Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

17 mars 2015 2 17 /03 /mars /2015 20:55

Muzeul de artă din Brugge (The Groeninge Museum) îți oferă șansa întîlnirii cu una din operele cele mai misterioase ale modernității tîrzii, este Cina mistică a pictorului flamand Gustave van der Woestyne (Gand, 1881 - Uccle, 1947). Este cu siguranță o interpretare foarte curajoasă, problematică, dar nu mai puțin curioasă din perspectiva poziționării artistului de secol XX, cu privire la ideea comuniunii și a trădării. Dar mai presus de orice persistă tema jertfei, a dăruirii de sine, a morții ca anticameră a vieții veșnice...Motivul evanghelic este foarte complex, comentat în fel și chip, iar hermeneutica teologică a subiectului deja a ocupat cîteva rînduri de cărți, în toate limbile pămîntului. În acest caz avem un uriaș tablou, o imagine a celor petrecute în Joia Mare, cînd practic Iisus și-a luat rămas bun de la Apostolii săi, cînd le-a dat exemplu de cum vor trebui aceștia să-i cinstească moartea jertfelnică, printr-o pregustare a vieții eterne. Iisus ”prezidează” la o masă acoperită cu o pînză albă, imaculată. Învățătorul este singurul așezat la această masă, toți ceilalți fiind reprezentați în genunchi. Fața tristă al lui Iisus rezonează cu pîinea și vinul, care sunt pregătite pentru Euharistie - toate reprezentate în chip esențializat, frust, explicit. Am studiat îndelung acest tablou, în căutarea lui Iuda, care urmează să-l vîndă pe Mîntuitorul pentru 30 de arginți, printr-o sărutare imundă. Același artist a reprezentat și acest sărut, îmbălsămat într-un tablou păstrat la Muzeul de artă din Bruxelles. Concluzia mea este că Iuda-vînzătorul este întruchipat de personajul din prim-plan, ale cărui mîini masive acoperă colțul stîng al mesei. De observat că mîinile au o cu totul altă culoare a carnației, decît o are chipul. Acestea sunt cenușii, morbide. Aceste mîini au simțit răceala rotundă a banilor, și tot acestea se vor încolăci rapid în jurul gîtului lui Hristos, în Grădina Ghetsimani, arătînd prin gestul său pe Cel vîndut, cu preț de sînge. Deocamdată aceste mîini sunt în repaos, iar Iuda este prosternat, la fel ca toți ceilalți, doar că gîndurile lui sunt negre, căzute, sfîșietoare. El este în postura șarpelui din Eden, încercînd să o seducă pe Eva prin vorbe dulci, ispititoare, înrobitoare. Faptul că acesta este el o dovedește și privirea către acest personaj a lui Iisus Hristos. Pîinea este tăiată, zarurile aruncate, gîndurile știute. Pronia cerească se va desăvîrși, iar aici este momentul ultimei confruntări. Căci Dumnezeu Le-a îngăduit pe toate, Dumnezeu Le-a regizat în chip desăvîrșit. Podeaua ca o tablă de șah confirmă intuiția mea cu privire la joc, la teatrul veșniciei care se consumă în fața ochilor noștri. Pe o scenă mică, sufocant de înghesuită, iar asta accentuează momentele de tensiune și încordare. În acest moment Iuda putea renunța la fapta sa trădătoare. Mai ales că Hristos l-a și denunțat public; această arătare cu degetul putea provoca actul căinței. N-a fost să fie! Iuda era orbit, absent, deși textul canonic ne spune că Iuda s-ar fi întins după pîinea pusă pe masă, spre a fi sfințită. Aceasta este prima Euharistie a creștinismului, întru întăirea tuturor creștinilor. Axa la care avem acces în mod explicit este cea dată de diagonalele trimise către Iuda, de către Hristos însuși, și Ioan Evanghelistul, care aici este june de tot, smerit, cu mîinile unite sub bărbie, aplecat spre umărul Mîntuitorului. Ioan asistă, deopotrivă, la Crucificarea Celui care făcut Cerul și Pămîntul. În această compoziție Crucificarea pare implicită, este prezentă în stare de latență. Sunt planuri suprapuse, și ne dăm seama că însuși sentimentul timpului este anulat...Gustave van der Woestyne a reușit de minune să ne arate a-temporalitatea credinței, a punctat sentimentul inconsistenței dezbaterilor despre nevoia de ”actualizare” a religiei. Or, religia poate fi oricum, atunci cînd credința este vie, fierbinte, viguroasă, ferventă, pasională și sinceră, neprefăcută. Chiar și Iuda a înțeles pînă la urmă că a provocat moartea unui nevinovat, s-a căit, s-a căinat, și a mers de și-a luat zilele. Ce mai poți actualiza din moartea lui Iuda? Pe cînd viața lui Hristos este vie pururea, precum și a celor care adorm întru El, căci vor învia spre ziua cea neînserată.

