Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 mai 2015 2 19 /05 /mai /2015 13:28

Un rar și minunat exemplu de parteneriat: preot-ctitor-arhitect-iconar-sculptor-artist-decorator, Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni, din Cartier Nou-II, din coasta vechii cetăți a Albei-Iulia, a fost sfințită în Duminica Orbului din naștere (Ioan, 9, 1-38).

Pînă să apuc să fac o analiză mai atentă și detaliată a complexului program arhitectural, iconografic și teologic al acestei biserici din inima Ardealului, doresc să arăt o selecție de imagini, care să ilustreze cît mai explicit această podoabă unică  - Trup Viu al prezenței lui Hristos aici, pe pămînt.

Trebuie să spun din capul locului că ceea ce părea cu ani în urmă o utopie, cînd arhitectul Dorin Ștefan propunea acest proiect pentru un concurs de arhitectură, s-a dezvoltat începînd cu 2007 pentru un client privat din Alba-Iulia, și s-a împlinit acum. După 8 ani de zile (piatra de temelie a fost pusă la 31 mai 2007), ctitorul și-a văzut visul împlinit, întruchipat, iar biserica răsăritului - creștinătatea - a primit în dar unul din cele mai consistente și inovatoare chivote pentru slava și slujirea Domnului, denumit de preotul teolog, Jan Nicolae, Arca Noetică.

 

Avem în față, fără tăgadă, „o Realitate cerească deplină, în același timp viitoare și eternă” (diacon Ioan I. Ică jr. apud Jan Nicolae, ARCA NOETICĂ și ROTULUS-ul Împărăției...p.432), o încrucișare fertilă a tradiției apostolice cu cea contemporană, în plin proces de regîndire, afirmare, căutare, sintetizare, re-evaluare. 

Foto: © vladimir bulat, 16-17 mai 2015.

Foto: © vladimir bulat, 16-17 mai 2015.

Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Săvîrșitu-s-a: Biserica Sfinților Ioani și a Sfinților Brâncoveni
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
14 mai 2015 4 14 /05 /mai /2015 14:18
studiu de lalele ofilite. Foto: © vladimir bulat / IMG_9064 / 09.04.2014.

studiu de lalele ofilite. Foto: © vladimir bulat / IMG_9064 / 09.04.2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
13 mai 2015 3 13 /05 /mai /2015 23:34

Nu am fi știut că la Slobozia a existat în plin război al II-lea mondial o orchestă de jazz, dacă nea Costică Acsinte (1897-1984), fotograful, nu ne-ar fi lăsat această fotografie-document! E anul 1943, și lumea se bucură de viață!

Să ne bucurăm și noi, privind acești oameni minunați în ochi, căci majoritatea ne privesc pe noi, din vechimea ce se îngemănează cu al optulea deceniu. Sau poate chiar cu veșnicia însăși...

 

Arhiva fotografică a lui Costică Axinte de-abia a început să fie studiată, analizată, publicată. Poate fi accesată și online.

CA_20131112_031 / Costache Acsinte, 1943

CA_20131112_031 / Costache Acsinte, 1943

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
11 mai 2015 1 11 /05 /mai /2015 13:49

După doar cîteva zile de delir, sămbătă seara pretinsa operă de artă a fost vopsită cu alb, calcanul imobilului din str. Băniei nr. 5 (Piața Sfântu Gheorghe, București) redevenind curat, neangajat ideologic, doctrinar, politic, estetic, curat pur și simplu! Ne așteaptă noi provocări?

În realitate eu cred că dispariția acestei intervenții nefericite nu se datorează nicidecum BOR; aceasta nu avea de ce să le facă ONG-ilor PR pe gratis.

