Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 février 2017 3 08 /02 /février /2017 17:15

Poate că numele Claudiei Andujar (n. 1931) este mai puțin cunoscut în spațiul cultural european, dar în lumea Americii Latine aceasta este o personalitate artistică de prim rang. Galeria care-i poartă numele, are o expoziție permanentă cu cele mai importante serii de fotografii din vasta sa operă, care se întinde pe mai multe decenii. 

 

Născută în mediul burghez și tihnit al Elveției, ea a ales a se stabili la un moment dat la Sao Paulo, loc de care și-a legat întrega sa viață. A înregistrat pe pelicula fotografică cele mai impresionante și mai dramatice momente legate de viața și convulsiile acestui enorm oraș, astfel că se poate spune că numele artistei se confundă cu însuși metabolismul metropolei braziliene. Și nu numai. De numele ei este strîns legată protejarea și prezervarea, salvarea de la dispariției a unui grup etnic de pe rîul Amazon, este vorba de indigenii Yonomani, a căror număr este estimat la circa 22.000 de mii, din care 10.000 sunt pe teritoriul Braziliei; cultura, habitatul, obiceiurile, aspectele vieții și riturilor au fost meticulos documentate fotografic de Claudia Andujar, iar o parte a acestui material a luat forma unui proiect denumit Marcados (The Marked Ones), 1981-1983, care a devenit antologic.    

Nu a avut însă nicio expoziție personală în Europa pînă în acest an!

Din 18 februarie la Museum fur Moderne Kunst din Frankfurt se va deschide prima ei personală în Lumea Veche.

Am obținut prin bunăvoința Muzeului cîteva imagini, și le reproduc aici.

 

@ MMK Museum für Moderne Kunst ist eine Kulturinstitution der Stadt Frankfurt am Main 

Claudia_Andujar_Marcados_1981-1983_2

Claudia_Andujar_Marcados_1981-1983_2

Claudia_Andujar_Marcados_1981-1983

Claudia_Andujar_Marcados_1981-1983

Claudia_Andujar_Urihi-a_1974

Claudia_Andujar_Urihi-a_1974

Claudia_Andujar_Marcha_da_Família_com_Deus__pela_Liberdade_1964

Claudia_Andujar_Marcha_da_Família_com_Deus__pela_Liberdade_1964

Claudia_Andujar_Marcha_da_Família_com_Deus_pela_Liberdade

Claudia_Andujar_Marcha_da_Família_com_Deus_pela_Liberdade

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
30 janvier 2017 1 30 /01 /janvier /2017 10:31

Scrierea mustoasă și stufoasă a lui Patrick Leigh Fermor, care face plămada volumului Drum întrerupt  (ed. „Humanitas”, 2016), este un bun prilej de meditație despre cum consemnează istoria deambularea unui tînăr călător, scrisă de el însuși după o vreme îndelungată de la momentul consumării evenimentelor, despre care narează însuși autorul. Mai simplu spus: care este valoarea în timp - mai ales în era internetului - a unor astfel de mărturii literare? Nu numai că însuși autorul a scăpat multe dintre detaliile, amănuntele și datele acelei vremi, dar și peisajul urban și uman s-a transformat de-a lungul deceniilor. De fapt, s-a schimbat cu totul. De aici și tilul...cred.

Transcriu mai jos un fragment semnificativ din această superbă scriere: „Toate aceste fragmente disparate formează un puzzle care nu este nici pe departe complet; dar, sforțîndu-mă să-mi amintesc, concentrîndu-mă pe un gol anume, descopăr că adesea piesele lipsă ies la suprafață și se întrepătrund. Poate faptul că am consemnat deja acest mic fragment din trecut într-un carnet de însemnări, deși am pierdut însemnările, a ajutat respectivele evenimente să prindă rădăcini cîteva straturi mai jos. Tonul unei voci, stări de spirit, lumina, detaliile peisajului sau ale straielor, străzi, castele, lanțuri muntoase, negi, dinți de aur, cicatrici, mirosuri, dispunerea unei camere, un vers dintr-un cîntec, gustul mîncării sau al băuturii încercate pentru prima oară, titlul unei cărți lăsate deschisă pe o bancă, un titlu dintr-un ziar sau, destul de des, vreun obiect neînsemnat, pe care nici nu-l admiram, nici nu mi-l doream, expus în vitrina unei prăvălii, o față cu melon sau umbrită de o pălărie de fetru, sub un felinar sau într-un bar, pe care n-o mai întîlnisem, cu care nu mai stătuseam de vorbă și nici nu voiam să stau, dar pe care doar o studiasem - cît de limpede față de galaxia de necunoscuți baudelairieni pe care tînjeam să-i cunosc, ca silueta din A une passante! - dau fuga, vin alene sau se furișează din întunericul cețos care le-a adăpostit aproape trei decenii. Dar există niște goluri pe care nici măcar concentrarea nu le poate umple: piesa care lipsește a pierit pentru totdeauna.

Sunt multe asemenea goluri.” (pag. 87).

Cugetarea de mai sus este lămuritoare pentru felul în care notația frustă, jurnalieră, schița descriptivă din imediat, se topește în aluat literar, care nu mai are valoarea unei informații, ci devine un organism existențial, transmis prin cuvinte, în cea mai bună tradiție a travelog-ului. De subliniat aici contribuția britanică la această cultură devenită internațională, prin piesele literare semnate, alături de Patrick Leigh Fermor, a unor Bruce Chatwin, Colin Thubron sau Robert Byron.

Ei bine, Fermor, mi se pare, îl are „mentor” anume pe Robert Byron (1905-1941), un stălucit cărturar și istoric de artă și al arhitecturii britanic, care în 1928 a publicat volumul The Station, în care se ocupă de o manieră diferită de studiul mănăstirilor grecești pe care le vizitează, decît au făcut-o anterior numeroșii călători, pelerini și oameni învățați, după ce a vizitat Athosul în 1927. 

Patrick Leigh Fermor vizitează Muntele Sfînt la mai puțin de un deceniu după Robert Byron, mai exact între 24 ianuarie și 18 februarie 1935. Prezența lui Byron junele, o putem intui și din consemnarea că Fermor și-a cumpărat poemul Don Juan...„mi-am mîncat merindele, iar apoi, vreme de cîteva ceasuri, am fumat și am citit Don Juan de Byron - am cumpărat poemul ieri, foarte ieftin, dintr-o librărie micuță. Cred că este o operă magifică, deși nu e în totalitate poezie” (pag. 299). Scrierea aceasta a lui Byron l-a însoțit pe Fermor de-a lungul peregrinărilor sale prin mănăstirile aghiorite, deși lordul Byron nu a vizitat niciodată acele locuri, deși pomenște de Athos în Peregrinările lui Childe Harold, din care Fermor transcrie un fragment (vezi pag. 314-315). Dealtfel, chiar memoria lui Byron, o găsește evocată de părintele de la Sofronie, de la Iviron, care susținea că „Lordul Byron... era un mare admirator al Greciei” (pag. 329). Foarte interesantă este atitudinea scriitorului în fața celor pe care-i vede prosternîndu-se și îngenunchind peste tot, în semn de evlavie și de credință, iar el scria astfel despre sine: „M-am simțit ca un păgîn și un filistin groaznic că eram singurul care stătea nemișcat, dar ce altceva puteam să fac?” (pag. 328). Neaderența lui la comportamentul credinciosului ortodox nu-l privează însă de capacitatea-i fantastică de a observa oamenii, gesturile, simțirile acestora, și conchide: „Este emoționant să vezi solicitudinea cu care călugării își tratează oaspeții” (pag. 334).