foto: © Vladimir Bulat, 28 iulie, 2013.

Gustave van der Woestyne, ‘Last Supper’, 1927.

Gustave van der Woestyne, ‘Last Supper’, 1927.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
10 mars 2015 2 10 /03 /mars /2015 12:39

Despre situl arheologic Tang-e Servak (sau: Tang-i Servak), din sud-vestul Iranului, există o bibiografie abundentă. Reliefurile păstrate sub cerul liber, la o altitudine de 1200 de metri, care datează din sec. 2-3 după Hristos, au fost interpretate în fel și chip. Unii cercetători s-au ocupat de inscripțiile multiple, conservate pe zidurile care conțin o iconografie aminind de cea elenistică, alții s-au concentrat pe încadrarea acestor reliefuri cioplite în piatră în contextul unei mai largi circulații a sculpturii din civilizația parthă.

Nu există însă un consens asupra acestor reprezentări, mai ales asupra acesteia, care înfățișează pe un rege, văzut din față, care are întinsă mâna sa dreaptă spre un stâlp cocoțat pe un soclu în trepte, și de care este înfășurată o panglică bătură de vânt.

Se crede că ar fi vorba despre Beith-el, (gr. Βαιθηλ), piatra pe care patriarhul Iacob a ridicat-o, spunând că pe locul acesta va fi ”Casa lui Dumnezeu” (Geneza, 28, 19). Textul din Septuaginta sună astfel: ”Iacob s-a sculat, a luat piatra pe care și-o pusese sub cap acolo, a ridicat-o în picioare ca pe un stâlp și a vărsat untdelemn peste vârful ei /Și a numit Iacob locul acela ”Casa lui Dumnezeu”. În general, acest cuvânt este identificat cu numele localității pe care Iacob a întemeiat-o pe locul în care, în vis, i s-a arătat Scara pe care urcau și coborau îngerii, conscrată în terminologia teologică prin ”Scara lui Iacob”. Locul în care, la trezire, Iacob a exclamat: ”Dumnezeu este în locul acesta și eu nu știam”(Geneza, 28, 17). Piatra aceasta, Beith-el, este mărturia revelației, a cunoașterii de Dumnezeu.

Deși ”motivul” pietrei puse în picioare s-a născut în proximitatea Ierusalimului, săpăturile arheologice au identificat acel loc, undeva la 20 de km. de capitala iudeilor, el a migrat la mare distanță, în Persia, în provincia Khuzestan, din partea vestică a Iranului actual. Și cel mai probabil, nu numai acolo se mai poate vedea.

Dar cine este, totuși, acest rege masiv și impunător? Care cinstește cel mai probabil acest stâlp legat cu panglică? Un mare savant al cercetării arealului iranian, Ernst Emil Herzfeld (Iran in the Ancient East, NY, 1940), susține că aceste reprezentări au un nivel artistic incredibil de scăzut, ceea ce l-a dus spre concluzia că întreaga artă din epoca de tranziție elino-iraniană este lipsită de prea mare valoare. În aceste condiții, nici nu trebuie căutate sensuri sau semnificații simbolice sau de orice alt fel!

