Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

9 avril 2015 4 09 /04 /avril /2015 10:30
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

dar este ceva imposibil de egalat, prin bogăția gustui! E o simplă salată. În care am pus de-a valma și crudități și fiertură și murătură. 

Prin urmare, ce ne putem permite să mîncăm în această* zi, în care Apostolilor li s-a dat Hrana cea spre nemurire? Asta în cazul în care nu ajunăm. Adică, nu ținem post negru. Unii se învrednicesc să se nevoiască în acest fel, prin ajutor de Sus. 

Propun celor mai slabi dintre noi, în rîndul cărora mă număr și eu, să-și pregătească această salată din cîteva elemente naturale minunate. Am fiert o sfeclă, cu coajă cu tot. Am lăsat coaja și cînd am tăiat-o mărunt, făcută cuburi ca pentru vinigreta rusească (spun rusească, pentru că la noi vinigreta este ceva cu pește, și fără sfeclă). După care am adăogat o gogonea mai mică ca dimensiuni decît sfecla. Adăogat pe urmă semințe de floarea soarelui, crude, apoi am tocat mult pătrunjel verde, de seră din păcate. În cele din urmă au venit: uleiul de măsline, oțetul balsamic de Modena, sarea de Himalaya, enibaharul proaspăt tocat. Amestecate sumar toate acestea au declanșat în gură un evantai de gusturi și arome. Sfecla a evocat gama de minerale ale unui terroir neștiut, gogoneaua a adus cu sine jelania unei pătlăgele neajunse la maturitate, și sucombate în moarea** care a conservat-o pînă în acest moment. Este adevărat că nu există încă pătrunjel de grădină, iar asta mi-a evocat mărturia lui Confucius, care ne amintește că în China epocii sale era interzisă prin lege vînzarea fructelor culese în afara sezonului (de la Guido Ceronetti cetire), dar păcatele sunt multe, iară acesta poate fi mărturist oricînd, în zilele noastre. Semințele de floarea-soarelui (bulgărești) mi-au adus o fărîmă din energia solară în farfurie, potolită nițel de oțetul cel îndelung macerat după o rețetă străveche, pe care numai cei de la Modena o mai știu. Iar uleiul de olive e dintre cele mai bune, adus de la o oloiniță a unor hedoniști care cu greu mai dau și altora din cantitatea pe care o presează pentru un cerc restrîns...Despre cele din urmă ingrediente, sarea de Himalaya și enibaharul, nici nu mai amintesc pentru că e ceva ce ține de înălțimi amețitoare. Se poate mînca și cu pîine, dar neagră să fie! Eu am avut una cu chimen. (Nota bene: Atenție mereu la pîine, pentru că vechea tradiție a avut mult de furcă pe seama ei, și multe dureri de cap, dezghiocînd pe multe fețe cearta dintre azimă și pîine. Azi, totul s-a industrializat, și mai ales drojdiile care ne omoară metabolismul). 

Ingrediente binecuvîntate pentru o salată minunată, pregătită pentru o zi unică, care pe unii îi transformă complet, și îi așează în Rai. Acest Rai poate începe chiar dintr-o farfurie cu mîncare frugală. Căci, știm, că ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință oricînd la Dumnezeu. Este important să nu ne orbească rațiunea, să nu ne abandoneze discernămîntul, nici rugăciunea să nu slăbească, nici cînd dormim.

 

Numquid spiritus ieiunio marcet? (Petroniu)= Oare spiritul slăbește prin post?

 

* facem referire la atemporalitatea istoriei hristice, și la faptul că Hristos e viu, și e mereu în mijlocul nostru. Cine nu are acest sistem de referință, cu ascuțișul în Dumnezeu, poate să surîdă sau pur și simplu să nu cetească aceste nevrednice rînduri.