Pe cînd aceștia din urmă au arătat cît sunt de scindați, inculți, anonimi, repeziți și incapabili de dialog. Și asta au făcut: s-au dat la fund! Decît să răspundă pentru faptele și ideile lor, pe care unii le calificau drept „exprimare artistică liberă”, și să le susțină serios și argumentat, au preferat să lichideze rapid urmele inepțiilor pe care le-au comis. Trebuie să recunosc că, o dată în plus, mi s-a arătat amploarea mocnită a anticreștinismului din țara noastră. Și m-am înfricoșat cîtă ură dospește-n cei care se cred „liber cugetători”, precum și tovarășul Ion Iliescu este...

calcanul imobilului din Băniei, nr. 5. Foto: © vladimir bulat, 10 mai 2015.

calcanul imobilului din Băniei, nr. 5. Foto: © vladimir bulat, 10 mai 2015.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
8 mai 2015 5 08 /05 /mai /2015 12:59
Nicon MLADIN în Sala de Muzică a Palatului Cantacuzino. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Nicon MLADIN în Sala de Muzică a Palatului Cantacuzino. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Nicon este fiul unor artiști cu o bună așezare a talentului pe care puțini o mai au, și pe care-l cunosc aproape de la naștere. L-am văzut de cînd era un puști, crescînd, evoluînd, și l-am ascultat de cîteva ori la „seratele” de la Stavropoleos. Pe măsură ce creștea, prezențele lui la acele „serate” erau mai puțin frecvente. Dar Nicon muncea enorm la pian. O făcea cu discreție și dăruire. Anul trecut l-am ascultat interpretînd la el acasă, unde ne-a uns pe suflet cu cele oferite.

Aseară l-am auzit din nou, cu două cicluri din epoci diferite, intrepretate la un pian Steinway & Sons, de epocă, se spune că e de pe la 1910. A început cu „Fantasiestücke” de Schumann, și a continuat cu una din cele mai fantastice realizări pentru piano solo -  „Pictures at an Exhibition” a lui Modest Mussorgski. Ambele cicluri au de-a face cu arta vizuală. Și era firesc, cred, ca printre primele sale prezențe publice de la București ale lui Mladin, de la debutul stagiului său vienez, să aibă legătură cu arta vizuală. Poate la fel de firesc, pe cît de organică a fost și nașterea ciclului Pictures at an Exhibition”, din expoziția lui Viktor Hartmann, organizată de criticul Vladimir Stasov, în primăvara anului 1874! Hartmann a murit destul de tînăr, și lucrările lui - se spune - aproape că nu se cunosc. Dar Mussogrski i-a înveșnit opera de arhitect și artist, cum numai un mare compozitor a putut să o facă! Iar Nicon Mladin m-a făcut să simt cu vîrf de măsură acest lucru. Mai ales că nu am ascultat niciodată pînă acum acest ciclu la piano solo, ci doar orchestrat...Iar prin Schumann Nicon mi-a reîmprospătat în memorie picturile uneori aspre, alteori, edulcorate și de neuitat, speficice epocii romantismului, ale compatriotului său, Friederick David Caspar.

Recunosc că după concert nu am mai obosit să tot caut alte și alte interpretări ale acelor cicluri muzicale, pentru a-mi da seama, unde se poziționează Nicon Mladin în această „constelație”. Și am constatat că nu foarte multă lume s-a aventurat pe acest tărîm, și mi-am mai dat seama că, mai ales în cazul lui Mussorgski, el este „vizitat” îndeosebi, și mai ales de cei din spațiul slav, sau de cei care au folosit și folosesc în formarea lor muzicală aceiași „lingua franca”, a fostului și eternului imperiu țarist-sovietic-rusesc. Iată doar cîteva nume de rezonanță maximă, care interpretează  magistral Pictures at an Exhibition: Horowicz, Kissin, Mihail Pletnev, Khatia Buniatishvili, Alexandr Yakovlev etc. Dar nu poate lipsi din această înșiruire și o splendidă excepție, cea a pianistei germano-japoneze, Alice Sara Ott, care iese pe scenă spre a interpreta acest ciclu cu pioarele goale, iar recent a lansat The Chopin Project, împreună cu muzicianul islandez, Ólafur Arnalds.

