Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 juillet 2015 6 04 /07 /juillet /2015 08:57
fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 juillet 2015 5 03 /07 /juillet /2015 08:14

Astăzi e ziua de naștere a lui Petre Leșcenco (1898-1954) - este una din numeroasele victime ale GULAG-ului românesc, dispărut la penitenciarul din Târgu Ocna, după ce în 1951, în timpul unui concert în Brașov (pe atunci, Stalin), fusese arestat și trimis la canalul Dunărea-Marea Neagră. 

Petre Leșcenco era un personaj pitoresc al lumii bucureștene interbelice, un adevărat personaj de roman, care a trecut prin urcușurile și covorîșurile caracteristice unei vieți de boem, și vedetă a unei mari metropole. A deținut cîteva localuri, prin care au trecut numeroase nume ale scenei muzicale românești și europene. Dar cel mai faimos a fost localul La Leșcenco, de pe Calea Victoriei. În 7 februarie a anului 1937 aici a cîntat marele cîntăreț Fiodor Șaliapin. Aici s-a produs și cîntăreața Alla Bayanova.

Probabil, că dacă dispariției lui Leșcenco nu i-ar fi supraviețuit eroica sa soție - Vera Leșcenco (Belousova), care s-a luptat întreaga sa viață să-i găsească mormîntul, dar să-l și reabiliteze în fața autorităților sovietice - am fi știut mult mai puține despre celebrul bard, compozitor, muzician, artistul Petre Leșcenco. Vera Leșcenco i-a dedicat soțului său, cu care a trăit doar 9 ani, și cu care s-a văzut ultima oară cu puțin înaintea extrădării sale în URSS, în 1952 un volum de memorii, apărut în 2009, cu puține zile înaintea adormirii sale în Domnul. Volumul este intitulat: Скажите, почему?!  (Spuneți-mi, de ce?), reeditat de curînd, dar nedifuzat încă, din motive care nu au încă o explicație publică.

Cu patru zile înaintea morții sale, Vera Leșcenco semna această dedicație pe unul din exemplarele cărții, care mi-a parvenit deja după aflarea veștii că ea nu mai este cu noi...

A murit, cred, neîmpăcată, pentru că nu a aflat nimic concret despre ce s-a întîmplat cu Petre din momentul despărțirii lor, ani în care a așteptat măcar să poată aprinde o lumînare la mormîntul său. L-a pomenit, și s-a rugat pentru sufletul său 57 de ani. O viață întreagă. Și-ar fi dorit să-și doarmă somnul de veci alături de cel care a fost Petre Leșcenco. Din păcate, încă un mare necunoscut pentru lumea românească...Poate că traducerea cărții de memorii despre care am făcut vorbire, să redeschidă interesul pentru o personalitate a lumii muzicale românești!?      

„Bucură-te, sufletul meu” - Petre Leșcenco

Traducerea dedicației semnate de Vera Leșcenco: „Omule drag și bun, păstrează vie memoria lui Petre Leșcenco! Pentru Vladimir de la Vera Leșcenco. Închinăciune Bucureștiului, atît de iubit de mine, și tuturor celor care-l cinstesc pe Petre Leșcenco. 15.12.(20)09 Moscova”.

 

În 19 decembrie Vera Leșcenco a închis ochii pentru totdeauna. 

Dar Petre Leșcenco ne va cînta mereu - „Bucură-te, sufletul meu”. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
2 juillet 2015 4 02 /07 /juillet /2015 22:28

Un schit necunoscut pînă acum a fost redescoperit recent pe sfîntul Munte Athos - "Чорний Вир" (Vîrtejul negru, s-ar traduce din ucraineană). Se afirmă, că a ar fost ctitorit de cazacii japorojeni la anul 1747, și este acum într-o bună stare de conservare. Istoria lui este în curs de cercetare și analiză. 