** pentru cine nu știe cuvîntul, este sinonimul pentru saramura sau zeama în care se conservă murăturile, făcută din apă, sare și oțet cu mirodenii, verdețuri etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
8 avril 2015 3 08 /04 /avril /2015 02:03
„Femeia păcătoasă spală picioarele lui Iisus”, Catedrala din Haarlem. foto: © Vladimir Bulat, 2013.

„Femeia păcătoasă spală picioarele lui Iisus”, Catedrala din Haarlem. foto: © Vladimir Bulat, 2013.

În Sfânta și Marea Miercuri, a Săptămânii Pătimirilor, slujbele bisericești readuc în inimile credincioșilor efigiile a două personaje total diferite, pe Maria mironosița, cunoscută sub numele de femeia păcătoasă, și pe Iuda, apostolul și vînzătorul Învățătorului, cel care fără a se căi își va lua zilele...

Cea dintîi a devenit un exemplu de simțire a Dumnezeirii, pocăință și dragoste devenită, în lexicul limbii eline vechi, din éros -  ágápe. Femeia s-a pocăit, mustrată adînc de conștientizarea noianului păcatelor acumulate, atunci cînd a simțit și auzit sunetul picioarelor Mîntuitorului în preajmă, aidoma Evei, care auzindu-L pe Mântuitorul în Grădina Raiului, rușinată, s-a ascuns...Dar Maria din Evanghelii nu s-a pitit, ci cutezînd, a venit cu un alabastru cu mir de nard, dintre cele mai prețioase, a uns picioarele LUI, apoi i Le-a șters cu părul capului ei, arătîndu-și dragostea adevărată, duhovnicească, ágápe. Scena aceasta a inspirat mult iconografia creștină.

Avem aici doar două exemple, poate dintre cele mai ”fățișe”. Unul din lumea apuseană, din era goticului matur, al cărui autor mi-a rămas necunoscut, întrucît nu l-am putut afla, căci nu s-a afișat o plăcuță cu elemente de indentificare în preajma tabloului, iar celălalt exemplu este al unui zugrav care trebuia să rămînă anonim (pare să fie vorba de un manuscris miniat armenesc), întrucît tradiția bizantină, și mai ales uzanța miniaturișirtilor ca și cea a copiștilor, era ca aceștia să fie trecuți sub tăcere.

Avem în față două abordări ale aceleiași teme, dar care ilustrează două lumi diferite, dacă nu chiar opuse. În tabloul occidental parcă totul este important, și personajele, și masa, și merindele întinse pe aceasta, podeaua mozaicată, și chiar peisajul de dincolo de geam. Personajele din prim-plan, dar și cele din planul secund, au aceeași importanță. Asta crează confuzie, o lectură nediferențiată, și nici foarte explicită. Miniatura caucaziană (?) ne apare epurată de orice sugestii de ordin descriptiv, iar narațiunea este frontală, simplă. Vedem și înțelegem limpede ce se petrece: actul pocăinței este metanoia, transformare completă, nu o simplă închinare, cu prosternare la picioarele goale ale Mîntuitorului. E adevărat, la autorul apusean, neerlandez, ”citim” mult mai multe detalii, bogăția faldurilor care modelează veșmintele femeii, bentița din părul ei care urmează să se desfacă, vasul de alabastru, cu capacul pus alături etc...Este o imagine cu adevărat bogată, pentru cei care vor doar să privească, să savureze din priviri, în timp ce pagina manuscriptică a lumii pravoslavnice pare mai degrabă destinată celor care știu și pot să vadă și dincolo de narațiunea plastică, de învelișul lucrurilor.

Poate greșesc și ratez astfel adevăratul demers al celor două imagini, dar încărcătura teologică și emoțională pe care o emană sugestiva miniatură de extracție bizantină este pentru mine covîrșitoare, în timp ce panoul de la Haarlem este foarte frumos. Este chiar estetic.