 

Mulțumesc, Nicon pentru toate aceste descoperiri! Nu te opri din acest mers, a cărui cadență matură am admirat-o aseară...Ești, cu certitudine, pe calea cea bună.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Spiritualia
commenter cet article
7 mai 2015 4 07 /05 /mai /2015 11:50

O veste tristă ne sosește astăzi de la Chișinău.

Unul dintre graficienii care ne-au marcat din fragedă copilărie dar și adolescența, iar apoi, maturitatea, Isai CÂRMU nu mai este. Este o pierdere ireversibilă pentru întreaga noastră artă și cultură, căci am pierdut un incontestabil reper. A fost pentru cîteva generații o adevărată bornă artistică, și un far spre care ne ținteam ochii. Pentru că ne-a arătat cu adevărat, cum trebuie să arate cartea.

Orice carte ilustrată de el era (și va rămîne!) o bucurie desăvîrșită, care acum ne va lipsi. Dar cine suntem noi să alegem, să fim nemulțumiți? Dumnezeu a ales. L-a chemat pe artist la EL, căci noi am avut deja bucurii destule, de-a lungul deceniilor, pe seama artei lui Cârmu. 

Pe curînd, și la revedere în Ceruri!

Am la îndemînă acum elegantul volum cu Lirica lui Francesco Petrarca, scos în 1975, la editura Cartea moldovenească din Chișinău (în traducerea lui Pavel Darie), cu o prezentare grafică de Isai Cârmu, din care redau vizual cîteva repere. Cartea a apărut într-un tiraj de 5000 de exemplare, iar unul dintre ele a ajuns și la București, unde l-am cumpărat anul trecut de la niște copii, de pe stradă...Acum acest volum a devenit cu adevărat de neprețuit! O perlă.

În 1982 editura Literatura artistică, tot din Chișinău, a publicat albumul Isai Cârmu, cu o selecție amplă din creația de grafician, și maestru al cărții. Este și aceasta o raritate bibliografică.  

Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015

Biblioteca Națională a RM a editat, în 2010, o broșură cu o biobliografie, dedicată operei lui Isaie Cârmu (astfel apare pe coperta publicației prenumele artistului), un ghid exhaustiv prin creația artistului (alcătuitor: Svetlana Miron), care este disponibilă on-line.

Repost 0
6 mai 2015 3 06 /05 /mai /2015 10:16

După ce orașele contemporane s-au umplut de betoane, sticlă și substituienți plastici a apărut, firesc, și nevoia de readucere a naturii în spațiile rămase libere, nesufocate! 

Tot niște oameni din Țările de Jos au venit cu soluțiile, și mă gîndesc în primul rînd la pionierii designului contemporan de grădină, Henk Gerritsen și Piet Oudolf. Desigur, nu ei au inventat modul frumos de a readuce imaginea posibilă a Raiului în mijlocul aglomerațiilor urbane, sau în jurul noilor arhitecturi. În țara lor au avut o precursoare inovatoare, pe Mien Ruys(1904-1999), care printre primele a folosit în grădinile europene elemente pînă atunci neutilizate: traverse și șine vechi de cale ferată, pietriș, plante sălbatice. Ei bine, acestea din urmă le-au adus notorietatea internațională celor doi „discipoli”: Henk Gerritsen și Piet Oudolf. Referințele la acești arhitecți sunt multiple, sfera internautică poate oferi orice tip de informație despre ei. Ce mi s-a părut mie însă demn de consemnat aici este anume acest fapt: credința în ierburile cîmpului, în plantele perene, în potențialul naturii de a înfrumuseța piesajul; doar trebuie să știi cum, unde și cînd să „împumuți” cîte ceva de acolo, și să replantezi în spații urbane, cărora să le dai o nouă viață. 

