Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

26 août 2006 6 26 /08 /août /2006 10:55

Scriam in data de 8 iunie despre procesul de reconstructie a fostului Memorial al Gloriei Militare din Chisinau ca despre o afirmare si statornicire a statalitatii moldovenesti (in esenta, a 'moldovenismului' anti-romanesc), printr-un transfer simbolic al mitulului eroului sovietic asupra faptelor de glorie ale "poporului moldovenesc". Iata, in 24 august, s-a deschis cu mare fast acest ansamblu arhitectural denumit: 

Complexul Memorial “Eternitate” 

De importanta cruciala a evenimentului ne putem da seama daca vedem personajele din prim-plan: Vladimir Voronin, presedintele RM (centru), Vasile Tarlev, prim-ministrul RM (dreapta), Marian Lupu, presedintele Parlamentului RM (stinga), precum si prin prezenta IPS Vladimir, Mitrolopitul Chisinaului si a intregii Moldove (in planul secund - cu camilafca alba pe cap).  

Constructia din planul ultim, conform arhitectului-sef interimar al Capitalei, Nicon Zaporojan, este complexul cultural „Gaudeamus”. La ce-o folosi, oare, acesta?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
25 août 2006 5 25 /08 /août /2006 20:18

Doresc să augmentez ghidul meu prin Chişinău cu o serie de fotografii, făcute în ultimii doi ani, care să arate frumuseţea faţadelor de la casele care au scăpat urgiei demolărilor din ultimii 30 de ani...Poate că astea vor avea o soartă mai bună? Doar Bunul Dumnezeu ştie ce soartă va avea acest oraş în anii următori...

Casă în stil neo-gotic, de după 1900, aflată în strada Lazo, Nr. 14. Este declarat monument de arhitectură. Actualmente este un sediu de ambasadă.

Casa Casso (1878), aflată pe strada Eminescu, Nr. 52,  colţ cu strada Veronica Micle (grav avariată, lăsată în paragină deşi este declarată monument de arhitectură)

 

Detaliu de coronament de fereastră al Casei Casso (1878).

Casă de locuit interbelică, aflată pe strada Sciusev Nr. 35, excelent restaurată. Actualmente se află un sediu administrativ municipal.

Casă de locuit de la finele secolului al XIX-lea, aflată pe strada Lazo Nr. 7, excelent conservată - exemplar caracteristic pentru casele boiereşti de oraş.

 Casă din perioada interbelică, care imită locuinţele ţărăneşti, a avut intrarea dinspre stradă, in ax, aceasta a fost obturată ulterior. Se află pe strada Puşkin, Nr. 13.

Casă de locuit de la debutul secolului al XX-lea. Se află pe strada Mateevici. Actualmnte se află Oficiul Stării Civile al Sectorului Centru. destul de reuşit restaurată. Merită văzută. Mai ales că în spatele ei se află sediul Ambadasa Elveţiei şi Pro Helvetia, care şi-au construit o clădire în spirit "constructivist".

 

Casă de locuit cu două nivele de pe la finele secolului al XIX-lea. Aflată la intersecţia străzilor Puşkin şi Sciusev, vis-a-vis de Biblioteca pentru copii "Ion Creangă". Pe vremuri, era la parter un magazin cu ape minerale, de unde puteai procura toate apele curative ale Caucazului - o binecuvîntare pentru intestine dar şi pentru papilele gustative...Acum, în exact acelaşi spaţiu, se află localul cu cea mai variată cafea din oraş - Coffee Beans. Feroneria balconelor de la etaj este cea originală.

 

Casa Gamburd, cu blazon, pe strada Bucureşti, Nr. 63, foarte aproape de Ambasada României, construită în interbelic. De bunicul sculptoriţei Miriam Gamburd. De când mă ţin minte în partea din faţă a imobilului a funcţionat o farmacie. De stat. Cred că avenit vremea ca moştenitoarea marelui artist plastic Moisei (Max) Gamburd să fie revendicată de familie...

Monument de arhitectură. Final de secol XIX, se află pe strada Puşkin, Nr. 11. Are o faţadă experisivă şi cu o pereche de grifoni sculptaţi, de-asupra ferestrei semicirculare în partea superioară. Este unul din specimenele de anvergură arhitecturală de prim rang. Termopanele care au înclocuit veche tocărie i-au furat aspectul său matricial...  

