Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

16 novembre 2014 7 16 /11 /novembre /2014 08:48

Întîlnim la proorocul Habacuc (Habakkuk), care a glăsuit la Ierusalim cu vreo șase secole înaintea întrupării Mîntuitorului, această frază, care se referă la cîștigurile nemeritate: Căci piatra din mijlocul zidului strigă, şi lemnul care leagă grinda îi răspunde (Hab, 2, 11). 

Acestei strigări îi regăsim ecoul în cuvintele Domnului, care spune, cînd este îndemnat de farisei să-și certe ucenicii, pentru că-l preamăreau: Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga (Luca, 19, 40).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
15 novembre 2014 6 15 /11 /novembre /2014 08:30

Kakha Bendukidze a murit, la Londra.

Kakha Bendukidze a fost arhitectul reformelor din Georgia/Gruzia, singura țară din Caucaz care luat-o pe calea occidentalizării (2004-2012). Dar acest proces s-a oprit treptat, arătîndu-se cu vîrf de măsură că reformele economice nu sunt deloc într-o relație de compatibilitate cu democrația!

Se mai spune, că Bendukidze a murit de inimă rea, dezamăgit... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
14 novembre 2014 5 14 /11 /novembre /2014 12:49

LEONID TIŞKOV este un artist vizual, fotograf, scriitor şi creator de fiinţe uneori absurde, alteori - fantasmagorice, suprarealiste etc. Este de pregătire medic, dar practică pe larg medicina imaginaţiei. Terapia prin imaginaţie, fantezie, umor şi iubire neîncrîncenată pentru oameni, fiinţe, natură, animale şi poveşti. 

Povestea lui cu luna este cel mai nou proiect mitologic. A început să expună ca artist din 1989. Probabil, că e vorba de acel an fatidic şi metamorfotic pentru întreaga Europă de est, şi mai ales pentru sistemul sovietic, cînd iluziile s-au spulberat, speranţele au căpătat alte dimensiuni sau s-au anihiliat cu totul, iar anumiţi oameni au evadat într-o lume a poveştilor, a artei, bizareriei şi fanteziei. Tişkov era printre ei. De atunci a editat numeroase cărţi, de unii considerate pentru copii, de alţii - pentru cei maturi. genialiatte-fara-talent.gif Ca urmare a unei serii lungi de expoziţii şi experienţe trăite în călătorii a scris cartea: Cum e să devii un artist genial, fără să ai nicio picătură de talent (2007). Cartea a fost reeditată în 2013, şi se bucură de o popularitate care nu mai ştie de graniţe şi frontiere! Ca dovadă, Tişkov va fi şi la Bucureşti în seara zilei de 19 noiembrie, unde va vorbi despre alchimia creatoare doar de el ştiută, aceea de a inventa personaje, situaţii, atmosfere, lumi suprarealiste...Îl putem întîlni în senecanticafe.

Se ştie, ca o armată să fie puternică e nevoie mereu de cel puţin doi ostaşi pe cîmpul de luptă. De aceea, omul înarmat cu imaginaţie, Tişkov, a avut nevoie de soţia sa, Marina Moskvina, care este scriitor şi scenarist, iar după scrierile ei s-au turnat cîteva zeci de desene animate. Multe dintre cărţile autoarei au fost ilustrate de Tişkov, astfel că avem de-a face cu o familie de creatori, de oameni care fac această lume să fie mai veselă, mai bună, mai creativă, mai puţin crispată, mai zurlie... Dacă e sau nu aşa, ne vom convinge admirînd "Călătoria unei luni private în jurul lumii", expusă la senecanticafe în această lună! Ca o curiozitate, atelierul său din Moscova se află la etajul 24, iar vecina lui a fost artista-primitivistă Elena Volkova (1915-2013), una dintre febleţele lui, şi una din cele mai impresionante artiste de artă naivă a secolului. A nu se rata întîlnirea cu lumea ilustratorului şi a imaginaţiei, întruchipate de acest minunat artist, Leonid Tişkov!

