Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 mai 2015 4 07 /05 /mai /2015 11:50

O veste tristă ne sosește astăzi de la Chișinău.

Unul dintre graficienii care ne-au marcat din fragedă copilărie dar și adolescența, iar apoi, maturitatea, Isai CÂRMU nu mai este. Este o pierdere ireversibilă pentru întreaga noastră artă și cultură, căci am pierdut un incontestabil reper. A fost pentru cîteva generații o adevărată bornă artistică, și un far spre care ne ținteam ochii. Pentru că ne-a arătat cu adevărat, cum trebuie să arate cartea.

Orice carte ilustrată de el era (și va rămîne!) o bucurie desăvîrșită, care acum ne va lipsi. Dar cine suntem noi să alegem, să fim nemulțumiți? Dumnezeu a ales. L-a chemat pe artist la EL, căci noi am avut deja bucurii destule, de-a lungul deceniilor, pe seama artei lui Cârmu. 

Pe curînd, și la revedere în Ceruri!

Am la îndemînă acum elegantul volum cu Lirica lui Francesco Petrarca, scos în 1975, la editura Cartea moldovenească din Chișinău (în traducerea lui Pavel Darie), cu o prezentare grafică de Isai Cârmu, din care redau vizual cîteva repere. Cartea a apărut într-un tiraj de 5000 de exemplare, iar unul dintre ele a ajuns și la București, unde l-am cumpărat anul trecut de la niște copii, de pe stradă...Acum acest volum a devenit cu adevărat de neprețuit! O perlă.

În 1982 editura Literatura artistică, tot din Chișinău, a publicat albumul Isai Cârmu, cu o selecție amplă din creația de grafician, și maestru al cărții. Este și aceasta o raritate bibliografică.  

Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015
Isai CÂRMU: 1940-2015

Biblioteca Națională a RM a editat, în 2010, o broșură cu o biobliografie, dedicată operei lui Isaie Cârmu (astfel apare pe coperta publicației prenumele artistului), un ghid exhaustiv prin creația artistului (alcătuitor: Svetlana Miron), care este disponibilă on-line.

Repost 0
6 mai 2015 3 06 /05 /mai /2015 10:16

După ce orașele contemporane s-au umplut de betoane, sticlă și substituienți plastici a apărut, firesc, și nevoia de readucere a naturii în spațiile rămase libere, nesufocate! 

Tot niște oameni din Țările de Jos au venit cu soluțiile, și mă gîndesc în primul rînd la pionierii designului contemporan de grădină, Henk Gerritsen și Piet Oudolf. Desigur, nu ei au inventat modul frumos de a readuce imaginea posibilă a Raiului în mijlocul aglomerațiilor urbane, sau în jurul noilor arhitecturi. În țara lor au avut o precursoare inovatoare, pe Mien Ruys(1904-1999), care printre primele a folosit în grădinile europene elemente pînă atunci neutilizate: traverse și șine vechi de cale ferată, pietriș, plante sălbatice. Ei bine, acestea din urmă le-au adus notorietatea internațională celor doi „discipoli”: Henk Gerritsen și Piet Oudolf. Referințele la acești arhitecți sunt multiple, sfera internautică poate oferi orice tip de informație despre ei. Ce mi s-a părut mie însă demn de consemnat aici este anume acest fapt: credința în ierburile cîmpului, în plantele perene, în potențialul naturii de a înfrumuseța piesajul; doar trebuie să știi cum, unde și cînd să „împumuți” cîte ceva de acolo, și să replantezi în spații urbane, cărora să le dai o nouă viață. 

Îmi place să merg pe străzile cu case mai vechi, și să privesc peste gard la vîltorile verdeții, la flori, iederă și mușchii care au un farmec aparte. Și în propria noastră grădină încerc să îmbin florile selecționate, de cultură, și copacii, plantele și florile sălbatice, aduse cu preponderență de la munte. Mestecenii sunt aduși din masivul Ciucaș. 