sursa foto: centrul de presă al B O Ucrainene, afiliate Patriarhiei Ruse

sursa foto: centrul de presă al B O Ucrainene, afiliate Patriarhiei Ruse

În biserica schitului s-a mai păstrat parțial pictura și decorația interioară din acea perioadă. Este conservat iconostasul și icoanele specifice barocului „ucrainean” de scol XVIII, și se consideră că aspectul nepervertit de atunci al interiorului este un exemplu rar în acest sens, și arată felul în care se înfățișa un locaș specific pentru cazacii japorojeni. Acest așezămînt, în opinia cercetătorilor ucraineni, va deschide o nouă filă a relațiilor dintre Sfîntul Munte și statul ucrainean de ieri și de azi.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
1 juillet 2015 3 01 /07 /juillet /2015 13:13

Cînd am decis să fac un ciclu de publicații despre troițele basarabene nu bănuiam că vor trezi atîta interes! Dar mi s-a transmis pe diferite canale, că tema este foarte captivantă, ofertantă și cam necunoscută în România. Pot afirma că nici dincolo de Prut tematica troițelor țărănești nu este pe agenda priorităților în studiile cercetătorilor, istoricilor de artă. Poate că este un teren prea îngust, aproape lipsit de documentație istorică, de mărturii care să ajute la înțelegerea fenomenului, la clasificarea lui, la încadrarea lui în niște calapoade de natură academică. Este, prin urmare firesc, că nu deținem prea multe mărturii despre această manifestare a genialității tradiționale țărănești. Multe dintre aceste mărturii au dispărut. Unele - mai stau în picioare. Trecutul e trecut, nu poate fi readus în actualitate decît pe releele esteticului. Ne ajută foarte mult în acest sens fotografia. Mediul acesta, devenit artă, conservă trecutul. Și nu doar asta. Mai ales ne ajută să regăsim temeiul privirii. A privitului. Iată ce ne spune în acest sens eseista și scriitoarea Susan Sontag, care a scris o carte epocală despre fotografie (On Photography, 1973), tradusă recent și în limba română, la editura Vellant. Ei bine, în capitolul Eroismul viziunii, Sontag afirmă: „Eliberați de necesitatea de a opta pentru soluții limitate (ca pictorii) cu privire la imaginile care merită contemplate, grație rapidității cu care aparatul înregistrează orice, fotografii au transformat actul de a privi printru-un nou tip de proiect: ca și când vederea în sine, urmărită cu suficientă aviditate și hotărâre, ar putea să reconcilieze pretențiile adevărului cu nevoia de a descoperi lumea ca fiind frumoasă”. Iar mai încolo, Sontag îl citează pe marele Zola, care ar fi declarat, în 1901, că „nu poți avea pretenția că ai văzut ceva până nu-l fotografiezi”. În cele din urmă autoarea conchide: „În loc să înregistreze doar realitatea, fotografiile au devenit norma pentru felul în care lucrurile ne apar, modificând astfel însăși ideea de realitate și de realism” (ed. română, p. 95-96).

Aceste lucruri sunt suficiente, ca bază, pentru a susține ce doresc să demonstrez în cele ce urmează.       

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Această troiță de piatră e consemnată fotografic în curtea bisericii cu hramul Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, din satul Bravicea. Este de data asta o troiță de închinare (sau închinăciune), nu de mormînt. La poalele ei se află o masă de piatră. Blatul acesteia a fost cioplit dintr-un singur bloc masiv. Cel mai probabil, masa aceasta era destinată sfințirilor, pomenilor, agape-lor frățești ale enoriașilor care veneau la sărbători, pentru a cinsti pe Dumnezeu, pe sfinți, dar și pe răposații din familie.Atît troița, cît și masa sunt date cu un strat gros de var, jupuit pe alocuri. Vechimea artefactelor nu pare a ridica semne de întrebare. Doar că atunci cînd privești mai atent la baza cruficixului, observi ceva absolut inedit. O reprezentare în meplat a acvilei bicefale, cunoscută la bizantini, în Sfîntul Imperiu Roman, pînă la dinastia Romanovilor. Era cunoscută ca stemă heraldică, în Țara Românească, ca blazon de familie a Cantacuzinilor.     