Poate că va veni vremea, şi românii vor avea pe masă şi cartea Cum e să devii un artist genial, fără să ai nicio picătură de talent, tradusă în româneşte. Va fi, neîndoilenic, un bun ghid prin meandrele lumii contemporane, tot mai marcate de uniformizare, platitudine, contrafaceri, substituienţi, înlocuitori, fotoşopuiri, cо́pii, sosii şi lipsă de spirit fabulatoriu.

N.B. Cîteva imagini ale Elenei Volkova se pot vedea aici

   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
13 novembre 2014 4 13 /11 /novembre /2014 22:10

Sfâșiată, mutilată, batjocorită, recognoscibilă, și cu demnitatea mereu negociată - România!

Moara-lui-Assan 7246

Foto: ©vladimir bulat, noiembrie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
11 novembre 2014 2 11 /11 /novembre /2014 01:56

Dincolo de bucuriile multe pe care le-am aflat cu ocazia simpozionului Iconari în Otopeni, petrecut zilele trecute, am avut și minunata întîlnire cu zugravul Vitalie Ciocoi, despre care mi-a vorbit prima oară ieromonahul Savatie (Baștovoi). Mi-a povestit că e un iconar autentic, de modă veche, cum rar se mai află printre noi. A fost invitat la Otopeni, ocazie cu care l-am și cunoscut. După ce am văzut cum lucrează, cum este și cum gîndește, mi-am zis: iată, omul! Nu l-am putut lăsa să plece, căci numai Bunul Dumnezeu cunoaște cînd îl voi revedea, fără să-l pun să vorbească, despre sine, despre ce înseamnă pentru el să picteze icoane, ce înseamnă pictura murală, ce-nseamnă să fii om duhovnicesc, și un creștin în vremurile noastre...

Am înregistrat convorbirea noastră pe camera video, și acum transcriu cele spuse de Vitalie în seara zilei de 8 noiembrie, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil:

Moara-lui-Assan-7077.JPG

Vladimir Bulat: Păi, vreau să stăm de vorbă exact despre tine, Vitalie Ciocoi, tu cu ce te ocupi?

Vitalie Ciocoi: Da, așa mă cheamă, și mă ocup de icoană...și asta de mulți ani. Cazul meu este foarte interesant. Icoana a și fost ușa prin care am venit la biserică. Am fost botezat de mic copil, în ziua de 7 noiembrie. Era zi de odihnă! În loc ca părinții să meargă la paradă, cu drapele, cum se cuvenea, ei au mers la biserică. La Ciuflea, la Chișinău.

V.B.: Aha, la Ciuflea, dar tu ești născut la Chișinău?

V.C.: Da, sunt născut la Chișinău, și acolo am locuit mult timp. Ca mulți dintre cei din acea perioadă, am parcurs toate etapele: copilăria sovietică, școala, pioneria, pînă la comsomol nu am ajuns, dar țin minte că eram de mic copil un creștin, în suflet; mi-amintesc de două cazuri, în special, din copilăria aceea. Cînd am devenit matur și creștin, am înțeles că sufletul omului este creștin întotdeauna! Dintotdeauna. Numai maturizarea și păcatul scot din sufletul omului pe Hristos! Asta e foarte important de înțeles. Iar înțelegerea asta mi-a venit prin acele două cazuri. Primul era legat de o amintire legată de o înmormîntare; știu că ne-am mutat atunci dintr-un sector al orașului în altul, și am văzut la un moment dat o înmormîntare. Aveam vreo 3-4 ani, și-mi amintesc că am observat oameni cu pomi pe umeri, cu prapori, și defunctul în sicriu. Știam că sufletul e nemuritor, și tocmai de aceea, m-am gîndit că după ce va fi pus în pămînt și va ploua, acelui suflet îi va fi frig, mi-era milă de el, îl compătimeam...Știu sigur, îmi amintesc, că știam sigur, că omul este nemuritor. Al doilea caz, să fi fost pînă la vîrsta de școală, deci de vreo șase-șapte ani eram, mergeam cu vărul meu la Moscova, într-un compartiment de tren, unde mama lui era însoțitor de vagon, și ne zbenguiam ca orice copii, și el mă întreabă la un moment dat: tu crezi în Dumnezeu? Ne jucam, și întrebarea asta a venit din senin. Nitam-nisam. I-am răspuns fără ezitare: DA. Aceste două cazuri le țin minte bine.

