Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

28 avril 2015 2 28 /04 /avril /2015 00:41

„Mașinăriile născocite de noi au,

ca și corpurile noastre și nostalgia noastră,

o inimă cuprinsă încet de incadescență.

Întreaga civilizație umană a fost de la bun început

 numai o mocnire...”

 

După apariția în română, în 2008 a romanului Austerlitz, W.G.Sebald a intrat în conștiința românilor ca un scriitor atipic, deosebit de erudit, și pe alocuri provocator, ilustrînd o conștiință morală care a folosit genul romanesc pentru a enunța problematici grave, tot mai rar formulate în zilele noastre. În acel roman personajul principal era chiar cel care a dat numele scrierii, un alter-ego cumva al autorului, dar exprimîndu-se indirect. În noua traducere românească, Inelele lui Saturn, autorul se prezintă la persoana 1, și face o lungă călătorie pe coasta britanică a Mării Nordului, mai exact prin pustiitul comitat Suffolk, unde hălăduiește prin sate, printre castele, bărăgane și plaje ca, în cele din urmă, să fie internat „într-o stare de imobilitate aproape totală”, după cum însuși autorul o mărturisește chiar din capul însemnărilor sale. 
Pe întinsul a 300 de pagini ale ediției românești parcurgem un traseu atît geografic, topografic, cît și cultural și spiritual. Naratorul ne face cunoștință atît cu locurile prin care hoinărește, cît și cu preocupările sale intelectuale, fie de natură empatică, livrescă, fie prin intermediul unor relații de amiciție și profesionale directe, cu oameni la fel de atipici, ca și autorul însuși. Din chiar primul capitol al acestei cărți-caleidoscop facem cunoștință cu doi specialiști în literatura clasică de expresie franceză: Michael H. Parkinson și Janine Rosalind Dakyns, cărora Sebald le dedică mici bijuterii literare, o dovadă clară a atașamentului avut pentru cei doi, după ce ambii părăsesc
subit această lume, în 1994. Emoționantele și profundele sale rînduri le putem interpeta ca pe niște ferpare literare.     

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Umează apoi o lungă disertație despre ciudatul savant Thomas Browne (1605-1682), care practicase medicina și botanica în Norwich - orașul în care naratorul a zăcut o vreme în spital. Numele lui Browne apare presărat în mai multe locuri în carte și, desigur, este pomenit în acurata narațiune despre viermii de mătase, care ocupă practic întregul capitol final al cărții. Acest discurs, despre viermii de mătase este, în esență, o foarte compactă istorie a omenirii, a ascensiunii capitalismului britanic, legat de prelucrarea mătăsii anume aici, la Norwich, care era în pima jumătate a secolului al XVIII-lea al doilea oraș al Angliei, după Londra. Aflăm și cum oăle de viemi de mătase au fost aduse din China în Europa, pe vremea lui Justinian, de către doi călugări sirieni, ouă transportate într-un baston de bambus, folosit de anahoreții bizantini drept cărjă pentru sprijin...De la acel gest furtiv - Europa și-a schimbat fața, economia, nevoile și gustul. Mătasea a devenit una dintre cele mai îndrăgite țesături, care marcase pînă și tradiținalele obiceiuri funerare, după cum presa vremii avea să consemneze ținuta Ducesei de Teck - la înmormîntarea Reginei Victoria (1819-1901), cea mai longevivă regină din istoria Angliei, care a stat pe tron 63 de ani, 7 luni și 2 zile - , „care și-ar fi făcut apariția într-o rochie cu adevărat răpitoare  din mătase neagră de Mantua (...), învolburată toată împrejur cu niște voaluri dense, țesătoria de mătase Willet & Nephew din Norwich producînd în acest scop unic, chiar înaintea de închiderea ei definitivă și pentru a-și demonstra meșteșugul în continuare neîntrecut în domeniul mătăsii de doliu, o bandă lungă de aproape douăzeci de metri”(p.300-301).

