Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

24 novembre 2014 1 24 /11 /novembre /2014 15:12

Acum un an semnalam marea captură de artă a secolului. Fiul unui mare comerciant de artă (Hildebrandt GURLITT), din era nazismului, Cornelius GURLITT era găsit cu nişte taxe neplătite, iar descinderea poliţiei în apartamentul acestuia din München a scos la lumină existenţa unei colecţii de artă cu numeroase piese fie uitate, fie a căror urmă a fost demult pierdută...

În primele zile ale lui mai 2014 Gurlitt a murit, iar întreaga lui colecţie a intrat în proprietatea statului german. NYTimes i-a dedicat un lung necrolog. Gurlitt avea 81 de ani. 

Astăzi aflăm că un muzeu din Elveţia,  Kunstmuseum din Berna, a fost desemnat de a fi moştenitorul acestei comori de artă modernistă, zăvorâte decenii în şir într-o locuinţă privată din Germania. Această instituţie de aici încolo de va ocupa de gestionarea colecţiei, de cercetarea şi punerea ei în circuitul public. Elveţia, ca ţară neutră, va da un exemplu, se crede, întregii lumi vechi, cum se gestionează un patrimoniu problematic, fără party-pris-uri şi interese politicianiste.

Personal pe mine această ştire m-a descumpănit, şi m-a mirat peste măsură. Cu toate acestea, cazul este unic în felul său, şi trebuia, probabil, expatriat din spaţiul german, dată fiind antecedenţa istorică a Germaniei în "chestiunea evreiască", iar arta acelei perioade reprezintă o problematică mult prea delicată, şi acesteia nu i se va găsi, cred, o soluţionare viabilă niciodată...

max-liebermann.jpg

Max Libermann, Plajă. [Piesa din colecţia Gurlitt].

Sursa imaginii - bbc

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
21 novembre 2014 5 21 /11 /novembre /2014 06:45
Acest Comunicat mi-a fost remis de doamna Magda Stavinchi, cercetăroarea care m-a făcut atent la personalitatea unică a astronomului Nicolae DONICI, unul dintre cei mai importanţi astronomi ai secolului XX, şi despre a cărui moarte pînă de curînd nici nu s-a ştiut nimic cu exactitate. Acum că ştim, îl vom pomeni, şi ne vom ruga pentru buna aşezare a sufletului său în faţa lui Dumnezeu!
"La 8 septembrie a.c. Academia Română şi Academia de Ştiinţe a R. Moldova au celebrat 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Donici, membru de onoare al Academiei Române, membru fondator al Uniunii Astronomice Internaţionale.
Este celebru pentru numărul impresionant de eclipse de soare observate, în Spania, Portugalia, Cambodgia, SUA, Crimeea sau Turcia, pentru expediţiile de pe Mont Blanc, Egipt, sau în Sahara, pentru fondarea Observatorului de astrofizică de la Dubăsarii Vechi de pe malul drept al Nistrului. Se ştie că a părăsit St. Petersburg după prima revoluţie din februarie 1917, Odessa după invazia bolşevicilor, Basarabia după cedarea acesteia în 1940, România după evenimentele din 1944, după care firul s-a rupt. Nici o informaţie certă despre el nu mai traversase Cortina de Fier.
Se bănuia că ar fi murit în 1956 la Paris, Nisa sau în Argentina. Descoperirea surprinzătoare în această vară a nepoatei lui din Argentina a eliminat această ultimă variantă. Atunci unde şi când a murit ? O ultimă speranţă pentru elucidarea misterului: CNRS (Franţa). Într-adevăr, aici s-a găsit cheia: cele aproape 200 de pagini ale dosarului Donici de la CNRS au dat ca dată certă a morţii: 21 noiembrie 1960, ca loc un azil de bătrâni de la Puget-Téniers în apropiere de Nisa, dar şi detalii cutremurătoare despre ultimii ani ai vieţii lui, când s-a zbătut până în ultima clipă pentru servirea pasiunii lui – Astronomia, în condiţiile unei sărăcii crunte, care i-a fost făcută suportabilă numai cu ajutorul CNRS, nu şi al ţării sale.
Aşadar, după aproape şapte decenii de când s-a pierdut practic orice legătură cu Nicolae Donici, am aflat că 21 noiembrie este ziua în care vom comemora 54 de ani de la pierderea lui.