V.B.: Tu în ce an ești născut?

V.C.: În 1975. Da, sufletul omului este creștin. Ca fiul rătăcitor, am trecut prin multe de-a lungul timpului. Sunt de pregătire tehnică. Am făcut școală exact în perioada cînd s-a distrus totul. Pregătirea mea tehnică nu a folosit la nimic! Țara a trecut de la comunism, socialism, romantism la altceva; noi toți aveam niște sentimente romantice...

V.B.: Eram visători...

V.C.: Visători, da. Era perioada cînd se distrugea doar, imediat după 1990. Profesia tehnică nu m-a prins deloc, nu mi-a fost de niciun folos. Și iarăși prin verișorul meu, cel care m-a întrebat dacă cred în Dumnezeu - noi am crescut împreună - am început să pictez, de fapt să desenez. Și-mi amintesc de un caz, pe cînd învățat la facultatea Politehnică (pe care nu am mai absolvit-o), e legat de redeschiderea capelei de lîngă Cinema ”Șipca” din Chișinău, era prin 1991-1992.

V.B.: Acea capelă fusese un soi de muzeu a rezistenței antiotomane bulgare, parcă...în sediul unei foste biserici, a unei mici capele.

V.C.: Da. Mama vărului meu lucra în apropierea acelei bisericuțe. Atunci, acolo nu exista nicio icoană, ea s-a dus acolo, și a văzut asta. A venit la un moment dat seara acasă și a zis: decît să umblați brambura, mai bine faceți niște icoane. Biserica nu are icoane! Noi pictam în acea perioadă, mai exact - desenam diverse. Dar ne-a cuprins un altfel de entiziasm pe amîndoi, pe mine și pe vărul meu. Am pictat două icoane, fiecare cîte una. Fără să știm tehnică, canon, nimic. Am văzut niște reproduceri, și am pictat. Pur și simplu cum am simțit. Pe pînză. Pe vremea aceea nici nu știam de icoanele pe lemn. Eram zero, nu știam nimic despre acest domeniu. Le-am dăruit, și am fost foarte mîndri, că au fost puse în biserică! Icoane mari, un metru jumătate pe...nici nu mai știu. Clar lucru, dacă aș vedea-o acum, mi s-ar părea naivă, necanonică. Dar starea asta de bucurie, că am făcut ceva de folos, și mai ales pentru biserică, a rămas de netransmis în cuvinte...

V.B.: Am înțeles!

V.C.: Apoi, a mai trecut timpul. O perioadă în care nu ne-am mai văzut vreo doi ani. Apoi, ne-am reîntîlnit, și el mi-a spus că a mai pictat icoane. I-am zis: vreau și eu. De atunci am pictat împreună. Asta este istoria începutului meu în iconografie. Prin icoană am studiat și teologia. M-am maturizat prin icoană. Lucrurile sunt legate. Nu se poate să pictezi icoane fără să știi teologie.

V.B.: Se poate spune că te-ai maturizat, cu tot ce-nseamnă creștinism, prin intermediul icoanei?

V.C.: Da, m-am făcut matur prin icoană. Exact.

V.B.: Ai putea să-mi spui despre prima ta experiență în materie de pictură murală? Îmi imaginezi că nu erai singur, ci într-o echipă. Ce ai simțit într-o astfel de lucrare, știind că pictura asta va rămîne pentru o perioadă lungă, și că va fi văzută de cîteva generații, poate?

V.C.: Tot ce s-a întîmplat la început a fost o naivitate. Acum știu ce înseamnă să pictezi o biserică. Atunci era copilăria noastră, ortodoxă. În copilăria asta nu ți-e strașnic de nimic (nu-ți este frică de nimic)! Dacă aveam atunci conștiința asta, că este atît de greu, dacă știam, nu mă apucam de meseria asta niciodată...Dar totul a fost un dar de la Dumnezeu. Tot ce analizez acum, îmi dau seama că numai de la El vine. Numai așa. Foarte mult m-au ajutat și preoții. În prima perioadă știam puține lucruri. Era însă un entiziasm foarte mare. Am început cu icoanele, cum spuneam. Făceam cîte una, și căutam mult cui să o dau. Era greu. Iar prima biserică am pictat-o împreună cu Andrei Odainic, din Chișinău. Am lucrat foarte mult cu el. Este prietenul meu. Este puțin mai mic ca mine, ca vîrstă. Am pictat cu el o perioadă îndelungată, și în Transnistria, și în Rusia, în Moldova, la Kiev, la mănăstirea Zverineț...