Personal pe mine, la Sebald, mă atrage modul său firesc de a colaționa imaginea alb-negru cu textul. Este printre puținii autori de literatură, care a dezvoltat un gust desăvîrșit pentru imagine, și mai ales pentru hemeneutica acesteia. Îl înțeleg perfect pe acest autor, care a devansat cu mulți ani cultura blogului, în care astăzi poți lejer insera în text: imagini, scheme, hărți etc. Pînă la Sebald nu prea știu alte cazuri de scriitori, care să apeleze la acest tip de abordare. M-a încîntat această „tehnologie” încă de la lectura romanului Austerlitz. Imaginea, poate mai mult decît chiar și cele mai meșteșugite cuvinte și fraze, te introduce cumva mai repede și mai palpitant în lumea despre care se face vorbire în scris, și te captivează, te seduce, fără drept de apel, uneori. După moartea lui Sebald a apărut o serie lungă de scrieri romanești și eseistice care au preluat această „tehnică” sebaldiană. Nu este neapărat o pastișare. Ci e, mai degrabă, vorba despre un anume trand, căruia Sebald i-a dat naștere, sau și mai exact - l-a anticipat prin scrierile sale. Și din acest punct de vedere autorul nostru poate fi considerat un inovator. De bună seamă, lista cărților care folosesc întru ilustrarea textului devine tot mai variată și bogată ca tematici. O confirmare a faptului că „ideile plutesc în aer”, și doar unii sunt capabili să le capteze, este și apariția recentă a unui volum de proză scurtă, la noi, cel al Anei Barton, intitulat Mamifer, care conține o superbă serie de fotografii tipărite după clișee de sticlă, din provincia românească a intebelicului nostru, adesea atît de mult supralicitat istoricește. E adevărat că în îndepărtatul an 1999, a mai apărut la noi o carte-experiment: 40238 Tescani, care conținea fotodocumente ale unor picto-poezii, și texte literare.

Revenind la Inelele lui Saturn, pot spune că este o carte care m-a învățat enorm de multe lucruri, de la povestea despre heringi, la evocarea destinului unui mare om, iubitor al libertății de expresie, Roger Casement, executat de autoritățile britanice, pentru că a demascat sclavagismul colonialist, și în general, nedreptatea socială (în treacăt fie spus, Mario Vargas LLosa i-a dedicat romanul Visul celtului); de la excentricul poet Algernon Charles Swinburne și amicul său, Watts Dunton, la meticulosul domn pe numele său Alec Garrard, care construiește de mai mulți ani modelul Templului de la Ierusalim, a lui Irod cel Mare, iar fotografia construcției i-a fost oferită autorului de însuși Garrard, și se găsește în carte la paginile 250-251 - un proiect cu adevărat grandios, dar nu mai puțin caraghios, cu atît mai mult cu cît casa lui Garrard a devenit un loc de pelerinaj pentru savanți, jurnaliști, istorici, arheologi, agenți ai unor secte din întreaga lume...care admiră ascensiunea constructivă a locașului care nu a durat în realitatea decît un singur veac. Micile poeme în proză se mai referă: la poetul Chateaubriant, Sfîntul Sebald, Diderot, Joseph Conrad, Michael Hamburger, Edward FitzGerald, Sir Cuthbert Quilter, Bioy Casares, Buffon...afișează o discretă conservă de erudiție, aparent doar umplută cu lucruri fictiv insignifiante, uitate, prăfuite, ale căror relevanță o aflăm prin intermediul „inelelor lui Saturn”.

Las la urmă încîntarea de a pricepe, în sfîrșit, sensurile ascunse ale unui tablou mai mult decît faimos - Lecția de anatomie a doctorului Tulp - al lui Rembrandt, sensuri pe care le decriptează Sebald pentru noi, ca o propunere de lectură a acelei dimineți concrete de ianuarie, a anului 1632, în care a avut loc disecția cadavrului lui Aris Kindt. Chestiunea disecției se pune în termenii unei „discontinuități a compoziției”, iar această observație subtilă a lui Sebald, cu referire la tabloul lui Rembrandt, poate fi aplicată și în analiza scrierii sale, în care observăm că finețea fragmentului, detaliului, amănuntului, witz-ului - precumpănesc asupra voinței „clasice” de a armoniza întregul, ansamblul, stabilitatea de nestrămutat a narațiunii.         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Radicalisme
commenter cet article
18 avril 2015 6 18 /04 /avril /2015 00:41

Numele lui nu spune mare lucru, cred, aproape nimănui din domeniul artei moderniste, chiar dacă scurta lui carieră s-a consumat în Franța, unde a și murit acum 110 ani, în martie. Ultimii patru și i-a petrecut într-un azil de boli nervoase - o boală ereditară i-a curmat de timpuriu talentul și viața.