Acest punct de vedere a fost ulterior combătut, căci noi descoperiri și analize au arătat că nu este vorba despre o neputință a celor care au cioplit în piatră, ci despre un anumit tip de comandă, în care se proiecta un gust estetic anume.

Fotografie din cartea lui Daniel Schlumberger, L'Orient Hellénisé: l'art grec et ses héritiers dans l'Asie non méditerranéenne, éditions Albin Michel, Paris 1970.

Beith-el sau ”Casa lui Dumnezeu”
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
9 mars 2015 1 09 /03 /mars /2015 17:43

În sectorul 3, cel mai ”muncitoresc” din capitala României, au apărut noi plăcuțe de stradă. Deocamdată, acestea sunt de de zărit pe Bulevardul Unirii, la intersecțiile acestuia cu cele colaterale.

Personal, le găsesc neinspirate, aproape invizibile, atît prin culoarea fundalului - vișină-putredă -, cît și prin corpurile de literă, destul de greu citibile. Cînd orașul se va înverzi, aceste plăcuțe vor deveni utile și recognoscibile, poate, doar pentru cei care le-au comandat și instalat...

Vouă, cum vi se pare, oameni buni?

foto: © vladimir bulat, martie, 2015.

O nouă signalectică stradală
O nouă signalectică stradală
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 mars 2015 2 03 /03 /mars /2015 09:57
Adevăratele femei ale lui Boris Nemțov

În avalanșa de poluări, presupuneri, teorii și conspirații generate de asasinarea sălbatică a lui Boris Nemțov, îmi este drag foarte să mă uit la chipurile acestor trei femei, din prim-plan.

Cea cu fesul galben pe cap este fiica, Janna Nemțova, cea de alături, este mama ei, Raisa, fosta soție a lui Nemțov, cu care a păstrat cele mai cordiale relații, iar femeia din spatele tinerelor femei - mama celui ucis, Dina Iakovlevna Eidman (născută în 1928), cunoscut medic pediatru. Toate au fost prezente la Marșul funerar din 1 martie, de la Moscova. Acest ”Marș anticriză” fusese planificat să fie cu prezența lui Nemțov, dar a devenit un marș de despărțire de Boris Nemțov, asasinat în noaptea spre 28 februarie, în preajma Bisericii Sfântul Vasile Blajinul, din Piața Roșie din Moscova.

Fotomodelul, Anna Durițkaia, cu care Nemțov era în momentul asasinării, a zburat chiar azi la Kiev, fără a participa la înmormîntarea fostului său iubit.

N.B. fotografia mi-a fost pusă la dispoziție de o prietenă jurnalistă, din Moscova.

Repost 0
2 mars 2015 1 02 /03 /mars /2015 21:28
Sunet, zgomot, muzică...tăceri

Desigur, că orice întîlnire cu muzica nouă este o provocare. Este o provocare, pentru că e o confruntare cu necunoscutul, neauzitul, nebănuitul. Osip Mandelștam spune undeva, că pictura este într-o măsură mai mare un fenomen al secreției lăuntrice, decît al apercepției, adică al unei cunoașteri exterioare. Cred că această definiție se potrivește și muzicii compuse de Christian Wallumrød, interpretate împreună cu ansamblul său.

În această seară grupul lui Wallumrød a concertat la București, în Sala Media a Teatrului Național. Trebuie să recunosc că muzica jazz venită din țările scandinave nu este o noutate pentru noi, dimpotrivă - a devenit un fenomen ”de-al casei”, datorită unui cerc de entuziaști, care de ceva vreme se zbat la modul cel mai serios ca scena Nordului să poposească cît mai des pe meleagurile noastre ( Andante, GreenHours, Jazz Fan Rising), iar acest lucru este încîntător, pentru că la acest capitol stăm cel mai bine, în comparație cu toți vecinii noștri geografici! Nici măcar în gazo-petroliera Rusie nu se petrec atîtea evenimente jazzistice, de această factură.