 

Închei cu aceste tulburătoare cuvinte ale Cassianei monahia, care a compus Stihira: Doamne, femeia ceea ce căzuse...: Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu? Să nu mă treci cu vederea pe mine, roaba Ta, Cel care ai nemăsurată milă”.             

”Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta...”

”Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, simţind Dumnezeirea Ta...”

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Fragmente
commenter cet article
3 avril 2015 5 03 /04 /avril /2015 10:49

Oice s-ar spune, dar Magnolia din curtea casei în stil italian, aflate pe strada Mahatma Gandhi, colț cu Barbu Delavrancea, din București, este absolut fantastică, ca ruptă dintr-o poveste. Copiilor de astăzi li se inoculează ideea că astfel de povești le mai poate spune doar tehnologia HD. Dar nu e așa! Gustați această frumusețe cu propriii ochi.

Pe viu, și în propriul oraș.

  • „Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume” - Mahatma Gandhi  
​foto: © Vladimir Bulat, 31.03.2015

​foto: © Vladimir Bulat, 31.03.2015

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
1 avril 2015 3 01 /04 /avril /2015 21:42

Respect enorm cugetarea lui Tigran Mansurian, care se referă la ”Gurdjieffian silence immaculate”, și pe care nu am regăsit-o nicidecum în ceea ce au oferit muzicienii de la Gurdjieff Folk Instruments Ensemble (GFIE), care au ”prestat” cuminte și fără splendoare, la București, în seara zilei de 26 martie...

Recunosc, așijderea, că am așteptat cu însuflețire acest concert vreo două luni de zile, avînd în cap crescînda dezamăgire care s-a instalat la apariția CD-ului celor de la GFIE, apărut în 2011 la ECM, pentru că înregistrarea mi s-a părut pe cît de plată, pe atît de ”barocă” și ”înzorzonată” față de tot ce știam în materie de recuperare a moștenirii lui Gurdjieff în spiritul ”folk music” etc. Nu regăseam nimic din magistralele prelucrări realizate pentru pian de Thomas de Hartmann, nici din splendidele interpretări ale unor: Cecyl Lytle, Keith Jarrett, Anja Lechner, Francois Couturier, Vassilis Tsabropoulos, Wim van Dullemen ș.a. Deci, reîntîlneam/reauzeam muzica ”mistică” și ”folklorică” a lui Gurdjieff interpretată la instrumente etnice, specifice Caucazului, și nu numai. Reducerea dimensiunii mistice, a prelucrării culte a tradiției muzicale din amplul areal, multicultural, al bazinului Mării Negre, rescrise de Gurdjieff, la aranjamentele muzicale făcute de Levon Eskenian - o găsesc forțată și simplistă chiar! Este, în opinia mea umilă, problematică și schematică. Și nu e vorba aici de priceperea sau iscusința muzicianului, ci vorbim în special despre excelența care face diferența. Care în acest caz - a lipsit. Sau și mai exact - a strălucit în deplină contumacie...

Totuși, mă așteptam ca spectacolul live să fie altceva, de aceea am așteptat cu înfrigurare și emoție evenimentul. Dar concertul din 26 martie mi-a spulberat orice emoție, așteptare sau ispită de a crede că e mai mult decît este. Desigur, Gurdjieff face parte din constelația selectă a ”marginalilor” erei convulsive a secolului XX, dar nu se ridică la înălțimea unor nume iconice precum cele al unor: Giacinto Scelsi, John Cage, Luigi Nona, Benjamin Britten, Arvo Part ș.a. Numele enumerate sunt piscuri ale componisticii de factură avangardist-contemporană, în timp ce moștenirea muzicală a lui Gurdjieff se înscrie firesc în curentul reacționar, conservator și ”cuminte” al componisticii veacului. Cu toate acestea, anume nume de prim rang de muzicieni și interpreți s-au apropiat de această tradiție spiritualistă, tocmai pentru a purta un dialog echidistant și aprofundat cu aceasta.