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Suprinzătoare este însă limba hiperbolizată a celor două capete de acvilă, care proiectează această imagine în sfera excepției. Ce simbolizează această acvilă, fiind amplasată la baza unei troițe? Mai mult, cum și de către cine a fost ea ridicată aici, dat fiind mărturiile de necontestat că biserica satului Bravicea a fost închisă pe perioada comunismului. Asta dacă piesa este anterioară perioadei comuniste. Iar astfel de vestigii erau, de regulă, fie strămutate, fie distruse. Ei bine, aceasta fie a supraviețuit vederii vigilente a politrucilor, fie a fost readusă, cîndva după prăbușirea comunismului în URSS, și re-instalată pe vechiul amplasament. Consider că piesa aceasta merită tot efortul cercetării, prin intermediul căreia să aflăm mai multe amănunte cu privire la data apariției ei, precum și cu privire la sensul amplasării acestei acvile bicefale la bază, cu atît mai mult cu cît soclul troiței are și urmele unui chivot de icoană.

Ancheta asupra acestei opere de artă țărănească merită făcută pînă la capăt, pentru că ea nu este doar frumoasă, ci trebuie să fie percepută și ca adevărată. Ca un adevăr ce a rezistat în timp, și nu i s-a pervertit sensul și menirea.   

Repost 0
26 juin 2015 5 26 /06 /juin /2015 12:55

O publicație a mea recentă, atrăgea un val de simpatie asupra troițelor basarabene, pe care eu le-am numit: icoane ale țăranilor de demult. E o evidență că multe din cele vechi s-au păstrat, dar și mai multe au dispărut, au fost distruse, mutilate etc. Este iarăși adevărat că arta troițelor nu a dispărut. Reapar diverse artefacte, care vor să fie cumva succesoarele celor de odinioară. Doar că nu se mai cioplesc din lemn sau piatră (decît în cazuri rarisime), ci se toarnă din beton. Se colorează cu vopsele stridente, inadecvate, imitînd parcă ținuta vestimentară de pe străzile orașelor de azi. Or, cîndva exista un prag vizibil între felul în care se concepea ținuta (strîmțarii) pentru morți (blajini) și cei vii. Nu-mi dau seama cum poate fi descrisă în cuvinte această distanță, acest interval, dar vizual cred că arată cam așa...ca în imaginile de mai jos.   

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Desigur, eu sunt deschis oricăror forme de experiment, de înnoire, pentru îmbunătățiri și ameliorări. Dar formele artei sunt mai stabile, evoluția ei e mai rectilinie, mai abitir acest fenomen se vede în arta țărănească. Vigajul acesteia aproape că s-a șters din imaginarul contemporan, de aici anomaliile de acest fel! Această troiță am fotografiat-o recent, în Cimitirul Central din Chișinău. Nu-i vorbă că la Chișinău nu s-au conservat specimene pe care să le iei de model. Dimpotrivă. Anume în această necropolă, aflată chiar în inima orașului, am adunat material fotografic, destul pentru un album. Doar că cei de azi, nu au treabă cu trecutul, decît în măsura în care se raportează la el ca la ceva depășit, prăfuit, demodat, inigienic, prea simpluț, modest, arhaic...     

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Totuși, ruptura s-a produs relativ recent, din moment ce la anul 1942 putea să apară o astfel de troiță bine lucrată și de bun gust. Pe care o poți admira și aprecia, ca și pe cele de demult, acelea care ne bucură (măcar pe unii) ca niște licurici scînteietori în bezna ignoranței... 

fotografie © vladimir bulat

fotografie © vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente Spiritualia
commenter cet article
22 juin 2015 1 22 /06 /juin /2015 15:42

Dincolo de funcționalitatea lor, pungile pentru bani, sunt obiecte irezestibil de frumoase! Mai ales cînd au fost lucrate de orientali. Gustul lor pentru detalii, pentru forme, și nuanțele de culori ne încîntă, și ne bucură mereu ochii, cugetul și sufletul...  

O colecție savuroasă de astfel de piese textile, artizanale, poate fi admirată în expunerea permanentă a Muzeului de Etnografie din Ankara. Acesta fiind unul din cele mai impresionante muzee din Turcia. Merită văzut și pentru arhitectura specific turcească a sediului, dar și pentru statuia ecvestră a lui Atatürk, lucrată de italianul Pietro Canonica, în 1927. Și nu în ultimul rînd - pentru panorama absolut unică asupra orașului vechi, care se deschide de pe esplanada Muzeului.