După ce vizitează nordul și centru peninsulei, Fermor coboară spre Marea Lavră, unde i se recomandă să viziteze un schit românesc, unde are ocazia să vorbească românește, dată fiind familiaritatea autorului cui spațiul românesc despre care narează în prima parte a cărții de față, dar și în anumite capitole din cealaltă carte a sa, apărută și ea în românește, Între păduri și ape (ed. „Humanitas”, 2016). Iar despre monahii de aici spune că „au un farmec nesecat” (pag. 335).

Prima semnalare a numelui lui Robert Byron apare în contextul în care Fermor ajunge la Simonopetra - mănăstirea pe care descendentul lordului Byron o compară cu Potala din Llasa, „și avea dreptate”, conchide Fermor. Iar la mănăstirea rusească cu hramul Sfîntului Panteleimon află despre minunata vizită aici a cărturarilor britanici și americani, printre care era și Robert Byron, a cărui carte citată mai sus, i se îngăduie să o ia de la bibliotecă la el în chilie, de unde aflăm că părintele Vasile, care i-a împrumutat-o, este și el pomenit în The Station, într-o dedicație a lui Colin Davidson, și nu numai. Află apoi, că-și amintește mai multă lume de musafirii britanici, David Talbot Rice, Mark Ogilvie-Grant, și de profesorul american Thomas Wittemore (1871-1950), cel care în chip decisiv a constibuit la restaurarea minunatei ctitorii a lui Theodor Metochites, mănăstirea Khora din Constantinopol. Amintirea acestor oameni era încă proaspătă în conștiința monahilor de prin mănăstirile prin care a trecut și Fermor. Și asta pe fundalul unei minunate descrieri a slujirii în biserica Russikonului: „...o intensitate, o bogăție și un mister cum nu mai întîlnisem pînă atunci. Toate reperele mele s-au prăbușit, erau cît se poate de diferite de slujbele bulgărești, românești și grecești, iar cînd m-am uitat la chipurile  impenetrabile, inexpresive ale acestor mužik, au întruchipat în ochii mei stepele înzăpezite, plăsmuindu-mi în minte imagini alle Kremlinului, cu mulțimea lui de domuri, ale stepelor siberiene străjuite de pini și legănate de urletul lupilor. Ușor-ușor, biserica s-a umplut de lumînări aprinse, iar în lumina brîndă întinderile lucrate în aur și coloanele spiralate și-au pierdut orice urmă de prost gust” (pag. 352-353). 

Este evident că cea mai mare plăcere i-a făcut-o lui Fermor șederea la Sfîntul Panteleimon, căreia i-a dedicat și cele mai multe pagini (loc dspre care spune răspicat: „unde am fost cel mai fericit” (pag. 356)), pentru că-l vedem apoi pe autor tot mai trist, mai ales cînd ajunge la Xenophontos, unde este atent totuși la cele două mozaicuri, pomenite de Byron, în The Station. Devine clar că în bună măsură pașii săi sunt ghidați de însemnările antemergătorului, care privea cu ochi de specialist lucrurile și licrările. Zographou și Chilandari sunt mănăstirile care-i prilejuiesc autorului niște considerații despre starea și statutul mănăstirilor străine de neamul grec, acestea aparținînd, respectiv, bulgarilor și sîrbilor, precum și scurte incursiuni în istoria acestor seminții ortodoxe, prin mijlocul cărora trecuse înainte să ajungă la Sfîntul Munte.

La capătul acestor însemnări constați cît de diferiți suntem, noi cei din Răsărit, și cum suntem văzuți de cei din Apus; noroc că priveala aceasta este plină de simpatie și de pricepere erudită, vine din partea unui om care a empatizat mai mult și mai profund cu oamenii, decît a adorat călătoria în sine; iar lucrul cel mai minunat este că Patrick Leigh Fermor a descoperit lumea prin care a trecut mergînd anume pe jos, un lucru aproape imposibil azi! Dar cu putință atunci, în primele decenii ale secolului XX, iar astfel de cărți cum e Drum întrerupt, vorbește exact despre aceasta: acea lume polimorfă, tihnită, și pe cale de a așeza temeinic după conflictele balcanice, nu mai este la fel; drumul pe care puteai merge neîntrerupt altădată, nu mai este nici el, precum l-a călcat Fermor odinioară...   

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

vedere spre mănăstirea Sfîntul Penteleimon. foto: vl. b., iulie 2015.