ADDENDA: Cam aşa arată blocurile noi din zona veche a oraşului, acesta este dat în folosinţă în 2006.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
25 août 2006 5 25 /08 /août /2006 18:02

  „Însemnările unui guvernator

  Pe bună dreptate se spune că şi cărţile au soarta lor. Unele devin vizibile şi de fac utile sau căutate dintru început, de la apariţia lor, altele – rămân pentru multă vreme sau pentru totdeauna într-un con de umbră. Din cea de-a doua categorie se poate considera şi volumul de memorii al Contelui Serghei Dmitrievici Urusov (1862-1937) – „Însemnările unui guvernator” (Chişinăul la 1903-1904), editată în 1907, la editura lui V.M.Sablin din Moscova. Ea a fost reeditată de curând la editura din Chişinău, „Litera*.  Dar niciodată – tradusă în româneşte. Scrisă într-un stil vioi, atractiv şi foarte accesibil, volumul fostului guvernator al administraţiei ţariste la Chişinău este o carte de căpătâi pentru înţelegerea strcturilor birocratice ale acelor timpuri, dar nu în ultimul rînd a vieţii şi moravurilor în acea provincie românească, aflată sub jurisdicţie rusească, şi în al cărei areal multicultuiral şi multietnic s-a produs unul din cele mai tulburătoare şi tragice evenimente ale debutului de secol XX – „Pogromul evreiesc” de la Chişinău din 1903, intrat în istoria universală ca un început al ciocnirilor politicii de discriminare a minorităţii evreieşti cu ura inoculată populaţiei împotriva acesteia.

       Contele Urusov este numit în luna iunie a anului 1903 Guvernator al Basarabiei, la scurt timp după atrocităţile antievreieşti petrecute pe străzile Chişinăului. Interesant este că extrem de cultivatul diplomat (era un apropiat al lui Lev Tolstoi, printre altele) nu ştia cam nimic despre regiunea care i se încredinţase(la fel „de mult ca şi despre Noua Zeelandă”, cum el însuşi o recunoaşte), dar se informase despre ea din cartea „Basarabia”(1903), apărută sub îngrijirea lui Pavel Cruşevan – unul din autorii morali ai Pogromului. Capitala guberniei avea la acea dată o populaţie de 140 de mii de suflete, din care jumătate erau evrei. Era clar că misiunea lui Urusov era legată în primul rând de „chestiunea evreiască”, despre care contele a avut inspiraţia să insiste pe larg în paginile memoriilor sale.

 

De curând, a apărut la editura „Univers” o lucrare a lui Alexandr Soljeniţân despre convieţuirea ruşilor cu evreii din ultimul 200 de ani în Imperiul Rus, din care, cu stupoare se poate constata, lipseşte documentarea, delicateţea şi onestitatea de care a dat dovadă analiza lui Urusov, atunci când era la faţa locului, şi a stăruit asupra „Chestiunii evreieşti în Basarabia”(cap. XII). Cartea contelui Urusov abundă de detalii şi observaţii foarte pertinente la adresa moldovenilor, ruşilor, românilor (întâlnirile la Iaşi cu regele Ferdinand I şi cu Carmen-Sylva, în primele zile ale lui octombrie 1903, sunt memorabile), elveţienilor (satul Şabo, din părţile Cetăţii Albe, era celebru prin plantaţiile sale viticole, moştenite şi cultivate de elveţieni), ucrainenilor etc. Din cartea „Însemnările unui guvernator”reiese clar un tablou al unui teritoriu pestriţ din punct de vedere etnic, şi se constituie astfel într-un document de prim rang, din perspectivă istorică şi al mentalităţilor, a unuia dintre puţinii demnitari guvernamentali care au scris împotriva antisemitismului de stat al Rusiei ţariste; carte care trebuie indiscutabil şi urgent tradusă în limba română, măcar acum, când se apropie un veac de la data apariţiei acesteia.     