 

A iubit eclipsele dar nu cred că a bănuit vreodată cât de lungă va fi eclipsa care se va aşterne peste numele lui".
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
20 novembre 2014 4 20 /11 /novembre /2014 13:18

Chiar dacă hrişca (Fagopyrum) a fost prezentă pe mesele românilor în interbelic, această cereală a dispărut din orizontul gastronomic al românilor pentru multe decenii după aceea. Este un produs străvechi şi provine, se spune, de prin Himalaya. Aşa sau altfel, apariţia acestuia se leagă de migraţiile asiaticilor, şi a devenit într-un anume timp, mai ales la slavi, un produs alimentar de bază. Epoca sovietică a consacrat hrişca drept o materie primă de bază pentru orice masă zilnică. Omniprezenţa hrişcăi în imensa Rusie este valabilă şi astăzi. Se cunoaşte la ei de prin secolul al VII, înainte să devină creştini, şi i-au zis aşa, Гречи́ха,  prin asocierea acesteia cu grecii, care au adus-o din Bizanţ.

Cine dintre europeni ar fi remarcat o astfel de informaţie, şi anume că în Rusia s-a scumpit acest produs cu 27, 5 % în primele zile ale lunii noiembrie? Unele hipermarketuri au redus vânzarea la cinci pachete (adică 5 km.) per persoană...pentru a stopa specula.

Ei bine,  asta a creat isterie în mediul cumpărătorilor. Lumea cumpără la greu hrişcă, de parcă inexistanţa acestui produs în casele lor ar putea avea consecinţe majore, dramatice. La noi astfel de pericole nu există, pentru că redescoperirea acestei cereale este recentă, foarte recentă!

Mi-amintesc că la începutul anilor '90 când student fiind, găteam hrişcă la cămin, colegii mei din jur nu înţelegeau de ce fiertura pe care o preparam, deşi arată ca un arpacaş - miroase total diferit. Regatul redescoperea o mâncare demult uitată, un gust inconfundabil. Desigur, medicina şi practicile naturiste, care au luat un avânt nemaiîntâlnit în România acordă hrişcăi un loc aparte. Se vinde cam peste tot, doar că cererea rămâne în continuare scăzută! Poate să începem să exportăm în Rusia hrişcă? Deşi statisticile arată că această ţară produce o cantitate de peste 800.000 de tone de hrişcă, ceva mai mult peste necesarul acestei ţări... 

grecka

Sloganul de pe pachetul de hrişcă glăsuieşte astfel: "Plăteşti mai puţin, trăieşti mai bine". Ce bine-ar ca fi aici încolo, să mâncăm hrişcă, şi viaţa noastră să fie mai bună! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 novembre 2014 3 19 /11 /novembre /2014 08:56

Moara-lui-Assan 7404Cartea aceasta, de bună seamă, trebuie să o cetească toți aceia care mai au în ei vână, simțire și demnitate românească. Pentru că este un compendiu care ne arată cum este românul, iubitor de credință ortodoxă, de neam și țară. Trădătorilor le este interzis acest volum, căci le va provoca o serioasă tulburare a conștiinței. Pentru că tot ce conține acest volum masiv, de peste 700 de pagini, și care se referă la 82 de destine românești, de la Sfântul Constantin Brâncoveanu până la Marcel Petrișor - este o mărturie despre cum trebuie să fii, ca om! Nu este însă un rețetar, o ”carte de gătit” oameni, ci este o culegere de fapte, situații, întâmplări, aporii și suferințe petrecute prin și cu acești oameni, de care trebuie să fim mândri, și exemplul cărora se cade să-l urmăm, în toate. Este o carte deschisă...Un model paideic, la care putem adăoga, fiecare pe cont propriu, noi exemple, noi destine, noi căi spre mântuirea în Hristos.

 

Da, este o carte profund creștină, a unui autor creștin, pe care Sorin Lavric l-a numit un ”autor cu o notorietate undergroud”, pentru că și-a asumat neabătut această poziție, nicidecum comodă după 1990, de a fi un declarat autor creștin, cu valori etice și morale de la care nu s-a abătut niciodată. Indiferent de furtunile, polemicile și controversele care s-au abătut asupra acestui neam, Răzvan Codrescu a rămas intact alături de Hristos, și cu Hristos. Numai o astfel de personalitate, de persoană, are dreptul major de a vorbi despre cei pe care i-a evocat în cartea sa - Cartea Mărturisitorilor (editura Rost și Fundația Sfinții Închislorilor, 2014). Avem un compendiu al învrednicirii românești, întinsă de-a lungul a trei veacuri, așa cum o simte și o înțelege cărturarul Răzvan Codrescu! 

