile, e un cărţoi de peste 450 de pagini, format mare (29 / 22 cm.), conţine o cantitate apreciabilă de exegeze despre artiştii, estetica, coperţile şi albumele apărute, "marca ECM", şi e, finalmente, cea mai completă istorie scrisă şi ilustrată a fenomenului ECM. Acest fenomen s-ar putea rezuma astfel: muzica cultă, elevată, elaborată în proximitatea tăcerii...Graţie acestui concept s-a descoperit şi arealul muzical nordic, cu întinderile sale nemărginite - care au inspirat cohorte de plasticieni, poeţi, scriitori, fotografi, muzicieni...dar s-au adus în Europa şi mulţime de instrumentişti din întinderile Asiei şi Africii. Jazzul, "muzica nouă", muzica clasică, "muzica experimentală", percuţionismul...din ultimii 35 de ani, au fost marcate în mod decisiv de "combustia" şi creativitatea acestei case de discuri. Astfel, avem posibilitatea prin intermediul acestui luxos op să ne convingem că cei mai interesanţi, creativi şi imaginativi muzicieni şi compozitori au lucrat cu acest label unic în felul său. Pentru mine, ca unul care scrie despre problematica vizualităţii, descoperirea cu mulţi ani în urmă a acestui pol creator a însemnat un mod şi o posibilitate de a investiga, e drept în mic, metamorfozele imaginii contemporane: de la peisaj la semn, de la constructivism la impresionism, de la concret la sugestia pură, de la schemă la panta rhei, prin intermediul designului, reproducerilor de picturi, fotografii şi secvenţe filmice. Picturile lui Mayo Bucher, bunăoară, au confirmat coperţilor de la ECM amprenta inconfundabilului, aşijderea şi soluţiile de design ale Barbarei şi Burkhart Vojirsch. Există o lungă listă de fotografi care au colaborat cu ECM, nu o înşirui aici, poate o voi face în alt context, dar spun acum doar atît: imaginea a jucat un rol capital în opera de promovare a muzicii şi vocalisticii contemporane, iar felul în care a făcut-o merită o discuţie aparte, foarte detaliată. ECM a semnalat şi dezvoltat dintotdeauna această minunată idee...

Nu-mi pot reprima tentaţia să anunţ că acest text a fost scris sub influenţa sonoră a minunatului album Passing Images, al acordeonistului Frode Haltli (ECM 1913). Un produs pur ECM, inspirat de fjordurile scandinave...

Partager cet article

Repost0
23 avril 2007 1 23 /04 /avril /2007 11:02

"Lui Scaurus îi voi recunoscător pînă la moarte pentru că m-a pus de tînăr să-nvăţ greceşte. Eram copil încă atunci cînd prima oară am încercat să trasez cu stilul caracterele unui alfabet necunoscut: începeam marea mea înstrăinare şi lungile călătorii şi simţămîntul unei alegeri tot atît de deliberate şi involuntare ca dragostea însăşi. Am iubit această limbă pentru flexibilitatea trupului ei bine alcătuit, pentru bogăţia vocabularului dovedind la fiece cuvînt contactul direct şi variat cu realităţile şi pentru că aproape tot ce oamenii au spus mai bine a fost spus în greceşte (...) greaca are în spatele ei tezaurele sale de experienţă umană şi statală. De la tiranii ionieni la demagogii Atenei, de la austeritatea pură a lui Agesilaos la excesele unui Dionisiu sau Demetrios, de la trădarea lui Demaratos la credinţa lui Filopoimen - tot ce fiecar din noi ar putea încerca spre răul sau binele semenilor a fost, cel puţin o dată, făcut de un grec. Acelaşi lucru şi despre opţiunile personale, de la cinism la idealism, de la scepticismul lui Piron la visurile sacre ale lui Pitagora; refuzurile şi asentimentele noastre au fost deja exprimate, viciile şi virtuţile au modele greceşti. Nimic nu egalează frumuseţea unei inscripţii latine votive sau funerare: cele cîteva cuvinte săpate în piatră rezumă, cu impersonală maiestate, tot ce lumea are nevoie să ştie despre noi. Impreriul l-am administrat în latineşte; epitaful meu va fi cioplit pe zidul mausoleului de pe malul Tibrului tot în latină, dar ca grec aş fi vrut să gîndesc şi să trăiesc."