Cred cu tărie, că în cîțiva metri păstrați poți amenaja o grădină care să-și încînte ochiul, sufletul și pe cei din jur. Și pot încăpea acolo, pe lîngă flora spontană și sălbatică, o sumedenie de plante aromatice, care conviețuiesc exemplar și pașnic: lavanda, salvia, cimbrișorul, melisa, rozmarinul, usturoiul, menta, dafinul...

Mi-am amintit că azi s-au împlinit fix 25 de ani de la istoricul Pod de Flori. Din păcate, acest parcurs nu a fost presărat doar de flori, ci și de spini.        

Clopoței (Campanulla isophylla).  Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Clopoței (Campanulla isophylla). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Viburnum Opulus Roseum (Boule de Neige). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Viburnum Opulus Roseum (Boule de Neige). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Rozmarin înflorit (Rosmarinus officinalis). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Rozmarin înflorit (Rosmarinus officinalis). Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Laleaua în boschetul de floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Laleaua în boschetul de floră spontană. Foto: © vladimir bulat, mai 2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
4 mai 2015 1 04 /05 /mai /2015 08:48

Ieri a fost Duminica Slăbănogului, a patra după Învierea Domnului. Textul ioaneic relatează despre o minune de tămăduire a unui om țintuit la pat timp de 38 de ani. O perioadă mai lungă decît însăși existența pe pămînt, în trup, a Mîntuitorului! Cu toate astea, Acesta din urmă a curmat lunga suferință a celui răpus de boală printr-o scurtă poruncă: „Ridică-te, ia-și patul și umblă!”

Ce suprinde însă în această pericopă evanghelică nu este puterea lui Dumnezeu de a însănătoși; asta este în firea lucrurilor făcute de EL. Îngrijorător cred, este ceea ce i se spune în final: „Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”. 

Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.

Schitul Balamuci, Sec. XVIII, pronaos. Foto: © vladimir bulat, martie, 2007.

Întradevăr, fraza aceasta scurtă este surpinzătoare, și neașteptată. Dumnezeu ne spune că și răbdarea Lui este limitată, că ceea ce ni se întîmplă rău, dezastruos și înfricoșător - în perspectiva lui Dumnezeu, au alt înțeles. Pentru omul de astăzi, și probabil pentru cel dintotdeauna - de la Facere încoace - orice suferință pare o apropiere de o limită. De limita dincolo de care acel om se separă de viața sa anterioară, de cea în care era precum toți ceilalți semeni ai săi. Și nimic nu mai e ca înainte! Or, slăbănogul din pericopa ioaneică s-a aflat în starea asta limitată vreme de 38 de ani. Cînd se face bine, în chip minunat, este avertizat, că i se poate întîmpla ceva mai rău. Să fim puțin atenți, unde se produce minunea: Bitezda, la vechii evrei, însemna Casa Milostivirii, a Milosîrdiei, în limbajul nostru arhaic. Era, deci, un loc al lucrării lui Dumnezeu, în care printr-un înger al Domnului, „la o anume vreme se tulbura apa”. Apoi, ni se mai precizează că: „cel ce intra întîi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era ținut”. Apa, după cum drept mărturisește același Ioan, este stihia prin care a botezat Sfîntul Ioan-Înainte-Mergătorul pe Iisus însuși. Prin urmare, apele Bitezdei lucrează, în duh, precum Fiul Omului s-a arătat în Iordan. Desigur, în cazul slăbănogului apa este ceva colateral, el nu s-a atins de ea, pentru că nu a putut. Slăbănogul este întremat prin cuvînt. A fost tămăduit prin puterea tămăduitoare a cuvîntului dumnezeiesc. Dar rămîne întrebarea, de ce Hristos îl avertizează anume pe acesta, în timp ce nimănui altcuiva nu i-a făcut această înfricoșătoare remarcă? În alte cazuri, spune posedatului: „Întoarce-te în casa ta și spune cît a făcut Dumnezeu pentru tine” (Luca, 8, 39); sau, femeii cu scurgere de sînge: „Femeie, dezlegată ești tu ne neputința ta”! (Luca, 13, 12); sau, celuilalt slăbănog, scos prin spărtura casei, i-a zis doar atît: „Fiule, iertate fie păcatele tale!” (Marcu, 2, 5); sau, aceluiași demonizat din Gadara: „Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le cît a făcut Domnul pentru tine și cum te-a miluit” (Marcu, 5, 19).