V.B.: Z v e r i n e ț?

V.C.: Este o mănăstire rupestră, de lîngă Kiev, este din veacul al X-lea, poate și mai timpurie (în realitate, nu putea să apară înaintea creștinării Rusiei Kievene, după 988 - nota mea, v.b.). Doar vreo 10 % din așezămintele rupestre s-au redeschis, restul au rămas închise. Este periculos să le pui în circuit, există pericolul prăbușirilor, dar și mai greu este să le restaurezi. Am lucrat mult acolo, cu Odainic, eu am învățat de la el, el - de la mine, și după acea perioadă ne-am apropiat foarte mult, ne-am deschis sufletele unul altuia. E important să lucrezi în echipă, cînd lucrezi singur nu te dezvolți! Este o lucrare a lui Dumnezeu, ca prin om să ți se arate greșalele. Și dacă te smerești, te folosești. Dacă nu, te faci ca buturuga aceea care e mare și tare, dar ce folos? Este dată la foc. Atît.

V.B.: Și în călătoriile astea ale tale, ai întîlnit maești, modele vii, pe cei cu o vechime în domeniul acesta?

V.C.: Clar lucru, că modele există. Sunt și meșteri, și modele pe care le preiau. Am învățat teologia, știu perioadele cum s-au dezvoltat, în care a înflorit iconografia ca teologie. Bizanțul cam o mie de ani a fost în putere. Din veacul al IV-lea, pînă la mijlocului celui de-al XV-lea. În perioada asta au avut loc Sinoadele Ecumenice, unde s-au pus bazele și legile dogmaticii. Pentru mine modele sunt cele mai rafinate teologic icoane. Culoarea, forma, ascetismul se redau în astfel de icoane în chip desăvîrșit. În veacurile ulterioare, XVI-XVII, se pierde din acest rafinament, icoanele devin mai ”decorative”. Decorativismul acesta pierde din frumusețile teologiei lui Dumnezeu. Am avut la un moment dat de făcut un text, și am meditat îndelung la tema, cum fiecare popor îl ”vede” pe Dumnezeu. Este o temă foarte interesantă! Mă gîndeam că prima biserică (biserica primară), care l-a ”văzut” pe Dumnezeu, era într-o stare de copilărie, euforică, iar pictura ei este plină de lumină, este solară. E ca și cum ai vedea prima oară soarele, este o atitudine plină de naivitate, stîngăcie, pictura nu e rafinată, nu e deloc trigonometrică, dar conține o bucurie sinceră, precum cea a copilului...ca atunci cînd îl vede pe tata, sau pe mama. Asta este o perioadă care este vizibilă clar în iconografie. Pe urmă, vine o perioadă de maturizare, cînd se pun la locul lor dogmele, vine perioada de conștientizare, totul devine foarte rafinat. Totul devine foarte precis, mai ales din punctul de vedere al dogmelor, al exprimării felului în care-L vede pe Dumnezeu biserica de pe pămînt. Apoi, vin perioade în care vezi că acest nivel scade, scade...

V.B.: Și astăzi, cum ți se pare acest nivel? Care este starea iconografiei, și a culturii religioase, bisericești, în general?

V.C.: Iconografia depinde de starea sufletească a societății. Nu poate să existe o iconografie sănătoasă, cînd societatea este bolnavă. Ea este un barometru extraordinar al acestei stări de lucruri. De felul în care înțeleg oamenii pictura (religioasă, se înțelege, despre aceasta vorbim!), exact la fel este și societatea acestora.

V.B.: Iar acest lucru este valabil în toate spațiile pravoslavnice, și în Moldova, Ucraina, Rusia...? Dar în România, cum ți se pare că stau lucrurile? Pe exemplu a ceea ce s-a întîmplat aici, la ”Iconari în Otopeni”?