SURSA: Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian, traducere de Mihai Gramatopol, Humanitas, 2006, pp. 33-34. 

Partager cet article

Repost0
18 avril 2007 3 18 /04 /avril /2007 12:15

Contemporana Romă nu este lipsită de monumentalitatea şi dinamismul epocilor de altădată. Ea duduie de trafic, animaţie, poluare, turişti şi venetici (limba română, dimpreună cu graiul basarabean, o poţi auzi şi în Campo de' Fiori, dar şi la Piazza del Popolo). Rămîi foarte puternic impresionant de ritmul oraşului, "asezonat" peste tot de hoardele de motorete, motociclete şi mai puţin, biciclete. Nimic din molcomeala oraşelor germane mai mici, şi nici din cele elveţiene. Aici ai sentimentul, adesea, că te pierzi în acest tumult şi freamăt vulcanic. Pe fundalul static şi stenic al puzderiei de monumente şi edificii, clocotul acesta e parcă mereu un intrus! Dar chiar aşa şi este, căci tuturor le este prea strîmt la Roma, poate nicăieri nu mai resimţi aşa acut acest dur sentiment al supra-aglomerării, foşgăielii, zgomotului, huruitului motoarelor (poate doar la Moscova, auto-intitulată cîndva "cea de-a-treia" Romă). Cu cît te îndepărtezi în timp, din momentul plecării de la Roma, ai sentimentul că forfota aia e chiar lipisioasă, aderă şi atentează la liniştea fiinţei tale...pe care o tulbură. Ce anume tilbură la Roma? Într-un lung eseu despre Venezia, Fondamenta degli incurabili, Joseph Brodsky insistă asupra meteorologiei acestui oraş, asupra ceţii hibernale, asupra inundaţiilor (acqua alta)...În umila mea opinie la Roma te furnică firescul lucrurilor. Aici nu te panichează nimic, ca-n marile metropole ale Europei. E atît de mult care să-ţi atragă atenţia, încît aproape că nu observi nimic deosebit. Faci parte din ele. În Giardini dei aranci  (pe Monte Aventino) am urmărit, de fapt am fost martor involuntar, următoarea scenă. Pe parapetul de piatră, dincolo de care se deschidea o splendidă panorană a oraşului, stătea mai multă lume, iar o pereche de tineri se săruta pătimaş şi hulpav, fără să le pese de splendorile turistice aflate în spatele lor. Tiptil, s-a apropiat de ei o doamnă, între două vîrste, care le-a cerut îngăduinţa să-i fotografieze. Încuviinţînd, tinerii şi-au continuat hărjoana...iar alături de iei, o altă pereche, "performa" la cote maxime...Fotografa, pe semne, americancă, era în mod evident o profesionistă, căci retrăgîndu-se puţin, a tras hotărît un shooting fotografic de pe un trepied, iar atenţia ei a fost imediat capturată de prezenţa ceilorlalţi amorezi exhibiţionişti. Erau atît de preocupaţi unul de celălalt încît nici ei înşişi nu-şi dăduseră seama că sunt priviţi, fotografiaţi, cum şi-au lăsat genţile pe jos, cum au alunecat eşarfele de la gît; totul devenea de un erotism fără şovăire, năvalnic...Ce regizor de la Hollywood ar putea obţine de la actorii săi un act atît de firesc, indimenticabil? Cei doi, ca la comandă, dar mieroşi şi nedezlipiţi s-au retras agale de pe parapet - pentru a se aşeza undeva printre delicaţii arbuşti de portocal...N-am mai urmărit deznodămîntul, căci vuietul urban din proximitatea lui Circo Massimo ne-a chemat întracolo. Ne-am tot întrebat cum se poate ca în acel areal, în valea Marcia, în imediata apropere a imensului recipient care a slujit ca arenă pentru cursele de cai pînă în veacul al VI-lea, a bisericii Santa Maria Cosmedin şi Tempio di Vesta, dimpreună cu Musei di Roma, să găseşti acel întins maidan, verde, sec, cu cărări bătătorite de paşii trecătorilor...ei bine, astea sunt acele momente necesare de respiro în interiorul pînzei urbane. Fără de care Roma contemporană s-ar fi sufocat demult. Culmea este că pe aceste parcele nu parchează nimeni. Nici nu pot visa la aşa ceva, căci astea aparţin exclusiv oamenilor, pietonilor, amorezilor - insule ale voluptăţii şi ale hedonismului de nimic îngrădit...Foto: Roma, Texturi urbane, pe Via dei Cappellari, lîngă Campo de' Fiori. Vladimir Bulat

