Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 janvier 2015 2 20 /01 /janvier /2015 11:40
"Pork" şi "Porcelain"

Este cu adevărat un miracol faptul că ceea ce unii consideră că este un fel de "apendice esenţial al colecţionismului", romanul lui Bruce Chatwin, UTZ (1988), nu este accesibil în limba română, cînd editorii de la noi totuşi au descoperit acest autor absolut special în literele secolului XX. Recent, s-a editat cartea sa În Patagonia.

Poate că urmează şi romanul UTZ? Ce se întâmplă în acest roman de mai puţin peste o sută de pagini ca întindere textuală? E mai degrabă o povestire, decât un roman. Dar nu discuţia culturologică despre ce este un roman sau povestirea este pertinentă şi utilă în acest context. Nici măcar naraţiunea în sine, imaginată de Chatwin. Există ceva peste toate acestea, la care de regulă se opresc aşteptările cetitorului. Chatwin este un scriitor erudit, profund, pe alocuri - provocator.

Ştim, de pildă, că porţelanul cel mai fin vine din îndepărtata Chină. Dar deja mult mai puţin ştiu că Johann Friedrich Böttger (1682-1719), un aventurier şi un spirit sferedelitor, a fost cel mai aproape în a înţelege că porţelanul avea pentru asiatici o funcţie magică, care le asigura imersiunea în iluzia veşniciei, a vieţii veşnice. Porţelanul la ei era mai mult decât echivalentul aurului, pentru ei aurul era "trupul zeilor".

Böttger încercase să transforme, prin mijloacele alchimiei, plumbul în aur, dar în cele din urmă a depistat formula pastei din care se prepară porţelanul, care i-a adus monarhului Frederic Augustus renumele de mecena şi reinventator al porţelanului, devenit emblematic pînă astăzi, porţelanul de Meissen. De numele lui se leagă şi proliferarea rococo-ului dincolo de graniţele vestice ale Europei. El a dat naştere porţelanomaniei. Dar şi a risipei de orice fel, specifice luxului şi absolutismului german. Ei bine, Baronul Kaspar Joachim von Utz, deţinătorul unei impresionante colecţii de porţelanuri Meissen, ajunge să pună semnul egalităţii între porţelan şi porc, întrucît cel puţin în engleză aceste cuvinte au o rădăcină comună. Analiza acestei similitudini este o extravaganţă a lui Utz, prin vocea lui Chatwin. Mai departe, Chatwin ne spune despre natura mistică a golemului. În chip simetric, anume porţelanul era perceput ca un remediu în calea îmbătrânirii. Propăvăduind asta, Utz se ascundea în spatele obiectelor pe care le colecţiona, îşi disimula adevărata natură, duplicitară în orice regim totalitar. Trăia prin ele, printre ele, pentru acestea.

Trebuie spus că acţiunea romanului se consumă în Praga epocii comuniste a lui Klement Gottwald, şi a acelora care i-au urmat, bineplăcuţi Moscovei, se încheie în 7 martie 1974, cînd baronul Utz moare. Regimul "democraţiei populare" s-a lins pe bot, căci după decesul colecţionarului minunata colecţiune de porţelanuri pur şi simplu a dispărut, împreună cu Marta - cea care i-a fost slujnică devotată întreaga viaţă baronului, iar apoi şi soţie clandestină.

"Cheia" se află în această judecată a lui Chatwin: "Obiectele sunt mai trainice decât oamenii. Acestea sunt acea oglindă în care dacă privim, observăm prăbuşirea noastră. Nimic nu e o mărturie mai relevantă a acestui declin decât o colecţie cu opere de artă". Poate că de aici nu se poate deduce decât o singură şi profundă concluzie: o colecţie este un moft monumental sau o umbrelă temporară pentru cel care o constituie, o clădeşte şi o articulează. Sensul ei este înscris în chiar codul existenţial al colecţionarului. Commedia dell Arte, din porţelan, pe care o colecţiona Utz era forma lui de escapism şi de sfidare a unui sistem care suspecta şi submina însăşi ideea de colecţie, de colecţionar, de deţinător de bunuri culturale etc. În treacăt fie spus, încă nu a analizat nimeni "efectele" Legii nr. 63 / 1973 din RSR, care a schilodit şi mutilat oameni, a aneantizat numeroase colecţii, obiecte, artefacte, monumente chiar...dar a însemnat în același timp prima și deocamdată singura campanie serioasă de a invetaria bunurile culturale de pe teritoriul românesc.

Golemul nu e nimic altceva decât proiecţia (oglinda) colecţionarului în raport cu obiectul pasiunii sale pătimaşe, devorante, inumane uneori. În esenţă, colecţionarea este închinare la idoli, tot astfel şi inventarea de către Maharalul Löew ben Bezalel (1512-1609) a Golemului, la Praga, a fost considerată o blasfemie, dar mai era, în aceeaşi vreme, o avertizare contra prosternării în faţa idolilor, cu tendinţe spre autodistrugere.

De aceea, este oarecum logic, din perspectiva acestei judecăţi, că Baronul Kaspar Joachim von Utz a scăpat de capodopera vieţii sale - colecţia de poerţelanuri, care nu-şi avea sensul, nici raţiunea de a exista în afara vieţii sale terestre!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
16 janvier 2015 5 16 /01 /janvier /2015 01:10
foto: © vladimir bulat, decembrie, 2013.