Limita despre care vorbeam mai sus este, în acest caz și ziua sîmbetei, ținută cu atîta strășnicie de evrei - ca zi de cinstire a Domnului. Legea lor, prin Moise, impunea asta. Pe acest fundal vedem că multe dintre tămăduirile lui Iisus se produc anume sîmbăta, iar aceste acte nu sunt, desigur, niște sfidări, ci mai degrabă reprezintă o mai grabnică lucrare întru ajutorarea celor suferinzi, neașteptînd alte zile sau alte momente mai prielnice. Pentru Dumnezeu nu există zilele săptămînii, ci un „acum” continuu. Un prezent al lucrării vindecătoare, ziditoare, tainice. Or, suferința fizică a slăbănogului are, vrea să ne spună Domnul, cauze mult mai adînci, sufletești, duhovnicești, ascunse desigur ochiului, cărnii și înțelegerii imediate. Cred că această sentință: Iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie mai rău”, este mereu actuală, care trebuie să dospească în noi precum o drojdie nestricăcioasă. Pe care trebuie să o avem la inimă oricînd. Și să ținem minte, că orice boală, infirmitate, uscare sau slăbire a trupului - de la suflet ne vin, de la îndepărtarea acestuia de Dumnezeu (sau pur și simplu, ignorarea Lui). Suferințele fizice sunt, putem intui, semne exterioare, acumulări a ceea ce se întîmplă înlăuntrul nostru, despre care tot Iisus spune: „Dacă n-ați vedea semne și minuni, n-ați crede” (Ioan, 4, 48). Slăbănoul a amînat această lucrare 38 de ani, a petrecut în pasivitate, expectare, repaos, în așteptarea unui om care să-l arunce în scăldătoare. Dar cînd bolnavul a zis: Doamne, om nu am.., însuși Dumnezeu l-a dezlegat de prinsorile chinului în care s-a aflat, și l-a pus pe calea cea cu adevărat trebuincioasă! „Ia-ți patul tău și umblă!”, este apelul la coparticipare la această lucrare dumnezeiască, pe care să nu o neglijăm, căci înțelegerea noastră este seacă, dacă nu este dublată de acțiunea, lucrarea, de faptele și de experiența imediată a fiecăruia dintre noi. Zi de zi, minut cu minut. Mintea, trupul și sufletul împreună să fie. Lucrarea trupului și cea a minții, ghidate de mișcările înțelegătoare ale sufletului.

Lucrați nu pentru mîncarea cea pieritoare, ci pentru mîncarea ce rămîne întru viața veșnică pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe El Și-a pus pecetea Dumnezeu-Tatăl” (Luca 6, 27).                 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Fragmente
commenter cet article
2 mai 2015 6 02 /05 /mai /2015 23:28

cerșetori!

pe strada Pușkin, lîngă SUN City, ©vladimir bulat, aprilie 2015.

pe strada Pușkin, lîngă SUN City, ©vladimir bulat, aprilie 2015.

Chiar dacă fac ascultare, pocăință - tot cerșetori rămîn. Imaginea monahului răsăritean este prin asta, iremediabil, compromisă!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme ochiuldeveghe
commenter cet article
28 avril 2015 2 28 /04 /avril /2015 00:41

„Mașinăriile născocite de noi au,

ca și corpurile noastre și nostalgia noastră,

o inimă cuprinsă încet de incadescență.

Întreaga civilizație umană a fost de la bun început

 numai o mocnire...”