 

* © LITERA, 2004, -344 p.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 août 2006 3 23 /08 /août /2006 16:50

Planeta moldovenilor: Chişinăul

 

           

Cu ceva vreme în urmă puteai observa în cîteva locuri centrale ale oraşului Chişinău panouri care anunţau maiestuos că urbea în care te aflai este „cel mai frumos oraş din lume”. Pentru mîndria şi orgoliul celor născuţi acolo cu greu s-ar mai putea găsi calificative care să le exalte mai mult decît atît pornirile patriotice şi civice.

 

Prin ce se remarcă astăzi acest oraş? Voi încerca o succintă geografie culturală a acestei capitale. Gara Feroviară este un monument de arhitectură al epocii euforice de după război, finalizată în anul 1948. Clădirea veche fusese bombardată în al doilea război mondial. De aici pleacă practic toate drumurile importante ale Chişinăului. Artera principală a acestui oraş este Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt (fostă Lenin). Istoria arhitecturii din ultima jumătate de secol s-a scris anume pe acest bulevard. Aici se află (în ordinea succesiunii topografice): Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, Centrul expoziţional „Constantin Brâncuşi”, Hotelul Naţional (fost „Intourist”), cîteva ministere, Cladirea-turn a „Moldtelecom”-ului, Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, Sala cu Orgă, Primăria, Poşta Centrală, Casa Guvernului, Grădina Publica Ştefan cel Mare, Arcul de Triumf, Catedrala Mitropolitană şi Scuarul Catedralei, Piaţa de Flori, Biblioteca municipală „B.P.Haşdeu”, Teatrul de Operă şi Balet, Parlamentul, cel mai mare cinematograf, „Patria”, sediul Preşedinţiei, Muzeul Naţional de artă al Moldovei, ambasada Ungariei, Institutul Politehnic, Casa de edituri, ambasada Federaţiei Ruse, Capela Alexandru Nevsky, Spitalul de boli infecţioase, Institutul de medicină şi farmacie, Palatul Tineretului ş.a.

 

Tot  pe artera asta este situată superba casă a avocatului Vladimir Hertza, ridicată între 1903-1906, care a avut pictură parietală pe tavane şi sobe cu teracotă smălţuită, iar în spatele ei, o mică grădină cu o fîntînă străjuită de o nimfă din piatră. Este una din cele mai reprezentative piese ale oraşului, care atestă gustul pentru arhitectura central-europeană (Habsburgică) a comanditarului.

            În general, centrul oraşului, în afara construcţiilor administrative, este articulat din clădiri cu unul sau două nivele, cu un fond locativ constituit, în special, după 1834 cînd administraţia ţaristă rusă aprobă planul de dezvoltare al oraşului, după ce în 1818 Chişinăul primise statutul de oraş. Multe din aceste edificii au fost influenţate de curentele arhitecturale ale Europei din a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a secolului XX (clasicism, neo-gotic, romantism, „art deco”). De atunci, artera principală este aceiaşi cu cea care astăzi are acelaşi statut. Ea împarte oraşul în două şi este oarecumva paralelă cu anemica gîrlă cu numele Bâc – singura apă curgătoare din oraş, nenavigabilă (http://www.kishinev.info/history_ro/111856/).

 

 

           