Ei bine, iată componența celor care ne-au încîntat cu un concert inedit, pur acustic, fără nicio amplificare, cu o stereofonie de neuitat: Christian Wallumrød, pian, armoniu, Eivind Lønning, trompetă, Tove Törngren, violoncel, Espen Reinertsen, saxofon, Per Oddvar Johansen, percuție, vibrafon. Acesta din urmă a mai fost la București, cînd l-a acompaniat pe pianistul Helge Lien, într-un minunat recital la Centrul Cultural Francez, în ianuarie a anului în care ne aflăm.

Ca și critic, precum și analist al fenomenelor contemporane, muzica lui Wallumrød este subsumabilă, cred, perfect pulsațiilor artei actuale, și se pretează oricărui proiect de expresie vizuală, pentru că ceea ce fac pe scenă muzicienii care formează acest grup nu este doar muzică, ci și gestică, mișcare scenică, improvizație corporală, mimică, expresie fiziognomică și gestuală - performance și body art prin excelență. Sincope, semitonuri, pauze și cavalcade de sunete adiționale se articulează într-o arhitectură complexă, ascensională și descendentă, variabilă; într-o anumită privință muzica lor este echivalentul sonor al celebrei realizări arhitecturale Turning Torso din Malmö. Devine limpede că Nordul are o nouă sensibilitate, una foarte aparte, care se manifestă pe mai multe planuri, dar acestea se întrepătrund, se corelează, se ”altoiesc” într-o simbioză, în cazul dat sonoră, care i-a dat unui specialist italian în curentele muzicale, Luca Vitali, să-și intituleze o carte - Il suono del Nord, în care analizează pentru prima oară în cultura italiană fenomenul muzicii noi și a jazzului scandinav.

Wallumrød este una dintre personalitățile proieminente ale acestui fenomen, care a dăruit lumii muzicale nume sonore precum cele ale unor: Jan Garbarek, Arve Henriksen, Arild Andersen, Nils Petter Molvær, Sidsel Endresen, Bugge Wesseltoft, Håkon Kornstad, Trygve Seim, Sinikka Langeland, Anders Jormin - pentru a enumera doar numele cele mai sonore, iar lista asta ar putea fi mult mai lungă.

Ce are deosebit un concert marca Christian Wallumrød? Cred că mai presus de orice, este o muzică foarte elaborată, este o muzică ce se întemeiază pe contraste, pe contrapuncte și armonii inedite, melosul acesta te pune la încercare, pentru că te pune față în față cu acea ”secreție lăuntrică”, despre care am pomenit mai sus, de altă și înaltă intensitate și vibrație, decît cu cele cu care eram deja obișnuiți!

A fost un concert despre care se va scrie așa: am fost acolo, pentru că nu puteam lipsi de la întruchiparea unui astfel de fenomen muzical. Cîndva, cifrul acestei muzici va mărturisi cu vîrf de măsura despre spiritualitatea timpului pe care l-am trăit...Nu e o judecată valorică sau de altă natură. E doar o constatare.

Un interviu cu Wallumrød poate fi cetit aici.

Foto: © vladimir bulat, 2015. (imaginile se pot mări, dacă se palpează epiderma lor)

Sunet, zgomot, muzică...tăceri
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
25 février 2015 3 25 /02 /février /2015 11:07
Țara arde, și țața-și piaptănă chelia...

Întradevăr, Chișinăul de astăzi arată cumplit, jalnic și mutilat, ca după bombardamentul din perioada operațiunii militare Iași-Chișinău, din al doilea război mondial, și parcă nu s-a reabilitat de atunci! De ce este așa?