 

După apariția în română, în 2008 a romanului Austerlitz, W.G.Sebald a intrat în conștiința românilor ca un scriitor atipic, deosebit de erudit, și pe alocuri provocator, ilustrînd o conștiință morală care a folosit genul romanesc pentru a enunța problematici grave, tot mai rar formulate în zilele noastre. În acel roman personajul principal era chiar cel care a dat numele scrierii, un alter-ego cumva al autorului, dar exprimîndu-se indirect. În noua traducere românească, Inelele lui Saturn, autorul se prezintă la persoana 1, și face o lungă călătorie pe coasta britanică a Mării Nordului, mai exact prin pustiitul comitat Suffolk, unde hălăduiește prin sate, printre castele, bărăgane și plaje ca, în cele din urmă, să fie internat „într-o stare de imobilitate aproape totală”, după cum însuși autorul o mărturisește chiar din capul însemnărilor sale. 
Pe întinsul a 300 de pagini ale ediției românești parcurgem un traseu atît geografic, topografic, cît și cultural și spiritual. Naratorul ne face cunoștință atît cu locurile prin care hoinărește, cît și cu preocupările sale intelectuale, fie de natură empatică, livrescă, fie prin intermediul unor relații de amiciție și profesionale directe, cu oameni la fel de atipici, ca și autorul însuși. Din chiar primul capitol al acestei cărți-caleidoscop facem cunoștință cu doi specialiști în literatura clasică de expresie franceză: Michael H. Parkinson și Janine Rosalind Dakyns, cărora Sebald le dedică mici bijuterii literare, o dovadă clară a atașamentului avut pentru cei doi, după ce ambii părăsesc
subit această lume, în 1994. Emoționantele și profundele sale rînduri le putem interpeta ca pe niște ferpare literare.     

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Sebald și Janine Dakyns, credit foto: http://www.avondlog.nl/blog/36342872

Umează apoi o lungă disertație despre ciudatul savant Thomas Browne (1605-1682), care practicase medicina și botanica în Norwich - orașul în care naratorul a zăcut o vreme în spital. Numele lui Browne apare presărat în mai multe locuri în carte și, desigur, este pomenit în acurata narațiune despre viermii de mătase, care ocupă practic întregul capitol final al cărții. Acest discurs, despre viermii de mătase este, în esență, o foarte compactă istorie a omenirii, a ascensiunii capitalismului britanic, legat de prelucrarea mătăsii anume aici, la Norwich, care era în pima jumătate a secolului al XVIII-lea al doilea oraș al Angliei, după Londra. Aflăm și cum oăle de viemi de mătase au fost aduse din China în Europa, pe vremea lui Justinian, de către doi călugări sirieni, ouă transportate într-un baston de bambus, folosit de anahoreții bizantini drept cărjă pentru sprijin...De la acel gest furtiv - Europa și-a schimbat fața, economia, nevoile și gustul. Mătasea a devenit una dintre cele mai îndrăgite țesături, care marcase pînă și tradiținalele obiceiuri funerare, după cum presa vremii avea să consemneze ținuta Ducesei de Teck - la înmormîntarea Reginei Victoria (1819-1901), cea mai longevivă regină din istoria Angliei, care a stat pe tron 63 de ani, 7 luni și 2 zile - , „care și-ar fi făcut apariția într-o rochie cu adevărat răpitoare  din mătase neagră de Mantua (...), învolburată toată împrejur cu niște voaluri dense, țesătoria de mătase Willet & Nephew din Norwich producînd în acest scop unic, chiar înaintea de închiderea ei definitivă și pentru a-și demonstra meșteșugul în continuare neîntrecut în domeniul mătăsii de doliu, o bandă lungă de aproape douăzeci de metri”(p.300-301).