Se pare că acest sculptor, dacă tot am pomenit de Canonica, era un prieten al Turciei care pășea pe calea modernizării. Aceasta a mai făcut și un iconic monument în Istanbul -   Cumhuriyet Anıtı, adică Monumentul Republicii, situat în Piața Taksim. În compoziția acestuia apare, printre alții, și chipul lui Mihail V.Frunze (cel care ar fi putut deveni succesorul lui Iosif Stalin, dacă acesta din urmă nu l-ar fi lichidat...)

De fapt, vorbeam despre punguțele fără bani...Banii schimbă mereu sensurile istoriei! Prefer arta fără epoleți.

 

P.S. consemnez în acest context minunata publicație, care a documentat proiectul Dear Money, editată în 2014, de Salonul de proiecte. Concept editorial: Alexandra Croitoru & Magda Radu. Editor: Dana Andrei. 

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

fotografie © vladimir bulat, 24.02.2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente Spiritualia Simeze
commenter cet article
17 juin 2015 3 17 /06 /juin /2015 16:09

Îmi place mai intîi foarte mult coperta acestei cărți, a ediției sale românești. Este imaginea perfectă a anului 1979! Un an care a premers începutului declinului pentru sistemul socialist sovietic. Anul fisurării, apoi - rupturii și divizării sistemelor. Este anul în care fostul URSS a invadat Afganistanul, este anul în care s-a produs criza arabă, este momentul în care s-a născut, de fapt, ura antiamericană -, trupele rebele arabe au luat în toamna tîrzie a acestui an un număr impresionant de ostateci americani, iar ambasada USA de la Teheran a devenit un teren asediat, pus sub obrocul forțelor islamiste, devenite radicale față de politica pro-occientală și pro-americană a președintelui de atunci a Iranului. Cumva simptomatic, romanul lui Kracht a apărut la scurtă vreme după 11.09 - coșmarul diversionist al americanilor. 2001 a început în 1979.             

„Vremurile s-au schimbat. E revoluție”

În 2002 am văzut coperta ediției ruse a romanului lui Christian Kracht, 1979, apărute la editura moscovită AdMarginem, care între timp i-a editat 6 romane ale scriitorului elvețian. M-a îngrozit. Chipul acela de homuncul era înfricoșător. Nimic bun nu prevestea romanul cu pricina. L-am răsfoit, am cetit din el. Nu am rezonat. Nu m-a prins. Era pe cît de facil ca scriitură, pe atît de abstrus la tematică, complet necunoscută la vremea aceea. Deși dezastrul de la WTC se produsese, „preistoria” acestuia îmi era total ascunsă...

Au trecut mai bine de 11 ani. Romanul lui Kracht a apărut în românește, grație versiunii delicate a lui Andrei Anastasescu, cunoscut mie prin cele două volume superbe ale lui Walter Benjamin. Un traducător bun își leagă mereu numele de nume grele, importante. Anastasescu ni l-a dărut în parte pe Benjamin, celor care-l apreciem pe subtilul intelectual german, și care nu știm nemțește.

Acum ne-a adus în haine românești romanul care spune povestea a doi aventurieri, care ajung în debutul lui 1979 în Iran. Christopher și-a adus prietenul în Iran să-i arate cetatea Alamut - un fetiș al civilizației medievale a Persiei, aflat acum în ruină. În primele seri în Teheran cei doi călători nimeresc la o cină simandicoasă, decadentă, opulentă, bahică, extraordinară...