Repost 0
13 janvier 2017 5 13 /01 /janvier /2017 10:25
Cărțíle anului 2016
  1. Formidabilul volum, „Camera de povestit (O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume), semnată de Michael Paterniti, și apărută recent în minunata Colecție Narator, a editurii Publica, este o incursiune în interiorul culturii gurmande, a rafinării ideii de mîncare, în contrast cu cea comună, de hrană. O astfel de carte vine să arate că era globalizării ne îndepărtează tot mai mult de natură, de gesturile și lucrurile firești ale omului, de năzuința sa de a fi fericit, iar pentru asta nu-i trebuiesc prea multe. Omul are nevoie de „Divinitate, nu de utilaje”, spune la un moment dat Ambrosio.
  2.  
  3. „Voyage d’Italie ou Dissertations critiques, historiques et philosophiques sur...” de Marquis de Sade (1995)...La Neapole...un prilej de dezmăț organizat, fulgerător consumat. De Sade povestește că în piața mare a orașului se ridica o scenă mare, grosier înjghebată, pe care se zideau stive de mîncare, piramide de pîine, pește uscat, hălci de carne de vițel, într-un soi de opulență haotică. Era prezentă și o scenografie cu valuri, alături de păstori făcuți din carton, oi, precum și cu o corabie care aducea cele necesare oamenilor simpli, săraci, lipiți pămîntului. Decorațiunea creștea pofta în cei care de-abia așteptau să se dea startul la prădăciune și dezmăț! Printr-o salvă de tun. Erau mulți care veneau să caște gura doar, dar și mai mulți dornici să se înfrupte, să se încaiere, să fure, să aibă prilejul de a scoate cuțitul din ascunzătoare...Uneori, paznicii nici nu reușeau să păzească bine obiectul ispitei, că și erau atacați!
  4.  
  5. Ștefănucă, în romanul „Așteptînd ceasul de apoi”, de Dinu Pillat (ed. Humanitas, 2010) : „Mișcarea Vestitorilor nu se desemna, într'un fel, ca o grupare de misionari laici, care își propunea să reformuleze societatea contemporană, în cele mai multe cazuri creștină doar cu numele? O luptă de cruciat îl aștepta chiar cu oamenii din țară, așa că renunțase de la sine la ideea de a urmări același lucru tocmai în China, Africa de Sud sau insulele Polineziei” - p. 82.
  6.  
  7. Nu e o struțocămilă verbală, e încercarea sau poate tentativa de a mima măcar multitudinea limbilor în care a apărut această carte copleșitoare pe care, fără exagerare, am devorat-o în zilele Săptămînii Luminate; Poate Estera a apărut în ultimele zile ale postului mare și în românește. Înainte de asta scrierea a fost tradusă în: norvegiană, daneză, estoniană, maghiară, ucraineană, franceză, italiană, neogreacă, suedeză, portugheză, finlandeză, slovacă, braziliană, olandeză, albaneză, bulgară.  Katia Petrovskaia este autoarea acestei autentice bijuterii literare, deși editorul român a preferat să-i păstreze ortografierea germană a numelui, Katja Petrowskaja, așa cum ea însăși își semnează textele pentru publicațiile germane, tot astfel i-a apărut numele și pe titlul cărții ei de debut, Viellecht Esther, la Suhrkamp, în martie 2014, după ce a fost declarată cîștigătoare a premiului Ingeborg Bachmann, în vara lui 2013.
  8.  
  9. Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță, face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!
  10.  
  11. Evgheni Vodolazkin, Aviator (2016): Povestea adusă acum de Vodolazkin este despre un individ, Inochentie (Иннокентий), care a uitat totul, s-a pomenit într-un pat de spital, în anul 1999, cu memoria într-o stare de tabula rasa. E la o vîrstă destul de înaintată, din moment ce tot ce uitase începe a se developa însă de la revoluția bolșevică din 1917, apoi revine imaginea Gulag-ului, a gerurilor de acolo de minus 40, în care condiții se și muncea de zor, sunt frînturi de adolescență, din epoca primei iubiri, localitățile prin care a trecut: Siverskaia, Solovki, Alușta, apoi...beznă, cioburi de fraze, situații, mirosuri, chipuri, haos pe care, protagonistul - aviator de-asupra tuturor acestor lucruri...
  12.  
  13. Julian Barnes, The noise of time - Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS.
  14.  
  15. Acțiunea romanului Cina blestemată (Darka e gabuar) are ca scenă anume străzile, casele, cetatea și oamenii acesei localități înconjurate de munți, de duritatea peisajului de la Girokastra. Ismail Kadare revine după mulți ani în „nemuritorul oraș cenușiu”, în scena căruia plasase trama narativă a romanului Cronică în piatră (ed. Univers, B., 1983, tradus de același neobosit prieten al lui Kadare, filologul Marius Dobrescu). Kadare a făcut studii de literatură la Moscova, iar Marius Dobrescu a studiat albaneza la Tirana, în anii dictatorului Enver Hoxha. Aceste detalii i-a marcat pe ambii. În feluri diferite.
  16.  
  17. O minunată carte de călătorie înțeleaptă de la Porțile de Fier, la intrarea Dunării în România, pînă la Muntele Athos – însemnările cărturarului britanic Patrick Leigh Fermor, Drum întrerupt (Humanitas, 2016).

                                                                                                                       

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
10 janvier 2017 2 10 /01 /janvier /2017 23:02

În toamna tîrzie a lui 2015, istoricul de artă rus, Yakov Bruk / яков владимирович брук, vizita ierusalimul pentru a prezenta cartea sa despre unul dintre primii colecționari de artă din U.R.S.S., Yakov Kagan-Shabshai (1877-1939).

Acolo se întîlnește cu sculptorița Miriam Gamburd, iar aceasta îi arată albumul editat de mine în același an: „Antologia picturii moldovenești - An Anthology of Moldavian painting”, publicată la chișinău, la sugestia și cu suportul lui Mariu Marin.
 

Încîntat de acest album, Yakov Bruk a rugat-o pe Miriam Gamburd să-mi expedieze un exemplar al cărții sale, cu dedicație: „lui vladimir bulat, autorul antologiei picturii moldovenești, cu un salut cordial, nov. 2015”.

Volumul îl am în față acum, și trebuie să mărturisesc că este o bijuterie, atît din punct de vedere poligrafic, cît și ca aparat critic, realizat de-a lungul a mai mulți ani, minuțios, cu o acrivie de modă veche, academică; e un material care reconstituie biografia legendarului personaj care a fost Yakov Kagan-Shabshai, fizician și matematician ca formație, profesor și inginer ca profesie, cel care a pus bazele unei istorii care ne interesează pe noi aici: a colecționării pictorilor evrei, într-o vreme în care aceștia nu erau doar subestimați, ci chiar de-a dreptul ocultați de „aristocrația financiară”, după cum ne comunică Leonid Pasternak, tatăl marelui scriitor...

Yakov Kagan-Shabshai și cartea despre istoria lui

Volumul are trei capitole:
1. reconstituie biografia colecționarului, precum și etapele de constituire a colecției sale de artă; în 1932 aceasta a fost predată muzeului evreiesc din odessa; după 1934 muzeul este închis în chip brutal, iar peste scurtă vreme colaboratorii acestuia, patru dintre ei, arestați;
2. o selecție de reproduceri color după lucrările care au făcut parte din colecția lui Yakov Kagan-Shabshai;
3. catalogul întregii colecții, care conținea lucrări de: Mark Chagall (circa 20 de piese!, majoritatea picturi), Robert Falk, Leonid Pasternak, El Lissitzky, Polina Hentova/
Polia Chentoff, ca să nu pomenesc decît de cîteva nume, devenite repere ale istoriei artelor plastice din secolul XX; întreaga listă conținea 139 de piese de artă, cf. opisului reprodus în facsimil în carte.

Este un volum despre o figură tragică, și despre soarta la fel de dramatică a colecției, despre care lumea practic a uitat, și e remarcabil faptul că cel care a vorbit despre Yakov Kagan-Shabshai, după moartea acestuia în 1939, a fost tocmai Mark Chagall, într-o vreme în care chiar propria sa operă era pusă sub semnul dispariției, declarată de naziști „artă degenerată”...era și firesc să fie așa, căci anume colecționarul l-a ajutat financiar pe Chagall, încă din 1905, și i-a împrumutat pentru prima sa personală de la Berlin, în 1923, 18 pînze din colecția sa.

După cîteva decenii povestea omului Yakov Kagan-Shabshai și a lucrărilor din preajma sa a fost rescrisă, spre neuitare de data aceasta, și pusă între copertele cartonate ale acestui volum, semnată de un mare specialist în arta veche rusă, sculptură din sec. XVIII-XIX, și a unui tratat în cinci volume despre desenul rus din secolele XIX-XX (2006-2014).

Repost 0
22 décembre 2016 4 22 /12 /décembre /2016 15:39
Lucian Grigorescu, Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului, 1960.

Lucian Grigorescu, Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului, 1960.

Pictorul Lucian Grigorescu (1884-1965) avea în 1960, cînd a pictat tabloul Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului, vîrsta de 66 de ani. O maturitate la care, pe vremuri, dar și în comunism, trebuia să-ți faci bilanțurile, să tragi concluziile unei vieți și a experiențelor acumulate. Pentru lucrarea Răsărit de soare, în 1955, același plastician a primit Premiul de Stat, clasa I, iar în 1964, avea să devină Artist al Poporului. În anul 1975, la Medgidia se deschide un muzeu, care-i poartă numele.

Cum s-ar putea afirma azi, era un „răsfățat al sistemului comunist” în toată regula! Asta după ce în 1948 a acceptat să devină membru-corespondent al Academiei Române - forul suprem al recunoașterii publice în materie de știință și cultură din țara noastră.