În acest moment (după 2004), al „construcţiei” ideii moldovenităţii glorioase (o chestiune care ţine mai mult de sociologie şi politologie), sunt cîteva elemente care încarcă simbolic topografia oraşului, capitala Republicii Moldova (RM). Grija principală a municipalităţii este chiar Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Aici, în spatele Arcului de Triumf, cu câţiva ani în urmă s-a rezidit, pe vechiul amplasament, Clopotniţa Catedralei, pe locul celei aruncate în aer de comunişti într-o noapte a anul 1962. Este un prim moment al grijilor edilitare cu scopuri explicit propagandistice. Anul acesta a urmat, Memorialul Gloriei Militare (deschis în 1975). Situat în perimetrul dintre străzile Mateevici, Halippa şi Alexandri, lângă Cimitirul Central, Puşcăria oraşului şi Muzeul tehnicii militare, acest Memorial este acum într-un ciudat şi cinic proces de reconstrucţie şi primenire. Prin „resurecţia” acelui „spirit” al faptelor de eroism al ostaşului sovietic, în fapt, se doreşte aproprierea mitului luptătorului în favoarea armatei naţionale. Întreaga scriptologie aflată acolo de peste 30 de ani, devine acum un bun al moldovenilor, bravii continuatori ai „duhului” războinic al lui Ştefan cel Mare. Aleea principală e în formă de arc. Pe această alee se înşiruiau 155 de plăci de marmoră neagră, pe care erau înscrise numele celor căzuţi în cel de-al II-lea război mondial, pentru eliberarea Moldovei Sovietice şi a Chişinăului. În speţă, a fost ridicat de curând un nou stîlp comemorativ, au fost înlocuite vechile inscripţii cu numele eroilor (în rusă), cu altele scrise în două limbi: română şi rusă, puştile monumentale ( H=25 m.) din granit de de-asupra "focului veşnic" au fost placate parţial cu plăci de marmoră neagră...Apare şi un impunător gard de incintă, din piatră şi metal. Procesul acesta se înscrie intr-o campanie de re-ciclare a memoriei colective, în vederea aproprierii "slavei" militare de altă dată, în beneficiul actualei puteri politice de la Chişinău...O reciclare simbolică, dar nu mai putin expresivă - menită să satisfacă orgoliul rănit de multă vreme al foştilor veterani, nostalgici şi alogeni, niciodată intergaţi în societatea moldovenească... 

 

            Un alt loc unde întâlnirea dintre diverse naţiuni şi naţionalităţi are o încărcătură simbolică este Piaţa Centrală. Este poate cel mai aglomerat şi pestriţ perimetru al urbei, în care majoritatea chişinăuienilor îşi fac practic toate cumpărăturile, de la cele alimentare pînă la vestimentaţie, încălţăminte şi uz casnic. De aceea, cultura supermarket-ului nu prea are succes în capitala RM. Aici, în  Piaţa Centrală, se dezvoltă un capitalism minor, evaziv şi prudent. În piaţă predomină marfa de mai joasă calitate, dar e abundentă şi ieftină.

Aici caucazienii vând condimente variate, mirodenii rafinate, rodii şi suc de rodii, ukrainenii, pepeni „de Herson”, iar ţăranii moldoveni – toată gama de legume şi fructe ale zonei. Cea mai impresionantă gamă de ceaiuri (negru şi verde, în special) se poate găsi tot aici. Plus de asta, piaţa abundă de tarabe cu muzică. Proverbiala mândrie a moldovenilor îi determină pe vânzători să ofere spre ascultare, în special, muzică autohtonă – uşoară, rock sau populară. Poţi auzi din diverse colţuri cântând, de-avalma, pe: Pavel Stratan, „O-Zone”, Nicolae Sulac, Nicolae Glib, „Alternosfera”, „Gândul Mâţei”, ”Opincuţa”, „Travka”, Geta Burlacu, „Zdob şi Zdub”, Natalia Barbu, Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, „Cuibul”, „Bordeiaş”, „Millenium”, ”Grăieşte moldovineşte”, „Lăutarii”, Anastasia Lazariuc, „MUZ ON”, „Lăutarii”, şi multe alte acorduri ale muzicii autohtone. Muzica alogenă e, cu precădere, piratată şi oferită la discreţie. O altă piaţă pitorească a Chişinăului este cea numită popular „Ptic’ka”(Păsărica). Aici se găsesc de cumpărat peşti exotici, păsări tropicale, căţei de companie, pisici de cameră. Iar printre animale şi păsări se găsesc şi gamă largă de casete video şi DVD, cu precădere, producţie rusească. Cu un microbuz (căreia băştinaşii îi spun într-o rusească pocită, „marşutka”) se poate ajunge la Grădina Zoologică şi la Grădina Botanică, aflate în sudul oraşului, pe ambele părţi ale magistralei care duce spre Aeroportul internaţional Chişinău. Dealtfel, „maxi-taxi” este unul din mijlocele de bază a transportului în comun. Statistici neoficiale afirmă că pe străzile oraşului circulă în jur de 1000 de vehicule… devenit şi parte din folclorul urban al Chişinăului.  