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
15 janvier 2015 4 15 /01 /janvier /2015 10:50

Numele scriitorului Michel Houellebecq a revenit în actualitate oarecum brusc, după ce şi-a lansat noul său roman, Soumission (ed. Flammarion, 2015), în chiar primele zile ale acestui an. Receptarea acestuia a început şi la noi. Şi e clar că în contextul ultimelor şi tragicelor evenimente de la Paris, acest nou roman al lui Houllebecq va fi cetit cu sufletul de foarte multă lume. Chiar şi dintre cei care nu-l iubesc, nu-i gustă stilul, felul de a fi şi de a comenta contemporaneitatea. Michel Houellebecq este neîndoielnic un maestru al frondei, al afirmaţiilor scandaloase, poate chiar rasiste, xenofobe, mizantrope în cel mai absurd sens etc., dar este deopotrivă şi un analist parcimonios al lumii contemporane, al releelor perverse ale consumerismului, ale societăţii de consum ajunge la apogeu etc. De altfel, în primul număr al lui Le magazine litteraire din acest an a şi apărut un text cu acest titlu: La bombe Houellebecq, oarecum premonitiv?

Dar nu despre proaspătul său roman doresc să vorbesc. Ci despre penultima sa operă, romanul Harta şi teritoriul, pentru care a încasat prestigiosul premiu Goncourt, în 2010.

L-am cetit atunci, la apariţia în limba română, în 2011. Şi aproape l-am uitat! Dar contextul actual mi-a reînviat în memorie această copleşitoare realizare şi analiză a lumii contemporane. Asta şi în directă legătură cu marea retrospectivă a lui Jeff Koons, la Le Centre Pompidou. Numele lui Koons este trecut în chiar debutul romanului despre care vorbim, mai mult, în 2008 Houellebecq a scris o prefaţă la un catalog al unei expoziţii de Koons. Nu e nimic întîmplător! Artistul Koons este în acest moment un sinonim al artei actuale. Numele său este pe buzele tuturor, de la manageri pînă la galerişti, şi de la ziarişti la la cîrcoraşii artei de tot felul!

Ei bine, Jed Martin - eroul principal al romanului lui Houellebecq - este, în opinia mea, chiar un alter-ego al lui Jeff Koons. Tatăl acestui, este arhitect, şi îl "cunoaştem" pentru început dintr-un tablou, intitulat Arhitectul Jean-Pierre Martin părăsind conducerea întreprinderii, de unde înţelegem că autorul îl scoate din scenă, iar din paginile romanului se desprinde relaţia dintre cei doi, unul care se ofileşte, iar celălalt, creşte-creşte, urcă şi se caţără pe culmile gloriei, a succesului şi vizibilităţii mediatice, chiar dacă, cum menţionează Houellebecq: "lucrurile şi fiinţele au o durată de viaţă limitată". Dealtfel, e un soi de judecată pe care el însuşi o califică printr-o direcţie, care este generală artei, dar şi societăţii în întregul ei, ce tinde spre "o acceptare a lumii, uneori entiziastă, cel mai adesea corectată de ironie".

Asistăm pe parcursul a mai multe pagini la cronica formării lui Jed ca artist, şi în chip firesc, după ce bunicul şi tatăl său s-au îndeletnicit cu fotografia, şi el şi-a legat existenţa de domeniul vizualului, studiului serios al acestui domeniu, făcînd şi studii la Beaux-Arts.

La vîrsta maturităţii, fiind cotat în clasamentul Art Price cu numărul 583, şi ocupînd poziţia a 17-a în ţara natală, Jed participă cu o fotografie digitală la expoziţia Să fim politicoşi, unde o cunoaşte pe Olga Şeremoiova, care-i admira lucrarea, o "captură" a regiunii Creuse, folosind filtre de Photoshop etc. Blonda slavă era reprezentanta serviciului de comunicare a lui Michelin France. Da, Jed Martin şi-a construit gloria artistică folosind ca suport vizual hărţile Michelin, reînviind astfel interesul pentru hartă, pe fundalul căderii în desuetudine a acesteia. Le fotografia, le reîncadra, le "peria" în Photoshop, le mărea şi le înrăma. Chiar şi starul mediatic absolut al momentului, Frédéric Beigbeder, "un fel de Sartre al anilor 2010 (...) în condiţiile în care trecutul său său îl predispunea mai degrabă să îndeplinească rolul unui Jean-Edern Hallier, sau chiar al unui Gonzague Saint-Bris" (pag.121-122), a fost suprins de noutatea absolută a unui astfel de demers artistic, de a fotografia hărţi rutiere, şi excamă: "Literatura, ca proiect, e complet terminată! În zilele noastre , ca să te culci cu cele mai frumoase femei, trebuie să fii artist! Vreau şi eu să fiu ar-tist!"