Compoziția Tineri muncitori vizitînd muzeul partidului este expusă în cadrul expoziției „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, la Muzeul Național de artă al României (decembrie 2016-martie 2017).

Pentru că am primit ieri o scrisoare foarte problematică, în care se formula în termeni de o delicatețe care m-au cucerit, chestiunea legitimității (a moralității, mai exact) unei astfel de expoziții, în condițiile în care portretul lui Stalin & Co au toate temeiurile și dreptul? să troneze pe murii Muzeului Național de artă al României, iar o expoziție a Silviei Radu a avut parte, tot în acest an, de un act de cenzură fățișă, mă simt nevoit să încerc o limpezire a situației, în care tot eu am vorbit pe larg, pe pagina mea, despre imoralitatea și colaboraționismul mai multor artiști în primii ani de după instaurarea regimului comunist în România.

Cazul deja invocat al lui Lucian Grigorescu este din acelea care trebuie formulat drept unul dintre cele mai sforăitoare în materie de colaboraționism cu regimul, al unui artist care și-a livrat întregul talent, bagajul etic și creația în barca slujirii socialismului chiar de la începuturi, și a idealurilor acestuia pe parcurs. El făcea propagandă regimului, iar sistemul politic îl răsplătea cu onoruri, titluri și privelegii.

Nu erau mulți ca el, din fericire. Dar anume despre cei care au strălucit prin creația lor pe firmamentul artei interbelice, și care au îmbrățișat (voit sau ba, e mai puțin relevant acum) idealurile socialiste, chinuindu-și instrumentele creației, se vorbește cel mai puțin sau deloc. Dar anume aceștia au transformat arta într-un deșert estetic. Nu dau nume, căci nu e acesta scopul notelor de față. Oricine de bună credință poate să-și dea seama despre cine vorbesc. Dar propaganda prin artă trebuie delimitată în timp. Și mai e nevoie de o scrutare cît mai atentă a destinelor care au fost strivite de rigorile cerințelor ideologice, și extragerea lor din tagma celor care credeau pînă la paroxism în valorile regimului, care erau comuniști convinși, profilul psihologic al cărora s-a pliat pe setul acelor valori. Nu erau toți profitori, cum nici victime nu se pot considera cei care au supraviețuit.

Din 1948 au început așa zisele „prelucrări” ale celor care trebuiau să însușească cît mai temeinic metoda „realismului socialist”, prin urmare ordinea de zi arăta cam așa:

a. Necesitatea de a combate puternicile resturi de formalism care se
oglindesc în Expoziție.
b. Înțelegerea justă a realismului.
c. Problema expresionismului grafic și coloristic.
d. Problema naturalismului.
e. Opera nu trebuie creată pe baza unor rețete primite din afară ci in funcție
de studiul temeinic al realității și de o serioasă pregătire profesională.
f. Problema raportului dintre conținut și formă.
g. Arta noastră trebue să ajute efectiv sforțările comune ale întregului popor
muncitor. Exemplul artei sovietice
...

...Resturi formaliste care trebuesc încă combătute cu cea mai mare
perseverență. (Cazul Baba)
”  - (vezi: Uniunea Artiștilor Plastici din România în documente de arhivă, ediție de documente elaborată de: DAN DRĂGHIA, DUMITRU LĂCĂTUȘU, ALINA POPESCU, CATERINA PREDA, CRISTINA STOENESCU, editura universității din București, 2016, pag. 114.).

După o astfel de repertoriere devine foarte clar că artistului nu-i ardea de creație, ci de o cît mai fidelă pliere pe tema sau subiectul ce i se cereau a fi ilustrate, și cum să construiască un tablou, o sculptură, o filă grafică. Lucrurile nu sunt deloc ușor de înțeles, nici de judecat prea lesne. Și, în ultimă instanță, artistul nu avea o alternativă reală, ci trebuia să-și justifice cu toată ființa statutul de artist socialist, cum o făcea și artistul sovietic - care era adevăratul model pentru artiștii români. Nu insist. Perioada de început a fost cruntă, materialele publicate recent, provenind din arhiva UAP, arată tabloul aproape complet al acestei mostruozități. Dar este o imagine neilustrată, este o imagine verbală, înscrisă și consemnată în ordine, directive, procese verbale, expuneri, planuri de măsuri, tarifare etc, sau în pledoarii, ceva mai fericite, de acest gen: „Scopul primordial al revoluției culturale este educarea și instruirea maselor, crearea unui public cult, care să devină autentic consumator de cultură și artă, înzestrat cu cunoștințe alese și multilaterale. Deaceea se pune în mod acut problema educației artistice. Din nefericire însă mai există și astăzi mulți dintre aceia care își imaginează că înțelegerea artei și justa ei apreciere nu presupune nici o pregătire, însușirea niciunei culturi artistice. Ajunge să ai oarecare gust, puțină inteligență, să privești lucrurile cu o mare doză de subiectivitate, și dacă ai putut sesiza în sens ilustrativ conținutul operei, dacă ea are darul să-ți placă, e catalogată generos drept „bună”. În caz contrar lucrarea este neizbutită. Or noi știm prea bine că lucrurile stau nițel altfel. Că arta plastică are și o istorie a ei care trebuie cât de cât cunoscută, că în artă survin o serie de orientări și curente, că există o multiplicitate de stiluri și de școli, fiecare cu specificul propriu, a căror abordare nu se poate întemeia pe impresii pur subiective ci pe înțelegerea obiectivă, științifică aprofundată a fenomenului artistic, considerat în contextul condițiilor istorico-sociale care l-a generat […]” (Aurel Ciupe, idem, pag. 133-134).

Întrebarea care se pune, prin urmare, oarecum frontal este aceasta: era nevoie de o astfel de expunere, de o expoziție precum este cea care se numește Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, era nevoie de o răscolire a trecutului jenant al marilor și mai micilor maeștri plastici?Era necesară aducerea în prim-plan a episoadelor cu totul jenante din cariera unor artiști care aveau fie de pierdut, fie de cîștigat, dintr-o astfel de reactualizare?

Răspunsul fără echivoc rămine, cel puțin pentru mine, unul singur - demult era timpul! Lumea din jurul nostru a realizat de ceva vreme astfel de recuperări: Rusia, Ungaria, Cehia, s-au făcut astfel de expoziții și în vestul Europei; dar acestea nu s-au articulat în sensul punerii la zid a artiștilor care s-au expus/oferit ca unelte în detrimentul creației, ci - în perspectiva reașezării istoriei artei, a moralității și onestității creatoare. Analizele au arătat că, în general, oamenii au clacat, au cedat, și doar puțini au ales tăcerea, anonimatul, sărăcia, dispariția... Poate că așa e firea umană? Poate că spiritul autoconservării este mai puternic decît conștiința și impulsul eticului. Lucrurile acestea trebuie spuse, ilustrate cu exemple concrete, analizate la rece, nepărtinitor, afabil chiar. Nimeni nu are dreptul să vitupereze împotriva nimănui, doar în virtutea faptului că el are opinii distincte, opuse. Se impune dialogul, recuperarea calmă, analiza unui trecut pe care nu-l vrem a se repeta...rămîne însă problema responsabilității fiecăruia artist, care nu și-a făcut mea culpa, nici nu a vorbit în public că a greșit, atunci cînd a fost forțat să o facă. Să sperăm că asta e următoarea etapă? Dar cine să o facă, căci majoritatea actanților de atunci nu mai sunt printre cei vii, iar lucrul acesta nu mai poate fi recuperat. Cel puțin nu printre cei vii.