 

           

Dar atracţia (poate) cea mai pitorească a centrului Chişinăului este talciocul de artizanat situat în scuarul dintre Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” şi Sala cu Orgă. Ca şi în cazul muzicii din Piaţa Centrală, în acest loc coabitează kitsch-ul în formele sale stridente, sulfuroase, dar şi creaţia unor artişti profesionişti, care-şi „recalibrează” opera pentru gustul şi ochiul grăbit al turistului venit de aiurea. Localnicii cu dare de mână, care vor să facă paradă de rafinamentul lor estetic, procură de aici pentru nunţi şi botezuri, tablouri ganghiste: cu lebede, podeţuri imaginare şi dame rotofee răsturnate în cearceafuri imaculate…

 

            Există câteva structuri artistice profesionale care promovează artele vizuale, atât oficiale, cât şi private. Muzeul Naţional de artă al Moldovei este instituţia care, începând din 1949, este chemată să catalogheze şi să conserve patrimoniul artelor plastice ale acestui spaţiu cultural. Fosta Pinacotecă a oraşului luase fiinţă în 1939, dar colecţia ei s-a risipit ireversibil în timpul celui de-al doilea război mondial. Muzeul deţine în acest moment 3 sedii – toate inventariate şi protejate ca monumente de arhitectură. Centrul expoziţional „Constantin Brâncuşi” este aflat sub jurisdicţia UAP, şi promovează creaţia actuală, sub toate formele sale. Galeriile AoRTA şi Coral sunt două entităţi private, cu programe expoziţionale şi strategii de promovare a artiştilor distincte, dar care sunt doi operatori importanţi în mediatizarea creaţiei contemporane de la Chişinău.

            Pentru nostalgicii incurabili, înainte să părăsească Chişinăul le recomand să viziteze (din păcate, doar pe dinafară pe prima!) Moara Roşie, în partea de jos a oraşului, şi Turnul de Apă cu foişor de foc (de unde se poate urmări o minunată belvedere asupra părţii centrale a oraşului), ambele rămase mărturie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea despre nivelul ridicat de civilzaţie a acestei urbe, în care-ţi doreşti mereu să revii...   

         

 

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
17 août 2006 4 17 /08 /août /2006 12:43

Mai cred ca până nu e prea târziu, este imperios necesar să se facă ceva concret pentru salvarea Morii Roşii din Chişinău! Trebuie aflat în juristicţia cui se află acest imobil - dacă are un stăpân, dacă nu, analizat şi catalogat statul juridic al monumentului. Ea figurează în catalogul sitelui:

http://www.monument.md/arhitectura_industriala/mori/356/

Dar în ce măsură autorităţile locale contribuie la protejarea acestui monument de importanţă naţională? O statistică dramatică, apărută într-o carte de curând apărută, arată că între 1990-2006 la Moscova au fost spulberate de furia demolărilor căutătoare de spaţii pentru imobile de lux  641 de monumente. Tăvălugul acesta, se pare, este de neoprit! Chişinăul are tendinţa de a cam imita marea metropolă aflată la Răsărit...căci influenţa rusească e cam devenită endemică pentru acest spaţiu. Ce e de făcut??? Haide-ţi să ne gândim împreună cum salvăm Moara Roşie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
16 août 2006 3 16 /08 /août /2006 09:29

Cred că am descoperit  Moara Roşie, aflată pe strada cu acelaşi nume (fostă Uriţkaia), la Poşta Veche, graţie unei picturi de Vasile Moşanu, pe la începutul anilor ''90. La acea vreme în jurul ei se găseau tot soiul de construcţii care o sprijineau, şi o făceau mai stabilă decât azi - când mania construcţiilor acaparează tot mai întinse terenuri - rămasă singură, ca o nălucă, înconjurată de blocuri de lux. Fiind un monument de importanţă naţională ea necesită o conservare urgentă...

La un moment dat cineva a avut originala idee de a o împrejmui cu chingi metalice, şi de a umple toate spaţiile cu blovani, soluţie care putea fi viabilă şi necesară unei perioade scurte, după care trebuia trecut la o consolidare integrală a fundaţiilor şi zidurilor. N-a fost să fie. Dar monumentul este unul din cele impresionante, şi dă măsura clară a nivelului de civilizaţie la care era oraşul Chişinău în jumătatea a doua a secolului XIX. Fiind amplasată în "partea de jos" a urbei, între Bulevardul Ştefan cel Mare şi Râul Bâc, construcţia asta reconfirmă părerea istoricilor că zona aceasta era industrial-economică, în timp ce tot ce era mai la nord de amintitul bulevard - era o zonă rezidenţială, aristocratică...