O spun abrupt, cei de la GFIE nu au făcut o figură prea convingătoare acestei apropieri, iar conducătorul lor, tînărul, dar încă (sau deja) ”necoptul” Levon Eskenian, a făcut o figură de elev conștiincios, dar prea șubred în tentativa sa de a-l percepe în profunzime pe versatilul Gurdjieff, muzicianul, culegătorul de folklor, și de artefacte ancestrale etc. Nu m-a mișcat deloc felul celor de la GFIE de a interpreta Gurdjieff, nici felul lor de fi ei înșiși muzicieni. Cred cu tărie că oricît de ”marginală” ar fi (sau ar părea) muzica lui Gurdjieff, ea nu poate fi epuizată doar prin prisma ”filonului” ei folkloric, tradiționalist, ”neaoșist”, cum au propus de l GFIE, folosind probabil silogismul simplu: dacă Gurdjieff a fost armean, și noi suntem armeni, înseamnă că tot ce a lăsat acesta poate fi la îndemîna și la înțelegerea noastră...

Să fiu bine înțeles, e o chestiune de maturitate deplică ca să te apropii de acest autor. Și nu de enticitate. Așa cum Armen Margaryan sau un Sokratis Sinopoulos, de pildă, care sunt maieștri ai kemanche-ului nu se pot ridica la nivelul și înălțimea excelenței unui Kayhan Kalhor, tot astfel nici Levon Eskenian nu poate încă aspira la ”podiumul” abisal al lui Keith Jarrett, care l-a aprofundat pe Gurdjieff într-o înregistrare epocală, unică, cu Sacred Hymns, în îndepărtata primăvară a anului 1980! Această din urmă realizare este, cred, un ”compendiu” obligatoriu pentru oricine dorește să se „înfrupte” cu adevărat din adînca muzică a lui G. I. Gurdjieff.

GFIE cel puțin pe mine nu m-au convins deloc.

Păcat! Pentru că cei care nu au știut, nici nu au aflat. Au rămas în bezna lor. Undeva între piscurile înalte și dealurile ce tind agale spre cîmpie...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Radicalisme
commenter cet article
30 mars 2015 1 30 /03 /mars /2015 09:54

Chiar că nebunia lumii copleșește pînă și cinema-ul!

Filmul lui Damián Szifron, Relatos salvajes, 2014 (Wild Tales), a impresionat pe mulți, prin umor, prin diversitatea temelor, și prin pasiunea oamenilor de a se răzbuna și a se distruge reciproc. Umorul se împletea cu perversitatea și înfruntarea fățisă sau lașă.

Înfruntarea lașă deschide seria celor 6 narațiuni scrise și propuse vizual de argentianul Damián Szifron, este episodul intitulat Pasternak. Un grup de pasageri se îmbarcă într-un avion, și acesta decolează de pa aeroportul unui mare oraș. Un critic muzical cochetează cu fata de alături, de la care află că este ”fotomodel de podium”. Mai află de la ea, că a fost iubita unui compozitor, la a cărui susținere de teză de doctorat acest critic muzical a fost șef de comisie. Numele candidatului: Gabriel Pasternak. Lucrarea lui a avut parte de critici virulente, iar un duș înghețat primit din parte breslei, l-a scos cu totul din domeniu. În momentul în care aflăm de existența lui Pasternak acesta este chiar pilotul avionului la bordul căruia este invitat și spectatorul. Acesta din urmă află repede că absolut toți pasagerii au sau avut legătură cu cel care conduce nava aeriană. Stuardesa anunță că pilotul s-a închiat în cabina avionului, și că cel care conduce stăpînește situația asupra lor. Toți cei prezenți s-au pomenit prin forța hazardului în același avion, și nimeni dintre ei nu și-a cumpărat el însuși biletul pentru acest zbor.