Personal pe mine, la Sebald, mă atrage modul său firesc de a colaționa imaginea alb-negru cu textul. Este printre puținii autori de literatură, care a dezvoltat un gust desăvîrșit pentru imagine, și mai ales pentru hemeneutica acesteia. Îl înțeleg perfect pe acest autor, care a devansat cu mulți ani cultura blogului, în care astăzi poți lejer insera în text: imagini, scheme, hărți etc. Pînă la Sebald nu prea știu alte cazuri de scriitori, care să apeleze la acest tip de abordare. M-a încîntat această „tehnologie” încă de la lectura romanului Austerlitz. Imaginea, poate mai mult decît chiar și cele mai meșteșugite cuvinte și fraze, te introduce cumva mai repede și mai palpitant în lumea despre care se face vorbire în scris, și te captivează, te seduce, fără drept de apel, uneori. După moartea lui Sebald a apărut o serie lungă de scrieri romanești și eseistice care au preluat această „tehnică” sebaldiană. Nu este neapărat o pastișare. Ci e, mai degrabă, vorba despre un anume trand, căruia Sebald i-a dat naștere, sau și mai exact - l-a anticipat prin scrierile sale. Și din acest punct de vedere autorul nostru poate fi considerat un inovator. De bună seamă, lista cărților care folosesc întru ilustrarea textului devine tot mai variată și bogată ca tematici. O confirmare a faptului că „ideile plutesc în aer”, și doar unii sunt capabili să le capteze, este și apariția recentă a unui volum de proză scurtă, la noi, cel al Anei Barton, intitulat Mamifer, care conține o superbă serie de fotografii tipărite după clișee de sticlă, din provincia românească a intebelicului nostru, adesea atît de mult supralicitat istoricește. E adevărat că în îndepărtatul an 1999, a mai apărut la noi o carte-experiment: 40238 Tescani, care conținea fotodocumente ale unor picto-poezii, și texte literare.

Revenind la Inelele lui Saturn, pot spune că este o carte care m-a învățat enorm de multe lucruri, de la povestea despre heringi, la evocarea destinului unui mare om, iubitor al libertății de expresie, Roger Casement, executat de autoritățile britanice, pentru că a demascat sclavagismul colonialist, și în general, nedreptatea socială (în treacăt fie spus, Mario Vargas LLosa i-a dedicat romanul Visul celtului); de la excentricul poet Algernon Charles Swinburne și amicul său, Watts Dunton, la meticulosul domn pe numele său Alec Garrard, care construiește de mai mulți ani modelul Templului de la Ierusalim, a lui Irod cel Mare, iar fotografia construcției i-a fost oferită autorului de însuși Garrard, și se găsește în carte la paginile 250-251 - un proiect cu adevărat grandios, dar nu mai puțin caraghios, cu atît mai mult cu cît casa lui Garrard a devenit un loc de pelerinaj pentru savanți, jurnaliști, istorici, arheologi, agenți ai unor secte din întreaga lume...care admiră ascensiunea constructivă a locașului care nu a durat în realitatea decît un singur veac. Micile poeme în proză se mai referă: la poetul Chateaubriant, Sfîntul Sebald, Diderot, Joseph Conrad, Michael Hamburger, Edward FitzGerald, Sir Cuthbert Quilter, Bioy Casares, Buffon...afișează o discretă conservă de erudiție, aparent doar umplută cu lucruri fictiv insignifiante, uitate, prăfuite, ale căror relevanță o aflăm prin intermediul „inelelor lui Saturn”.

Las la urmă încîntarea de a pricepe, în sfîrșit, sensurile ascunse ale unui tablou mai mult decît faimos - Lecția de anatomie a doctorului Tulp - al lui Rembrandt, sensuri pe care le decriptează Sebald pentru noi, ca o propunere de lectură a acelei dimineți concrete de ianuarie, a anului 1632, în care a avut loc disecția cadavrului lui Aris Kindt. Chestiunea disecției se pune în termenii unei „discontinuități a compoziției”, iar această observație subtilă a lui Sebald, cu referire la tabloul lui Rembrandt, poate fi aplicată și în analiza scrierii sale, în care observăm că finețea fragmentului, detaliului, amănuntului, witz-ului - precumpănesc asupra voinței „clasice” de a armoniza întregul, ansamblul, stabilitatea de nestrămutat a narațiunii.         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Radicalisme
commenter cet article
18 avril 2015 6 18 /04 /avril /2015 00:41

Numele lui nu spune mare lucru, cred, aproape nimănui din domeniul artei moderniste, chiar dacă scurta lui carieră s-a consumat în Franța, unde a și murit acum 110 ani, în martie. Ultimii patru și i-a petrecut într-un azil de boli nervoase - o boală ereditară i-a curmat de timpuriu talentul și viața.