Olga îl convinsese pe directorul său să-i organizeze lui Jed o expoziţie în unul dintre sediile firmei Michelin, iar aceasta intitulată "HARTA ESTE MAI INTERESANTĂ DECÎT TERITORIUL" a avut un succes total. A plouat cu articole, ne anunţă Houellebecq. Ce poate fi mai copleşitor pentru un artist de astăzi ca faptul că este remarcat, analizat, învăluit în slove meşteşugite, măgulitoare? Ţine de metabolismul unei expoziţii de succes. Asistăm la o imersiune în lumea succesului dintr-o societate capitalistă ajunsă la cotele dintre cele mai everestice, de structura relaţiilor umane pînă la chichiţele civilizaţiei luxului şi glamourului.

Una din particularităţile scrisului lui Houellebec este că însumează foarte multă precizie, aproape etnologică, cu un şuvoi continuu de informaţii, unele chiar de natură demonstrativ tehnică, de caiete cu "instrucţiuni de utilizare" etc. În acest sens nu e de prisos de remarcat că între ziua vernisajului lui Jed şi momentul plecării Olgăi în Rusia, unde a primit o poziţie de conduecere în firma Michelin, foarte avantajoasă, au trecut exact 5 luni. Pentru el începea din acest moment o nouă etapă, care-l va duce pe culmile celebrităţii, care avea să-i aducă un renume mondial (desigur, cea pe care o are astăzi Jeff Koons!). Celebritatea aceasta va fi indisolubil legată de pictură, de "pictura în ulei", vechea şi mereu juna pictură, a cărei alchimie va vrăji oamenii şi secolele de la Van Eyck încoace, pînă la fantasticele tranzacţii cu picturile lui Francis Bacon din ultimii ani.

Desigur, singuraticul, mizantropul şi atît de epatantul Houellebecq s-a apropiat poate cel mai mult de analiza acestei lumi, printr-un demers corectat de ironie. Dar ironia lui nu este una sec şi jurnalistic persiflatorie, formulată cu o rece şi cinică detaşare. Dimpotrivă. Houellebecq se plasează el însuşi în epicentul acestei ironii, şi degetele lui de fumător înrăit palpează această realitate, din interiorul ei, precum un medic de familie care-şi face în mod conştiincios meseria. Apoi descrie ce simte. Cum o înţelege. Chiar din vintrea "politicii just-in-time".

Şi Jed, la rîndu-i, îşi asumă această funcţie, pe care o îmbălsămează în pînzele sale, lucrate pe şi cu materiale scumpe, preţioase, fireşte în deplină concordanţă cu intenţiile sale ideatice înalte, uneori "cu rezonanţe făţis eutobiografice".

Dar "biografia" lui Houellebecq, angajat să scrie un eseu despre opera lui Jed Martin, se curmă într-un chip odios, autorul Houellebecq nefăcînd deloc economie de mijloace pentru a descrie oroarea masacrului la care a fost supus personajul Houellebecq, hăcuit împreună cu cîinele său negru, în propria lui locuinţă, constituindu-se în faţa privitorului într-un "motiv complex alcătuit din fîşii de carne aşezate pe podeaua salonului" (p. 276).

[acest articol este un ciot]

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 janvier 2015 3 07 /01 /janvier /2015 19:24
Nașterea Domnului
Astăzi lumea pravoslavnică sărbătorește Nașterea Domnului, la noi se spune, pe ”stil vechi”. Dar cît de vechi poate fi acest calendar, dacă majoritatea covârșitoare a ortodocșilor se țin de acest calendar religios (iulian), și nu de cel adoptat de români (gregorian), în 1919? Rușii, ucrainenii lipoveni, sârbii, athoniții (cu excepția, Vatopedului) se țin în continuare de calendarul iulian. Astăzi toți aceștia cinstesc înnomenirea lui Hristos, iar românii, după ce ieri au sărbătorit Epifania Domnului - Arătarea Sfintei TREIMI - azi pomenesc pe Înainte-Mergătorul Ioan.
Până când sciziunea aceasta va împărți lumea Răsăritului? Până când vom fi separați, cum e disjunct creștinismul apusean de cel oriental, mai ales pe criterii și rațiuni politice, economice, ideologie?
HRISTOS și Biserica Sa, dimpreună cu toți credincioșii - una sunt!
foto: © vladimir bulat, decembrie, 2014.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
24 décembre 2014 3 24 /12 /décembre /2014 07:50

POATE că pentru unii apropierea de opera lui Mihail Bulgakov este tangențială, circumustanțială sau argumentată, pentru mine tot ce a lăsat Bulgakov pe acest pământ este de natură existențială. Știu, sună pompos și tendențios. Dar observ că din 2006 încoace sunt cam singurul, din România, care revine - cu obstinație - la subiectul unui singur roman, anume cel care a devenit un sinonim perfect al autorului, Maestrul și Margarita!

Răsună un ”glas în pustiu”, și nimeni nu-l aude! 