Avionul se prăbușește peste casa părinților lui Pasternak, astfel că frustrarea lui cosmică are parte de o răzbunare de proporții homerice. Dar acolo era vorba de ficțiune, de rodul imaginației unui artist, unui regizor.

CUM poate fi înțeleasă însă drama celor 149 de persoane aflate în cursa avionului A320 a cursei 4U9525 a companiei Germanwings, prăbușit în Alpii Francezi, acum cîteva zile? Se afirmă că cel care a fost copilotul navei, Andreas Lubitz, s-a încuiat în cabina avionului care efectua cursa între  Barcelona și  Düsseldorf, și a dus intenționat avionul la pieire, pulverizînd aparatul și 150 de destine omenești. Presa germană l-a numit Amok-Piloten, iar fapta lui este una care a anchilozat deocamdată înțelegerea oricărui om de bună-credință și bun simț.

Dacă drama înfîțișată de regizorul Damián Szifron este una de catifea, și poate fi uitată imediat ce încep să curgă titrele filmului, nu același lucru se va întîmpla cu universul uman în care trăim, după ce-și va reveni din șocul provocat de pilotul german bolnav psihic și cu mari probleme de vedere! Un tînăr de puțin peste 27 de ani urcă la cîrma unui avion, cînd era în concediu de boală, și duce la pieire 149 de suflete nevinovate, ale cărora oseminte vor rămîne în creierii munților, hrană vulpilor, vorba Psalmistului.

Și totuși, în ce lume trăim, fraților, dacă înainte de BunăVestire ni s-a adus o astfel de veste desosebit de dramatică? Da, știu, lumea oamenilor a ajuns prea departe de Cea a lui Dumnezeu! Chiar și așa, Acest Dumnezeu îi va lui pe cei 149 la ceruri, unde-i va odihni, și-i ”va pune la loc luminat și cu verdeață”.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
27 mars 2015 5 27 /03 /mars /2015 12:58

Acesta este articolul cu nr. 1000!

În general, un proiect cît de cît important nu se cade să se finalizeze fără o publicație tipărită. Fără un document tipărit, care să fie o sursă de informație, un registru al datelor și elementelor care au articulat acest eveniment. Cine lucrează cu documentarea, cu arhivele și calcă pragul bibliotecilor știe cît de prețioase sunt toate pliantele, invitațiile și cataloagele de altă dată! Cele care s-au păstrat. Din acest punct de vedere, noi, ca națiune nu stăm prea bine...

Dar, din fericire, lucrurile au prins a se mai schimba.

Am în față catalogul proaspăt apărut al proiectului expozițional Arte în București 2014, ediția a 5-a (tema: Explorări urbane) girat și produs de Uniunea Artiștilor Plastici din România, dar gîndit și curatoriat de Romana Cucu, Corina Duma, Dorina Horătău, Gabriela Mateescu, Emilia Perșu, Elena Scutaru, Marian Zidaru și Victoria Zidaru. Coordonatori au fost Beti Vervega și Marius Burhan.

Catalogul este realmente util și elegant! Este lucrat de mica și competenta echipă de la factumdesign. Ceea ce au propus ei este un produs perfect consubstanțial cu tema despre care vorbește și o ilustrează. De la copertă avem de-a face cu elemente ce țin de tradiția culturii urbane, a tiparului, a problematicii evoluției corpului de literă și a fonturilor. Toate compartimentele proiectului au avut parte de o abordare distinctă, atît la nivelul șapóu-ului, cît și pe palierul tipului de artă ilustrat, imaginile sunt dispuse după o logică care să le pună mai bine în valoare, de asemenea textele, mai bine zis, blocurile de text. În finalul publicației avem un bloc de cărți, care au făcut parte din propunerile pentru competiția de design grafic, și mare mi-a fost mirarea să constat acest lucru, căci, făcînd parte din juriul proiectului expozițional Arte în București 2014, nu am fost consultați în această privință, a imprimatelor. Noroc că au încăput în catalog, iar istoria va consemna prezența lor pentru posteritate. Mai ales, că toate sunt cărți admirabile, lucrate de cei mai profi meseriași ai domeniului (Dinu Dumbrăvicean, Carmen Apetrei & Radu Manelici, Șerban Bonciocat, Corina Duma).