De ce artera principală a urbei, Bulevardul Ștefan cel mare și Sfânt, este schimosită complet, cu asfaltul trotuarelor precum un cofrag de ouă, cu carosabilul ridat, spart, și cu o iluminare mai mult decît aproximativă? Aproape nicăieri în centru nu se mătură nici nu se repară străzile, trotuarele, spațiile verzi...

În acest răstimp, primăria Capitalei intenționează să repare/restaureze capela din cimitirul evreiesc, și a demarat deja lucrările pentru refacerea Scării Cascadelor din parcul ”Valea Morilor”, sau finanțează reabilitarea podului suspendat din parcul ”La izvor”... În același timp, se pare că nu e departe vremea și se va autoriza demolarea fostei cafenele Guguță, și construirea pe locul ei a unui complex hotelier și de agrement cu 16-18 etaje, în chiar aria parcului istoric, ”Grădina Publică Ștefan cel mare și Sfânt”.

Cum se pot explica astfel de...inadecvări, cum a ajuns Chișinăul să aibă parte de astfel de anomalii și disfuncționalități? Cred că ar fi mai multe cauze.

Prima ar fi deprofesionalizarea administrației, care este un fenomen quasi-general, cînd oricine se poate da cu părerea despre orice, oricînd, în orice poziție sau funcție s-ar afla. Apoi, politizarea oricărui act de decizie publică. Aici ai mîinile legate. Vine mai departe, slaba reacție a organizațiilor și serviciilor abilitate să vegheze bunul mers al vieții și interacțiunilor publice (justiție, protecția consumatorului, etc.). Lipsa consultărilor și a dialogului cu persoanele care posedă o experiență în analiza și funcționarea orașului (urbaniști, arhitecți, juriști, istorici de artă, speciliști în fonduri structurale etc.). În cele din urmă, cred, este de vină și societatea civilă, care nu participă la actul guvernării, administrării și gestionării chestiunilor publice. Reacțiile cetățenilor sunt rare, anemice, apatice. Doar cîteva mici organizații acționează mereu prompt, eficient, în deplina cunoaștere a formularisticii birocratice, și a procedurilor legale. Dar unde este restul cetățenilor?

Deloc neimportant e de consemnat și faptul că, deși s-a tot vorbit despre și aprobat Planul Urbanistic General de dezvoltare a Chișinăului, detaliile de implementare ale acestuia, parcă s-au risipit ca mărgelele pe sub mesele și printre pantofii scumpi ai demnitarilor aleși ai primăriei Chișinăului! De pildă, conform acestui plan, fosta cafenea Guguță s-ar încadra în categoria de zonă patrimonială, mai exact - în Zona de rezervație patrimonială, cuprinsă între str. Vasile Alexandri și Sfatul Țării. Ei bine, iată ce stipulează acest PUG, pentru arealul amintit: ”zona cu intervenții strict reglamentate pentru fiecare cartier aparte în confomitate cu regulamentul local şi studiile arhitectural‐urbanistice speciale privind restructurarea mediului urban format”. Cum se poate îngădui deci, ca în anume acest areal să se înfigă un colos de beton cu 18 nivele? Și mai presus de orice, într-un parc public, cel mai important al orașului, și cel mai vechi din Republica Moldova?

Sper că oricîte presiuni și șantaje s-ar aplica, de aici încolo, din partea celor direct interesați (dezvolatori, proprietari, mafioți etc.), nevolnicia din Zona de rezervație patrimonială trebuie să înceteze. O dată și pentru totdeauna, pentru că nu este prima oară cînd ”Grădina Publică Ștefan cel mare și Sfânt” este supusă trunchierilor. Din fericire, doar tentativelor! Să nu fie! Și nu numai de acolo să dispară astfel de pretenții și ilegalități, ci din întregul oraș.