Să mai amintesc că multe persoane care au suportat pe nedrept represiunile regimului stalinist au fost reabilitate în timpul vieții lor, altele chiar post mortem. E un fapt cunoscut. Prin urmare, dacă și statele totalitare au făcut aceste reparații morale, oamenii de ce, oare, au ezitat sau mai amînă încă să iasă în față, smerindu-se, și să plece apoi curați? Oamenii nu sunt abstracțiuni, de ce să facem noi abstracție unii de alții, și mai ales de faptele noastre...        

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
16 décembre 2016 5 16 /12 /décembre /2016 00:24
Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

Tiberiu Krausz, „13 decembrie 1918”, 1960.

În toamna tîrzie a lui 2003 se deschidea, la Frankurt pe Main, expoziția cu titlul de mai sus: „Dream factory communism The Visual Culture of the Stalin Era / „Traumfabrik Kommunismus: Die visuelle Kultur der Stalinzeit”, curatoriată de cel mai influent specialist al artei din era „realismului socialist”, Boris Groys, asista de Zelfira Tregulova. Expoziția, care a avut loc la Schirn Kusthalle, era o enormă punere în paralel a proiectului estetic inspirat și impus de regimul stalinist pe de-o parte, și de cealaltă, erau afișate lucrările celor care au  „plămădit” cea de-a doua etapă a avangardismului sovietic, din anii 1970-2000.

În fapt, această grandioasă manifestare expozițională, avea un dublu scop. Primo: să arate poate pentru prima oară la acest nivel și la o astfel de scară o reprezentativă selecție a realismului socialist sovietic din sfera vizualului (arte plastice, film, arhitectură); secundo: să ilustreze în chip explicit tezele formulate de Borys Groys în cartea sa fundamentală, Gesamtkunstwerk Stalin (1988), Staline. Oeuvre d’art totale (1990),  The Total Art of Stalinism (1992), devenită o carte-cult, și un  op din toate bibliografiile academice occidentale și americane, atît la catedrele de istoria artei, cît și la cele de estetică și istoria culturii. Volumul acesta a apărut și în limba română, la Idea Design & Print, 2007

Au trecut de atunci exact 13 ani, iar toată această perioadă a fost hrănită de somptuosul și masivul catalog al acelei manifestări, care s-a coordonat de același Boris Groys, alături de Max Hollein, astfel că lumea occidentală a avut ce „rumega” și teoretic, după ce a avut parte de acea impresionantă punere în pagină!

În aceste zile s-a deschis și la noi, la Muzeul Național de artă al României, prima expoziție de anvergură, dedicată fenomenului ideologic-experimental al realismului socialist din spațiul românesc, care a debutat aproape imediat ce trupele sovietice au invadat România, după înfrîngerea acesteia, ca aliat al Germaniei hitleriste.  Expoziția este intitulată: „Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948-1965”, și e curatoriată de Monica Enache. Dincolo de titlul deloc angajant, dar polemic din capul locului, expoziția dorește să urmărească oarecum trama expozițională de la Frankfurt pe Main, fără a avea puterea de sugestie și de convingere a proiectului german. Oricum, dacă în stalinismul sovietic portretele conducătorilor nu puteau să lipsească, ba chiar erau obligatorii, indispensabile pentru întruchiparea plenară a socialismului, artistul român s-a străduit și el să nu fie mai prejos pe de-o parte în a-i figura pe „iconicii” Lenin și Stalin, iar pe de alta, pe cei locali: Dej, Chișinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker...practicile luptei cu burghezia, eradicarea trecutului legat de aceasta, precum și tactica rescrierii istoriei în general - erau noi metode și teme pentru artistul socialist, pe care românii le-au însușit anevoie, stîngaci și destul de chinuit.

O specificitate a situației românești, cred, se rezumă la faptul că în momentul implementării realismului socialist, România nu avea la îndemînă nici „artiști noi”, nici avangardiști, care să-și dorească o desăvîrșire a proiectului utopic, așa cum s-a întîmplat în URSS. Arta din România acelei vremi era o artă destul de călîie, rectilinie, „calibrată” pe gustul comercial, în care, tematic predomina peisajul bucolic, compozițiile folclorizante, scenele de inspirație neo-bizantină, simbolismul vetust și exotismul inspirat de coloritul vestimentar al tătarilor dobrogeni...Balcicul era un fel de Eldorado paradisiac și escapist. Exact acei artiști care au strălucit în ambianța Balcicului de altădată s-au văzut nevoiți să guste din cucuta amară a unui proiect pe care nici nu-l înțelegeau, nici nu-l puteau nicidecum ilustra: Marius Bunescu, Iosif Iser, Nicolae Dărăscu, Gheorghe Petrașcu, Francisc Șirato, Jean Al. Steriadi, Catul Bogdan, Lucian Grigorescu ș.a. Alții însă, poate cu o altă structură psihologică, socială și morală, s-au pliat sau adaptat aproape perfect pe genul de cerințe ideologice care se formulau și se pretindeau la acea vreme: Jules Perahim, Eugen Popa, Adina Paula Moscu, Titina Călugăru, Gheorghe Labin, Gheorghe Șaru, Tiberiu Krausz, Alexandru Ciucurencu, Petre Hârtopeanu, Camil Ressu ș.a.

   

 

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

Alexandru Ciucurencu, „Ana Ipătescu”, 1948.

După perioada ce a urmat „deceniului prăbușirilor” (vezi cartea lui Mihai Pelin, Deceniul prăbușirilor, ed. Compania, 2005, reeditare, 2014), s-a instalat o epocă a adaptărilor, tatonărilor, stilizărilor, evadărilor în cosmosul cromaticii decorative, în care au activat și s-au impus artiști ca: Paul Gherasim, Henri Catargi, Corneliu Baba, Brăduț Covaliu, Petre Achițenie, Ion Pacea, Ion Bitzan, Alexandru Ciucurencu, Ştefan Szony, Ion Nicodim, Eva Cerbu, Gavril Miklossy, Octav Angheluță ș.a. Tot patosul luptei și elanului revoluționar, construcția muncii socialiste, freamătul marilor șantiere industriale, dar și apusul rudimentelor burgheze (clasa țărănească), își au întruchiparea în compoziții și scene care par artificiale, teatrale, contrafăcute.  Unele dintre acestea se salvează doar sub gluga cromaticii, sau a stilizărilor evazioniste...este epoca în care artiștii vor învăța să flirteze cu sistemul, să trișeze cochetînd, fără a mai risca să ajungă după gratii sau să fie exterminat, cum a fost cazul pictorului Anatol Vulpe, asasinat în 6 aprilie 1946 - e adevărat, nu exclusiv din motive artistice...

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Petre Achițenie, „Liniște”, 1965

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Ion Pacea, „Colectiviști”, 1961.