Fyodor Botkin a fost un artist care, deși s-a pregătit să fie matematician, absolvind strălucit și facultatea de drept, a lăsat o galerie memorabilă de portrete și panouri decorative, risipite prin muzeele periferice ale imensului imperiu sovietic, sucombat acum un sfert de veac. Lucrările sale sunt de văzut la Perm, Sratov, Omsk, Irkutsk, Habarovsk, Tașkent, Baku...

Printr-o minune, unul dintre cele mai frumoase portrete de femeie a nimerit și în Muzeul Național de artă al Moldovei, din Chișinău (MNAM). Acesta a fost expus în expoziția Călătorie în timp (artă rusă de la sf. sec. XIX-lea-înc. sec. XX, din colecția MNAM), la finele anului trecut. 

Datele despre artist sunt puține și neclare (a urmat studii de artă în Italia și Paris), dar se știe că după moartea lui, fratele acestuia i-a adus operele rămase în Rusia, unde s-au risipit prin diferite colecții, probabil publice și private.

Portret de femeie” - este o operă care poartă oarecum amprenta stilisticii Art Nouveau și Secession, care în Rusia au fost dezvoltate de asociația Mir Iskusstva. Cel mai interesant e că pictura discutată nu se poate încadra foarte ferm într-un curent anume, căci Botkin a „forjat” meticulos propria lui sensibilitate pentru chipurile melancolice, cu ochii închiși, cu capetele aplecate ușor, căutat, oarecum teatral. Părerea mea este, că în aceste două tablouri e vorba despre unul și același model. Nud pe fundalul covorului l-am descoperit absolut întîmplător, dar asta m-a făcut să înțeleg un anume atașament al acestui artist, pentru un anumit fel de tipologie umană. Acest atașament are, cel mai probabil, o explicație psihologică. Propria lui morbiditate - despre care se afirmă în referințele despre artist - își găsește pandantul în melancolia acestui tip de constituție fiziognomică, cel mai adesea feminină. Lucrarea „Nud pe fundalul covorului” devine un nesperat pandant pentru tabloul de la Chișinău, și doar timpul, asistat de un cercetător cu imensă răbdare și intuiție, ne va devoala misterul: cum de aceste două portrete au ajuns atît de departe unul de celălalt...și se reîntîlnesc într-o construcție aleatorie, într-o hermeneutică minimală, dar nu mai puțin necesară pentru redescoperirea unui artist uitat, pe nedrept ignorat atît de istoria modernismului european, cît și de inventarele artei ruse din perioada anului 1900.

De-abia de curînd, o serioasă cercetătoare din Rusia, Olga Davîdova l-a inclus pe Botkin în fundamentala ei cercetare, pe care a intitulat-o Iconografia modernismului, БУКСМАРТM. 2014, 512 pag.    

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
17 avril 2015 5 17 /04 /avril /2015 08:14

Cînd m-am pomenit cu o sticlă de vin mexican în față, din Valle de Guadalupe, m-am întrebat ce știm despre vinurile din această parte a lumii? La o sumară investigație aflu că renașterea vinificației în aceste teritorii este datorată comunității ruse a molocanilor, ramura celor care sunt numiți prîgunî (пригуны), adică săltăreți. Cel mai interesant lucru e că stabilindu-se aici, în 1906, ei aduceau cu sine tradiția lor veche (eretică în raport cu pravoslavnicii, care-i progoneau), care le interzicea consumul de alcool de orice fel. Se spune că însuși Lev Tolstoi a mediat pentru ei, ca să plece din Rusia Țaristă, stabilindu-se întîi în SUA, iar apoi au trecut granița mexicană, pentru a-și lega existența de mănoasele pămînturi aflate în proximitatea Oceanului Pacific. Desigur, că nu s-au apucat imediat de viticultură, dată fiind reticența mai-marilor comunității de a se abține de la consumul de băuturi alcoolice, tutun și carnea de porc. Dar fiind oameni muncitori, și dîndu-și seama de potențialul foarte bogat al arealului, s-au apucat să cultive vița de vie. Pe care o lucrează și astăzi, cu destul succes. Vorba e că, cu timpul, au venit și alte naționalități, alăturîndu-se acestora și un italian, pre numele lui Luis Agustin Cetto, din Trento, din nordul Italiei, unde tradiția italienilor se îngemănează cu cea a tirolenilor sudici,

de la poale lemunților.
 