 

Autorul a adunat în acest volum tot ce a scris despre bărbații neamului românesc de aproape două decenii încoace. Și nu intenționează să se oprească. Dorește să adaoge noi nume. Îi urez lui Răzvan Codrescu din tot sufletul ani mulți, și vrednicia cea din ”capul unghiului”. Și pentru ca portretul neamului românesc cel vrednic să fie complet, îmi permit să-i sugerez autorului să privească și spre destinele acelora din Basarabia istorică, și-mi vin în minte doar câteva nume: Simion Murafa (1887-1917), asasinat de o bandă de bolșevici, pentru că lupta pentru cauza românității în gubernia Basarabiei (prin partidul Național Moldovenesc); Vasile Stroiescu (1845-1926), cărturarul și filantropul; Alexei Mateevici (1888-1917); preotul militar, autorul unor imne esențiale pentru poporul românesc; starețul Damian Potoroacă (1921-2007), cel care după decenii la rând de slujire departe de casă, s-a reîntors în Basarabia, și s-a pristăvit la mănăstirea Dobrușa (de unde a plecat în lume și marele duhovnic al Bucureștiului, arhimandritul Sofian Boghiu; dar e și locul în care și-a început viața de monah cel ce avea să devină o spaimă a Ohrancăi țariste, Inochentie de la Balta (1865-1917), despre care în miticul interbelic a vorbit deosebit de pătrunzător părintele Ioan Zamă). Mă opresc aici, și-mi cer iertare de la autor pentru această cutezanță, de a-i mai pune pe umeri o astfel de povară.

 

Și desigur, are dreptate Răzvan Codrescu, când spune că un astfel de efort trebuie făcut de mai mulți oameni, printr-o co-slujire intelectuală, în care cărturarii să vorbească despre alții, de fapt, despre aproapele, proslăvindu-L în chip magistral pe Hristos.  

 

Nota bene: pe coperta cărții au fost reproduse fragmente din iconografia Elenei Murariu, cel mai important iconograf al mucenicilor Brâncoveni. Despre câteva repere ale acestei iconografii am avut ocazia să țin o conferință în cadrul proiectului Iconari în Otopeni, și al cărei text va fi tipărit în catalogul acestei minunate manifestări.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
16 novembre 2014 7 16 /11 /novembre /2014 08:48

Întîlnim la proorocul Habacuc (Habakkuk), care a glăsuit la Ierusalim cu vreo șase secole înaintea întrupării Mîntuitorului, această frază, care se referă la cîștigurile nemeritate: Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde (Hab, 2, 11). 

Acestei strigări îi regăsim ecoul în cuvintele Domnului, care spune, cînd este îndemnat de farisei să-și certe ucenicii, pentru că-l preamăreau: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca, 19, 40).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
15 novembre 2014 6 15 /11 /novembre /2014 08:30

Kakha Bendukidze a murit, la Londra.

Kakha Bendukidze a fost arhitectul reformelor din Georgia/Gruzia, singura țară din Caucaz care luat-o pe calea occidentalizării (2004-2012). Dar acest proces s-a oprit treptat, arătîndu-se cu vîrf de măsură că reformele economice nu sunt deloc într-o relație de compatibilitate cu democrația!

Se mai spune, că Bendukidze a murit de inimă rea, dezamăgit... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
14 novembre 2014 5 14 /11 /novembre /2014 12:49

LEONID TIŞKOV este un artist vizual, fotograf, scriitor şi creator de fiinţe uneori absurde, alteori - fantasmagorice, suprarealiste etc. Este de pregătire medic, dar practică pe larg medicina imaginaţiei. Terapia prin imaginaţie, fantezie, umor şi iubire neîncrîncenată pentru oameni, fiinţe, natură, animale şi poveşti. 

Povestea lui cu luna este cel mai nou proiect mitologic. A început să expună ca artist din 1989. Probabil, că e vorba de acel an fatidic şi metamorfotic pentru întreaga Europă de est, şi mai ales pentru sistemul sovietic, cînd iluziile s-au spulberat, speranţele au căpătat alte dimensiuni sau s-au anihiliat cu totul, iar anumiţi oameni au evadat într-o lume a poveştilor, a artei, bizareriei şi fanteziei. Tişkov era printre ei. De atunci a editat numeroase cărţi, de unii considerate pentru copii, de alţii - pentru cei maturi. genialiatte-fara-talent.gif Ca urmare a unei serii lungi de expoziţii şi experienţe trăite în călătorii a scris cartea: Cum e să devii un artist genial, fără să ai nicio picătură de talent (2007). Cartea a fost reeditată în 2013, şi se bucură de o popularitate care nu mai ştie de graniţe şi frontiere! Ca dovadă, Tişkov va fi şi la Bucureşti în seara zilei de 19 noiembrie, unde va vorbi despre alchimia creatoare doar de el ştiută, aceea de a inventa personaje, situaţii, atmosfere, lumi suprarealiste...Îl putem întîlni în senecanticafe.