Partager cet article

Repost0
16 avril 2007 1 16 /04 /avril /2007 11:33

După aşteptări lungi, şi emoţii pînă în ultimul moment că ar putea să nu vină, iată că în seara zilei de sîmbătă regizorul rus Nikita Mihalkov a descins la cinematograful Scala din Bucureşti. L-am văzut de aproape, avea un costum gri, şi o cruce monarhică în piept. Era uşor tras la faţă, dar păşea hotărît, căci urma să ruleze cel mai "titrat" film al său, Утомленные солнцем (1994), tradus la noi, inexact, Soare înşelător. Nu-mi pot reprima repulsia şi jena pe care le-am resimţit cînd cei ce s-au perindat pe scenă erau numai miere şi lapte la adresa acestui "Spielberg al Rusiei" (ce calificativ jenant pentru ambii creatori, care nu au nimic în comun!). Mihalkov e un tip dintr-o bucată, firesc, modest, hazos, guraliv, "băiat de-al nostru" - nimic din morga ce-i este atribuită şi encomiastica care-i este adresată...CTPopescu a fost în cea mai mare măsură caraghios şi penibil, cînd a pregătit un discurs scris, căci nu-i "putea vorbi liber domnului Nikita M."! Copleşit de emoţie, şi la costum, CTPopescu a arătat că mina lui ascunsă sub masca "furiilor proletare" este, în fapt, platoşa în spatele căreia îşi ascunde firea scriitoricească, dedublată. Filmul a arătat cum teroarea comunistă avea, aparent, chipul unei poveşti, dar care se insunua treptat, vîrtos, rapace, fără milă. Poate personajul cel mai ilustrativ pentru o astfel de derută e aceea a camionagiului caruia nevasta i-a spălat cămaşa, iar în buzunarul ei se afla biletul cu adresa unde trebuia să livreze nişte mobile! Reţinuse el un nume de localitate, dar nu mai era ea acolo...nici cinstea ce-o avea Kotov altădată nu mai era aceiaşi...urma să fie arestat de NKVD în după-amiaza acelei duminici, în care adunat printre ai săi, se simţea cel mai confortabil, reconfortant, liniştit, bine-dispus... Vechiul regim, cel ţarist, încă mai "fumega" în discuţiile de la "Dacha nr. 9", chipurile, manierele, discuţiile mai erau pe "stil vechi", burgheze, rafinate, alese... În acest decor decadent, rustic, apare Mitea, fostul admirator şi iubit de taină al Marusei, actuala soţie a lui Kotov, deghizat într-un bătrîn nevăzător, neîngrijit, dar amuşinînd toate şi pe toţi ai casei ascunse în mijlocul naturii. Componenta olfactivă face cu atît mai sinistră omniprezenţa poliţiei secrete, NKVD-ul, care se inflitra pretutindeni...Mitea venise să-l "monitorizeze" pe Kotov, spre a-l prinde în mreje, şi pentru a-l preda ortacilor ce urmau să apară cu maşina neagră. O face într-un mod subtil, meşteşugit, profesionist, astfel încît nimeni nu se prinde de scopul real al apariţiei lui atît de neaşteptate, după mulţi ani, căci altădată el fusese un apropiat al tatei Marusei, dar acum a venit să-i nenorocească pe toţi, căci după Kotov urmau a fi să fie "ridicaţi" cu toţii!  Că nu i-a fost uşor să o facă ne-o spun chiar primele secvenţe ale filmului, cînd Mitea vine acasă, şi încearcă să-şi "configureze" destinul prin intermediul ruletei ruseşti...dar şi cele din final, acelaşi, se sunicide în baie, după ce şi-a dus la împlinirea misiunea de "înfundare" a foştilor burghezi, a propriei iubiri. Fostul ofiţer este  cu sălbăticie desfigurat de cei cărora fiica lui, Nadia, de şase anişori, le intuise intenţiile animalice. Iată ce-l întreabă pe unul din ei, văzîndu-l mîncînd şi transpirînd în duhoarea maşinii negre, care în va duce pe tatăl său la moarte: „De ce ai fugit de la Grădina zoologică? Nu ţi-a mai plăcut mîncarea pe care ţi-o dădeau?”. Peste puţină vreme va apărea Утомленные солнцем-2 (Soare înşelător-2), aflat în post-producţie. La aproape un deceniu şi jumătate de la apariţia acelui film, cum se va schimba oare perspectiva regizorală asupra Răului, barbariei, inumanului sistem politic lăsat moştenire de Stalin?