Vreau să cred că edițiile din anii următori ai conceptului Arte în București, vor beneficia și ele de publicații cel puțin la fel de onorabile și de competent lucrate. Iar această publicație va fi disponibilă în cel mai scurt timp în rețeaua de librării serioase, cîte au mai rămas în România tot mai post-capitalistă.

Catalogul are 112 pagini, și un corp de literă din universul: ourtype.com

Textul lui Mihai Plămădeală face o insursiune teoretică în acest ansamblu expozițional, și îl plasează pe aceste coordonate conceptuale: reper, tradiție, normalitate. Subscriu!

Foto: vladimir bulat

Foto: vladimir bulat

Foto: vladimir bulat

Foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
17 mars 2015 2 17 /03 /mars /2015 20:55

Muzeul de artă din Brugge (The Groeninge Museum) îți oferă șansa întîlnirii cu una din operele cele mai misterioase ale modernității tîrzii, este Cina mistică a pictorului flamand Gustave van der Woestyne (Gand, 1881 - Uccle, 1947). Este cu siguranță o interpretare foarte curajoasă, problematică, dar nu mai puțin curioasă din perspectiva poziționării artistului de secol XX, cu privire la ideea comuniunii și a trădării. Dar mai presus de orice persistă tema jertfei, a dăruirii de sine, a morții ca anticameră a vieții veșnice...Motivul evanghelic este foarte complex, comentat în fel și chip, iar hermeneutica teologică a subiectului deja a ocupat cîteva rînduri de cărți, în toate limbile pămîntului. În acest caz avem un uriaș tablou, o imagine a celor petrecute în Joia Mare, cînd practic Iisus și-a luat rămas bun de la Apostolii săi, cînd le-a dat exemplu de cum vor trebui aceștia să-i cinstească moartea jertfelnică, printr-o pregustare a vieții eterne. Iisus ”prezidează” la o masă acoperită cu o pînză albă, imaculată. Învățătorul este singurul așezat la această masă, toți ceilalți fiind reprezentați în genunchi. Fața tristă al lui Iisus rezonează cu pîinea și vinul, care sunt pregătite pentru Euharistie - toate reprezentate în chip esențializat, frust, explicit. Am studiat îndelung acest tablou, în căutarea lui Iuda, care urmează să-l vîndă pe Mîntuitorul pentru 30 de arginți, printr-o sărutare imundă. Același artist a reprezentat și acest sărut, îmbălsămat într-un tablou păstrat la Muzeul de artă din Bruxelles. Concluzia mea este că Iuda-vînzătorul este întruchipat de personajul din prim-plan, ale cărui mîini masive acoperă colțul stîng al mesei. De observat că mîinile au o cu totul altă culoare a carnației, decît o are chipul. Acestea sunt cenușii, morbide. Aceste mîini au simțit răceala rotundă a banilor, și tot acestea se vor încolăci rapid în jurul gîtului lui Hristos, în Grădina Ghetsimani, arătînd prin gestul său pe Cel vîndut, cu preț de sînge. Deocamdată aceste mîini sunt în repaos, iar Iuda este prosternat, la fel ca toți ceilalți, doar că gîndurile lui sunt negre, căzute, sfîșietoare. El este în postura șarpelui din Eden, încercînd să o seducă pe Eva prin vorbe dulci, ispititoare, înrobitoare. Faptul că acesta este el o dovedește și privirea către acest personaj a lui Iisus Hristos. Pîinea este tăiată, zarurile aruncate, gîndurile știute. Pronia cerească se va desăvîrși, iar aici este momentul ultimei confruntări. Căci Dumnezeu Le-a îngăduit pe toate, Dumnezeu Le-a regizat în chip desăvîrșit. Podeaua ca o tablă de șah confirmă intuiția mea cu privire la joc, la teatrul veșniciei care se consumă în fața ochilor noștri. Pe o scenă mică, sufocant de înghesuită, iar asta accentuează momentele de tensiune și încordare. În acest moment Iuda putea renunța la fapta sa trădătoare. Mai ales că Hristos l-a și denunțat public; această arătare cu degetul putea provoca actul căinței. N-a fost să fie! Iuda era orbit, absent, deși textul canonic ne spune că Iuda s-ar fi întins după pîinea pusă pe masă, spre a fi sfințită. Aceasta este prima Euharistie a creștinismului, întru întăirea tuturor creștinilor. Axa la care avem acces în mod explicit este cea dată de diagonalele trimise către Iuda, de către Hristos însuși, și Ioan Evanghelistul, care aici este june de tot, smerit, cu mîinile unite sub bărbie, aplecat spre umărul Mîntuitorului. Ioan asistă, deopotrivă, la Crucificarea Celui care făcut Cerul și Pămîntul. În această compoziție Crucificarea pare implicită, este prezentă în stare de latență. Sunt planuri suprapuse, și ne dăm seama că însuși sentimentul timpului este anulat...Gustave van der Woestyne a reușit de minune să ne arate a-temporalitatea credinței, a punctat sentimentul inconsistenței dezbaterilor despre nevoia de ”actualizare” a religiei. Or, religia poate fi oricum, atunci cînd credința este vie, fierbinte, viguroasă, ferventă, pasională și sinceră, neprefăcută. Chiar și Iuda a înțeles pînă la urmă că a provocat moartea unui nevinovat, s-a căit, s-a căinat, și a mers de și-a luat zilele. Ce mai poți actualiza din moartea lui Iuda? Pe cînd viața lui Hristos este vie pururea, precum și a celor care adorm întru El, căci vor învia spre ziua cea neînserată.