Îmi place să merg pe străzile cu case mai vechi, și să privesc peste gard la vîltorile verdeții, la flori, iederă și mușchii care au un farmec aparte. Și în propria noastră grădină încerc să îmbin florile selecționate, de cultură, și copacii, plantele și florile sălbatice, aduse cu preponderență de la munte. Mestecenii sunt aduși din masivul Ciucaș. 

Cred cu tărie, că în cîțiva metri păstrați poți amenaja o grădină care să-și încînte ochiul, sufletul și pe cei din jur. Și pot încăpea acolo, pe lîngă flora spontană și sălbatică, o sumedenie de plante aromatice, care conviețuiesc exemplar și pașnic: lavanda, salvia, cimbrișorul, melisa, rozmarinul, usturoiul, menta, dafinul...

Mi-am amintit că azi s-au împlinit fix 25 de ani de la istoricul Pod de Flori. Din păcate, acest parcurs nu a fost presărat doar de flori, ci și de spini.        

Clopoței (Campanulla isophylla).  Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Clopoței (Campanulla isophylla). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Viburnum Opulus Roseum (Boule de Neige). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Viburnum Opulus Roseum (Boule de Neige). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Rozmarin înflorit (Rosmarinus officinalis). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Rozmarin înflorit (Rosmarinus officinalis). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Laleaua în boschetul de floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Laleaua în boschetul de floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 mai 2015 1 04 /05 /mai /2015 08:48

Ieri a fost Duminica Slăbănogului, a patra după Învierea Domnului. Textul ioaneic relatează despre o minune de tămăduire a unui om țintuit la pat timp de 38 de ani. O perioadă mai lungă decît însăși existența pe pămînt, în trup, a Mîntuitorului! Cu toate astea, Acesta din urmă a curmat lunga suferință a celui răpus de boală printr-o scurtă poruncă: „Ridică-te, ia-și patul și umblă!”

Ce suprinde însă în această pericopă evanghelică nu este puterea lui Dumnezeu de a însănătoși; asta este în firea lucrurilor făcute de EL. Îngrijorător cred, este ceea ce i se spune în final: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”. 

Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.

Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.

Întradevăr, fraza aceasta scurtă este surpinzătoare, și neașteptată. Dumnezeu ne spune că și răbdarea Lui este limitată, că ceea ce ni se întîmplă rău, dezastruos și înfricoșător - în perspectiva lui Dumnezeu, au alt înțeles. Pentru omul de astăzi, și probabil pentru cel dintotdeauna - de la Facere încoace - orice suferință pare o apropiere de o limită. De limita dincolo de care acel om se separă de viața sa anterioară, de cea în care era precum toți ceilalți semeni ai săi. Și nimic nu mai e ca înainte! Or, slăbănogul din pericopa ioaneică s-a aflat în starea asta limitată vreme de 38 de ani. Cînd se face bine, în chip minunat, este avertizat, că i se poate întîmpla ceva mai rău. Să fim puțin atenți, unde se produce minunea: Bitezda, la vechii evrei, însemna Casa Milostivirii, a Milosîrdiei, în limbajul nostru arhaic. Era, deci, un loc al lucrării lui Dumnezeu, în care printr-un înger al Domnului, „la o anume vreme se tulbura apa”. Apoi, ni se mai precizează că: „cel ce intra întîi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ținut”. Apa, după cum drept mărturisește același Ioan, este stihia prin care a botezat Sfîntul Ioan-Înainte-Mergătorul pe Iisus însuși. Prin urmare, apele Bitezdei lucrează, în duh, precum Fiul Omului s-a arătat în Iordan. Desigur, în cazul slăbănogului apa este ceva colateral, el nu s-a atins de ea, pentru că nu a putut. Slăbănogul este întremat prin cuvînt. A fost tămăduit prin puterea tămăduitoare a cuvîntului dumnezeiesc. Dar rămîne întrebarea, de ce Hristos îl avertizează anume pe acesta, în timp ce nimănui altcuiva nu i-a făcut această înfricoșătoare remarcă? În alte cazuri, spune posedatului: „Întoarce-te în casa ta și spune cît a făcut Dumnezeu pentru tine” (Luca, 8, 39); sau, femeii cu scurgere de sînge: „Femeie, dezlegată ești tu ne neputința ta”! (Luca, 13, 12); sau, celuilalt slăbănog, scos prin spărtura casei, i-a zis doar atît: „Fiule, iertate fie păcatele tale!” (Marcu, 2, 5); sau, aceluiași demonizat din Gadara: „Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le cît a făcut Domnul pentru tine și cum te-a miluit” (Marcu, 5, 19).