Se ştie, ca o armată să fie puternică e nevoie mereu de cel puţin doi ostaşi pe cîmpul de luptă. De aceea, omul înarmat cu imaginaţie, Tişkov, a avut nevoie de soţia sa, Marina Moskvina, care este scriitor şi scenarist, iar după scrierile ei s-au turnat cîteva zeci de desene animate. Multe dintre cărţile autoarei au fost ilustrate de Tişkov, astfel că avem de-a face cu o familie de creatori, de oameni care fac această lume să fie mai veselă, mai bună, mai creativă, mai puţin crispată, mai zurlie... Dacă e sau nu aşa, ne vom convinge admirînd "Călătoria unei luni private în jurul lumii", expusă la senecanticafe în această lună! Ca o curiozitate, atelierul său din Moscova se află la etajul 24, iar vecina lui a fost artista-primitivistă Elena Volkova (1915-2013), una dintre febleţele lui, şi una din cele mai impresionante artiste de artă naivă a secolului. A nu se rata întîlnirea cu lumea ilustratorului şi a imaginaţiei, întruchipate de acest minunat artist, Leonid Tişkov!

Poate că va veni vremea, şi românii vor avea pe masă şi cartea Cum e să devii un artist genial, fără să ai nicio picătură de talent, tradusă în româneşte. Va fi, neîndoilenic, un bun ghid prin meandrele lumii contemporane, tot mai marcate de uniformizare, platitudine, contrafaceri, substituienţi, înlocuitori, fotoşopuiri, cо́pii, sosii şi lipsă de spirit fabulatoriu.

N.B. Cîteva imagini ale Elenei Volkova se pot vedea aici

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 novembre 2014 4 13 /11 /novembre /2014 22:10

Sfâșiată, mutilată, batjocorită, recognoscibilă, și cu demnitatea mereu negociată - România!

Moara-lui-Assan 7246

Foto: ©vladimir bulat, noiembrie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
11 novembre 2014 2 11 /11 /novembre /2014 01:56

Dincolo de bucuriile multe pe care le-am aflat cu ocazia simpozionului Iconari în Otopeni, petrecut zilele trecute, am avut și minunata întîlnire cu zugravul Vitalie Ciocoi, despre care mi-a vorbit prima oară ieromonahul Savatie (Baștovoi). Mi-a povestit că e un iconar autentic, de modă veche, cum rar se mai află printre noi. A fost invitat la Otopeni, ocazie cu care l-am și cunoscut. După ce am văzut cum lucrează, cum este și cum gîndește, mi-am zis: iată, omul! Nu l-am putut lăsa să plece, căci numai Bunul Dumnezeu cunoaște cînd îl voi revedea, fără să-l pun să vorbească, despre sine, despre ce înseamnă pentru el să picteze icoane, ce înseamnă pictura murală, ce-nseamnă să fii om duhovnicesc, și un creștin în vremurile noastre...

Am înregistrat convorbirea noastră pe camera video, și acum transcriu cele spuse de Vitalie în seara zilei de 8 noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil:

Moara-lui-Assan-7077.JPG

Vladimir Bulat: Păi, vreau să stăm de vorbă exact despre tine, Vitalie Ciocoi, tu cu ce te ocupi?

Vitalie Ciocoi: Da, așa mă cheamă, și mă ocup de icoană...și asta de mulți ani. Cazul meu este foarte interesant. Icoana a și fost ușa prin care am venit la biserică. Am fost botezat de mic copil, în ziua de 7 noiembrie. Era zi de odihnă! În loc ca părinții să meargă la paradă, cu drapele, cum se cuvenea, ei au mers la biserică. La Ciuflea, la Chișinău.

V.B.: Aha, la Ciuflea, dar tu ești născut la Chișinău?