foto: © Vladimir Bulat, 28 iulie, 2013.

Gustave van der Woestyne, ‘Last Supper’, 1927.

Gustave van der Woestyne, ‘Last Supper’, 1927.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
10 mars 2015 2 10 /03 /mars /2015 12:39

Despre situl arheologic Tang-e Servak (sau: Tang-i Servak), din sud-vestul Iranului, există o bibiografie abundentă. Reliefurile păstrate sub cerul liber, la o altitudine de 1200 de metri, care datează din sec. 2-3 după Hristos, au fost interpretate în fel și chip. Unii cercetători s-au ocupat de inscripțiile multiple, conservate pe zidurile care conțin o iconografie aminind de cea elenistică, alții s-au concentrat pe încadrarea acestor reliefuri cioplite în piatră în contextul unei mai largi circulații a sculpturii din civilizația parthă.

Nu există însă un consens asupra acestor reprezentări, mai ales asupra acesteia, care înfățișează pe un rege, văzut din față, care are întinsă mâna sa dreaptă spre un stâlp cocoțat pe un soclu în trepte, și de care este înfășurată o panglică bătură de vânt.

Se crede că ar fi vorba despre Beith-el, (gr. Βαιθηλ), piatra pe care patriarhul Iacob a ridicat-o, spunând că pe locul acesta va fi ”Casa lui Dumnezeu” (Geneza, 28, 19). Textul din Septuaginta sună astfel: ”Iacob s-a sculat, a luat piatra pe care și-o pusese sub cap acolo, a ridicat-o în picioare ca pe un stâlp și a vărsat untdelemn peste vârful ei /Și a numit Iacob locul acela ”Casa lui Dumnezeu”. În general, acest cuvânt este identificat cu numele localității pe care Iacob a întemeiat-o pe locul în care, în vis, i s-a arătat Scara pe care urcau și coborau îngerii, conscrată în terminologia teologică prin ”Scara lui Iacob”. Locul în care, la trezire, Iacob a exclamat: ”Dumnezeu este în locul acesta și eu nu știam”(Geneza, 28, 17). Piatra aceasta, Beith-el, este mărturia revelației, a cunoașterii de Dumnezeu.