Don Luis Agustin Cetto a dus meșteșugul vinificării la nivel de artă, astfel că din 1928 pînă astăzi marca C.A.Cetto a devenit una din cele mai prestigioase din acel areal solar, și din acea parte a lumii în general. Partcularitatea acestui producător este că „a adus” Europa în Mexic, cultivînd soiuri specifice patriei sale natale, și numai: Chenin Blanc, Nebbiolo, Petite Sirah, Chardonnay, Sauvignon Blanc, Cabernet Sauvignon, Zinfandel (care este identic cu Primitivo di Gioia; care este, în fond, o potrivire după ureche a austriacului Zierfändler) etc.

 

Ei bine, ceea ce am băut aseară era un Petite Sirah din 2009, cu alcool 14,5 %, de pe podgoria Baja California, un vin destul de elegant, dar cam mult se simțea stejarul, și o anume nuanță persistentă de mucegai al lemnului. Poate că gustul și aroma acestui vin nu sunt de reținut, dar plăcerea de a gusta din sevele îndepărtate ale pămînturilor mexicane au copleșit imperfecțiunile discrete ale lichidului oferite de acestea. Vinul în general apropie gusturile, scurtează depărtările, mîngîie imaginația și dorința de a afla, de a păși și călători pe meleauri pe care doar gîndul le poate ajunge imediat...Cu puterea gîndului!        

Petite Sirah / Vino Tinto, foto © L. A. Cetto, México

Petite Sirah / Vino Tinto, foto © L. A. Cetto, México

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 avril 2015 4 16 /04 /avril /2015 20:05

DESIGUR, că un biolog ar putea explica mult mai exact și mai competent aceste două imagini. Dar pentru mine este important că am văzut ceea ce am văzut, și am înțeles că toate în natură sunt bine legate, în bună rînduială așezate, și urmînd o logică indiscutabilă, ascunsă vederii noastre obtuze, limitate. Văzul nostru ne ajută uneori, alteori ne încurcă. Dar atunci cînd te afli la o anumită altitudine, și contempli în tihnă aceste priveliști, ajungi, poate, să pricepi că pînă și copacii, lanțul trofic se situează pînă la limită anume, urcă pînă la un anumit „rang”, după care, gata, nu mai aspiră mai sus, la o mai mare înălțime, se schimbă apoi și tipul de plante, vegetația devine tot mai adaptată la intemperiile verii și ale iernii. Dar fauna este una specifică. Iarba devine un conglomerat de licheni, iar jnepenii (pinus pumilio) și afinișul iau locul copacilor, al brazilor și arborilor de tot felul...Ierarhia este strict respectată. Aici nimic nu se schimbă, nu se emancipează, nu aspiră la democratizare sau multiculturalism. 

Natura sălbatică este lăsată sieși, se autoregenerează în fiecare primăvară, indiferent de cît de aprigă și crudă a fost iarna. Ecosistemul se reface, reînviază, se împodobește cu tot ce are mai nobil, mai colorat și mai frumos. Omul nu poate decît cel mult să mai taie din copaci, să-și lase amprentele de mutilator pe unii dintre aceștia, să otrăvească solul, dar naturii nici că-i pasă. Ea este stăpîna, ea este cea care-l hrănește pe om. Tocmai de aceea, pînă la urmă, va ieși biruitoare. Pentru că este perenă, pe cînd omul este finit, limitat, condiționat de o sumedenie de factori și de șanse...

Am văzut vara trecută, în Munții Tatra Mari (Vysoké Tatry / High Tatras), o pantă întreagă defrișată în chip sălbatic...Era la o altitudine de peste 2000 de metri, și omul a secerat pădurea. Dar oare munții au încetat să mai existe? Desigur că nu. Această generație de bipezi și-a făcut hatîrul, în inconștiența sa, dar vor trece deceniile și poate un veac, și un nou val de vegetație va îmbrăca acel masiv. Natura nu pierde definitiv ce-i al ei, nici pe om. Pe care Stăpînul l-a pus să stăpînească peste toate, să le admire, nu să le mutileze, nici să le schimnosească, nici să le distrugă. 

„Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”   

 foto © vladimir bulat, aprilie 2015

foto © vladimir bulat, aprilie 2015

 foto © vladimir bulat, aprilie 2015

foto © vladimir bulat, aprilie 2015

Repost 0
11 avril 2015 6 11 /04 /avril /2015 07:13

„ ...Tatăl Meu cel ceresc o așteaptă pe oaia cea pierdută. Cele nouăzeici și nouă de ori ale îngerilor îl așteaptă pe Adam cel împreună-rob să învieze, și să se suie și către Dumnezeu să se întoarcă, Scaun heruvimic a gătit, cei ce îl aduc sus sînt iuți și gata. Cămara cea de nuntă s-a gătit, ospețele sînt gata, corturile și sălașele cele veșnice sînt gata. Vistieriile bunătăților s-au deschis, împărăția cerurilor s-a gătit mai înainte de veci. Cele ce ochiul nu le-a văzut, și urechile nu le-au auzit și la om nu s-au suit sînt bunătățile care îl așteaptă pe om. Acestea și unele ca acestea zicîndu-le, Stăpîndul S-a sculat; și împreună cu Dînsul Adam cel unit cu Dînsul, și împreună s-a sculat și Eva. Și alte trupuri ale sfinților celor adormiți din veac au înviat, propovăduind Învierea Stăpînului cea de a treia zi. Pe care luminat să o primi, și să o vedem și să o îmbrățișăm noi, credincioșii, dănțuind împreună cu îngerii, prăznuind împreună cu cei fără de trupuri, împreună proslăvindu-L pe Hristos, Cel care ne-a ridicat din stricăciune și ne-a înviat pe noi. Căruia I se cuvine slava și stăpînirea, împreună și Celui fără de început al Său Părinte și Prea-Sfîntului și Prea-Bunului și de viață Făcătorului Duh al Lui; acum și pururea și în vecii vecilor. 

AMIN!

 Ioan si Camelia Popa, ”Pogorîrea la Iad”, tempera pe lemn, 40x30 cm 2015. Icoana de inchinaciune din biserica parohiala Cartier Nou II, Alba-Iulia

Ioan si Camelia Popa, ”Pogorîrea la Iad”, tempera pe lemn, 40x30 cm 2015. Icoana de inchinaciune din biserica parohiala Cartier Nou II, Alba-Iulia

Credit foto: © Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti

SursaCuvînt la îngroparea Dumnezeiescului Trup al Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care după mîntuitoarea sa pătimire cu prea-slăvire s-a făcut în Sfînta și Marea Sîmbătă al celui dintru Sfinți Părintelui nostru Epifanie, Episcopul Chiprului (din Sfinții Părinți despre Moartea și Învierea Domnului, ed. Sophia, 2008, pag. 307). 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Diariu
commenter cet article
10 avril 2015 5 10 /04 /avril /2015 00:50
Cînd au prins jidovii pe Hristos. foto © vladimir bulat, ianuarie, 2006.

Cînd au prins jidovii pe Hristos. foto © vladimir bulat, ianuarie, 2006.

O compoziție inedită prin complexitatea ei, care face parte din programul pictural al bisericii Schitul Fedeleșoiu (datare: 1673-1700, refăcută în 1702-1710, 1770-1775), din preajma orașului Râmnicu Vâlcea.

Scena este localizată în naos. Întregul ansamblu a fost realizat de zugravii: Dima, Ranite, Ștefan și Gheorghe, al căror nume este îmbălsămat în proscomidiar.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
9 avril 2015 4 09 /04 /avril /2015 10:30
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

dar este ceva imposibil de egalat, prin bogăția gustui! E o simplă salată. În care am pus de-a valma și crudități și fiertură și murătură. 

Prin urmare, ce ne putem permite să mîncăm în această* zi, în care Apostolilor li s-a dat Hrana cea spre nemurire? Asta în cazul în care nu ajunăm. Adică, nu ținem post negru. Unii se învrednicesc să se nevoiască în acest fel, prin ajutor de Sus. 