V.C.: Da, sunt născut la Chișinău, și acolo am locuit mult timp. Ca mulți dintre cei din acea perioadă, am parcurs toate etapele: copilăria sovietică, școala, pioneria, pînă la comsomol nu am ajuns, dar țin minte că eram de mic copil un creștin, în suflet; mi-amintesc de două cazuri, în special, din copilăria aceea. Cînd am devenit matur și creștin, am înțeles că sufletul omului este creștin întotdeauna! Dintotdeauna. Numai maturizarea și păcatul scot din sufletul omului pe Hristos! Asta e foarte important de înțeles. Iar înțelegerea asta mi-a venit prin acele două cazuri. Primul era legat de o amintire legată de o înmormîntare; știu că ne-am mutat atunci dintr-un sector al orașului în altul, și am văzut la un moment dat o înmormîntare. Aveam vreo 3-4 ani, și-mi amintesc că am observat oameni cu pomi pe umeri, cu prapori, și defunctul în sicriu. Știam că sufletul e nemuritor, și tocmai de aceea, m-am gîndit că după ce va fi pus în pămînt și va ploua, acelui suflet îi va fi frig, mi-era milă de el, îl compătimeam...Știu sigur, îmi amintesc, că știam sigur, că omul este nemuritor. Al doilea caz, să fi fost pînă la vîrsta de școală, deci de vreo șase-șapte ani eram, mergeam cu vărul meu la Moscova, într-un compartiment de tren, unde mama lui era însoțitor de vagon, și ne zbenguiam ca orice copii, și el mă întreabă la un moment dat: tu crezi în Dumnezeu? Ne jucam, și întrebarea asta a venit din senin. Nitam-nisam. I-am răspuns fără ezitare: DA. Aceste două cazuri le țin minte bine.

V.B.: Tu în ce an ești născut?

V.C.: În 1975. Da, sufletul omului este creștin. Ca fiul rătăcitor, am trecut prin multe de-a lungul timpului. Sunt de pregătire tehnică. Am făcut școală exact în perioada cînd s-a distrus totul. Pregătirea mea tehnică nu a folosit la nimic! Țara a trecut de la comunism, socialism, romantism la altceva; noi toți aveam niște sentimente romantice...

V.B.: Eram visători...

V.C.: Visători, da. Era perioada cînd se distrugea doar, imediat după 1990. Profesia tehnică nu m-a prins deloc, nu mi-a fost de niciun folos. Și iarăși prin verișorul meu, cel care m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu - noi am crescut împreună - am început să pictez, de fapt să desenez. Și-mi amintesc de un caz, pe cînd învățat la facultatea Politehnică (pe care nu am mai absolvit-o), e legat de redeschiderea capelei de lîngă Cinema ”Șipca” din Chișinău, era prin 1991-1992.

V.B.: Acea capelă fusese un soi de muzeu a rezistenței antiotomane bulgare, parcă...în sediul unei foste biserici, a unei mici capele.

V.C.: Da. Mama vărului meu lucra în apropierea acelei bisericuțe. Atunci, acolo nu exista nicio icoană, ea s-a dus acolo, și a văzut asta. A venit la un moment dat seara acasă și a zis: decît să umblați brambura, mai bine faceți niște icoane. Biserica nu are icoane! Noi pictam în acea perioadă, mai exact - desenam diverse. Dar ne-a cuprins un altfel de entiziasm pe amîndoi, pe mine și pe vărul meu. Am pictat două icoane, fiecare cîte una. Fără să știm tehnică, canon, nimic. Am văzut niște reproduceri, și am pictat. Pur și simplu cum am simțit. Pe pînză. Pe vremea aceea nici nu știam de icoanele pe lemn. Eram zero, nu știam nimic despre acest domeniu. Le-am dăruit, și am fost foarte mîndri, că au fost puse în biserică! Icoane mari, un metru jumătate pe...nici nu mai știu. Clar lucru, dacă aș vedea-o acum, mi s-ar părea naivă, necanonică. Dar starea asta de bucurie, că am făcut ceva de folos, și mai ales pentru biserică, a rămas de netransmis în cuvinte...

V.B.: Am înțeles!

V.C.: Apoi, a mai trecut timpul. O perioadă în care nu ne-am mai văzut vreo doi ani. Apoi, ne-am reîntîlnit, și el mi-a spus că a mai pictat icoane. I-am zis: vreau și eu. De atunci am pictat împreună. Asta este istoria începutului meu în iconografie. Prin icoană am studiat și teologia. M-am maturizat prin icoană. Lucrurile sunt legate. Nu se poate să pictezi icoane fără să știi teologie.

V.B.: Se poate spune că te-ai maturizat, cu tot ce-nseamnă creștinism, prin intermediul icoanei?

V.C.: Da, m-am făcut matur prin icoană. Exact.

V.B.: Ai putea să-mi spui despre prima ta experiență în materie de pictură murală? Îmi imaginezi că nu erai singur, ci într-o echipă. Ce ai simțit într-o astfel de lucrare, știind că pictura asta va rămîne pentru o perioadă lungă, și că va fi văzută de cîteva generații, poate?