Pentru că am asistat la o discuție polemică, ce a avut loc în cadrul expoziției, la care au participat istoricii Ioan Stanomir și Angelo Mitchievici, care au publicat de curînd volumul „Comunism Inc.”, și la care Stanomir a reformulat, poate cu alte cuvinte, acest gînd: „Tablouri dintr-o expoziţie» poate fi citit asemenea unui film documentar. Arheologia intelectuală pe care se întemeiază aduce la lumină obiectele ce locuiesc acest trecut. Povestea lor este o poveste despre laşitate, dar şi despre demnitatea celor care nu aderă. Este istoria României comuniste – pe temeliile ei se aşază România de după 20 mai 1990, cea care alege, în contra onoarei şi curajului, mediocritatea compromisului”, - pot spune că realismul socialist nu poate fi privit, nici analizat univaleral, sau cu un ton sborșit și oblu. Nu asta e calea cea care va duce la înțelegere. Tocmai pentru că aceasta nu a fost un fenomen în negru și alb, ci chiar a reprezentat o perdea deasă de griuri, și nuanțe intermediare. Chiar cred că în comunism nu erau posibile doar cazuri extreme, decît victime, precum Constant Tonegaru sau, la celălalt pol, oportunistul Petru Dumitriu sau Tudor Arghezi. În epocă au existat și Dinu Pillat, și Nicolae Steinhardt, și Radu Petrescu, dar și artiștii: Ion Țuculescu, Andrei Cădere, Paul Neagu, Ilie Pavel, Adina Petrescu, Magdalena Rădulescu, Horia Bernea etc. Fenomenul nu trebuie privit unilateral, nici melanjînd laolaltă artiști, precum sculptorul Constantin Popovici și Constantin Baraschi. Cel dintîi, de pildă, e reprezentat în „Artă pentru popor?” cu o schiță pentru una din cele mai importante statui a epocii socialiste din România, cea înfățișîndu-l pe poetul George Bacovia (1965).

   

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Constantin Popovici, „Bacovia”, 1965

Expoziția „Artă pentru popor?” trebuie să deschidă larg ușile unui dialog între istorici, teoreticieni ai artei, filosofi, jurnaliști și cunoscători ai artei, dar nu în ultimul rînd, va trebui să atragă atenția unui public cît mai tînăr, cît mai fraged, spre a li se putea explica o epocă pe care ei nu o percep și nici nu o știu (din fericire!) decît din auzite...arta acelei vremi va trebui să reprezinte un document major, atît vizual, cît și estetic, o mărturie materială, un „corp delict” pentru înțelegerea ei cît mai corectă, mai nepărtinitoare, și pe cît posibil, cît mai larg contextuale. Se va înțelege atunci, că arta în general, a fost întotdeauna un produs al unei comenzi sociale, princiare sau aristocratice, boierești sau intelectualicești, și că, practic niciodată, aceasta nu a fost un „ceva în sine”, abstras medicului în care a apărut, decît din epoca modernă...arta pentru artă, fără ingerințe politice și ideologice, a existat și mai există în cazuri izolate, și doar în mediul burghez al acoperirii „timpului liber” devenit prea apăsător.

Rîndurile de mai sus nu intenționează să emită judecăți de valoare, sau ceva de natură să susțină sau să dezaprobe proiectul realismului socialist românesc. Tocmai pentru că subiectul acesta a fost abordat chiar în cartea mea de debut, Artă și ideologie. De la „realismul socialist la noua sensibilitate”: 1940-2000, editura Cartier, 2000, am învățat de-a lungul timpului, că pe măsură ce tratezi cu vehemență un subiect, oricare ar fi acesta, releele și pîrghiile care l-au pus în mișcare și i-au dat sens, se vor îndepărta pînă la invizibil, indecidabil. Mai ales un subiect delicat ca acesta. El trebuie curtat, scrutat din mai multe unghiuri, interogat mai mult, și privit cu suspiciune, fără a-l abhora cu furie liberală. 

În bună măsură, expoziția „Artă pentru popor?” a reușit să facă acest lucru, să afirme nuanțat, și cu detașare, iar curatoarei i-aș reproșa doar o oarecare lipsă de acuratețe (finețe) în alegerea numelor de artiști, și a lucrărilor acestora...

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Ion Bitzan, „Steagul victoriei”, 1964

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze ochiuldeveghe Diariu
commenter cet article
28 novembre 2016 1 28 /11 /novembre /2016 10:50

Numele lui Cătălin Davidescu l-am descoperit demult, de cînd mi-a picat în mîini monografia lui dedicată lui Ion Țuculescu („Scrisul românesc”, Craiova, 1988), carte care, deși editată în condiții poligrafice sub-mediocre (oarecum contiguie realităților românești din acea epocă), mi-a deschis ochii spre o suprinzătoare personalitate a culturii noastre. Personalitate pe care nu mă mai satur să o descopăr. Mau mult, tot de acolo am aflat că, iscoditoarea fire a biologului și medicului Țuculescu s-a îndeletnicit nu doar cu pictura, ci și cu tridimensionalul, în dorința sa de a afla mai multe și palpabile despre cum sculptura poate, și o face în alt chip decît pictura, modela percepția noastră despre organicitate și structurile organice, nevăzute niciodată cu ochiul liber...

Cu ceva timp înainte să apară cartea despre care voi face vorbire, Cătălin Davidescu a mărturisit despre începuturile sale în ale criticii de artă, despre familia sa faimoasă în orașul din Bănie, despre ce înseamnă cu adevărat această „îndeletnicire”, și despre cum o poți practica în locuri în care mai degrabă cuvîntul decît imaginea este mai la îndemînă: „Am considerat întotdeauna această meserie ca o formă de mediere, dar și de salubritate în slujba publicului. Până acum vreun deceniu, mi-a reușit, însă, de ani buni, odată cu moda diplomelor pe bandă rulantă, publicul este tot mai confuzionat. În acest sens, orice voce de autoritate se aude tot mai greu în „corul“ diletanților. Am convingerea că această stare de lucruri este întreținută intenționat pentru a hrăni orgolii care în orice societate așezată nu ar fi putut să confirme”. Afirmație absolut validă pentru întregul areal al criticii de pe la noi, și numai. Problema e că însăși sintagma „critică de artă” este demult compromisă și manipulată în fel și chip, mai ales de cei care nu o practică, dar au păreri despre cum trebuie să fie și să „lucreze”...

În anul 2014 Cătălin Davidescu își ia inima în dinți și face o selecție reprezentativă din opera sa publicistică și analitică, astfel că a rezultat un volum de 336 de pagini, intitulat ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013, editura aius, Craiova. Este un op fracționat în patru capitole: Studii, Generații, Expoziții și cărți / Interviuri. 