Propun celor mai slabi dintre noi, în rîndul cărora mă număr și eu, să-și pregătească această salată din cîteva elemente naturale minunate. Am fiert o sfeclă, cu coajă cu tot. Am lăsat coaja și cînd am tăiat-o mărunt, făcută cuburi ca pentru vinigreta rusească (spun rusească, pentru că la noi vinigreta este ceva cu pește, și fără sfeclă). După care am adăogat o gogonea mai mică ca dimensiuni decît sfecla. Adăogat pe urmă semințe de floarea soarelui, crude, apoi am tocat mult pătrunjel verde, de seră din păcate. În cele din urmă au venit: uleiul de măsline, oțetul balsamic de Modena, sarea de Himalaya, enibaharul proaspăt tocat. Amestecate sumar toate acestea au declanșat în gură un evantai de gusturi și arome. Sfecla a evocat gama de minerale ale unui terroir neștiut, gogoneaua a adus cu sine jelania unei pătlăgele neajunse la maturitate, și sucombate în moarea** care a conservat-o pînă în acest moment. Este adevărat că nu există încă pătrunjel de grădină, iar asta mi-a evocat mărturia lui Confucius, care ne amintește că în China epocii sale era interzisă prin lege vînzarea fructelor culese în afara sezonului (de la Guido Ceronetti cetire), dar păcatele sunt multe, iară acesta poate fi mărturist oricînd, în zilele noastre. Semințele de floarea-soarelui (bulgărești) mi-au adus o fărîmă din energia solară în farfurie, potolită nițel de oțetul cel îndelung macerat după o rețetă străveche, pe care numai cei de la Modena o mai știu. Iar uleiul de olive e dintre cele mai bune, adus de la o oloiniță a unor hedoniști care cu greu mai dau și altora din cantitatea pe care o presează pentru un cerc restrîns...Despre cele din urmă ingrediente, sarea de Himalaya și enibaharul, nici nu mai amintesc pentru că e ceva ce ține de înălțimi amețitoare. Se poate mînca și cu pîine, dar neagră să fie! Eu am avut una cu chimen. (Nota bene: Atenție mereu la pîine, pentru că vechea tradiție a avut mult de furcă pe seama ei, și multe dureri de cap, dezghiocînd pe multe fețe cearta dintre azimă și pîine. Azi, totul s-a industrializat, și mai ales drojdiile care ne omoară metabolismul). 

Ingrediente binecuvîntate pentru o salată minunată, pregătită pentru o zi unică, care pe unii îi transformă complet, și îi așează în Rai. Acest Rai poate începe chiar dintr-o farfurie cu mîncare frugală. Căci, știm, că ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință oricînd la Dumnezeu. Este important să nu ne orbească rațiunea, să nu ne abandoneze discernămîntul, nici rugăciunea să nu slăbească, nici cînd dormim.

 

Numquid spiritus ieiunio marcet? (Petroniu)= Oare spiritul slăbește prin post?

 

* facem referire la atemporalitatea istoriei hristice, și la faptul că Hristos e viu, și e mereu în mijlocul nostru. Cine nu are acest sistem de referință, cu ascuțișul în Dumnezeu, poate să surîdă sau pur și simplu să nu cetească aceste nevrednice rînduri.

** pentru cine nu știe cuvîntul, este sinonimul pentru saramura sau zeama în care se conservă murăturile, făcută din apă, sare și oțet cu mirodenii, verdețuri etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 avril 2015 3 08 /04 /avril /2015 02:03
„Femeia păcătoasă spală picioarele lui Iisus”, Catedrala din Haarlem. foto: © Vladimir Bulat, 2013.

„Femeia păcătoasă spală picioarele lui Iisus”, Catedrala din Haarlem. foto: © Vladimir Bulat, 2013.

În Sfânta și Marea Miercuri, a Săptămânii Pătimirilor, slujbele bisericești readuc în inimile credincioșilor efigiile a două personaje total diferite, pe Maria mironosița, cunoscută sub numele de femeia păcătoasă, și pe Iuda, apostolul și vînzătorul Învățătorului, cel care fără a se căi își va lua zilele...