Limita despre care vorbeam mai sus este, în acest caz și ziua sîmbetei, ținută cu atîta strășnicie de evrei - ca zi de cinstire a Domnului. Legea lor, prin Moise, impunea asta. Pe acest fundal vedem că multe dintre tămăduirile lui Iisus se produc anume sîmbăta, iar aceste acte nu sunt, desigur, niște sfidări, ci mai degrabă reprezintă o mai grabnică lucrare întru ajutorarea celor suferinzi, neașteptînd alte zile sau alte momente mai prielnice. Pentru Dumnezeu nu există zilele săptămînii, ci un „acum” continuu. Un prezent al lucrării vindecătoare, ziditoare, tainice. Or, suferința fizică a slăbănogului are, vrea să ne spună Domnul, cauze mult mai adînci, sufletești, duhovnicești, ascunse desigur ochiului, cărnii și înțelegerii imediate. Cred că această sentință: Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”, este mereu actuală, care trebuie să dospească în noi precum o drojdie nestricăcioasă. Pe care trebuie să o avem la inimă oricînd. Și să ținem minte, că orice boală, infirmitate, uscare sau slăbire a trupului - de la suflet ne vin, de la îndepărtarea acestuia de Dumnezeu (sau pur și simplu, ignorarea Lui). Suferințele fizice sunt, putem intui, semne exterioare, acumulări a ceea ce se întîmplă înlăuntrul nostru, despre care tot Iisus spune: „Dacă n-ați vedea semne și minuni, n-ați crede” (Ioan, 4, 48). Slăbănoul a amînat această lucrare 38 de ani, a petrecut în pasivitate, expectare, repaos, în așteptarea unui om care să-l arunce în scăldătoare. Dar cînd bolnavul a zis: Doamne, om nu am.., însuși Dumnezeu l-a dezlegat de prinsorile chinului în care s-a aflat, și l-a pus pe calea cea cu adevărat trebuincioasă! „Ia-ți patul tău și umblă!”, este apelul la coparticipare la această lucrare dumnezeiască, pe care să nu o neglijăm, căci înțelegerea noastră este seacă, dacă nu este dublată de acțiunea, lucrarea, de faptele și de experiența imediată a fiecăruia dintre noi. Zi de zi, minut cu minut. Mintea, trupul și sufletul împreună să fie. Lucrarea trupului și cea a minții, ghidate de mișcările înțelegătoare ale sufletului.

Lucrați nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne întru viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Și-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl” (Luca 6, 27).                 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Fragmente
commenter cet article
2 mai 2015 6 02 /05 /mai /2015 23:28

cerșetori!

pe strada Pușkin, lîngă SUN City, ©vladimir bulat, aprilie 2015.

pe strada Pușkin, lîngă SUN City, ©vladimir bulat, aprilie 2015.

Chiar dacă fac ascultare, pocăință - tot cerșetori rămîn. Imaginea monahului răsăritean este prin asta, iremediabil, compromisă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme ochiuldeveghe
commenter cet article
28 avril 2015 2 28 /04 /avril /2015 00:41

„Mașinăriile născocite de noi au,

ca și corpurile noastre și nostalgia noastră,

o inimă cuprinsă încet de incadescență.

Întreaga civilizație umană a fost de la bun început

 numai o mocnire...”