Fyodor Botkin a fost un artist care, deși s-a pregătit să fie matematician, absolvind strălucit și facultatea de drept, a lăsat o galerie memorabilă de portrete și panouri decorative, risipite prin muzeele periferice ale imensului imperiu sovietic, sucombat acum un sfert de veac. Lucrările sale sunt de văzut la Perm, Sratov, Omsk, Irkutsk, Habarovsk, Tașkent, Baku...

Printr-o minune, unul dintre cele mai frumoase portrete de femeie a nimerit și în Muzeul Național de artă al Moldovei, din Chișinău (MNAM). Acesta a fost expus în expoziția Călătorie în timp (artă rusă de la sf. sec. XIX-lea-înc. sec. XX, din colecția MNAM), la finele anului trecut. 

Datele despre artist sunt puține și neclare (a urmat studii de artă în Italia și Paris), dar se știe că după moartea lui, fratele acestuia i-a adus operele rămase în Rusia, unde s-au risipit prin diferite colecții, probabil publice și private.

Portret de femeie” - este o operă care poartă oarecum amprenta stilisticii Art Nouveau și Secession, care în Rusia au fost dezvoltate de asociația Mir Iskusstva. Cel mai interesant e că pictura discutată nu se poate încadra foarte ferm într-un curent anume, căci Botkin a „forjat” meticulos propria lui sensibilitate pentru chipurile melancolice, cu ochii închiși, cu capetele aplecate ușor, căutat, oarecum teatral. Părerea mea este, că în aceste două tablouri e vorba despre unul și același model. Nud pe fundalul covorului l-am descoperit absolut întîmplător, dar asta m-a făcut să înțeleg un anume atașament al acestui artist, pentru un anumit fel de tipologie umană. Acest atașament are, cel mai probabil, o explicație psihologică. Propria lui morbiditate - despre care se afirmă în referințele despre artist - își găsește pandantul în melancolia acestui tip de constituție fiziognomică, cel mai adesea feminină. Lucrarea „Nud pe fundalul covorului” devine un nesperat pandant pentru tabloul de la Chișinău, și doar timpul, asistat de un cercetător cu imensă răbdare și intuiție, ne va devoala misterul: cum de aceste două portrete au ajuns atît de departe unul de celălalt...și se reîntîlnesc într-o construcție aleatorie, într-o hermeneutică minimală, dar nu mai puțin necesară pentru redescoperirea unui artist uitat, pe nedrept ignorat atît de istoria modernismului european, cît și de inventarele artei ruse din perioada anului 1900.

De-abia de curînd, o serioasă cercetătoare din Rusia, Olga Davîdova l-a inclus pe Botkin în fundamentala ei cercetare, pe care a intitulat-o Iconografia modernismului, БУКСМАРТM. 2014, 512 pag.    

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Portret de femeie”, MNAM, foto ©vladimir bulat, noiembrie 2014.

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

„Nud pe fundalul covorului”, foto ©Galeria Elysium (Moscova).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
17 avril 2015 5 17 /04 /avril /2015 08:14

Cînd m-am pomenit cu o sticlă de vin mexican în față, din Valle de Guadalupe, m-am întrebat ce știm despre vinurile din această parte a lumii? La o sumară investigație aflu că renașterea vinificației în aceste teritorii este datorată comunității ruse a molocanilor, ramura celor care sunt numiți prîgunî (пригуны), adică săltăreți. Cel mai interesant lucru e că stabilindu-se aici, în 1906, ei aduceau cu sine tradiția lor veche (eretică în raport cu pravoslavnicii, care-i progoneau), care le interzicea consumul de alcool de orice fel. Se spune că însuși Lev Tolstoi a mediat pentru ei, ca să plece din Rusia Țaristă, stabilindu-se întîi în SUA, iar apoi au trecut granița mexicană, pentru a-și lega existența de mănoasele pămînturi aflate în proximitatea Oceanului Pacific. Desigur, că nu s-au apucat imediat de viticultură, dată fiind reticența mai-marilor comunității de a se abține de la consumul de băuturi alcoolice, tutun și carnea de porc. Dar fiind oameni muncitori, și dîndu-și seama de potențialul foarte bogat al arealului, s-au apucat să cultive vița de vie. Pe care o lucrează și astăzi, cu destul succes. Vorba e că, cu timpul, au venit și alte naționalități, alăturîndu-se acestora și un italian, pre numele lui Luis Agustin Cetto, din Trento, din nordul Italiei, unde tradiția italienilor se îngemănează cu cea a tirolenilor sudici,

de la poale lemunților.
 