Cea dintîi a devenit un exemplu de simțire a Dumnezeirii, pocăință și dragoste devenită, în lexicul limbii eline vechi, din éros -  ágápe. Femeia s-a pocăit, mustrată adînc de conștientizarea noianului păcatelor acumulate, atunci cînd a simțit și auzit sunetul picioarelor Mîntuitorului în preajmă, aidoma Evei, care auzindu-L pe Mântuitorul în Grădina Raiului, rușinată, s-a ascuns...Dar Maria din Evanghelii nu s-a pitit, ci cutezînd, a venit cu un alabastru cu mir de nard, dintre cele mai prețioase, a uns picioarele LUI, apoi i Le-a șters cu părul capului ei, arătîndu-și dragostea adevărată, duhovnicească, ágápe. Scena aceasta a inspirat mult iconografia creștină.

Avem aici doar două exemple, poate dintre cele mai ”fățișe”. Unul din lumea apuseană, din era goticului matur, al cărui autor mi-a rămas necunoscut, întrucît nu l-am putut afla, căci nu s-a afișat o plăcuță cu elemente de indentificare în preajma tabloului, iar celălalt exemplu este al unui zugrav care trebuia să rămînă anonim (pare să fie vorba de un manuscris miniat armenesc), întrucît tradiția bizantină, și mai ales uzanța miniaturișirtilor ca și cea a copiștilor, era ca aceștia să fie trecuți sub tăcere.

Avem în față două abordări ale aceleiași teme, dar care ilustrează două lumi diferite, dacă nu chiar opuse. În tabloul occidental parcă totul este important, și personajele, și masa, și merindele întinse pe aceasta, podeaua mozaicată, și chiar peisajul de dincolo de geam. Personajele din prim-plan, dar și cele din planul secund, au aceeași importanță. Asta crează confuzie, o lectură nediferențiată, și nici foarte explicită. Miniatura caucaziană (?) ne apare epurată de orice sugestii de ordin descriptiv, iar narațiunea este frontală, simplă. Vedem și înțelegem limpede ce se petrece: actul pocăinței este metanoia, transformare completă, nu o simplă închinare, cu prosternare la picioarele goale ale Mîntuitorului. E adevărat, la autorul apusean, neerlandez, ”citim” mult mai multe detalii, bogăția faldurilor care modelează veșmintele femeii, bentița din părul ei care urmează să se desfacă, vasul de alabastru, cu capacul pus alături etc...Este o imagine cu adevărat bogată, pentru cei care vor doar să privească, să savureze din priviri, în timp ce pagina manuscriptică a lumii pravoslavnice pare mai degrabă destinată celor care știu și pot să vadă și dincolo de narațiunea plastică, de învelișul lucrurilor.

Poate greșesc și ratez astfel adevăratul demers al celor două imagini, dar încărcătura teologică și emoțională pe care o emană sugestiva miniatură de extracție bizantină este pentru mine covîrșitoare, în timp ce panoul de la Haarlem este foarte frumos. Este chiar estetic.

 

Închei cu aceste tulburătoare cuvinte ale Cassianei monahia, care a compus Stihira: Doamne, femeia ceea ce căzuse...: Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel care ai nemăsurată milă”.             

”Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta...”

”Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta...”

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Fragmente
commenter cet article
3 avril 2015 5 03 /04 /avril /2015 10:49

Oice s-ar spune, dar Magnolia din curtea casei în stil italian, aflate pe strada Mahatma Gandhi, colț cu Barbu Delavrancea, din București, este absolut fantastică, ca ruptă dintr-o poveste. Copiilor de astăzi li se inoculează ideea că astfel de povești le mai poate spune doar tehnologia HD. Dar nu e așa! Gustați această frumusețe cu propriii ochi.

Pe viu, și în propriul oraș.

  • „Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume” - Mahatma Gandhi  
​foto: © Vladimir Bulat, 31.03.2015

​foto: © Vladimir Bulat, 31.03.2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
1 avril 2015 3 01 /04 /avril /2015 21:42

Respect enorm cugetarea lui Tigran Mansurian, care se referă la ”Gurdjieffian silence immaculate”, și pe care nu am regăsit-o nicidecum în ceea ce au oferit muzicienii de la Gurdjieff Folk Instruments Ensemble (GFIE), care au ”prestat” cuminte și fără splendoare, la București, în seara zilei de 26 martie...