Dacă dorim să trăim într-o urbe cu pretenții europene, cum a fost cîndva, și se dorește, s-ar impune în primul rînd o respectare strictă a legislației (indiferent de cine ești, și cîți bani ai în conturi), iar mai apoi, cred, o blajină și o respectuoasă conviețuire a concitadinilor se va impune de la sine.

sursa foto: https://chisineu.wordpress.com/

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
10 février 2015 2 10 /02 /février /2015 12:19
Cel mai adesea frumusețea este umilă

STRADĂ la Chișinău.

foto: © vladimir bulat, Noiembrie 2012.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 février 2015 6 07 /02 /février /2015 00:02
Un nume de urmărit: Eugen Caitaz
Un nume de urmărit: Eugen Caitaz

La Chișinău am văzut o expoziție cu un titlu provocator, la prima vedere - NOI: Tineretul creator (Sala Brâncuși, 29 ianuarie-09 februarie a.c.). Am intrat cu avînt, cu așteptări, cu elan. Doream să fiu părtașul unei erupții de creativitate, prospețime, inventivitate, originalitate, etc. Dar...

Îmi amintesc de expozițiile perioadei 1989-1995, cînd orice proiect expozițional cu participarea tineretului, era un eveniment, un scandal! Era multă dorință și aspirație de a epata, zvîcnet și neliniște, era libertății debuta cu o pleiadă de artiști a căror nume astăzi se aude departe în Europa, și peste Ocean...Unii s-a blazat, alții au perseverat. Ieșirea din comunism a dat la lumină amprenta fierbinte a unei combustii care a uimit și încîntat, deopotrivă. Cred că pentru cei care vor să afle mai multe despre acea perioadă, se poate duce la biblioteci, și afla că întradevăr, tipul nu a stat pe loc, nici creația artistică nu era un exercițiu sterp, cu plata la paușal.

Ce am văzut în 2015, în expoziția enunțată în chiar prima propoziție a acestei eboșe? Platitudini, plictis, duh prăfuit și deja vu. E, în chip paradoxal, o atmosferă sepulcrală, pe cît de prudentă, pe atît de nearătoasă. Posibil, epoca avangardelor și a inovațiilor în artă - a apus. Dar libertatea de expresie nu are nimic de-a face cu dorința de a fi original cu orice preț, are de-a face cu onestitatea de a fi tu însuți. Creatorul nu dă dare de seamă nimănui, decît propriei sale conștiințe! Arta este etică, etalon al ținutei morale. Ei bine, nu am prea văzut, nici sesizat asta la zecile de tineri, care au contribuit la augmentarea eșalonului acestei expoziții. Din fericire, există cel puțin o excepție: grafica semnată de foarte tînărul Eugen Caitaz, care-și mai zile Jenea Kaitaz. Avea 5 piese în această expoziție anostă, și dacă aș fi făcut parte dintr-un juriu care ar fi avut de ales excelența din aceasta, l-aș fi votat cu ambele mîini pe Caitaz în această postură.

M-a atras în lucrările lui o anume dezinvoltură, și o cultură vizuală hrănită copios din filmele cu desene animate, benzile desenate, cultura clipurilor muzicale etc. E familiarizat cu specificul graficii de carte, dar și cu expresia ex-librisului. Are o respirație largă, expresionistă, acest artist desenează, cum respiră în timpul alergatului alert. Or, acest tip de comportament artistic îmi este mult mai simpatic și mă convinge mai mult decît orice pretenție intelectualistă, fals academistă, bleagă și șireată. Uneori, neputința și lipsa de inspirație pot fi camuflate sub ”sutana” unui desen corect gramatical, dar lipsit complet de fiorul credibilității, al autenticului. Caitaz mă convinge prin faptul că nu ține cu tot dinadinsul să placă! Dimpotrivă, este acel ”barbar” care face totul de-a-ndoaselea, tocmai pentru a dezgusta ”spiritul burghez” al connoisseur-ului. Este sincer, brutal, frontal, imparțial. De fapt, genul lui de discurs este genuin, nici nu se încadrează în voința bezmetică de fi remarcat, este în esență întruchiparea acelui kunstwollen, pe care l-a teroretizat marele gînditor Alois Riegl.