 

Partager cet article

Repost0
14 avril 2007 6 14 /04 /avril /2007 12:14

Partager cet article

Repost0
11 avril 2007 3 11 /04 /avril /2007 20:57

La 12 aprilie 1961 zbura în cosmos prima navă spaţială avînd la bord pe cosmonautul Yury Gagarin (dreapta). În fiece an, în era sovietică, această dată era una foarte importantă, şi era marcată cu roşu, ca sărbătoare de prim rang! Au trecut 46 de ani din acea zi de primăvară...omenirea a făcut un pas imens în explorarea propriilor limite, dar şi în efortul de a înţelege relaţia lui cu universul. Cosmonautica a făcut ca omenirea să creadă în posibilitatea transgresării limitelor terestre, iar unii spun chiar că, acolo sus, au fost martorii unor fenomene "ciudate", "misterioase"... se apropie o jumătate de secol din acel moment, timp în care prin spaţiul extra-terestru s-au perindat zeci şi zeci de astronauţi, exploratori, spioni ai cerului. Planeta pămînt nu mai e singurul refigiu, adăpost şi culcuş al omului! Mai nou, s-a lansat moda plimbării în spaţiul cosmic al miliardarilor... Explorarea Cerului nu mai e, exclusiv, pentru ştiinţă, supraveghere, analiză, control, armată, ci şi pentru divertissement înalt. FOTO: Vladimir Musael'jan (în foto cel din stînga).

Partager cet article

Repost0
7 avril 2007 6 07 /04 /avril /2007 12:36

începutul unei omilii a Sfîntului Epifanie al Ciprului

la Sîmbăta Mare

Ce este aceasta?  Tăcere mare şi linişte mare pre pămînt... tăcere mare, pentru că Împăratul doarme

pămîntul s-a cutremurat şi s-a liniştit, pentru că Dumnezeu cu trupul a adormit

şi pre cei adormiţi din veac i-a sculat în schimb.

Dumnezeu în trup a adormit, şi iadul s-a înfiorat

Dumnezeu pentru scurtă vreme a adormit, şi pre cei din iad i-a deşteptat.

Îndoită astăzi venirea Stăpînului

îndoită iconomia

îndoită iubirea de oameni

îndoită pogorîrea şi îndoit pogorămîntul

îndoită asupră-vegherea cea către oameni

din Cer pre pămînt, de pre pămînt în cele mai dedesubt ale pămîntului

Dumnezeu vine: porţile iadului se deschid.

Cei adormiţi din veac, veseliţi-vă

cei ce şedeţi în întuneric şi în  umbra morţii, primiţi Lumina Cea Mare

cu robii Stăpînul

cu morţii Dumnezeu

cu muritorii Viaţa

cu cei vinovaţi Cel fără de vină

cu cei dintru întuneric Lumina Cea Neînserată

cu cei robiţi Slobozitorul

şi cu cei din cele mai dedesubt Cel mai presus de ceruri

Hristos pre pămînt, crezut-am

Hristos între cei morţi, împreună să ne pogorîm şi să privim tainele cele de acolo

să cunoaştem întru ascuns minunile sub pămînt ascunse

să învăţăm cum şi celor din iad s-a arătat propovăduirea

Dar ce, pre toţi îi mîntuieşte, arătîndu-Se în iad, Dumnezeu?

nu, ci şi acolo pe ceia ce au crezut.

Ieri cele ale iconomiei, azi cele ale stăpîniei

ieri cele ale neputinţei, azi cele ale domniei

ieri cele ale omenirii, astăzi cele ale Dumnezeirii se arată

ieri a fost lovit, astăzi loveşte cu fulgerul Dumnezeirii locaşul iadului

ieri a fost legat, astăzi cu legături de nedezlegat leagă pe cel tiran

ieri a fost osîndit, astăzi celor osîndiţi slobozenie le dăruieşte

ieri slugile lui Pilat Îl batjocoreau, astăzi portarii iadului, văzîndu-L, s-au cutremurat...