Recunosc, așijderea, că am așteptat cu însuflețire acest concert vreo două luni de zile, avînd în cap crescînda dezamăgire care s-a instalat la apariția CD-ului celor de la GFIE, apărut în 2011 la ECM, pentru că înregistrarea mi s-a părut pe cît de plată, pe atît de ”barocă” și ”înzorzonată” față de tot ce știam în materie de recuperare a moștenirii lui Gurdjieff în spiritul ”folk music” etc. Nu regăseam nimic din magistralele prelucrări realizate pentru pian de Thomas de Hartmann, nici din splendidele interpretări ale unor: Cecyl Lytle, Keith Jarrett, Anja Lechner, Francois Couturier, Vassilis Tsabropoulos, Wim van Dullemen ș.a. Deci, reîntîlneam/reauzeam muzica ”mistică” și ”folklorică” a lui Gurdjieff interpretată la instrumente etnice, specifice Caucazului, și nu numai. Reducerea dimensiunii mistice, a prelucrării culte a tradiției muzicale din amplul areal, multicultural, al bazinului Mării Negre, rescrise de Gurdjieff, la aranjamentele muzicale făcute de Levon Eskenian - o găsesc forțată și simplistă chiar! Este, în opinia mea umilă, problematică și schematică. Și nu e vorba aici de priceperea sau iscusința muzicianului, ci vorbim în special despre excelența care face diferența. Care în acest caz - a lipsit. Sau și mai exact - a strălucit în deplină contumacie...

Totuși, mă așteptam ca spectacolul live să fie altceva, de aceea am așteptat cu înfrigurare și emoție evenimentul. Dar concertul din 26 martie mi-a spulberat orice emoție, așteptare sau ispită de a crede că e mai mult decît este. Desigur, Gurdjieff face parte din constelația selectă a ”marginalilor” erei convulsive a secolului XX, dar nu se ridică la înălțimea unor nume iconice precum cele al unor: Giacinto Scelsi, John Cage, Luigi Nona, Benjamin Britten, Arvo Part ș.a. Numele enumerate sunt piscuri ale componisticii de factură avangardist-contemporană, în timp ce moștenirea muzicală a lui Gurdjieff se înscrie firesc în curentul reacționar, conservator și ”cuminte” al componisticii veacului. Cu toate acestea, anume nume de prim rang de muzicieni și interpreți s-au apropiat de această tradiție spiritualistă, tocmai pentru a purta un dialog echidistant și aprofundat cu aceasta.

O spun abrupt, cei de la GFIE nu au făcut o figură prea convingătoare acestei apropieri, iar conducătorul lor, tînărul, dar încă (sau deja) ”necoptul” Levon Eskenian, a făcut o figură de elev conștiincios, dar prea șubred în tentativa sa de a-l percepe în profunzime pe versatilul Gurdjieff, muzicianul, culegătorul de folklor, și de artefacte ancestrale etc. Nu m-a mișcat deloc felul celor de la GFIE de a interpreta Gurdjieff, nici felul lor de fi ei înșiși muzicieni. Cred cu tărie că oricît de ”marginală” ar fi (sau ar părea) muzica lui Gurdjieff, ea nu poate fi epuizată doar prin prisma ”filonului” ei folkloric, tradiționalist, ”neaoșist”, cum au propus de l GFIE, folosind probabil silogismul simplu: dacă Gurdjieff a fost armean, și noi suntem armeni, înseamnă că tot ce a lăsat acesta poate fi la îndemîna și la înțelegerea noastră...

Să fiu bine înțeles, e o chestiune de maturitate deplică ca să te apropii de acest autor. Și nu de enticitate. Așa cum Armen Margaryan sau un Sokratis Sinopoulos, de pildă, care sunt maieștri ai kemanche-ului nu se pot ridica la nivelul și înălțimea excelenței unui Kayhan Kalhor, tot astfel nici Levon Eskenian nu poate încă aspira la ”podiumul” abisal al lui Keith Jarrett, care l-a aprofundat pe Gurdjieff într-o înregistrare epocală, unică, cu Sacred Hymns, în îndepărtata primăvară a anului 1980! Această din urmă realizare este, cred, un ”compendiu” obligatoriu pentru oricine dorește să se „înfrupte” cu adevărat din adînca muzică a lui G. I. Gurdjieff.

GFIE cel puțin pe mine nu m-au convins deloc.

Păcat! Pentru că cei care nu au știut, nici nu au aflat. Au rămas în bezna lor. Undeva între piscurile înalte și dealurile ce tind agale spre cîmpie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Radicalisme
commenter cet article