Fiecare capitol are o combustie independentă, și o întindere pe care autorul a dilatat-o după bunul său plac, arătînd practic întreaga sa plajă de preocupări în materie de analiză critică, de portretizare a artiștilor, de „formatare” a unor expoziții, astfel că posteritatea să nu aibă parte de niște descrieri, specifice ziariștilor, ci să poată lua seama la niște „noduri problematice”, singurele în măsură și dătătoare de sens în materie de critică, și care justifică „operațiunea” comentatorului în raport cu obiectul despre care se face scrierea. Astfel, că gustul și erudiția criticului nu se îndreaptă deloc spre un „canon” plastic prestabilit de alții, ci și-l modelează tenace pe al său, în care crede cu adevărat, astfel se explică „repetivitatea” sau mai exact ciclicitatea cu care a scris de-a lungul anilor despre, de pildă, artiști ca: Eustațiu Gregorian, Dan Cioca, Mircea Novac (devenit Maurice Novac, nota mea, vl. b.), Mihail Trifan, Marcel Voinea ș.a.; și tot el este cel care își aduce contribuția oltenească la sedimentarea și explicitarea „noii sensibilități” a anilor 1980 din arta românească, pe care au modelat-o tot artiștii de mai sus (textul a fost publicat inițial în revista Arta, nr. 4-5, 2012). Aflăm din acest text, care reconstituie realitățile Craiovei din perioada 1983-1986, despre influența covîrșitoare pe care a manifestat-o profesorul Vasile Drăguț în trezirea și susținerea creativității contemporane din urbea Băniei, precum și punerea în pagină a realităților artistice de acolo, așa cu au apărut acestea în istoricul număr 2 al revistei Arta, din 1984. Trebuie să recunosc că eu însumi m-am „hrănit” copios, în jurul lui 2000, cînd făceam o cercetare despre arta românească postbelică din acel număr vechi al revistei U.A.P., de pe vremuri. O „rezecție” de natură psihologică a momentului o găsim în finalul textului semnat de Davidescu, din volumul comentat: „Generația noastră se maturizase și, natural, fiecare artist își construise o amprentă proprie în care evolua. Uneori aceasta nu mai avea aproape nici o legătură cu momentul debutului, iar cei care nu s-au schimbat atunci, au făcut-o, spre binele lor, după aceea” (p. 206).

Din întregul volum respiră un aer de independență, de plăcere netrucată de a scrie despre oameni și evenimente care-s dragi autorului, dar și conștiința faptului că un eveniment cultural dacă nu e consemnat, e un eveniment repede uitat, dacă nu chiar ratat. Căci, există un soi de consens printre cei care scriu despre artă, o expoziție despre care nu poți spune niște lucruri semnificative și palpabile, fie și foarte critice, e o expoziție care putea să și lipsească - e mai bine să nu scrii nimic despre aceasta! Știindu-i firea și profesionalismul, Cătălin Davidescu a scris, sunt sigur de asta, doar despre lucrurile care cu adevărat contează! Tocmai de aceea, volumul ARTitudini. studii/interpretări / cronici / recenzii / interviuri / 1981-2013 poate fi luat ca ghid, mai exact ca o prolegomene pentru ce se întîmpă cu adevărat merituos și palpabil în arta românească din ultimele trei decenii, iar o nouă monografie dedicată lui Ion Țuculescu, care stă să apară, ne va arăta cu vîrf de măsură spiritul analitic și academic (nu în sensul indigest, ci în cel al acribiei cunoscătoare) al lui Cătălin Davidescu, astfel că cele două studii preliminare, publicate - Ion Țuculescu, repere biografice inedite, în: Centenar Țuculescu, catalogul expoziției organizate de Art Society, 2010, p. 48-50,  și Expoziția retrospectivă Ion Țuculescu din 1965 - Cartea de impresii - subiect de antopologie culturală, în: Erwin Kessler, Dealuri și cîmpii. Ion Țuculescu și Horea Bernea, antropologii atavice, Vellant, 2015, p. 126-137 -,  stau ca o mărturie de netăgăduit.

Revenind la cartea recenzată, nu pot să nu consemnez prezența unui scurt studiu despre grupul Prolog, care în puține cuvinte rezumă, într-o manieră chintesențială, atît latura artistică a grupului, cît și pe cea morală și etică: „...merită amintită măcar în trecere dimensiunea etică a mișcării (așa o numește Davidescu, sublinierea mea, vl. b.), eleganța și discreția care i-a caracterizat pe fiecare dintre membrii ei, separate și împreună, în multe dintre momentele sensibile ale existenței lor comune cînd, atacați de diverși, au răspuns întotdeauna printr-o nobilă tăcere” (p. 304). „Mesaje de liniște și bucurie” - numește mai departe criticul activitatea grupului Prolog, iar această sintagmă, cred, poate fi luată ca titlu, cu maximum de impact, pentru o carte care trebuie scrisă despre cea mai longevivă asociere artistică din România.

Nu știu cît de mult s-a recenzat sau cetit această culegere de texte, purtînd semnătura învățatului critic de artă Cătălin Davidescu, deși nu au lipsit premizele, eu însă m-a folosit cu adevărat parcurgîndu-l, subliniind anumite pagini, și cred că orice bibliografie despre istoriogafia criticii de artă românești ar trebui să o conțină, neîndoios... 

     

       

 

pe copertă: Mircea Maurice Novac, Cătălin, 2011 (detaliu).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Simeze
commenter cet article
9 novembre 2016 3 09 /11 /novembre /2016 14:15

după ce am scris 2011, la moartea artistului, un scurt necrolog, văd că lucrurile nu au evoluat în sesnul reevaluării operei acestui artist...

...au trecut 5 ani de cînd ne-a părăsit virgil preda!

acel virgil preda (1923-2011), pictorul, pe care l-am cunoscut bine, și cu care am avut îndelungi și prelungite conversații despre artă, în atelierul său din strada doamnei. era vecin cu paul radu chitic (1944-2007), criticul și dramaturgul, care m-a chemat pentru prima oară să facem împreună o emisiune de artă, la prima televiziune independentă din românia, „soti tv” (își mai amintește cineva de această „epocă de peșteră” a televiziunii, în afară de andreea esca?).

cu virgil preda am purtat poate cele mai fascinante conversații despre abstracționism, constructivism și în general despre „obiectivismul” în artă. avea dar oratoric, și cunoștințe destule ca să susțină lungi și competente prelegeri despre felul în care imaginea a „migrat” dinspre „recognoscibil” către „sensibil”, și chiar mistic...știam că era căsătorit cu o artistă maghiară, și că mergea adesea la budapesta. a călătorit mult la viața lui, și avea o bună înțelegere a fenomenelor artistice din întregul veac XX. nu vorbea doar din cărți, ci mai ales din propria experiență, din contactele pe care le-a avut cu alți artiști, de pe toate meridianele lumii. cu toate astea, a optat pentru un trai retras, modest, discret și pentru o artă etică. da, pictura lui era mai presus de orice cu încărcătură etică, nu pentru că esteticul îi era străin, ci pentru că-l considera „decorativ”, un adjuvant ne-necesar al actului artistic. onirismul său plastic era de natură esențialmente etică, nu concepea niciodată să fie altceva pe pînză, decît era în viață: tăcut de cele mai multe ori, modest, precis, exact în formulări, riguros, cu mintea descleștată...

din păcate, pe vremea aceea cînd l-am cunoscut, nu aveam aparat de fotografiat pe care-l să-l port după mine tot timpul, cum fac azi, prin urmare, arhiva mea nu a conservat decît foarte puține dintre picturile sale aproape „anahoretice”; am ales dintre acestea una, care prin suplețea ei, prin rafinamentul grafic și cromatic, esențializate, vorbește infinit mai mult despre pictorul virgil preda, decît acele cîteva fraze pe care am reușit să le formulez, acum la 5 ani de cînd doar arta lui mai este printre noi, nu și făuritorul acesteia.