V.C.: Tot ce s-a întîmplat la început a fost o naivitate. Acum știu ce înseamnă să pictezi o biserică. Atunci era copilăria noastră, ortodoxă. În copilăria asta nu ți-e strașnic de nimic (nu-ți este frică de nimic)! Dacă aveam atunci conștiința asta, că este atît de greu, dacă știam, nu mă apucam de meseria asta niciodată...Dar totul a fost un dar de la Dumnezeu. Tot ce analizez acum, îmi dau seama că numai de la El vine. Numai așa. Foarte mult m-au ajutat și preoții. În prima perioadă știam puține lucruri. Era însă un entiziasm foarte mare. Am început cu icoanele, cum spuneam. Făceam cîte una, și căutam mult cui să o dau. Era greu. Iar prima biserică am pictat-o împreună cu Andrei Odainic, din Chișinău. Am lucrat foarte mult cu el. Este prietenul meu. Este puțin mai mic ca mine, ca vîrstă. Am pictat cu el o perioadă îndelungată, și în Transnistria, și în Rusia, în Moldova, la Kiev, la mănăstirea Zverineț...

V.B.: Z v e r i n e ț?

V.C.: Este o mănăstire rupestră, de lîngă Kiev, este din veacul al X-lea, poate și mai timpurie (în realitate, nu putea să apară înaintea creștinării Rusiei Kievene, după 988 - nota mea, v.b.). Doar vreo 10 % din așezămintele rupestre s-au redeschis, restul au rămas închise. Este periculos să le pui în circuit, există pericolul prăbușirilor, dar și mai greu este să le restaurezi. Am lucrat mult acolo, cu Odainic, eu am învățat de la el, el - de la mine, și după acea perioadă ne-am apropiat foarte mult, ne-am deschis sufletele unul altuia. E important să lucrezi în echipă, cînd lucrezi singur nu te dezvolți! Este o lucrare a lui Dumnezeu, ca prin om să ți se arate greșalele. Și dacă te smerești, te folosești. Dacă nu, te faci ca buturuga aceea care e mare și tare, dar ce folos? Este dată la foc. Atît.

V.B.: Și în călătoriile astea ale tale, ai întîlnit maești, modele vii, pe cei cu o vechime în domeniul acesta?

V.C.: Clar lucru, că modele există. Sunt și meșteri, și modele pe care le preiau. Am învățat teologia, știu perioadele cum s-au dezvoltat, în care a înflorit iconografia ca teologie. Bizanțul cam o mie de ani a fost în putere. Din veacul al IV-lea, pînă la mijlocului celui de-al XV-lea. În perioada asta au avut loc Sinoadele Ecumenice, unde s-au pus bazele și legile dogmaticii. Pentru mine modele sunt cele mai rafinate teologic icoane. Culoarea, forma, ascetismul se redau în astfel de icoane în chip desăvîrșit. În veacurile ulterioare, XVI-XVII, se pierde din acest rafinament, icoanele devin mai ”decorative”. Decorativismul acesta pierde din frumusețile teologiei lui Dumnezeu. Am avut la un moment dat de făcut un text, și am meditat îndelung la tema, cum fiecare popor îl ”vede” pe Dumnezeu. Este o temă foarte interesantă! Mă gîndeam că prima biserică (biserica primară), care l-a ”văzut” pe Dumnezeu, era într-o stare de copilărie, euforică, iar pictura ei este plină de lumină, este solară. E ca și cum ai vedea prima oară soarele, este o atitudine plină de naivitate, stîngăcie, pictura nu e rafinată, nu e deloc trigonometrică, dar conține o bucurie sinceră, precum cea a copilului...ca atunci cînd îl vede pe tata, sau pe mama. Asta este o perioadă care este vizibilă clar în iconografie. Pe urmă, vine o perioadă de maturizare, cînd se pun la locul lor dogmele, vine perioada de conștientizare, totul devine foarte rafinat. Totul devine foarte precis, mai ales din punctul de vedere al dogmelor, al exprimării felului în care-L vede pe Dumnezeu biserica de pe pămînt. Apoi, vin perioade în care vezi că acest nivel scade, scade...

V.B.: Și astăzi, cum ți se pare acest nivel? Care este starea iconografiei, și a culturii religioase, bisericești, în general?

V.C.: Iconografia depinde de starea sufletească a societății. Nu poate să existe o iconografie sănătoasă, cînd societatea este bolnavă. Ea este un barometru extraordinar al acestei stări de lucruri. De felul în care înțeleg oamenii pictura (religioasă, se înțelege, despre aceasta vorbim!), exact la fel este și societatea acestora.