 

Titlul acestei capodopere, în România, tot schimonosit a rămas. Recenta reeditare a ”versiunii Natalia Radovici”, la editura Litera (decembrie 2014), ne arată că zbaterea mea de a demonstra că Margarita nu e Margarita, cum au ”consacrat-o” românii, încă de la prima editare în românește, a fost zadarnică. Am scris despre asta aici pe blog, în câteva rânduri, în Observator Cultural, dar și în Steaua clujeană, în două rânduri. Se pare că teama editorilor de a pierde în vânzări este mai puternică, decât onestitatea de a-i reda lui Bulgakov ceea ce este doar a lui. Mereu așa mi se spune, că dacă ar schimba acea literă, cetitorii nu ar mai fi siguri (sic!) că e vorba despre miraculosul roman al lui Bulgakov, ci despre altul...Ca și cum Maestrul și Margarita poate fi clonat, plagiat, imitat sau updatat. Nimic mai fals. Pur și simplu este cu neputință. Din fericire, există și autori care-l iubesc cu adevărat pe Bulgakov, printre care și minunata scriitoare Ruxandra Cesereanu.

 

Deci, pentru cei care mai cred că principiul economic poate eclipsa acuratețea titlului, dar și a traducerii unei capodopere, le pot aduce în cele ce urmează dovada faptului că sunt oameni pe acest pământ, care și-au dedicat parte din viața lor, pentru a decripta, comenta, înțelege anume o singură operă, și aceasta e chiar Maestrul și Margarita. În acest an a apărut la casa de editură B.S.G.Press (Б.С.Г.-Пресс книжный дом, издательство) din Moscova un voluminos Ghid prin romanul Maestrul și Margarita. Moscova-Ierșalaim semnat de doi oameni străluciți în materie de critică și istorie literară: G.Lesskis (1917-2000) și Ksenia Atarova (n. 1943). Cea din urmă, una din marele specialiste în opera lui A.S. Pușkin și traducător din poezia și proza britanică. 

 

Ghid Maestrul si MargaritaEditat într-un tiraj de 3000 de exemplare, volumul însumează 576 de pagini, format 17 / 24, 5 / 3 cm. și conține sute de fișe referitoare la structura, tematicile, personajele, numele, toponimia și cronologia romanului Maestrul și Margarita. Pe lângă text mai sunt și sute de ilustrații, fotografii, imagini facsimilate după manuscrisele lui Bulgakov.

 

Dacă scrierea, redactarea și cercetările pentru această carte, deosebit de prețioasă pentru bulgakofili mai ales, lectura ei este absolut delicioasă, cursivă, oferă perspective absolut fantastice asupra romanului. Nu va ajunge spațiul (vai, limitat) al acestui blog pentru a povesti cât de sclipitor este acest ghid. Dar voi încerca să relatez despre acele articole care se referă la Margarita - personajul-cheie al romanului, pentru a-mi expanda obsesiva repetare, că numele aceasta trebuie încetățenit definit în limba română.

 Articolul ”Casa Margaritei” (ediția de față, pp. 145-147) intenționează să identifice în toponimia Moscovei casa ”gotică” în care locuia Margarita și, desigur, nu există o unanimitate în opiniile celor care s-au aplecat asupra acestei chestiuni. Sunt reproduse și 3 fotografii, pentru a ilustra posibila fațadă a vilei descrise de Bulgakov.

 Luna și soarele” (pp. 256-260), solarul și selenarul apar de foarte multe ori în roman. Autorii au numărat că în romanul despre Maestru apar 119 referințe la lună, și doar de 40 - la soare. Se observă cu maximă claritate că semantica lunii covârșește prezența solară, iar prin asta autorul ne arată funcția selenară a Margaritei, anume celei ”de la care radiază simbolismul selenar al numelui, care e legat de apă, de fluviul viu al conștiinței, de Lună, căreia îi este dat să mânuiască apele și vremurile cu semnficațiile lor concrete și hieroglifice. Margarita - mărgăritar - apă - Lună - un lanț simbolic, care întruchipează femeia în cultura universală. Nimeni n-a fost capabil să prețuiască mărgăritarul, așa cum a făcut-o Maestrul, acel ideal și desăvârșirea forței creatoare a femeii, căreia îi este dat de la natură să inspire prin ”sclipirea-i caldă” (Pavel Florenski)” (p. 259). Aici este cheia, numele Margarita, provine de la latinescul margărita, ceea ce nu e nimic altceva decât mărgăritar, sau în limba mai veche românească - mărgărintar (gr. μαρϒαρϊϮης). Interesant în acest context este de amintit că limba română actuală nu mai asociază acest substantiv cu un prenume, ci doar cu denumirea unei plante, de care e presărat limbajul popular -  bănuț, boul-domnului, boul-lui-dumnezeu, buburuză, crizantemă, dumitriță, margaretă, părăluță, tufănică, vaca-domnului etc. Bulgakov își plasează, de fapt, ”eroina într-un rând cu Aphrodita lui Praxiteles, cioplită parcă din scoica mării, de Venera lui Botticelli, Mărgărita lui Vrubel și alte Margarite din istorie - mărgăritare ale artei mondiale și, desigur, cu Elena creată de Goethe, care printre primii a avut cutezanța să numească prin anima - veșnica feminitate, cea care a jucat rolul unor determinări formulate mai târziu de Jung: ”perla luminosa”, ”mistero”, ”un fascinosum per essellenza” (p. 260). Ei bine, Bulgakov și-a numit muza Margarita = mărgărintar, în timp ce noi, românii, continuăm s-o asociem doar cu numele unei flori de câmp sau cu pomii înfloriți...Desigur, e frumos! Dar în roman este vorba despre o altfel de frumusețe.