Din acest moment drumurile celor doi dandy se despart, pentru că la scurtă vreme Christopher moare. Acel Christopher care era un hiper-rafinat, cu gusturi estetice de top, cel care știa să povestească despre arhitectura arabilor, purta pantofi Berluti, participa la licitațiile Sotheby's, cunoștea evoluția elementului denumit Pasley din broderia și ornamentica persană, era ceea ce s-ar putea denumi prin sintagma un wide open. Deși îl cunoaștem pe Christopher doar într-un moment de declin, înțelegem din narațiunea povestitorului că anume el este cel care definește imaginea decadentului din lumea vest occidentală, care se autodistruge. Se automutilează. Christopher este un dandy post-contemporan, iar prietenul său, companionul de călătorii, și colaboratorul său, designerul, îi creionează prin mici detalii, evocări, amintiri - viața. După letale supradoze & alcool Christopher își dă obștescul sfîrșit într-un purulent spital din Teheran, iar amicul său, după o întîlnire cu un domn darnic, Mavrocordato, zboară spre China. Acolo, în Tibet, „ar trebui să dai ceva fără să aștepți sau să primești ceva în schimb. Imaginează-ți un schimb într-o singură direcție”, îi spune Mavrocordato, și îi oferă o sumă de bani pentru a face acest pelerinaj. Interesant e cum în prima parte a mini-romanului se vorbește despre călătoria în Persia, în cea de-a doua accentul cade pe ideea de pelerinaj. În călătorie, de regulă, ceri, pretinzi, aștepți de la alții servicii & favoruri, în schimbul banilor investiți. Pelerinajul este întruchiparea ideii de dăruire. A dăruirii de sine. Naratorul ajunge, în cele din urmă, într-un lagăr de concentrare, ca deținut politic. Fusese găsit în mijlocul unui grup de rugători, închinători, fără acte și fără putința de a explica de ce era acolo...Lagărul l-a făcut să slăbească seriosly. Această sugestie a obezității pierdute mi se pare esențialmente ironică, pe fundalul unei înfometări programatice a deținuților. Lumea occidentală nu știe ce este foamea, lipsurile, renunțările de nevoie. Acolo este exces, și e deficitar însuși deficitul. Lagărul de muncă chinez își propune să amelioreze omul, să-l reeduce și să-l orienteze spre alte principii, idei, valori, aspirații.  

Romanul lui Kracht este o scriere capabilă să zdruncine confortul și liniștea majorității celor care-și găsesc fericirea mai ales în zumzetul de aer condiționat al mall-ului sau în turismul all inclusive. Viața adevărată, autentică, pare să ne confirme autorul - este în altă parte!     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
15 juin 2015 1 15 /06 /juin /2015 07:56

Pe Vadim Neselovskyi l-am ascultat pentru prima oară live anul trecut, la Tulcea. La ediția inaugurală a festivalului DobroJazz. Atunci nu era lider, era doar pianistul invitat a lui Moscow Art Trio. A avut o prestație extraordinară!

În 14 iunie Neselovskyi a prezentat împreună cu Arkadyi Shilkloper  programul DUO for ONE, la Institutul Francez din București.

Trebuie spus din capul locului că este prima întîlnire la București a doi jazzmeni de un așa calibru, care vin din țări vecine, Neselovskyi este ucrainean, iar Shilkloper - rus, cu discrete rădăcini evreiești.  Ei cîntă de ceva vreme împreună, au și două discuri deja editate: Last Snow (2013) și Krai (2014). Pe primul apărea o piesă care a dat genericul acestui program, Duo for One, care va deveni un brand pentru jazzul în formula de duo: pian & instrumente de suflat.  Unde intrepătrunderea rezonanțelor sonore este nu doar una spațială, ci și fizică.  

foto  © vladimir bulat, 14.06.2015

foto © vladimir bulat, 14.06.2015

Neselovskyi în acest moment se află aproape de apogeul creativității sale. Iar aceasta întîlnește în chip perfect măiestria fantastică, disponibilitățile și maturitatea artistică a lui Shilkloper. Astfel că cei doi pot oferi adevărate momente de reverie componistică și interpretativă, pe care nu le mai poți întîlni la artiștii cu o agendă vînjos „articulată” de operatorii culturali, de producători, manageri, agenți etc. Este chiar acea diferență pe care ți-o poți permite cînd ești un creator perfect liber, relaxat, sincer și instruit într-o școală muzicală de factură clasică, cum a fost cea a fostului imperiu sovietic! Nu mi-este frică să o spun: școala sovietică de artă a fost una inegalabilă. E oare întîmplător, că Vadim Neselovskyi este Assistant Professor la Berklee College of Music?  Iar Misha Aplerin este profesor la Academia de muzică din Oslo? Că Patricia Kopatchinskaja, Khatia Buniatishvilli, Vladimir Spivakov,  Eduard Kunz și Evgeny Kissin - sunt printre cei mai cotați și apreciați interpreți de repertoriu clasic din lume, și acest fapt e mai presus de orice tăgadă...Asta ca să mă refer doar la cei din generația mai tînără. Nu-mi propun să fiu polemic. Constat și consemnez. O spune răspicat și un fantastic muzician de origine armeană, foarte apreciat și la noi în România, Tigran Hamasian. Și nu oriunde, ci în The Guardian, poate cea mai serioasă publicație de mare tiraj europeană: "We can be grateful to the old Soviet Union that we had classical education systems in place". Marele și autenticul jazz ne este dăruit de oameni cu o solidă instrucție clasică, însușită pe lîngă mari profesori.