Don Luis Agustin Cetto a dus meșteșugul vinificării la nivel de artă, astfel că din 1928 pînă astăzi marca C.A.Cetto a devenit una din cele mai prestigioase din acel areal solar, și din acea parte a lumii în general. Partcularitatea acestui producător este că „a adus” Europa în Mexic, cultivînd soiuri specifice patriei sale natale, și numai: Chenin Blanc, Nebbiolo, Petite Sirah, Chardonnay, Sauvignon Blanc, Cabernet Sauvignon, Zinfandel (care este identic cu Primitivo di Gioia; care este, în fond, o potrivire după ureche a austriacului Zierfändler) etc.

 

Ei bine, ceea ce am băut aseară era un Petite Sirah din 2009, cu alcool 14,5 %, de pe podgoria Baja California, un vin destul de elegant, dar cam mult se simțea stejarul, și o anume nuanță persistentă de mucegai al lemnului. Poate că gustul și aroma acestui vin nu sunt de reținut, dar plăcerea de a gusta din sevele îndepărtate ale pămînturilor mexicane au copleșit imperfecțiunile discrete ale lichidului oferite de acestea. Vinul în general apropie gusturile, scurtează depărtările, mîngîie imaginația și dorința de a afla, de a păși și călători pe meleauri pe care doar gîndul le poate ajunge imediat...Cu puterea gîndului!        

Petite Sirah / Vino Tinto, foto © L. A. Cetto, México

Petite Sirah / Vino Tinto, foto © L. A. Cetto, México

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 avril 2015 4 16 /04 /avril /2015 20:05

DESIGUR, că un biolog ar putea explica mult mai exact și mai competent aceste două imagini. Dar pentru mine este important că am văzut ceea ce am văzut, și am înțeles că toate în natură sunt bine legate, în bună rînduială așezate, și urmînd o logică indiscutabilă, ascunsă vederii noastre obtuze, limitate. Văzul nostru ne ajută uneori, alteori ne încurcă. Dar atunci cînd te afli la o anumită altitudine, și contempli în tihnă aceste priveliști, ajungi, poate, să pricepi că pînă și copacii, lanțul trofic se situează pînă la limită anume, urcă pînă la un anumit „rang”, după care, gata, nu mai aspiră mai sus, la o mai mare înălțime, se schimbă apoi și tipul de plante, vegetația devine tot mai adaptată la intemperiile verii și ale iernii. Dar fauna este una specifică. Iarba devine un conglomerat de licheni, iar jnepenii (pinus pumilio) și afinișul iau locul copacilor, al brazilor și arborilor de tot felul...Ierarhia este strict respectată. Aici nimic nu se schimbă, nu se emancipează, nu aspiră la democratizare sau multiculturalism. 

Natura sălbatică este lăsată sieși, se autoregenerează în fiecare primăvară, indiferent de cît de aprigă și crudă a fost iarna. Ecosistemul se reface, reînviază, se împodobește cu tot ce are mai nobil, mai colorat și mai frumos. Omul nu poate decît cel mult să mai taie din copaci, să-și lase amprentele de mutilator pe unii dintre aceștia, să otrăvească solul, dar naturii nici că-i pasă. Ea este stăpîna, ea este cea care-l hrănește pe om. Tocmai de aceea, pînă la urmă, va ieși biruitoare. Pentru că este perenă, pe cînd omul este finit, limitat, condiționat de o sumedenie de factori și de șanse...