 

 

Mai departe avem de-a face cu un articol dedicat exclusiv Margaritei (p. 267-271), din care aflăm și cum s-a născut scena balului satanicesc la Woland, relatat de Elena Sergheevna Șilovskaia, cea care-i va deveni și cea de-a treia soție a lui Bulgakov. Tot de aici aflăm că ”alegerea numelui Margarita (dacă e să lăsăm la o parte semnificația simbolică inițială de mărgăritar) a fost determinată în primul rând, de chipul Margaritei (Gretchem), făurite de Goethe, la care se raportează chipul eroinei bulgakoviene (...) Aici eroina lui Goethe parcă se dedublează: iubirea ei salvatoare este oferită Margaritei, iar slăbiciunea păgubitoare - Fridei. Alte reminiscențe ascunse în prototipul Margaritei se pot decela în cel al MARGUERITEi de VALOIS (1553-1615): ea dă dovadă de aceeași cutezanță în dragoste și hotărâre în fapte. Nu sunt deloc întâmplătoare apelativele din roman, adresate Margaritei de către diverse personaje: ”regina Franței” (Natașa), ”regina Margot” (Koroviev, grăsanul gol de pe Muntele Pleșuv), ”Margot” (Maestrul)” (p. 270 -271).

 

La Margarita se mai referă direct sau indirect și alte articole din această carte, dar mai spre finalul ei există un articol intitulat ”Evoluția eroilor” (466-467), dată fiind existența cîtorva manuscrise care ne arată transformările petrecute în textura romanului, de-a lungul acelui deceniu în care Bulgakov a dezvoltat Maestrul și Margarita. Crema lui Azazello ar fi trebuit să o transforme definitiv pe Margarita. Dar autorul a îngăduit doar o schimbare exterioară, care nu i-a afectat sufletul. Anume despre asta consemnează Bulgakov: ”Întălnirea cu Voland nu i-a adus nicio vătămare psihică. Totul a fost așa, cum a și trebuit să fie” (pag. 467).

 

Nimic din inerțiile și bîlbele noastre, ale intelectualilor, literaților, editorilor, traducătorilor, PR-managerilor, nu poate schimonosi datele esențiale ale capodoperei lui Mihail Bulgakov. Fiecare va rămâne, poate, cu ale lui. Dar totul va fi așa, cum trebuie să fie!

 

Cum a fost zămâslit de la începuturi.        

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
22 décembre 2014 1 22 /12 /décembre /2014 01:27

Ivan I. Tverdovsky este un tînăr regizor rus (n. 1988), care a prezentat la Mararrakesh Film Festival filmul său de debut, și a cîștigat marele premiu al acestui forum - Etoile d''or, cu filmul CORRECTIONS CLASS.

Filmul este, deopotrivă, tandru și dur, trist și vesel, este și despre cinism și despre prima iubire. Elena Cehova este o tînără adolescentă cu dizabilități locomotorii, drept care se deplasează într-un cărucior pentru invalizi. După ani de zile de învățămînt la domiciliu, mama tinerei reușește să obțină privelegiul de a o aduce pe adolescentă într-o clasă corecțională, unde în scurt timp reușește să bulverseze ”bunul mers” al lucrurilor, cel al unui sistem propedeutic de subzistență, handicapant, lipsit de scrupule și delicatețe în privința celor care nu sunt ca ”noi”. Doi colegi de-ai ei fac o pasiune fulgerătoare pentru fată, încît cei doi din buni amici, anterior, devin repede rivali, competitori, brutali și violenți unul față de celălalt. Aflăm că miza cea mare a fiecăruia: să scape de stigmatul ”clasei corecționale”, care are un hol al său, cu gratii, WC separat, profesori ”prea îngăduitori”, dar și ridicoli...Desigur, școala nu este dotată cu rampe pentru cărucioare de acest fel, desigur că femeia care face curățenie se supără că roțile căruciorului lasă amprente pe podeaua coridorului, desigur, în cele din urmă, că Elena este prea enervantă, pentru că nu se comportă aidoma unei handicapate, precum sistemul educațional deja a încadrat-o! Ea este sinceră, gîndește cu capul său, reușește să adune în jurul său pe semenii săi. Firescul relațiilor sale cu colegii - ea care vreo șase ani a avut un singur prieten, o pisică -, este avalanșa de simpatie care te acoperă, și te cucerește. Anton devine alesul Elenei, iar celălalt coleg se răzbună. Îi fură căruciorul și îl incendiază, după care pune la cale un viol. Această scenă, a molestării unei tinere neputincioase, inocente, neprihănite, este apogeul acestui film - plin de delicatețe și tact, acuratețe și pricepere ce radiază din partea realizatorilor.

Pe fundalul unei panoplii de orori pe care filmul rus le-a adus în ultimii ani în anticamera lumii cinematografice, Corrections class este o piesă cinematică în care lipsește pînă și exprimarea argotică...Nimic ostentativ, vulgar, abraziv, scîrbos sau păcătos nu transpare din încheieturile acestui film, realizată după un roman oponim al Ekaterinei Murașova.

class.jpg

Dincolo de critica unui sistem propedeutic lipsit de scrupule și de suflul contemporaneității, filmul lui Ivan I. Tverdovsky este o piesă despre cum sunt tinerii de azi, tocmai pentru că el însuși este cu doar puțin mai mare decît cei despre care narează, și o face cu maximă sinceritate. Îi despart doar cîțiva ani. Puțini. Iar diferențele sunt atît de mici, încît mica bijuterie cinematografică are, cred, toate șansele să devină un film-cult al generației de după 2010-.