V.B.: Iar acest lucru este valabil în toate spațiile pravoslavnice, și în Moldova, Ucraina, Rusia...? Dar în România, cum ți se pare că stau lucrurile? Pe exemplu a ceea ce s-a întîmplat aici, la ”Iconari în Otopeni”?

V.C.: Este un lucru extraordinar, pentru că este o tradiție vie. Mie mi se pare că s-a depășit epoca copierii, reînvățării. Nu mai e ca atunci cînd ceva ai uitat, și încerci să legi ce s-a uitat. Aici tradiția s-a reînviat, prin lucrul împreună...Alături!

_____________________________________________________________

Am încercat să păstrez stilul vorbit al iconarului, pentru a conserva felul lui de a-și expima gîndurile, ideile limpezite, smerite și profunde. Sper că am reușit. Încer să-i mulțumesc lui Vitalie și pe această cale. Și lui Dumnezeu, că mi-a prilejuit această nesperat de frumoasă întîlnire...

În fotografie: Vitalie Ciocoi și ieromonahul Savatie, la Otopeni. Foto: ©vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
9 novembre 2014 7 09 /11 /novembre /2014 18:07

Chiar dacă expoziția Dorinei HORĂTĂU, Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, care a avut loc la sediul elegant al Ordinului Arhitecților din București, s-a încheiat, găsesc cu cale și foarte potrivit să consemnez acest eveniment de înaltă ținută. Mica expoziție care s-a consumat în perioada 22.10-03.11, curent, a fost special concepută pentru acest spațiu, fosta casă a legendarului arhitect Ion Mincu (1852-1912).

Interiorul acestei case este pe cît de sobru, pe atît de prețios, și rafinat totodată, de aceea există neșansa ca printr-un gest artistic slab, neconvingător, acesta să rămînă neobservat, ”sufocat” de context, de recipient. Mai deunezi, Dorina Horătău a expus tot aici, în cadrul proiectului ”Arte în București”, o instalație, Second-Hand Couture, 2014, în care a folosit exclusiv material textil refolosit, eșantioane care, de regulă, ajung la tomeron. Ei bine, această lucrare efectiv conviețuia în spațiul dat. 

Moara-lui-Assan-5978.JPG 

Este un obiect recognoscibil, mai ales pentru că artista folosește materiale umile, perisabile, simple, naturale. Horătău și-a elaborat un stil. Acum orice intervenție sau obiect ar realiza, îi distingi paternitatea.

Cu mai mulți ani în urmă am asistat la un fel de intervenție în natură, la poalele bisericii fortificate din Dealu Frumos, între Cincu și Agnita. Asistată de alte artiste tinere, studente, Dorina Horătău a folosit pentru această intervenție frunzele toamnei în care tocmai intram. Am fost total contrariat de aflarea veștii, că frunzele galbene și colorate, menite să se necrozeze, să se descompună fără urmă în pămînt, erau folosite pentru scurtă vreme ca material de construcție artistică. Frunzele erau nişte suporturi pentru "vertijul" artificial, format din cornete de plastic, transparente, ascuţite la vîrf, unele urcau chiar şi zidul cetăţii, iar noaptea în unele dintre acestea ardeau lumînări. Impactul a fost teribil, de neuitat.