Ei bine, astfel tranșate lucrurile, pot conchide că am asistat aseară la un show indimenticabil, cum nu se întîmplă prea des. Cel puțin nu - la București!

foto  © vladimir bulat, 14.06.2015

foto © vladimir bulat, 14.06.2015

Repost 0
10 juin 2015 3 10 /06 /juin /2015 11:41
Vedere de ansamblu asupra mănăstirii Aiud. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere de ansamblu asupra mănăstirii Aiud. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Aiudul este astăzi un loc aproape uitat pe harta României europene. Este în județul Alba. Conul de umbră în care a fost lăsat acesta e dat și de trecutul comunist, cu experiențele sale diabolice, îndreptate împotriva oamenilor. Iar cel mai înfricoșător lucru adie dinspre Penitenciarul Aiud, prin care au trecut peste 14.000 de suflete ale poporului român - pentru singurul motiv, că nu s-au împăcat cu noile realități socialiste. Peste 600 dintre aceștia au murit între zidurile acestui penitenciar. Dar și celor care au supraviețuit li s-a mutilat viața, destinul, cariera, familiile...astfel că existența lor a fost o continuarea a acestei recluziuni.

Se pare, că majoritatea celor care au murit în perioada 1948-1964 nici nu au morminte; osemnitele lor au fost aruncate în apele Mureșului, și în Rîpa Robilor. Rămășițele onora au fost găsite, exumate, și așezate cu grijă și credință sub capela Calvarul Aiudului. În toamna trecută Bunul Dumnezeu a rînduit să ne închinăm și noi la acele sfinte moaște.

În preajma acestui impresionant monument, care o vreme a funcționat ca schit, și care mie îmi evocă scena purtării Trupului lui Iisus de către îngeri - în Liturghia Îngerească - se înalță un impresionant așezămînt monahal, biserica purtînd hramul Înălțarea Sfintei Cruci

Edificiul este proiectat de arhitectul timișorean Radu Mihăilescu, și conține următoarele compartimente: Biserica mare, paraclisul capela episcopului și chiliile monahilor pe două nivele; osuarul, spații expoziționale, biblioteca, laboratorul de studii martirologice, amfiteatru, rotonda-clepsidră. Este un ansamblu grandios, impresionant, unic, care definește cel mai bine opera de maturitate maximă atît a arhitectului, dar și acelora care înțeleg și doresc să susțină opera de reconstrucție a conștiinței martirice prin Hristos, precum și a acelora care pledează și susțin refacerea temeinică a demnității noastre ca neam creștin.  

Ceea ce se dezvoltă la periferia Aiudului este o chintesență a întîlnirii binecuvîntate dintre trăirea și simțirea duhovnicească, pulsația și verva creatoare a omului, precum și dialogul acestuia cu întreaga tradiție a civilizației urbane și țărănești. Aici devine limpede pentru orice minte trează și dotată cu toate resursele discernămîntului, că anume în acest recipient se va forja viitorul spiritual autentic al poporului român. Acum e ca un vin tînăr, temerar, clocotitor, dar va veni faza înțelepțirii superioare, apoteoza înțelegerii luminate de Duhul, și nu e prea departe ziua aceea, căci Dumnezeu veghează asupra sfinților Săi, asupra celor care Îi cinstesc numele, măreția, lumea zidită prin iubire și cuvînt. Rîpa Robilor este spuzită astăzi de sfinți mărturisitori, mucenici, ostași ai lui Hristos! Miopi sunt cei ce se uită și nu văd. Sau orbi și amorțiți cu totul. 