Marea șansă a acestui film este că va avea o distribuție total neașteptată pentru o realizare de artă și independentă. Cel puțin în imensa Rusie. Ceea ce este o adevărată minune, cum o minune este și faptul că la finalul filmului Elena a pornit pe picioarele sale, încurajîndu-și mama disperată, că nimic nu e pierdut, cînd privești cu încredere în față, cînd ești tînăr, și ai toate șansele de partea ta...

Pentru cei care doresc să vadă filmul on-line, acesta este disponibil, în limba originalului.

 

Foto: domeniu public.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
19 décembre 2014 5 19 /12 /décembre /2014 09:50

Calea Victoriei din Bucureşti are prea puţine monumente de for public, în contrast cu magazinele de lux, cu numărul "tractoarelor urbane", care rulează zilnic pe ea! Îl avem reprezentat în bronz pe Nichita Stănescu, dar şi pe Iuliu Maniu, îl putem vedea pe Mustafa Kemal Atatürk, dar şi efigia lui Corneliu Coposu, în sfârşit - ecvestra impunătoare reprezentându-l pe Regele Carol I, alături de o oroare din marmură, care se încheie în vârf cu un soi de "cartof" de bronz... Dar mai sunt şi nişte Aripi, în faţa fostului Bancorex...Iar pe treptele Muzeului Naţional de istorie stă, maiestuos, Imperator Traianus. Nicio legătură între ele, nimic nu se leagă de nimic şi prin nimic...

Dar de câteva zile acceaşi Cale a Victoriei s-a îmbogăţit cu încă un insert urban monumentul  "Neliniştea", de Aurel Vlad. De fapt, e mult spus că s-a "îmbogăţit", căci amplasarea acestei lucrări de artă, pe esplanada din faţa Hotelului Radisson Blu, are aerul unui provizorat. Posedă un soclu din lemn brut, personajele sunt legate între ele cu sârmă metalică, iar inexistenţa unei plăcuţe, care să ne arate ce reprezintă şi cine este autorul - confirmă statutul de "accident", în acest loc, a lucrării sculpturale. 

Dacă-mi amintesc bine, această compoziţie a mai fost expusă, în 2010, la Muzeul Naţional Mogoşoaia, cu titlul de mai sus, "Neliniştea". Reprezenta aceeaşi oameni goi, bricolaţi din petice de tablă, zinc, de culori diferite, de grosimi şi plexibilităţi diferite. Eşantioanele sunt prinse cu nituri deschise la culoare, din acelea care se folosesc în industria navală, şi apoi îmbinările sunt conturate cu o culoare roşie, expresivă. Toate personajele privesc în sus, cu chipurile şi trupurile desfigurate, mutilate, abrazive, marcate de o suferinţă terifiantă şi mutilantă, de o deznădejde care nu are margini, care şi-a pierdut forma, limitele, adresa...

În acest an s-a lansat şi albumul Neliniştea, de Aurel Vlad. 

La 25 de ani de la Revoluţia română din 1989 "Neliniştea" este lucrarea-simptom, marca ce planează de-asupra destinului actual al naţiunii române. Nu este o interpretare venită dinlăuntrul unui nihilism păgubos, ci e mai degrabă amprenta unei stări de fapt! 

Moara-lui-Assan-7901.JPG

Moara-lui-Assan-7908.JPG

Moara-lui-Assan-7896.JPG

Moara-lui-Assan-7906.JPG

Moara-lui-Assan-7911.JPG

Moara-lui-Assan-7902.JPG

Moara-lui-Assan-7915.JPG

foto: © vladimir bulat, decembrie, 2014.

 

UPADATE: Am fost informat că lucrarea lui Aurel VLAD a făcut obiectul unei licitaţii de artă online, în cadrul unei noi case de licitaţie - Ziman Auctions. Compoziţia sculpturală nu s-a adjudecat!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
17 décembre 2014 3 17 /12 /décembre /2014 14:01

Cinci-paini-si-doi-pesti-II.jpg

îNTR-UN FEL SAU ALTUL, EXPOZIŢIA ACEASTA ESTE SUB UMBRELA GRUPULUI "PROLOG".

Este curatoriată de Ion Grigorescu, şi supervizată de domnul Paul Gherasim.

Nu am văzut lucruri suprinzătoare, mai degrabă am avut parte de un deja vu. În chip suprinzător, dacă a fost vorba despre pâine, pictorii din selecţia făcută de Ion Grigorescu, au făcut directă referire la minunea "înmulţirii pâinilor", la referinţele evanghelice privind "minunea celor cinci pâini şi doi peşti". 

Paul Gherasim a adus o piesă mică, despre care a spus că reprezintă o grămăjoară de grâu încolţit. Mie mi s-a părut că mâgla aceea pictată are configuraţia hărţii României, dar mi s-a arătat că lipseşte Dobrogea, nu are codiţa de peşte...