 

După apariția în română, în 2008 a romanului Austerlitz, W.G.Sebald a intrat în conștiința românilor ca un scriitor atipic, deosebit de erudit, și pe alocuri provocator, ilustrînd o conștiință morală care a folosit genul romanesc pentru a enunța problematici grave, tot mai rar formulate în zilele noastre. În acel roman personajul principal era chiar cel care a dat numele scrierii, un alter-ego cumva al autorului, dar exprimîndu-se indirect. În noua traducere românească, Inelele lui Saturn, autorul se prezintă la persoana 1, și face o lungă călătorie pe coasta britanică a Mării Nordului, mai exact prin pustiitul comitat Suffolk, unde hălăduiește prin sate, printre castele, bărăgane și plaje ca, în cele din urmă, să fie internat „într-o stare de imobilitate aproape totală”, după cum însuși autorul o mărturisește chiar din capul însemnărilor sale. 
Pe întinsul a 300 de pagini ale ediției românești parcurgem un traseu atît geografic, topografic, cît și cultural și spiritual. Naratorul ne face cunoștință atît cu locurile prin care hoinărește, cît și cu preocupările sale intelectuale, fie de natură empatică, livrescă, fie prin intermediul unor relații de amiciție și profesionale directe, cu oameni la fel de atipici, ca și autorul însuși. Din chiar primul capitol al acestei cărți-caleidoscop facem cunoștință cu doi specialiști în literatura clasică de expresie franceză: Michael H. Parkinson și Janine Rosalind Dakyns, cărora Sebald le dedică mici bijuterii literare, o dovadă clară a atașamentului avut pentru cei doi, după ce ambii părăsesc
subit această lume, în 1994. Emoționantele și profundele sale rînduri le putem interpeta ca pe niște ferpare literare.     

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Umează apoi o lungă disertație despre ciudatul savant Thomas Browne (1605-1682), care practicase medicina și botanica în Norwich - orașul în care naratorul a zăcut o vreme în spital. Numele lui Browne apare presărat în mai multe locuri în carte și, desigur, este pomenit în acurata narațiune despre viermii de mătase, care ocupă practic întregul capitol final al cărții. Acest discurs, despre viermii de mătase este, în esență, o foarte compactă istorie a omenirii, a ascensiunii capitalismului britanic, legat de prelucrarea mătăsii anume aici, la Norwich, care era în pima jumătate a secolului al XVIII-lea al doilea oraș al Angliei, după Londra. Aflăm și cum oăle de viemi de mătase au fost aduse din China în Europa, pe vremea lui Justinian, de către doi călugări sirieni, ouă transportate într-un baston de bambus, folosit de anahoreții bizantini drept cărjă pentru sprijin...De la acel gest furtiv - Europa și-a schimbat fața, economia, nevoile și gustul. Mătasea a devenit una dintre cele mai îndrăgite țesături, care marcase pînă și tradiținalele obiceiuri funerare, după cum presa vremii avea să consemneze ținuta Ducesei de Teck - la înmormîntarea Reginei Victoria (1819-1901), cea mai longevivă regină din istoria Angliei, care a stat pe tron 63 de ani, 7 luni și 2 zile - , „care și-ar fi făcut apariția într-o rochie cu adevărat răpitoare  din mătase neagră de Mantua (...), învolburată toată împrejur cu niște voaluri dense, țesătoria de mătase Willet & Nephew din Norwich producînd în acest scop unic, chiar înaintea de închiderea ei definitivă și pentru a-și demonstra meșteșugul în continuare neîntrecut în domeniul mătăsii de doliu, o bandă lungă de aproape douăzeci de metri”(p.300-301).