                                                tălmăcire din greaca veche de Adrian Tănăsescu-Vlas

 Foto: Vladimir Bulat, februarie, 2006, Fierbinţi-Ialomiţa

Partager cet article

Repost0
2 avril 2007 1 02 /04 /avril /2007 13:59

fiu foarte onest, îmi displace barocul! Îmi crează un disconfort interior întregul său sistem de pliuri, umbre, sinuozităţi şi curbe şi contracurbe...De aceea, n-am fost prea atras, la Roma, de salba sa de bazilici, mai vechi şi mai noi, placate şi renovate cu imense cortine şi faţade baroce. Dar ceea ce era cu adevărat remarcabil erau "straturile" lor incipiente, originare, fundamentale. Personal pentru mine, Baptisteriul din coasta giganticei San Giovanni in Laterano, considerat a fi cel mai vechi din lumea creştină, prin sobrietatea şi austeritatea sa arhitecturală şi formală, este infinit mai important decît cea de-a doua ca importanţă catedrală a Romei (după San Pietro, se-nţelege). Forma sa circulară, murii netencuiţi şi resturile de fresce vorbesc infinit mai mult despre esenţa creştinismului decît opulenţa, masivitatea şi aglomerările de sculpturi şi decoraţii ce pot fi consemnate în interiorul  lui San Giovanni in Laterano...Textura asta a materialelor, a structurilor iconografice şi simplitatea atmosferei planimetrice se înrudeşte foarte bine cu mediul catacombelor. A acelor "recipiente" în care primii creştini, urmînd exemplul sectelor milenariste evreieşti, se retrăgeau în sînurile reci şi umede ale pămîntului pentru a-şi depune morţii, iar ulterior, slujind ca spaţii liturgice. La catacomba San Sebastian (de pe Via Appia Antica) am remarcat două mici stele funerare, încastrate în peretele de calcar, reprezentînd două personaje cu nimb şi cu mîinile încrucişate, cu săgeţi înfipte în piept. Acestea, fiind de mici dimensiuni, nu puteau servi ca plăci tombale, care să acopere alveolele funerare, nici nu se practica sculptura pe acestea, ci ar fi putut avea un rol decorativ sau apothropaic...rămîne de studiat rolul acestora, căci acolo unde se aflau nu cred că aveau legătură cu acea capelă amenajată în cinstea Sf.Sebastian. Poate că acestea erau proto-sculpturile bazilicilor ce urmau să apară după "legalizarea" creştinismului, reprezentîndu-l pe chiar mucenicul numele căruia a dat identitate acestui spaţiu?

 Cert este că după un veac de la decaparea/amenajarea şi punerea în circuitul turistic al primelor catacombe, şi chiar dacă există deja o bibliografie extinsă asupra acestui tip de arhitectură subterană, mai rămîn încă multe semne de întrebare asupra sistemului lor semantic, iconografic, planimetric, antropologic etc. Şi este cu atît mai dificil de imaginat cum s-au realizat acestea, ţinînd cont de posibilităţile tehnice, logistice, ştiindu-se că opaiţul de lut era singura sursă de lumină... Poate cel mai sugestiv atmosfera catacombelor a fost invocată de amintitul deja Vladimir Ern care, petrecînd cîţiva ani la Roma, în anul 1912, a fost martorul deloc grăbit al unei pomeniri a Sfântului Valentin: 