Dan Mohanu e singurul pictor care m-a impresionat cu adevărat! A adus două panouri absolut inedite, înguste şi foarte înalte, amintind ca dimensiuni şi structură compoziţională de stilul Seccesion, şi Europa Centrală a începutului de veac XX. Prezenţa unor calcule geometrice (implicite) în structura celor două compoziţii m-au făcut să înţeleg o anume frământare a artistului, legată de relaţia cer-pământ, stihiile care ne hrănesc, ne adapă, ne îmbujorează, şi ne înghit, când ne vine ceasul.

Constantin Flondor, Mihai Sârbulescu, Cristian ParaschivMatei Lăzărescu, Horea Paştina - mai cuminţi ca niciodată! Ne spun aceleaşi ritornele, pe care le ştim deja, le identificăm cu ei şi cu numele lor.

Florina Coulin, pe care am cunoscut-o cu ocazia expoziţiei ACTUAL, curatoriată de Ion Grigorescu în galeria vieneză Mezzanine, este poate cel mai puţin "artist" dintre toţi cei care expun în actuala formulă a grupului format în jurul galeriei Curtea Veche. Este cel mai nerecognoscibil dintre toţi. Nu are neapat un stil, o scriitură, nu moşeşte o "temă". Dar are idei, le frământă, le dospeşte cu smerenie, îndelung. Este o fişă de istoria de artă, dar fără mondenitate şi aplombul "artiştilor internaţionali". A avut două expoziţii personale la galeria Curtea Veche. Au trecut aproape neobservate în vuietul vremurilor noastre.

 Ruxandra Grigorescu ne-a arătat pâinea amară a porumbeilor. Nu doar oamenii sunt împinşi să-şi câştige cu greu pâinea, ci mai ales păsările, care nici nu seamănă, nici nu ară. Dar luptă pentru a-şi dobândi hrana. Se spune că anumite plante se înmulţesc, şi ajung la mari distanşe datortită păsărilor, care le îngurgitează seminţele, apoi pe unele le defecă...

Cu adevărat pâinea cea adevărată este Sfânta Cuminecătură, iar aceasta nu o pot obţine, doar prin mijloacele artei, artiştii. Pâinea cea împlinitoare de suflet este mereu în potir, nu pe pânză, nici pe hârtie, nici pe carton, nici pe murii bisericilor.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
15 décembre 2014 1 15 /12 /décembre /2014 15:44

Şi dacă tot am evocat atmosfera arhaică, tulburătoare şi sumbră a cimitirului Sfânta Treime din Chişinău, am decis să aduc în prin-plan un exemplu din Bucureşti, a unui exemplu de transfer al unei culturi necropolistice născute cu mai multe decenii în urmă, la Săpânţa, în Maramureşul aflat la mare distanţă de capitală. Este vorba despre Cimitirul vesel, devenit faimos în lumea întreagă.

Ei bine, prin peregrinările mele prin cimitirele Bucureştiului, am dat de un specimen venit de acolo. Care s-a montat la mormântul celui care s-a numit Grigore Pop, născut la Săpânţa.

DSCN9494.JPG 

Transcriu întregul epitaf, care este specific "liricii" sepulcrale de la Săpînţa, fără a avea cromatica vie şi zglobie a monumentelor maramureşene. Poate că iniţial crucea aceasta a fost colorată, dar s-a spălat de ploi şi zăpezi în cele patru decenii, de cînd a fost aci montată. Purced la lectura textului:

"Aci eu mă odihnesc

Pop Grigore mănumesc

În Săpînţa m-am născut

Şi a munci mea plăcut

În Bucureşti am venit

Aci m-am căsătorit

Săraca nevasta mea

Care-n veci nu m-a uita

Că eu lume o părăsai

la 73 de ani Mr. 1972."

 

foto© vladimir bulat, 14 ianuarie 2012.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
13 décembre 2014 6 13 /12 /décembre /2014 12:21

Am împrumutat acest titlu de la istoricul francez Philippe Ariès, care într-o carte omonimă magistrală publicată în 1977, arată formele de receptare ale morții, relația bisericii cu aceasta, precum și o incursiune în numeroasele culte ale mormintelor etc. Volumul a apărut în versiune românească în 1996, în traducerea lui Andrei Niculescu, la defuncta editură Meridiane.

Acomodarea creștinismului cu vechile credințe telurice va atinge, începând cu secolul al XVIII=lea, indiferenţa, ne comunică același Ariès. Gândul acesta m-a emoționat la început, apoi, mi-a dat îndelung de gândit, și asta pe fundalul ceremonialelor de înmormântare de astăzi, care au degenerat în timp în niște forme barochizante, dar absolut lamentabile din perspectivă duhovnicească autentică. Gustave Flaubert, demult, avea această cugetare (în romanul Educația sentimentală): "Grija pentru adevărul exterior dovedește josnicia contemporană <...> Exuberanțá valoarează mai mult decât gustul , pustiul mai mult decât un trotuar și un sălbatic mai mult decât un coafor!".