Vreau să sper, că acest suflu autentic, juvenil dar, cred, perfect asumat al lui Eugen Caitaz, va evolua neîncetat, spre maturizarea continuă. Și aș dori să mă uimească cu fiecare expoziție la care va participa în Moldova, sau în lumea largă. Cert este că genul de grafică pe care acesta l-a adoptat, și îl dezvoltă, morfologic și stilistic, este perfect valabil în orice colț al acestei lumi.

foto: © vladimir bulat, ianuarie 2014.

Un nume de urmărit: Eugen Caitaz
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
4 février 2015 3 04 /02 /février /2015 21:46
Mașina timpului, parcă oprită

Nu am prea fost la Chișinău în toiul iernii. Dar acum, forțat de împrejurări nefaste, am stat cîteva zile acolo. Iarna îți dai seama că orașul e urît, posac, neîngrijit. E desfrunzit și murdar. Tot mai neîngrijit și delăsat! Pare un oraș fără stăpîn, negospodărit. Îl găsesc pe an ce trece, tot mai decăzut, sumbru, prost iluminat, cu trotuare și carosabil sparte, cu imobile părăsite, devastate, din interiorul cărora adie a igrasie și demoni de mucegai. Ce se întîmplă aici, s-ar putea întreba orice om de bun simț? Unde mai pui că încep să cadă și bucăți din fațadele imobilelor (chipurile) restaurate, atunci chiar că situația se deslușește a fi tăios de dramatică.

În acest sens aș aminti, că imobilul de pe Vlaicu Pîrcălab 48, colț cu Veronica Micle, monument de importanță națională, și-a pierdut zilele trecută o bucată mare din cornișa recent ”restaurată”. S-ar spune - un fapt banal. Poate. Dar dacă în plin centru al urbei se produc astfel de ”desprinderi”, atunci cum ar de așteptat să se comporte sau să ofere ”cartierul”, sau ”periferia”?

Vreau să spun doar că, aici, în orașul natal, mașina timpului parcă s-a oprit. Nu e lucru deloc onorabil, nici dătător de speranțe. E ca o mlaștină care e acoperită de tină, în care pare că viața pîlpîie totuși sub acea pojghiță strident colorată de razele soarelui, dar care pojghiță este, în aceeași vreme, și un stăvilar în calea razelor, nelăsîndu-le să pătrundă în adîncuri, tolerînd abisul să-și facă, nestingherit, de cap...În acel abis întîlnești, totuși, oameni interesanți, temerari, atipici, curioși, tineri și frumoși, plini de viață, de speranțe!

foto: © vladimir bulat,

Pe Strada Pușkin, ianuarie 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
20 janvier 2015 2 20 /01 /janvier /2015 11:40
"Pork" şi "Porcelain"

Este cu adevărat un miracol faptul că ceea ce unii consideră că este un fel de "apendice esenţial al colecţionismului", romanul lui Bruce Chatwin, UTZ (1988), nu este accesibil în limba română, cînd editorii de la noi totuşi au descoperit acest autor absolut special în literele secolului XX. Recent, s-a editat cartea sa În Patagonia.

Poate că urmează şi romanul UTZ? Ce se întâmplă în acest roman de mai puţin peste o sută de pagini ca întindere textuală? E mai degrabă o povestire, decât un roman. Dar nu discuţia culturologică despre ce este un roman sau povestirea este pertinentă şi utilă în acest context. Nici măcar naraţiunea în sine, imaginată de Chatwin. Există ceva peste toate acestea, la care de regulă se opresc aşteptările cetitorului. Chatwin este un scriitor erudit, profund, pe alocuri - provocator.

Ştim, de pildă, că porţelanul cel mai fin vine din îndepărtata Chină. Dar deja mult mai puţin ştiu că Johann Friedrich Böttger (1682-1719), un aventurier şi un spirit sferedelitor, a fost cel mai aproape în a înţelege că porţelanul avea pentru asiatici o funcţie magică, care le asigura imersiunea în iluzia veşniciei, a vieţii veşnice. Porţelanul la ei era mai mult decât echivalentul aurului, pentru ei aurul era "trupul zeilor".