Am văzut vara trecută, în Munții Tatra Mari (Vysoké Tatry / High Tatras), o pantă întreagă defrișată în chip sălbatic...Era la o altitudine de peste 2000 de metri, și omul a secerat pădurea. Dar oare munții au încetat să mai existe? Desigur că nu. Această generație de bipezi și-a făcut hatîrul, în inconștiența sa, dar vor trece deceniile și poate un veac, și un nou val de vegetație va îmbrăca acel masiv. Natura nu pierde definitiv ce-i al ei, nici pe om. Pe care Stăpînul l-a pus să stăpînească peste toate, să le admire, nu să le mutileze, nici să le schimnosească, nici să le distrugă. 

„Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!”   

 foto © vladimir bulat, aprilie 2015

foto © vladimir bulat, aprilie 2015

 foto © vladimir bulat, aprilie 2015

foto © vladimir bulat, aprilie 2015

Repost 0
11 avril 2015 6 11 /04 /avril /2015 07:13

„ ...Tatăl Meu cel ceresc o așteaptă pe oaia cea pierdută. Cele nouăzeici și nouă de ori ale îngerilor îl așteaptă pe Adam cel împreună-rob să învieze, și să se suie și către Dumnezeu să se întoarcă, Scaun heruvimic a gătit, cei ce îl aduc sus sînt iuți și gata. Cămara cea de nuntă s-a gătit, ospețele sînt gata, corturile și sălașele cele veșnice sînt gata. Vistieriile bunătăților s-au deschis, împărăția cerurilor s-a gătit mai înainte de veci. Cele ce ochiul nu le-a văzut, și urechile nu le-au auzit și la om nu s-au suit sînt bunătățile care îl așteaptă pe om. Acestea și unele ca acestea zicîndu-le, Stăpîndul S-a sculat; și împreună cu Dînsul Adam cel unit cu Dînsul, și împreună s-a sculat și Eva. Și alte trupuri ale sfinților celor adormiți din veac au înviat, propovăduind Învierea Stăpînului cea de a treia zi. Pe care luminat să o primi, și să o vedem și să o îmbrățișăm noi, credincioșii, dănțuind împreună cu îngerii, prăznuind împreună cu cei fără de trupuri, împreună proslăvindu-L pe Hristos, Cel care ne-a ridicat din stricăciune și ne-a înviat pe noi. Căruia I se cuvine slava și stăpînirea, împreună și Celui fără de început al Său Părinte și Prea-Sfîntului și Prea-Bunului și de viață Făcătorului Duh al Lui; acum și pururea și în vecii vecilor. 

AMIN!

 Ioan si Camelia Popa, ”Pogorîrea la Iad”, tempera pe lemn, 40x30 cm 2015. Icoana de inchinaciune din biserica parohiala Cartier Nou II, Alba-Iulia

Ioan si Camelia Popa, ”Pogorîrea la Iad”, tempera pe lemn, 40x30 cm 2015. Icoana de inchinaciune din biserica parohiala Cartier Nou II, Alba-Iulia

Credit foto: © Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti

SursaCuvînt la îngroparea Dumnezeiescului Trup al Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, care după mîntuitoarea sa pătimire cu prea-slăvire s-a făcut în Sfînta și Marea Sîmbătă al celui dintru Sfinți Părintelui nostru Epifanie, Episcopul Chiprului (din Sfinții Părinți despre Moartea și Învierea Domnului, ed. Sophia, 2008, pag. 307). 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Diariu
commenter cet article
10 avril 2015 5 10 /04 /avril /2015 00:50
Cînd au prins jidovii pe Hristos. foto © vladimir bulat, ianuarie, 2006.

Cînd au prins jidovii pe Hristos. foto © vladimir bulat, ianuarie, 2006.

O compoziție inedită prin complexitatea ei, care face parte din programul pictural al bisericii Schitul Fedeleșoiu (datare: 1673-1700, refăcută în 1702-1710, 1770-1775), din preajma orașului Râmnicu Vâlcea.

Scena este localizată în naos. Întregul ansamblu a fost realizat de zugravii: Dima, Ranite, Ștefan și Gheorghe, al căror nume este îmbălsămat în proscomidiar.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article