Cu aceste gânduri am purces în vechiul cimitir din coasta bisericii Sfânta Treime, de lângă Gara Feroviară din Chișinău. De fapt, e mult spus vechiul cimitir, ceea ce a mai supraviețuit din acesta e o mică parte din ce a fost, se pare, cândva, iar acum e înghesuit din toate părțile de blocuri de beton, de garaje reziduale, de o platformă în care nimeni nu mai știe ce se petrece acolo. După vechi obicee, o parte din cimitir era folosită de comunitatea hasidică; dispărută acum. Locul rămas nu are vivacitatea unuia în care vine multă lume, lume care să-l îngrijească, să-l mențină în ordine, să-l viziteze în scopuri turistice, cum este Père-Lachaise sau Bellu din București. Aici este încremenire, delăsare, pustiire, și loc de trecere. Pe aleea principală am văzut că-și scurtează unii traseele, altfel fiind foarte ocolite și mult mai lungi! Măcar dacă trecerea printre morminte le-ar aminti de moarte, la fel de des cu pașii care-i poartă pe acolo. 

De fapt, cimiterele sunt pe măsura comunităților în mijlocul cărora s-au constituit și crescut. Cimitirele sunt proiecția ”portretistică” a acestora, relația lor cu moartea, veșnicia și strămoșii.

Am pășit pe aleea principală, și singura asfaltată în întregime, a cimitirului Sfânta Treime, și am început să caut semnele trecutului, căci cele ale contemporaneității sunt cu totul insignifiante în acest loc. Probabil că ar trebui să mulțumim Bunului Dumnezeu că a păzit acest loc, să nu fie înghițit de pofta nestăvilită a dezvoltatorilor, în goana lor permanentă de pământ, nepăsându-le de ”regiunile inferioare” (Tertulian). Cred că mare parte din orașele moderne și contemporane sunt edificate și țesute pe vechi cimitire, pe genunea de oase și cenușă a strămoșilor noștri.

Moara-lui-Assan-7639.JPG

Moara-lui-Assan-7661.JPG

Moara-lui-Assan-7649.JPG

Moara-lui-Assan-7640.JPG

Această cruce frumos sculptată este aproape înghițită de pământ acum. Este unul din cele mai elegante modele din câte există în cimitirele din Chișinău (admit că ar putea fi chiar un unicat!), care are după cîte-mi dau seama, influențe caucaziene. Are o mică lacună la brațul stâng, dar în rest își păstrează foarte bine aspectul originar.

Moara-lui-Assan-7662.JPG

Moara-lui-Assan-7643.JPG

Moara-lui-Assan-7645.JPG

Acest monument funerar îmi amintește de cele mai bune exemple de sculptură populară basarabeană, asupra cărora arhitectul Eugen Bâzgu, secondat de Mihai Ursu, au scris un amplu studiu, apărut acum câțiva ani. Se numește Arhitectura vernaculară în piatră, ed. Știința, 2009, despre care am avut ocazia să scriu. I-am fotografit ambele laturi, care au în opinia mea inscripții-parazitare, adăogate acum circa un secol (dată fiind ortografia din Rusia Țaristă, abrogată de comuniști).

Moara-lui-Assan-7646.JPG  

Moara-lui-Assan-7655.JPG

Multitudinea formelor și stilistica crucilor care populează acest cimitir, confirmă o dată în plus multiculturalitatea urbei, conviețuirea etnică, existența unei ortodoxii foarte blânde, laxe, tandre. Care a inspirat însemne funerare de o largă diversitate. Iar pietrarii locului s-au arătat sensibili la tot felul de comenzi, au împlinit în chip strălucit menadrele gustului și a sensibilității celor care i-au plătit.

Moara-lui-Assan-7641.JPG

Și pentru că o preocupare aparte în cecretările mele o constituie poezia funerară, intenționez să închei acest excurs succint printre monumentele funerare conservate în cimitirul Sfânta Treime, cu acest epitaf tautologic, desprins de pe un mormânt al unui june, care purta numele de Ubeivolk N. 1925-1951, care s-ar traduce prin Ucidelup, cu prenumele de botez Nicolae:  ”Scumpului nostru ficior și frate / primește al nostru / dar de la părinți / și frați / Te păstrăm cu drag / în inimile noastre”. Textul este în limba română, dar redactat cu caractere chirilice, date fiind condițiile vitrege ale românismului postbelic. Se știe că după 1944, limba română a avut mult de suferit, nu numai la nivelul lexicului, dar înseși grafia i-a fost înlocuită cu cea chirilică, de care se desprinsese cu aproape un secol în urmă...după 1860. Regimul de ocupație sovietică a considerat că limba română e mai elegantă și mai împlinită în straiele acestea, a grafiei chirilice, inpunându-se apăsat ideea că fondul lexical de bază al acesteia nu este latin, ci slav.

Moara-lui-Assan-7651.JPG

O placă de țiglă cu însemnele fabricii lui R.Kalweit din [Kis]hinew. Cu astfel de plăci se marcau marginile mormintelor. Fragmente din acestea sunt risipite în multe locuri ale micuțului cimitir.

Nota bene: o foarte inspirată selecție de fotografii din aceași cimitir se poate vedea și pe blogul Vederi din Basarabia

foto© vladimir bulat, decembrie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article