Deși ”motivul” pietrei puse în picioare s-a născut în proximitatea Ierusalimului, săpăturile arheologice au identificat acel loc, undeva la 20 de km. de capitala iudeilor, el a migrat la mare distanță, în Persia, în provincia Khuzestan, din partea vestică a Iranului actual. Și cel mai probabil, nu numai acolo se mai poate vedea.

Dar cine este, totuși, acest rege masiv și impunător? Care cinstește cel mai probabil acest stâlp legat cu panglică? Un mare savant al cercetării arealului iranian, Ernst Emil Herzfeld (Iran in the Ancient East, NY, 1940), susține că aceste reprezentări au un nivel artistic incredibil de scăzut, ceea ce l-a dus spre concluzia că întreaga artă din epoca de tranziție elino-iraniană este lipsită de prea mare valoare. În aceste condiții, nici nu trebuie căutate sensuri sau semnificații simbolice sau de orice alt fel!

Acest punct de vedere a fost ulterior combătut, căci noi descoperiri și analize au arătat că nu este vorba despre o neputință a celor care au cioplit în piatră, ci despre un anumit tip de comandă, în care se proiecta un gust estetic anume.

Fotografie din cartea lui Daniel Schlumberger, L'Orient Hellénisé: l'art grec et ses héritiers dans l'Asie non méditerranéenne, éditions Albin Michel, Paris 1970.

Beith-el sau ”Casa lui Dumnezeu”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 mars 2015 1 09 /03 /mars /2015 17:43

În sectorul 3, cel mai ”muncitoresc” din capitala României, au apărut noi plăcuțe de stradă. Deocamdată, acestea sunt de de zărit pe Bulevardul Unirii, la intersecțiile acestuia cu cele colaterale.

Personal, le găsesc neinspirate, aproape invizibile, atît prin culoarea fundalului - vișină-putredă -, cît și prin corpurile de literă, destul de greu citibile. Cînd orașul se va înverzi, aceste plăcuțe vor deveni utile și recognoscibile, poate, doar pentru cei care le-au comandat și instalat...

Vouă, cum vi se pare, oameni buni?

foto: © vladimir bulat, martie, 2015.

O nouă signalectică stradală
O nouă signalectică stradală
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 mars 2015 2 03 /03 /mars /2015 09:57
Adevăratele femei ale lui Boris Nemțov

În avalanșa de poluări, presupuneri, teorii și conspirații generate de asasinarea sălbatică a lui Boris Nemțov, îmi este drag foarte să mă uit la chipurile acestor trei femei, din prim-plan.

Cea cu fesul galben pe cap este fiica, Janna Nemțova, cea de alături, este mama ei, Raisa, fosta soție a lui Nemțov, cu care a păstrat cele mai cordiale relații, iar femeia din spatele tinerelor femei - mama celui ucis, Dina Iakovlevna Eidman (născută în 1928), cunoscut medic pediatru. Toate au fost prezente la Marșul funerar din 1 martie, de la Moscova. Acest ”Marș anticriză” fusese planificat să fie cu prezența lui Nemțov, dar a devenit un marș de despărțire de Boris Nemțov, asasinat în noaptea spre 28 februarie, în preajma Bisericii Sfântul Vasile Blajinul, din Piața Roșie din Moscova.

Fotomodelul, Anna Durițkaia, cu care Nemțov era în momentul asasinării, a zburat chiar azi la Kiev, fără a participa la înmormîntarea fostului său iubit.

N.B. fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de o prietenă jurnalistă, din Moscova.

Repost 0