Dimpreună cu Foişorul de Foc, aflat în proximitatea Universităţii, Moara Roşie se număra printre contrucţiile înalte ale oraşului - la acea vreme arhitectura dominantă fiind monoetajeră. Şi ele puteau fi văzute de pe toate colinele urbei. După cum bine se vede din aceată fotografie, de Moara Roşie au fost lipite alte construcţii, şi poate asta, a salvat-o de furia demolărilor comuniste, proces destul de simţitor în anii''80, mai ales după cutremurul din 1977. Dealtfel, acea calamitatea a şubrezit serios şi Moara Roşie, dar ea a rămas, semeaţă, în picioare!

Mă tot gândesc cum ar arăta acest monument dacă i-ar fi fost dat să fie construit în alte părţi ale lumii?! În alte oraşe ale Europei...Poate că suferea o "reconversie", şi aveam aici un centru de artă contemporană, un muzeu de istorie sau, chiar o bancă (că dacă vreo instituţie financiară s-ar identifica cu istoria locului, ar putea investi onorabil în conservarea memoriei acestui oraş).

Deocamdată, Moara Roşie este năpădită de tristeţe şi vegetaţie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
9 août 2006 3 09 /08 /août /2006 15:36

Când vii dinspre Câmpulung (Muscel) către Piteşti, nu poţi să nu remarci un oraş pe partea stângă a drumului naţional - e localitatea care se numeşte Mioveni.  Este fostul Colibaşi, unde se fabrică maşinile Dacia - mândria naţională!

Ceea ce atrage în mod special atenţia, chiar dacă şoseaua nu trece chiar prin urbe, ci la cam 4 km. distanţă, este Catedrala ortodoxă din oraş. Rămâi mut şi nedumerit să afli acolo, într-un loc fără tradiţie şi potenţial istoric de orice calibru, dorinţa de a ridica un lăcaş de cult de aşa amploare, cu 5 cupole, una centrală, mai înaltă, iar altele 4 care o încadrează, concepute pe tipic pravoslavnic rusesc. Ceva similar am mai vazut în Transnistria sau Kaliningrad (fost Königsberg)  -  în ambele cazuri era vorba despre afirmarea dominaţiei ruseşti în zonă, prin intermediul bisericii. Ce determină însă apariţia la Mioveni a unei catedrale, construcţia căreia durează, se pare, deja de 16 ani? Noul primar al urbei, Ion Georgescu, a pus ca o prioritate a agendei sale finalizarea lucrărilor la lăcaşul de cult, şi sfinţirea bisericii în timpul slujbei de Înviere din anul 2008. Până acum, conform presei locale, s-a investit în ridicarea acestui colos suma de 50 de miliarde de lei, iar până la terminarea ei defintivă mai e nevoie de 20 de miliarde de lei vechi.

Vom ajunge în curând să aflăm că avem multe-multe catedrale, dar că nu mai avem credinţă. Şi atunci, ne vom uita la aceste monstruozităţi pseudo-arhitecturale ca la nişte rezuduuri ale unor vremuri demente, tulburate, confuze, ineficiente, şi pentru care a contat doar IMAGINEA!  Falsa imagine despre sine... Catedrala din Mioveni este un astfel de exemplu.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
31 juillet 2006 1 31 /07 /juillet /2006 13:25
1. Cum apreciati participarea românească la tirgurile, galeriile şi expoziţiile din Occident?
Lucrurile stau foarte diferit în toate acele trei cazuri. Dar pot spune dintru început că prezenţa românească în lume este, cel puţin în acest moment, foarte slabă, aproape inexistentă. Nu există o preocupare naţională în acest sens. Tot ce se întâmplă are un caracter personal, deci – aleatoriu. Fiecare structură, individ, comunitate artistică se descurcă cum poate.  Oricum, vizibilitatea acesteia, adică a artei româneşti, este într-un stadiu embrionar. Iar domeniul afacerilor din România, foarte dinamic în ultimul timp, nu este deloc preocupat de asistenţă şi mecenat în sfera artelor.