În 14 aprilie catacombele San Valentin vădesc un spectacol ieşit din comun. Închise de regulă pentru public, acestea se deschid pentru o singură zi pe an spre a se celebra o ceremonie modestă, se pomeneşte printr-o slujbă religioasă memoria mucenicului înhumat aci. Către orele patru ale după-miezii ieşirăm dincolo de zidurile lui Aurelian prin Porta de Popolo – pe Via Flamminia, străveche arteră consulară, – am observat câteva grupuri grăbite, ce se îndreptau, pe semne, tot întracolo. Am parcurs circa o verstă lăsând în urmă graţioasa biserică a Sf. Andrei, înălţată de Vignolo, am cotit-o spre dreapta şi ne-am pomenit în faţa intrării în catacombe. Aici lume se adunase multă, viermuiala acoperind aproape cu totul ruinele, ce abia se iţeau de-asupra pământului, ale bazilicii Sf. Valentin. O carte veche „De lokis sanctis martyrium”(Despre locrurile sfinte) o numeşte pe aceasta mirifice ornata, acum însă arheologilor le vine deosebit de greu – pe bază de texte şi date istorice – să demonstreze că aceste jalnice rămăşiţe aparţineau uneia din cele mai cinstite locaşuri ale Romei creştine. Intrat în catacombe, la primul nivel, cel aflat pe o treaptă cu Via Flamminia, celelalte două situate deasupra deasupra acestuia sunt escavate în dealul de alături, m-am făcut martorul unei privelişti neobişnuite. Spaţiul îngust al galeriilor subterane era înţesat compact de poporul credincios. Zidurile şi tavanele calcaroase de o culoare verzui-galbenă se arătau viu iluminate de mulţimea de lumânări. În adîncuri se înălţa altarul. Lîngă acesta un grup de preoţi cu voci iuţi slăveau pe mucenicul care s-a jetfit aci fără cîrtire. Era cu neputinţă a se pricepe ce anume cîntau aceştia, dar numele sfîntului care se repeta adesea avea tăria să spulbere puterea timpului şi a uituciei – te umplea de tandreţe şi emoţiona pînă la lacrimi. Cînd preoţii au început procesiunea dimpreună cu întreaga adunare, mergînd prin toate galeriile, slavoslovind, - galeriile prea puţin numeroase în comparaţie cu nesfîrşitele tuneluri ale altor catacombe romane – mi s-a părut că deîndată a reînviat acea încărunţită străvechime, ca şi cum ar fi fost vorba de o adunare a drepţilor în jurul proaspătului mormînt al fratelui lor martirizat; arătarea radioasă a creştinismului primar al catacombelor resimţindu-se copleşitor de aproape. Era aceiaşi lumină tremurată, aceleaşi morminte paşnice de-a lungul pereţilor, aceleaşi sarcofage cu a lor simbolistică incifrată, aceleaşi măruntaie neprihănite ale Pământului amuţit, primind în interioru-i vlăstarele Cuvântului Dumnezeiesc... Preoţii, trecând prin toate galeriile, s-au reîntors către altar. Slujba sfîntă a luat sfîrşit. Paznicul a adus doauă scaune: pentru un monsignor în mănuşi roşii, retras cu smerenie într-un colţ, precum şi pentru profesorul Horatio Merucchi...Acest omuleţ grizonat cu un nas proieminent şi cu ochii mari albaştri-gri a urcat pe scaun, şi cu o simplitate ieşită din comun a început să expună rezultatele cercetărilor sale Il cimitero e la Basilica di S.Valentino. Am privit către audienţă. Ostaşii şi femeile simple cu prunci în braţe se amestecau cu intelighenţia cu gulere înalte şi cu doamnele ce purtau nişte pălării impunătoare. Dar feţele tuturor erau serioase, concentrate, însufleţite de atenţie, armonizau cu lumina mişcătoare, fragilă şi parfumată a cerii. Chiar dacă anumiţi copii se şuşoteau între ei, şi se amestecau printre picioarele celor adulţi, mă gândeam că Romei terestre cu ai săi turişti impardonabili nu i-a prea fost dat să vadă astfel de manifestări ale evlaviei. Viaţa Sfântului Valentin este rodul unei redactări păgâne târzii, iar pe de-asupra ea e strîns ataşată povestirii legate de ascunderea la Roma a doi persieni notorii, Avdiphatius şi Avvacum. Rezultat al unei analize critice şi a verificărilor arheologice, grăuntele de adevăr care ţine de istoria vieţii Sfântului Valentin pare a se reduce la nişte fapte simple, dar grăitoare. În vremea Împăratului Claudius Goticul (268-270), pe fundalul unor nemulţumiri în rîndurile sărăcimii romane, a izbucnit obişnuita revoltă contra creştinilor, care erau învinuiţi pentru toate eşecurile mult-slăbitului imperiu. Astfel, la anul 269 printre cei 260 de martiri a căzut răpus şi slujitorul Domnului, Valentin, care se remarcase prin comportamentul său militant. Un act adaugă că el a fost îngropat „în acelaşi loc în care fusese decapitat – in eodem loko, ubi decollatus est. Acest loc, situat la întrarea în catacombă a şi pus începutul acestui cimitir creştin...”[traducerea îmi aparţine].

Foto: detalii din capela catacombei San Sebastian, 27 martie, 2007.