Personal pe mine, la Sebald, mă atrage modul său firesc de a colaționa imaginea alb-negru cu textul. Este printre puținii autori de literatură, care a dezvoltat un gust desăvîrșit pentru imagine, și mai ales pentru hemeneutica acesteia. Îl înțeleg perfect pe acest autor, care a devansat cu mulți ani cultura blogului, în care astăzi poți lejer insera în text: imagini, scheme, hărți etc. Pînă la Sebald nu prea știu alte cazuri de scriitori, care să apeleze la acest tip de abordare. M-a încîntat această „tehnologie” încă de la lectura romanului Austerlitz. Imaginea, poate mai mult decît chiar și cele mai meșteșugite cuvinte și fraze, te introduce cumva mai repede și mai palpitant în lumea despre care se face vorbire în scris, și te captivează, te seduce, fără drept de apel, uneori. După moartea lui Sebald a apărut o serie lungă de scrieri romanești și eseistice care au preluat această „tehnică” sebaldiană. Nu este neapărat o pastișare. Ci e, mai degrabă, vorba despre un anume trand, căruia Sebald i-a dat naștere, sau și mai exact - l-a anticipat prin scrierile sale. Și din acest punct de vedere autorul nostru poate fi considerat un inovator. De bună seamă, lista cărților care folosesc întru ilustrarea textului devine tot mai variată și bogată ca tematici. O confirmare a faptului că „ideile plutesc în aer”, și doar unii sunt capabili să le capteze, este și apariția recentă a unui volum de proză scurtă, la noi, cel al Anei Barton, intitulat Mamifer, care conține o superbă serie de fotografii tipărite după clișee de sticlă, din provincia românească a intebelicului nostru, adesea atît de mult supralicitat istoricește. E adevărat că în îndepărtatul an 1999, a mai apărut la noi o carte-experiment: 40238 Tescani, care conținea fotodocumente ale unor picto-poezii, și texte literare.

Revenind la Inelele lui Saturn, pot spune că este o carte care m-a învățat enorm de multe lucruri, de la povestea despre heringi, la evocarea destinului unui mare om, iubitor al libertății de expresie, Roger Casement, executat de autoritățile britanice, pentru că a demascat sclavagismul colonialist, și în general, nedreptatea socială (în treacăt fie spus, Mario Vargas LLosa i-a dedicat romanul Visul celtului); de la excentricul poet Algernon Charles Swinburne și amicul său, Watts Dunton, la meticulosul domn pe numele său Alec Garrard, care construiește de mai mulți ani modelul Templului de la Ierusalim, a lui Irod cel Mare, iar fotografia construcției i-a fost oferită autorului de însuși Garrard, și se găsește în carte la paginile 250-251 - un proiect cu adevărat grandios, dar nu mai puțin caraghios, cu atît mai mult cu cît casa lui Garrard a devenit un loc de pelerinaj pentru savanți, jurnaliști, istorici, arheologi, agenți ai unor secte din întreaga lume...care admiră ascensiunea constructivă a locașului care nu a durat în realitatea decît un singur veac. Micile poeme în proză se mai referă: la poetul Chateaubriant, Sfîntul Sebald, Diderot, Joseph Conrad, Michael Hamburger, Edward FitzGerald, Sir Cuthbert Quilter, Bioy Casares, Buffon...afișează o discretă conservă de erudiție, aparent doar umplută cu lucruri fictiv insignifiante, uitate, prăfuite, ale căror relevanță o aflăm prin intermediul „inelelor lui Saturn”.

Las la urmă încîntarea de a pricepe, în sfîrșit, sensurile ascunse ale unui tablou mai mult decît faimos - Lecția de anatomie a doctorului Tulp - al lui Rembrandt, sensuri pe care le decriptează Sebald pentru noi, ca o propunere de lectură a acelei dimineți concrete de ianuarie, a anului 1632, în care a avut loc disecția cadavrului lui Aris Kindt. Chestiunea disecției se pune în termenii unei „discontinuități a compoziției”, iar această observație subtilă a lui Sebald, cu referire la tabloul lui Rembrandt, poate fi aplicată și în analiza scrierii sale, în care observăm că finețea fragmentului, detaliului, amănuntului, witz-ului - precumpănesc asupra voinței „clasice” de a armoniza întregul, ansamblul, stabilitatea de nestrămutat a narațiunii.         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Radicalisme
commenter cet article