V.C.: Este un lucru extraordinar, pentru că este o tradiție vie. Mie mi se pare că s-a depășit epoca copierii, reînvățării. Nu mai e ca atunci cînd ceva ai uitat, și încerci să legi ce s-a uitat. Aici tradiția s-a reînviat, prin lucrul împreună...Alături!

_____________________________________________________________

Am încercat să păstrez stilul vorbit al iconarului, pentru a conserva felul lui de a-și expima gîndurile, ideile limpezite, smerite și profunde. Sper că am reușit. Încer să-i mulțumesc lui Vitalie și pe această cale. Și lui Dumnezeu, că mi-a prilejuit această nesperat de frumoasă întîlnire...

În fotografie: Vitalie Ciocoi și ieromonahul Savatie, la Otopeni. Foto: ©vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
9 novembre 2014 7 09 /11 /novembre /2014 18:07

Chiar dacă expoziția Dorinei HORĂTĂU, Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, care a avut loc la sediul elegant al Ordinului Arhitecților din București, s-a încheiat, găsesc cu cale și foarte potrivit să consemnez acest eveniment de înaltă ținută. Mica expoziție care s-a consumat în perioada 22.10-03.11, curent, a fost special concepută pentru acest spațiu, fosta casă a legendarului arhitect Ion Mincu (1852-1912).

Interiorul acestei case este pe cît de sobru, pe atît de prețios, și rafinat totodată, de aceea există neșansa ca printr-un gest artistic slab, neconvingător, acesta să rămînă neobservat, ”sufocat” de context, de recipient. Mai deunezi, Dorina Horătău a expus tot aici, în cadrul proiectului ”Arte în București”, o instalație, Second-Hand Couture, 2014, în care a folosit exclusiv material textil refolosit, eșantioane care, de regulă, ajung la tomeron. Ei bine, această lucrare efectiv conviețuia în spațiul dat. 

Moara-lui-Assan-5978.JPG 

Este un obiect recognoscibil, mai ales pentru că artista folosește materiale umile, perisabile, simple, naturale. Horătău și-a elaborat un stil. Acum orice intervenție sau obiect ar realiza, îi distingi paternitatea.

Cu mai mulți ani în urmă am asistat la un fel de intervenție în natură, la poalele bisericii fortificate din Dealu Frumos, între Cincu și Agnita. Asistată de alte artiste tinere, studente, Dorina Horătău a folosit pentru această intervenție frunzele toamnei în care tocmai intram. Am fost total contrariat de aflarea veștii, că frunzele galbene și colorate, menite să se necrozeze, să se descompună fără urmă în pămînt, erau folosite pentru scurtă vreme ca material de construcție artistică. Frunzele erau nişte suporturi pentru "vertijul" artificial, format din cornete de plastic, transparente, ascuţite la vîrf, unele urcau chiar şi zidul cetăţii, iar noaptea în unele dintre acestea ardeau lumînări. Impactul a fost teribil, de neuitat.

Cum indimenticabilă, cred, va rămîne și expoziția actuală, de la Casa Mincu. Aici parcă gestul artistic a fost să se anuleze pe sine însuși. Să se pună în umbră, să se topească în spatele unor artefacte textile, adunate cu grijă de artistă, și pe care le-a etalat ca pe niște podoabe de mare preț - însemne ale trudei strămoașelor noastre mai de demult, dar și de mai aproape. Artista a confecționat niște suporturi pe care ne-a arătat niște lăicere, țolinci, păretare. Cuvintele acestea din urmă par ele însele desprinse dintr-un ”insectar” arheologic, dintr-un tezaur lingvistic tot mai puțin vizitat, și tot mai rar înțeles, aproape niciodată invocat pe post de ajutor. Dorina Horătău îl aduce aproape, fără să și-l însușeașcă, dar își pune la lucru instrumentul analistului, a profesorului, a biologului chiar. Da, artista este precum un biolog care scrutează materialul de studiat, pentru a-i ”exfolia” tainele, dedesubturile, intimitatea. Cred că asta e marea lecție care se desprinde din experiența țesătoarelor de altă dată: frumosul nu este deloc ostentativ! Acesta trebuie să fie firesc, cuviincios, în armonie cu vecinătățile. Sau și mai exact, nu există frumos în afara contextului. Țăranca raporta cromatica, nunanțele și visele sale la lumea în care trăia, pe care nu o tulbura, ci dialoga cu ea, discret, deloc strident. Niciodată strident. Claca era barometrul acestei stări de lucruri. Dar nu arta populară pare a fi temeiul și miza pentru artista noastră, care e și profesor la ”Nicolae Grigorescu”, ci cea - țărănească. Faptul că e cadru didactic e cu atît mai îmbucurător, pentru că aceste analize, idei și sinteze ale ei nu rămîn închise într-un univers zăvorît, personal, anaerob. Aceste experiențe sunt împărtășite cu studenții, cu generația care a crescut, poate, în afara lumii satului, în lipsa unui contact cu bunicile de la țară, cu meșteșugurile de acolo. Or, important este de a vorbi cu această generație, că nu doar moda sezonieră, labilă din toate punctele de vedere, oricare ar aceasta, și de pe orice meridian, este modelatoare pentru om, ci mai ales, atenta scrutare a felului în care care strămoșii noștri țeseau, coseau, tăbăceau pieile, colorau textilele, croșetau lenjeria etc. Toată această problematică se desprinde din proiectul expozițional Revival. Colare și racolare a urmelor din trecut, oferit cu căldură, calm, meditație adîncă.