Partager cet article

Repost0
30 mars 2007 5 30 /03 /mars /2007 10:14

Foto: Zidul pridvorului la biserica Santa Maria in Trastevere, pictura reprezintă scena Bună-Vestirii (Renaştere tărzie).

Prima călătorie la Roma, în Cetatea eternă a Papilor, avea ca obiectiv major un periplu complex şi gradat prin civilizaţia Creştinismului, dar fără a neglija relicvele şi vestigiile rămase de la Roma antică, păgînă şi politeistă. Se spune că Roma este o creaţie a papalităţii, fiind marcată în mod definitoriu de cultura, civilizaţia, gusturile şi estetica papilor. Şi acest lucru e chiar vizibil peste tot. Totuşi, înclin să-i dau dreptate lui Vladimir Ern, un savant şi activist de la începutul secolului al XX-lea (mort prematur în 1917) care "vedea" în Roma şapte oraşe distincte: arhaic, republican, imperial, medieval, renascentist, baroc şi contemporan. Plus de asta, Ern fusese foarte atras şi de Roma subterană. A lăsat cîteva scrisori romane, iar majoritatea lor sunt dedicate Romei subpămîntene. Acest imens sistem funerar aproape că face concurenţă, pentru călătorul cultivat, Romei terestre, zgomotoase, solare! Prima impresie pe care ţi-o lasă această metropolă întinsă în jurul sinuoasei scurgeri a Tibrului (Fiume Tevere) este chiar apoteoza eclectismului, a gustului plenar pentru diversitatea formelor, a cromaticii şi volumetriei de nimic cenzurate. Adierea prietenoasă a Mediteranei şi-a lăsat amprenta pe "faţa" foarte ridată şi greioaie a urbei străvechi, născute aici acum aproape trei milenii. Te surprinde numărul foarte mare de biserici şi bazilici, dar această constatare e oarecum comună dacă e să ţinem cont că din acest loc a fost condus un imens imperiu vreme de mai multe secole. Şi, prin urmare, viaţa spirituală şi-a avut rolul său privelegiat. Forurile din chiar inima capitalei (Roman, Traian, Nerva, Caesar, Imperial,  Vespasian, Augustus ş.a.) conservă o vegetaţie luxuriantă, extinsă, şi se consideră a fi aceleaşi oaze de respiro urban lăsate posterităţii încă din acele timpuri cînd acestea au fost zidite. Or, acest fapt nu poate fi ceva întîmplător, accidental, natura la Roma este parte integrantă a peisajului, s-a împletit organic cu arhitectura şi trepidarea biologică a metropolei. Într-o minunată şi erudită carte-dialog, unică în felul său, editată acum cîţiva ani, ROMA CAPUT MVNDI (Ed. Humanitas, 2000), Teodor Baconsky îl întreba pe regretatul Horia Bernea: "Cum te simţi, ca ortodox, la Roma? Ai sentimentul că ai venit în Cetatea eternă ca pe un teritoriu prin tradiţie ostil, sau resimţi Ortodoxia ca pe o stare naturală, care te însoţeşte pretutindeni şi nu admite discontinuiţăţi...". Personal, m-a simţit acasă în această imensă urbe, căci tradiţia iconografică bizantină, primordială a Creştinismului, nu numai că nu este pusă în surdină, ci e chiar energia în jurul căreia pivotează întregi straturi culturale, artistice şi spirituale (străvechi mozaicuri, icoane din perioada de dinaintea schismei papale, plăci funerare din perioada "simbolică" a paleocreştinimului, texte gravate în marmură etc. - sunt la mare cinste în bazicilicile şi bisericile Romei). Iar vizita la biserica San Clemente, din proximitatea Colisseumului, a avut menirea de a confirma acea putere şi energie prin care creştinismul a răzbătut şi s-a inserat în tradiţia existentă, şi a înflorit prin tulburătoarele ei forme, practici şi forţa de regenerare. Întreaga istorie a Bisericii terestre poate fi urmărită în acest loc, prin coborîre la adîncimea cîtorva metri sub nivelul de călcare actual, sit conservat şi pus în valoare cum puţine mai pot fi văzute în această lume. Aici te copleşeşte gîndul că în trecutele două milenii ale creştinismului pămîntul s-a înălţat, şi îţi dai serios seamă că una e să ştii, şi alta e să şi vezi acest lucru! Templu mithraic, bazilică