Böttger încercase să transforme, prin mijloacele alchimiei, plumbul în aur, dar în cele din urmă a depistat formula pastei din care se prepară porţelanul, care i-a adus monarhului Frederic Augustus renumele de mecena şi reinventator al porţelanului, devenit emblematic pînă astăzi, porţelanul de Meissen. De numele lui se leagă şi proliferarea rococo-ului dincolo de graniţele vestice ale Europei. El a dat naştere porţelanomaniei. Dar şi a risipei de orice fel, specifice luxului şi absolutismului german. Ei bine, Baronul Kaspar Joachim von Utz, deţinătorul unei impresionante colecţii de porţelanuri Meissen, ajunge să pună semnul egalităţii între porţelan şi porc, întrucît cel puţin în engleză aceste cuvinte au o rădăcină comună. Analiza acestei similitudini este o extravaganţă a lui Utz, prin vocea lui Chatwin. Mai departe, Chatwin ne spune despre natura mistică a golemului. În chip simetric, anume porţelanul era perceput ca un remediu în calea îmbătrânirii. Propăvăduind asta, Utz se ascundea în spatele obiectelor pe care le colecţiona, îşi disimula adevărata natură, duplicitară în orice regim totalitar. Trăia prin ele, printre ele, pentru acestea.

Trebuie spus că acţiunea romanului se consumă în Praga epocii comuniste a lui Klement Gottwald, şi a acelora care i-au urmat, bineplăcuţi Moscovei, se încheie în 7 martie 1974, cînd baronul Utz moare. Regimul "democraţiei populare" s-a lins pe bot, căci după decesul colecţionarului minunata colecţiune de porţelanuri pur şi simplu a dispărut, împreună cu Marta - cea care i-a fost slujnică devotată întreaga viaţă baronului, iar apoi şi soţie clandestină.

"Cheia" se află în această judecată a lui Chatwin: "Obiectele sunt mai trainice decât oamenii. Acestea sunt acea oglindă în care dacă privim, observăm prăbuşirea noastră. Nimic nu e o mărturie mai relevantă a acestui declin decât o colecţie cu opere de artă". Poate că de aici nu se poate deduce decât o singură şi profundă concluzie: o colecţie este un moft monumental sau o umbrelă temporară pentru cel care o constituie, o clădeşte şi o articulează. Sensul ei este înscris în chiar codul existenţial al colecţionarului. Commedia dell Arte, din porţelan, pe care o colecţiona Utz era forma lui de escapism şi de sfidare a unui sistem care suspecta şi submina însăşi ideea de colecţie, de colecţionar, de deţinător de bunuri culturale etc. În treacăt fie spus, încă nu a analizat nimeni "efectele" Legii nr. 63 / 1973 din RSR, care a schilodit şi mutilat oameni, a aneantizat numeroase colecţii, obiecte, artefacte, monumente chiar...dar a însemnat în același timp prima și deocamdată singura campanie serioasă de a invetaria bunurile culturale de pe teritoriul românesc.

Golemul nu e nimic altceva decât proiecţia (oglinda) colecţionarului în raport cu obiectul pasiunii sale pătimaşe, devorante, inumane uneori. În esenţă, colecţionarea este închinare la idoli, tot astfel şi inventarea de către Maharalul Löew ben Bezalel (1512-1609) a Golemului, la Praga, a fost considerată o blasfemie, dar mai era, în aceeaşi vreme, o avertizare contra prosternării în faţa idolilor, cu tendinţe spre autodistrugere.

De aceea, este oarecum logic, din perspectiva acestei judecăţi, că Baronul Kaspar Joachim von Utz a scăpat de capodopera vieţii sale - colecţia de poerţelanuri, care nu-şi avea sensul, nici raţiunea de a exista în afara vieţii sale terestre!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article