 Moara-lui-Assan-6985.JPG  

Moara-lui-Assan-6978.JPG  

Moara-lui-Assan-6983.JPG

Moara-lui-Assan-6990.JPG

Am admirat mereu la Dorina Horătău un anume mod discret de a-și servi spectatorului arta pe care o face. Aproape că nu vorbește niciodată despre ce face, și mai ales despre cum face. Intuiesc că e felul ei de a fi pe de-o parte, iar pe de alta este un comportament pe care și l-a însușit de la țesătoarele la război. Nu doresc însă să se înțeleagă din tot ce am scris pînă aici, că artista contemporană este captiva unui mod de a fi al meșterului tradițional. Nicidecum. Dialogul este la nivelul meșteșugului, al gustului, al viziunii despre frumos și autentic. Artista de azi însă are un demers mult mai ofensiv, declarativ, unul de contrapartidă față de valorile agresiv (=adică cu tot dinadinsul) actuale. Cînd spun agresiv, mă gîndesc și la faptul că industrializarea și uniformizarea prin consumerism și standardizare strivesc sub șenile orice tip de discernămînt, de voință de deosebire, de particularitate și diferență. Unicitatea omului devine azi recluziune, insularizare, însingurare. Or, diferența este persiflată. Să ne gîndim acum, și să ne imaginăm cum țăranca de demult știa să se deosebească. Astăzi, dimpotrivă, se cultivă epigonismul, recognoscibilitatea, iar codul de bare este certitudinea că ești cu adevărat pe val. Niciodată omenirea nu a dus lipsă de individualism, ca astăzi! În această atmosferă, cînd bricolajul din lucruri vechi, reciclate, regîndite, este perceput ca insurgență și ca sfidare, arta Dorinei Horătău se arată în cele din urmă, de-a dreptul scandaloasă. Pentru că aceasta transgresează idiomul tapiseriei contemporane (desigur, experimentaliștii domeniului din întreaga lume au oarece vechime în acest sens!), deschizînd vectori noi, formali și estetici, dar care se hrănesc din vechi experiențe de manualitate, probate îndelung, decantate-n veacuri de ierni lungi, în care fuiorul s-a răsucit continuu, firul a crescut progresiv în ghemotoace, iar prin războiul caselor cu prispă au cutreierat și s-au urzit planete întregi de covoare, lăicere, velințe, scoarțe, păretare, cergi, țoale, cearceafuri etc.

Moara-lui-Assan-6994.JPG

Îmi place să cred că existența cu adevărat a artei contemporane se legitimează prin astfel de artiști, cum este Dorina Horătău. Pentru că demersul său este unul dialogal, profund asumat, prin care hainelor vechi li se conferă o înfățișare absolut nouă, captivantă, fascinantă și firească totodată. Tot ce este viu nu suscită controverse, nici disconfort, nici nu provoacă junghiuri.