paleocreştină, biserică timpuriu-medievală care conservă vizibile urme de frescă cu Minunea Sfîntului Clement, Mutarea moaştelor Sfîntului Chiril şi diverse alte scene recongoscibile, precum şi biserica actuală, cu mozaicuri de secol XII (cu Mielul Lui Dumnezeu înconjurat de cele 12 oi - Apostolii) - admirabil conservate, precum şi picturi renascentiste, în capela Sfintei Caterina, datorate lui Masolino da Panicale (1428). Călătoria asta în timp evocă şi coborîrea în catacombe, dar şi intrarea în nenumăratele baptisterii, tainiţe, sacristii şi basilici subterane de care Roma e atît de mîndră. Roma renascentistă şi barocă a avut de la cine învăţa, dar calmul şi interiorizarea acelor vremi nu se va mai repeta. Faţadele majorităţii bisericilor şi bazilicilor sunt impunătoare, maiestuoase, menite să impresioneze. Există o întreaga respiraţie a amplorii, a grandorii specific catolice (S.Pietro, S.Maria Maggiore, S. Croce in Gerusalemme, San Giovanni in Laterano, San Paolo fuori le mura etc. ), dar există şi locuri discrete, de reculegere (Qui Vadis?, S.Sabina, S.Maria in Trastevere, S.Maria in Cosmedin, Santa Pudenziana, Santa Prassede, San Pietro in Vincoli, aceasta din urmă conservă somptuosul mormînt al Papei Iuliu al II-lea, lucrat de Michelangelo, cu tulburătoarea statuie a lui Moise). Lîngă Santa Sabina am dat de Giardino degli Aranci, o grădină de citruse aidoma celor de care abundă Roma, dar care oferă avantajul de a-ţi arăta oraşul de pe o colina, Aventino. De aici, după o lungă plimbare prin Trastevere, pitorescul cartier ce aminteşte pe alocuri de lagunara Venezie, te poţi relaxa privind maiestatea unui oraş care nu are verticale acuzate decît pentru campanile, cupole de bazilici şi imenşi pini avînd forma, uneori, a "ciupercii atomice". Şarmul acestui oraş este conţinut anume de orizontalitatea sa, de pitorescul pieţelor (Campo de' Fiori atrage prin mulţimea mirodeniilor şi ierburilor exotice), de coloritul faţadelor, de "machiajul" sters al acestora. Dacă priveşti cu luare aminte harta actuală a Romei, pusă pe vericală, nu se poate să nu observi că, marcată de zonele sale verzi din lateral, ea descrie prin centrul său istoric o uriaşă clepsidră. Or, trecerea timpului, încă din vechime, a fost închipuită anume prin scurgerea nisipului fin în interiorul unei crepsidre. Emoţionat şi vesel nu poţi să nu te simţi ca o particulă infinitezimală a acestui nisip - în interiorul ruinelor Romei antice şi vestigiilor aritecturale vechi şi contemporane... În încheierea acestor note fugare despre capitala Italiei doresc să spun că de cel mai mare folos, în intensul periplu roman, mi-a fost, printre altele, volumul bogat ilustrat şi comentat ROMA ghid turistic şi cultural (autor: Corneliu Obraşcu), produs de editura Artefakt.        

Partager cet article

Repost0
17 mars 2007 6 17 /03 /mars /2007 22:16

După aproape o săptămînă petrecută într-un Bucureşti prăfos, zgomotos şi tracasant, se poate evada într-un week-end liniştit, sau doar pentru cîteva ore în zona pitorească a judeţului Ilfov, care oferă o imagine de agrement deloc plicticoasă, să amintesc doar de mănăstirile Pasărea, Cernica, Căldăruşani, Sitaru-Balamuci, pentru a indica nişte trasee liniştite, cu lacuri şi pădurici care stau să înverzească...în cîteva zile, pînă la Sfintele Paşti, verdeaţa va izbucni într-o vegetaţie proaspătă şi fragedă. Economia naturii este mereu liniştitoare, reîmprospătată, reînnoită, într-un răspăr triumfal cu ritmul bezmetic şi acru al oraşului, a dezlănţuirii betoanelor, a asfaltului incandescent...

Chiar dacă în cîteva locuri din jurul lacului Căldăruşani era vădită avertizarea precum că pescuitul este interzis, am surpins această imagine cu un stol de pescari care trăgeau din greu năvodul binecuvîntat cu peşti!

Partager cet article

Repost0