Cum indimenticabilă, cred, va rămîne și expoziția actuală, de la Casa Mincu. Aici parcă gestul artistic a fost să se anuleze pe sine însuși. Să se pună în umbră, să se topească în spatele unor artefacte textile, adunate cu grijă de artistă, și pe care le-a etalat ca pe niște podoabe de mare preț - însemne ale trudei strămoașelor noastre mai de demult, dar și de mai aproape. Artista a confecționat niște suporturi pe care ne-a arătat niște lăicere, țolinci, păretare. Cuvintele acestea din urmă par ele însele desprinse dintr-un ”insectar” arheologic, dintr-un tezaur lingvistic tot mai puțin vizitat, și tot mai rar înțeles, aproape niciodată invocat pe post de ajutor. Dorina Horătău îl aduce aproape, fără să și-l însușeașcă, dar își pune la lucru instrumentul analistului, a profesorului, a biologului chiar. Da, artista este precum un biolog care scrutează materialul de studiat, pentru a-i ”exfolia” tainele, dedesubturile, intimitatea. Cred că asta e marea lecție care se desprinde din experiența țesătoarelor de altă dată: frumosul nu este deloc ostentativ! Acesta trebuie să fie firesc, cuviincios, în armonie cu vecinătățile. Sau și mai exact, nu există frumos în afara contextului. Țăranca raporta cromatica, nunanțele și visele sale la lumea în care trăia, pe care nu o tulbura, ci dialoga cu ea, discret, deloc strident. Niciodată strident. Claca era barometrul acestei stări de lucruri. Dar nu arta populară pare a fi temeiul și miza pentru artista noastră, care e și profesor la ”Nicolae Grigorescu”, ci cea - țărănească. Faptul că e cadru didactic e cu atît mai îmbucurător, pentru că aceste analize, idei și sinteze ale ei nu rămîn închise într-un univers zăvorît, personal, anaerob. Aceste experiențe sunt împărtășite cu studenții, cu generația care a crescut, poate, în afara lumii satului, în lipsa unui contact cu bunicile de la țară, cu meșteșugurile de acolo. Or, important este de a vorbi cu această generație, că nu doar moda sezonieră, labilă din toate punctele de vedere, oricare ar aceasta, și de pe orice meridian, este modelatoare pentru om, ci mai ales, atenta scrutare a felului în care care strămoșii noștri țeseau, coseau, tăbăceau pieile, colorau textilele, croșetau lenjeria etc. Toată această problematică se desprinde din proiectul expozițional Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, oferit cu căldură, calm, meditație adîncă.

 Moara-lui-Assan-6985.JPG  

Moara-lui-Assan-6978.JPG  

Moara-lui-Assan-6983.JPG

Moara-lui-Assan-6990.JPG

Am admirat mereu la Dorina Horătău un anume mod discret de a-și servi spectatorului arta pe care o face. Aproape că nu vorbește niciodată despre ce face, și mai ales despre cum face. Intuiesc că e felul ei de a fi pe de-o parte, iar pe de alta este un comportament pe care și l-a însușit de la țesătoarele la război. Nu doresc însă să se înțeleagă din tot ce am scris pînă aici, că artista contemporană este captiva unui mod de a fi al meșterului tradițional. Nicidecum. Dialogul este la nivelul meșteșugului, al gustului, al viziunii despre frumos și autentic. Artista de azi însă are un demers mult mai ofensiv, declarativ, unul de contrapartidă față de valorile agresiv (=adică cu tot dinadinsul) actuale. Cînd spun agresiv, mă gîndesc și la faptul că industrializarea și uniformizarea prin consumerism și standardizare strivesc sub șenile orice tip de discernămînt, de voință de deosebire, de particularitate și diferență. Unicitatea omului devine azi recluziune, insularizare, însingurare. Or, diferența este persiflată. Să ne gîndim acum, și să ne imaginăm cum țăranca de demult știa să se deosebească. Astăzi, dimpotrivă, se cultivă epigonismul, recognoscibilitatea, iar codul de bare este certitudinea că ești cu adevărat pe val. Niciodată omenirea nu a dus lipsă de individualism, ca astăzi! În această atmosferă, cînd bricolajul din lucruri vechi, reciclate, regîndite, este perceput ca insurgență și ca sfidare, arta Dorinei Horătău se arată în cele din urmă, de-a dreptul scandaloasă. Pentru că aceasta transgresează idiomul tapiseriei contemporane (desigur, experimentaliștii domeniului din întreaga lume au oarece vechime în acest sens!), deschizînd vectori noi, formali și estetici, dar care se hrănesc din vechi experiențe de manualitate, probate îndelung, decantate-n veacuri de ierni lungi, în care fuiorul s-a răsucit continuu, firul a crescut progresiv în ghemotoace, iar prin războiul caselor cu prispă au cutreierat și s-au urzit planete întregi de covoare, lăicere, velințe, scoarțe, păretare, cergi, țoale, cearceafuri etc.

Moara-lui-Assan-6994.JPG

Îmi place să cred că existența cu adevărat a artei contemporane se legitimează prin astfel de artiști, cum este Dorina Horătău. Pentru că demersul său este unul dialogal, profund asumat, prin care hainelor vechi li se conferă o înfățișare absolut nouă, captivantă, fascinantă și firească totodată. Tot ce este viu nu suscită controverse, nici disconfort, nici nu provoacă junghiuri.

Într-o lume a imposturii, a comerțului agresiv, sufocant, a globalizării prin supermarket, și mode ce se consumă într-o oră, doresc un revival de acest fel, ca cel propus de Dorina Horătău, pentru a putea apoi privi în viitor cu mai multă încredere. Și mai ales cu demnitate. Mă înclin în fața unui asftfel de demers artistic!

 

foto>  © vladimir bulat [2014].           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article