La târguri s-a descins de prea puţină vreme ca să se ştie care este „eficienţa” şi productivitatea acestei ieşiri. În galeriile occidentale pătrund prea puţini, în special cei care locuiesc acolo (ex: Mircea Cantor, Gabriela Vanga, Pavel Brăila, Veaceslav Druţă, Călin Dan, Ştefan Constantinescu ş.a.), dar sunt şi cazuri de artişti care au un statut de globe-trotters (Lia Perjovschi, Victor Man, Dan Perjovschi, Ioana Nemeş ş.a.).  În expoziţiile internaţionale artiştii noştri nimeresc conjunctural, în acelea în care se formulează diverse problematici sociale, politice sau regionale (multă vreme o serie de artişti români erau incluşi în expoziţii ce luau în discuţie convulsiile şi atrocităţile Balcanilor).  

2. Ce rol au participările la galerii şi expozitiile din ţară? Dar la cele din strainatate? Care sint cele mai importante?

În general, galeriile şi expoziţiile creează reputaţia şi vizibilitatea unui artist – indiferent dacă acestea sunt organizate în ţară sau aiurea. Nu poţi fi perceput ca şi creator în afara acestui sistem. Acesta te promovează, te face vandabil. Unii artişti ajung să gândească şi să producă artă doar în limitele cererii acestui sistem. Galeria şi expoziţia nu e numai o interfaţă, ci ele mai sunt şi modelatoare de personalităţi. Imaginea romantică a saloanelor de secol XIX şi XX a devenit arhivă. Artistul nu mai are nevoie să-i fie doar văzută şi admirată munca, ci efortul acesta devine un capital în sine.  

Târgurile mari la care aspiră (sper) galeriile din România, dar şi artiştii noştri nu sunt foarte multe, dar la ele nu poţi accede, deocamdată, decât prin medierea unor galerii puternice şi influente. Târguri ca ART Basel sau ART Cologne în Europa sau ART Maimi în SUA, sunt cele care consacră intrarea individului-creator în establishment-ul artistic mondial. Există şi în Europa Centrală şi de Est două târguri promiţătoare: Vienna Fair şi ART Moscow. Ambele au un nivel foarte ridicat, şi pot fi o bună pistă de lansare spre piaţa mondială de artă. Dar pentru a nu crea confuzie, trebuie să adaog că participarea la marile târguri nu-ţi asigură, ca artist, automat şi includerea sau invitarea în circuitele expoziţionale de anvergură (gen: Documenta, Manifesta, Bienale etc.). Sunt lucruri diferite, cu scopuri şi ţinte distincte!   

3. Care sunt condiţiile pentru a fi invitat într-o galerie sau pentru a deschide o expozitie proprie în străinatate?

Cum spuneam în primul meu răspuns, relaţiile astea au un caracter personal, şi sunt, în mod covârşitor, rodul unor eforturi care durează uneori ani şi ani. Cred că nici o galerie străină nu invită pe nimeni dacă nu are o situaţie clară în urma prospectării pieţii de artă.  Ăsta e şi unul din scopurile târgurilor de artă – de a anunţa de o manieră cât mai largă despre situaţia artistică din diferite ţări. Acum este un moment bun pentru români (dar şi pentru ceilalţi estici), pentru că Occidentul „pescuieşte” noutatea, ineditul, prospeţimea şi autenticitatea care i se arată (sau doar şi-o imaginează?) – situaţie generată de deschiderile şi schimburile culturale din ultimele două decenii.  Revelaţiile oferite de scena de artă din Albania, Lituania, Estonia, Bulgaria... Dar aici însă se şi naşte o situaţie paradoxală: în timp ce Europa Apuseană este într-o febrilă căutare de noi teme şi problematici, artiştii estici în loc să le furnizeze exact acest dorit material, de cele mai multe ori, imită şi apropriază modul în care activează artiştii de acolo. Problema „translării formelor artistice” dintr-un spaţiu cultural în altul necesită o discuţie mai aplicată, aceasta nefiind încă una pe deplin desluşită... O recentă expoziţie, "Ethnic Marketing" (curator: Tirdad Zolghadr), desfăşurată la Geneva şi itinerată apoi la Teheran, s-a ocupat exact de aceste chestiuni extrem de interesante şi de o noutate demnă de toată atenţia. Una dintre lucrările acestei expuneri se numea explicit, asumat ironic, "Only for export" (autor: Shahab Fotouhi).