Nu poate fi decît o continuă minune pogorîtă de la Dumnezeu, faptul că se întîmplă acolo lucruri atît de copleșitoare, rafinate și prea necesare, care sunt de fapt dincolo de putința autorului de a le descrie, de aceea am decis să mă opresc deocamdată, pentru a pune imagini, care și acestea (îmi dau seama) sunt prea vagi și neputincioase. Dar cer ajutor de la Dumnezeu, și tuturor martirilor care au pătimit pentru Hristos, să pot mărturisi cît mai multor conștiințe și persoane creștine (și nu numai!) despre lucrurile Sale indimenticabile, de nespus!             

Biserica mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere din osuar. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Vedere din osuar. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

chiliile mănăstirești. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

chiliile mănăstirești. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare văzută dintre trapeză. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Biserica mare văzută dintre trapeză. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Luminatorul de de-asupra viitoarei biblioteci. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Luminatorul de de-asupra viitoarei biblioteci. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Intrarea spre spațiile de expunere și amfiteatru. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Intrarea spre spațiile de expunere și amfiteatru. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Fragment de candelabru din naosul bisericii mari. Autor: Virgil Scripcariu. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Fragment de candelabru din naosul bisericii mari. Autor: Virgil Scripcariu. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

„Fericiți cei prigoniți pentru draptate, că acelora este Împărăția Cerurilor”, este gravat pe crucea mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

„Fericiți cei prigoniți pentru draptate, că acelora este Împărăția Cerurilor”, este gravat pe crucea mare. foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

capela Calvarul Aiudului și rampa de acces spre mănăstirea Aiud. Foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

capela Calvarul Aiudului și rampa de acces spre mănăstirea Aiud. Foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Repost 0
9 juin 2015 2 09 /06 /juin /2015 00:03
foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Metamorphosis-Mimesis - și-a intitulat Marta Jakobovits expoziția de la Palatul Mogoșoaia (9 mai-10 iunie). Ceramica acestei artiste reprezintă una din cele mai percutante dovezi a faptului, că actul artistic poate fi la fel de firesc ca și reflexul de a respira, clipitul din ochi, pulsația inimii sau salturile vrăbiuțelor...Nimic ostentativ, declarativ, vocal. Artista reia ritualurile și mișcările naturii, le urmărește precum un spion, și o imită - de aici, memesis. Prezența pietrelor, a învelișurilor de mesteceni, a frunzelor și a eșantioanelor de metal ruginit, sunt martori discreți ai atitudinii artistei, care-și anulează creativitatea, prin comparația pe care o face între propria manualitate, și cea nevăzută, a naturii, a naturalului. Cu alte cuvinte, obiectele sau mini-instalațiile Martei Jakobovits sunt proiecții ale convingerii, că artistul este, temeinic, supusul naturii, al materialităților, texturilor, abisurilor. Asta nu însemnează însă, că hazardul, nu-și poate revendica deplin dreptul la existență. Focul, angobele, pigmenții și acizii pot „juca” și feste: sunt lucruri pe care artistul le poate converti, ca să spunem post-factum, într-un vector estetic, spectacular. Sunt lucruri care reușesc în pofida efortului nostru, sau a actului nostru mental, asumat. Prin sfidarea vagului. Ceramica este un astfel de domeniu. Tocmai de aceea, ca nicăieri în alte medii ale artelor plastice, ceramica este mereu suprinzătoare, sortită originalității, dar și eșecului, deopotrivă. Granița dintre artă și artizanat, estetic și utilitar - fragilă, problematică, uneori chiar indecidabilă. Dar Marta Jakobovits a tranșat, irepetabil, această dilemă.

 

ÎN AER rămîne rădăcina ta, aici,

în aer.

Unde ce-i lumesc bulgăre se face de pămînt,

suflare - și - lut” (Paul Celan).       

foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

foto: ©vladimir bulat, iunie 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article