îmi voi aminti cu multă simpatie și respect de suplețea și căldura cu care mă primea, și de felul în care vorbea despre lucrurile care cu adevărat contează în artă. era un artist de talia lui paul gherasim, neîndoielnic, doar că nu a creat în jurul său un mediu, o comunitate, un grup. tocmai pentru că era absolut restras, la limita a-socialului. mi-am cîntărit cuvintele, și voi mai afirma că, în materie de pictură, virgil preda este cel mai important experimentalist al artei românești postbelice.

 

 

lucrarea se numește „semn”, și este din colecția criticului pavel șușară & a galeriei Arina Susara, mai exact, „colony art”.
foto@ vl.b.

 

în-„semnele” lui virgil preda
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Simeze
commenter cet article
21 octobre 2016 5 21 /10 /octobre /2016 23:58

fotografia asta nu m-a impresionat neapărat prin aspectul veșmintelor de pe cei doi frați, absolut explicabil, dată fiind condiția lor socială și vremea de război în care a fost îmbălsămată acea realitate.

însă, absolut copleșitor este felul în care cei doi se țin de bățul dintre ei, care-i leagă, este gestul rudeniei lor trainice, de nezdruncinat, al solidarității și al spijinului reciproc, este ceea ce face acest document fotografic să devină cu adevărat prețios, magnific, în cel mai înălțător sens. este, în limbajul lui Barthes, acel „punctum” care atrage și subjugă vederea. care se și întîlnește frontal cu privirea celui mai mic, care ne privește.

cei peste 70 de ani (se pare) care au trecut de la momentul fotografierii nu au uzat/diminuat cu nicio iotă, cred, puterea de seducție a acesteia, tocmai datorită acelui gest, poate chiar involuntar dintre cei doi portretizați...

credit foto: miruna stan

credit foto: miruna stan

Repost 0
30 septembre 2016 5 30 /09 /septembre /2016 15:30
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

Dacă cineva, cu ceva timp în urmă (nu cu mult), mi-ar fi zis că o carte despre cultura cașcavalului ar putea fi nu doar interesantă, ci și captivantă, l-aș fi privit cu neîncredere, și chiar un surîs sarcastic poate s-ar fi prelins pe fața mea.
 
Asta pînă am descoperit acest formidabil volum, „Camera de povestit (O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume), semnată de Michael Paterniti, și apărută recent în minunata Colecție Narator, a editurii Publica.
 
Este, în primul rînd, o arheologie a ceea ce în lumea vinului se numește conceptul de terroir. Doar că autorul se ocupă de istoria unui cașcaval spaniol care a cucerit cele mai rafinate și pretențioase habitudini gurmande din lume. Paterniti se duce la locul de baștină a acestui produs mirific, „de nișă”, și îl cunoaște cu greu și treptat pe creatorul acestuia, Ambrosio. După care se stabilește în Guzmán, în Andaluzia, satul acela îndepărtat, arid și uitat de lume, spre a descoperit din interior ceea ce se numește cașcavalul maturat „Páramo de Guzmán”. Intră adînc, dar pe îndelete, cu ezitări și îndoieli, în cultura aceea primordială, cumva în chip misterios conservată și perpetuată, cunoaște oameni, obiceiuri, gesturi, slangul...Descoperă ce este în acel loc: „porrón”-ul, „bodega”, „cojones”, „cottero”, „cuajada”, „merienda”, „fuente”, „cagar”, „caballero”, „morcilla”, „aguardiente”, „fiesta”, „hombres”, „queso”, caseta”, „culo de gallina”, „vale”, „pasteles”, „lechuga”, „las uvas”, „cena”, „hasta luego”...Ar mai fi multe de înșiruit aici, sitagme și cuvinte pe care autorul le topește-n textul său, astfel apropiindu-ne și pe noi de acele realități mentale, agrare și rustice. Paterniti nu doar le rostește în scris, le și explică, mai cultivă largi și pasionante digresiuni, și face apel la istoria lumii în general, arătînd, în subsidiar, că anume hrana este vehicululul și rațiunea evoluției mundane.
 
Găsim risipite de-a lungul celor 421 de pagini referințe la vinuri, mîncare, politică, agricultură, biologie, istorie, geopolitică, războaie, artă plastică; astfel, nu mică mi-a fost surpriza să cetesc, în incipit-ul capitolului șaptesprezece, cîteva pagini cu privire la Francisco Goya de o profunzime demne de un excelent analist al artei...
 
Este, apoi, și nu în ultimul rînd, o incursiune în interiorul culturii gurmande, a rafinării ideii de mîncare, în contrast cu cea comună, de hrană. O astfel de carte vine să arate că era globalizării ne îndepărtează tot mai mult de natură, de gesturile și lucrurile firești ale omului, de năzuința sa de a fi fericit, iar pentru asta nu-i trebuiesc prea multe. Omul are nevoie de „Divinitate, nu de utilaje”, spune la un moment dat Ambrosio.
 
Și peste toate, cartea lui Michael Paterniti oferă o lecție de scriitură și de literatură narativă de zile mari, o literatură solidă care transpare și dincolo de traducerea ușor neglijentă, pe alocuri. Cred că este inerent acest lucru, pentru că atunci cînd cetești „Camera de povestit”, simți vibrația și tumultul povestirii, năvala cuvintelor, sensurilor, un soi de „tremolou” al povestitorului, care e greu de suprins, și de redat. Pe lîngă asta avem numeroase descrieri naturaliste, explicite.
 
Un pasaj dintre acestea mi se pare lămuritor pentru întregul mesaj al cărții: „E cel mai important lucru. Ca să te caci bine, trebuie să mănânci bine. Eu sunt născut aici, în 1955, și când eram mic trăiam ca pe vremuri. Nu cum trăiește lumea la Madrid sau la Tokyo sau la New York. Traiul nostru însemna să crești găina din ou, să ai o relație bună cu câinele, să te îngrijești de animale și să le pregătești de mâncat crescându-le cu dragoste. era sfârșitul unei era în care toate erau naturale. Nu existau vaci nebune, nu existau conservanți în noi. Mâncam ca pe vremuri.” (p. 65).
 
Dar nu este, desigur, o carte cu mesaj ecologist sau greenpeace-ist, ci mai degrabă o piesă grea pentru cei din mișcarea „slowfood”; fără a se adresa în chip programatic vreunei categorii de public, grup sau doctrine, „Camera de povestit (O istorie despre iubire, trădare, răzbunare și cea mai formidabilă bucată de brânză din lume) - este mai presus de orice o carte despre om, și despre creațiile și manifestările sale dintre cele mai firești...„o meditație despre maturarea brânzei” (p.394).
 
Nu ratați această scriere, ea radiografiază „pasajul” trecerii noastre într-un ev consumerist, care vrea să șteargă toate cîte le conservă prin scris Michael Paterniti cu atîta grijă, competență și tristețe totodată! Exact cum face și Ambrosio cu laptele, devenit „Páramo de Guzmán”. Poate după lectura acesti cărți ne vom învrednici să și gustăm această delicatesă iberică, pentru că aceasta nu este ficțiune...Nu!
 
 
N:B. bună parte a cărții am cetit-o într-un morman de paie, la Cheia, în iarba cosită de socrul meu... am vrut să fiu mai aproape de natură, într-un cadru esențialmente rustic))
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article