4. Ce înseamnă pentru galeriile româneşti participarea la expoziţiile şi tirgurile de artă internaţionale?

Vreau să cred că fiecare participare înseamnă un pas înainte. Un pas spre racordarea la sistemul artistic mondial. Şi mai ale spre înţelegerea acestuia. Mai facilitează şi inlcuderea informaţiei despre ele într-o bancă de date cât mai pe larg accesibilă. Înseamnă şi o profesionalizare de tip apusean. Deocamdată, galeriile private de artă sunt prea puţine ca să avem o imagine clară şi edificatoare despre raportul lor cu lumea business-ului global. 
 
 
Anchetă de Cristina Rusiecki

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
27 juillet 2006 4 27 /07 /juillet /2006 11:51

                

Salut apariţia acestui portal care să informeze întreaga românitate despre Basarabia - acea construcţie geo-strategică utopică pe care, astăzi, guvernanţii de acolo vor să o transforme într-un tărâm al experimentelor, corupţiei generalizate, imbecilizării şi sărăciei umilitoare...ca acest experiment odios şi atroce să nu aibă sorţi de izbândă România trebuie să fie cât mai aproape de acel spaţiu, care-i aparţine şi de care este responsabilă..              http://www.romanism.net

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 juillet 2006 1 24 /07 /juillet /2006 13:02

Iată o carte care mi-a atras atenţia mai ales prin titlu, dar parcurgând o parte din ea (în ediţia rusă, pentru că traducătorul a folosit pentru versiunea sa o găselniţă care mie mi s-a părut binevenită, anume, folosise cuvinte în ukraineană! - limba părinţilor autoarei!), am înţeles că e mai mult decât o carte estivală, conjuncturală. M-a atras pentru că nu e o carte despre Estul europei scrisă cu scârbă, sastisit, aseptic, ci cu umor, compasiune şi melancolie. Este o carte despre o familie de ukraineni stabiliti de peste o jumătate de secol în Regatul Unit (UK), care-şi urma cursul firesc al emigranţilor (economie de mijloace, educaţie onorabilă pentru copii etc.) . Părinţii autoarei s-au stabilit ei înşişi acolo, după ce au trecut prin lagărul din Kiel, prin urmare avem de-a face cu un roman autoreferenţial. La un moment dat pacea familiei Maevski se spulberă; mama (o grădinăreasă desăvîrşită şi o bună gospodină) moare, iar tata la doi ani după acest tragic accident, deja în vârstă de 84 de ani - îşi anunţă una din fete, Nadejda (care e şi naratoarea), că el vrea să se însoare cu o blondă de doar 36 de ani,  Valentina, care prin acest "sacrilegiu" vrea să se naturalizeze în Regatul Unit...împreună cu fiul său. Intriga dintre cele două surori pe de o parte, şi aversiunea lor pentru intrusa care vrea să se folosească de tatăl lor, se desfăşoară pe fundalul unui apetit literar al căpeteniei familiei, Nikolai Maevski, care şi-a publicat primul său poem încă 1927 - dedicat inaugurării unei centrale hidrolectrice pe Nipru! A fost un apropiat al cercurilor reacţionare, dar a ajuns inginer. Acum, la bătrâneţe, trudeşte la o istorie a tractoarelor scrisă direct în limba ukraineană...pe care o poceşte...Blonda din Ternopol este pentru el un prilej de milosîrdie, de a scăpa de sărăcie şi nevoi măcar un suflet din ţara sa de baştină. E de citit pe îndelete. E perspectiva cuiva care deşi s-a născut în Vest, intervine în problematicile ţării sale, atât de tulburate şi încercate, mai ales după Revoluţia Portocalie, cu o doză de cumpătare, echilibru şi delicateţe (deşi, presa din Ukraina nu a avut cronici prea bune la apariţia cărţii!).  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article