Într-o lume a imposturii, a comerțului agresiv, sufocant, a globalizării prin supermarket, și mode ce se consumă într-o oră, doresc un revival de acest fel, ca cel propus de Dorina Horătău, pentru a putea apoi privi în viitor cu mai multă încredere. Și mai ales cu demnitate. Mă înclin în fața unui asftfel de demers artistic!

 

foto>  © vladimir bulat [2014].           

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
8 novembre 2014 6 08 /11 /novembre /2014 23:29

Moara-lui-Assan-7214.JPG

Iată elementele constitutive ale martyricon-ului propus de Ana Maria GOILAV, dispuse într-o scenografie sobră, de impact, primitoare. La care au lucrat 12 iconari, mozaicari și un orfevrar, o echipă minunată, solidară și sobornicească!

La vernisaj a psalmodiat o parte din grupul Stavropoleos - nucleul muzicii psaltice, care au dat slavă mucenicilor Brâncoveni, în minute emoționante și de maximă pulsație duhovnicească.

Moara-lui-Assan-7176.JPG

Moara-lui-Assan-7182.JPG

Mi-a plăcut enorm să-i văd pe acești 6 psalți ”înscriși” între pereții viitorului martyrion. Pentru asta am mers la etaj, iar de acolo psalmodia se auzea și mai bine, căci, se știe, slava adusă cu credință lui Dumnezeu, nu rămîne între noi, ci urcă, urcă, pînă ajunge la Cel căruia această cîntare Îi este adusă. Paraclisul Sfinților Brâncoveni ne-a uns sufletele, ne-a adunat și mai mult unii de alții. Adunați în jurul Crucii, cioplite de mîinile părintelui Savatie Baștovoi.

Moara-lui-Assan-7186.JPG

Și pentru că a doua ediție a acestui minunat proiect a luat sfîrșit, cred că se impun anumite concluzii generalizatoare:

renașterea lucrului în echipă al iconarilor evocă atmosfera care exista în era brâncovenească, cînd efortul iconografic era ghidată de un singur duh, a unei echipei în care deși exista un ”mai mare”, și ucenici, și calfe, aceste ”straturi” funcționau ca un mecanism unitar, animat de același duh;

epoca brâncovenească nu poate fi renăscută decît ca un artefact istoric; fiind o mișcare tectonică aflătoare între Apus și Răsărit, ea și-a consumat energiile creatoare atunci, dar și cîteva decenii după;

întregul arsenal al culturii vizuale brâncovenești este acum percepută ca o filă fundamentală de sensibilitate subsumabilă pulsație baroce, iar această pulsație era strîns legată de ascensiunea ”oamenilor noi”, după expresia foarte reușită a lui Răzvan Theodorescu. Nu e cu putință refacerea acelui idiom.

 Dar lucrul cel mai prețios este acela că despre astfel de lucuri s-a discutat cu ocazia acestui simpozion, în care elementul teoretic dar și cel analitic au fost prezente. Lista celor care au conferențiat și intervenit - impresionează! Asta a dat o fundamentare și mai clară asupra problematicii brâncovenești, asupra felului în care este ea percepută astăzi.

Un minunat final de întrunire sobornicească, în care orice neajuns a fost copleșit de bucuria de a fi împreună - lucru contagios, dătător de idei frumoase, care pot duce la apariția unor proiecte similare și în alte locuri. Și nu doar din România. Se prea poate ca peste vreo 3-4 ani să vedem un martyrion undeva prin preajma Codrilor de dincolo de Prut. Dar de data asta nu va fi un monument călător, perisabil, din placaj, ci unul ridicat din piatră de Cosăuți, de un gri catifelat, care să se înfățișeze precum o tușă de penel dumnezeiesc, pe o pajiște, la poalele pădurii, ca un loc de reculegere și slujire Celui care va face toate acestea posibile și vii.

Moara-lui-Assan-7145.JPG    

foto>  © vladimir bulat, 2014/ 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 novembre 2014 4 06 /11 /novembre /2014 21:57

Lucruri minunate se pot realiza și în locuri fără nicio tradiție culturală, de pildă în periferia Bucureștiului...în Otopeni

Iconari în Otopeni este a doua ediție a unui simpozion de iconografie, organizat din bani publici, de către Primăria orașului Otopeni. Această a doua întrunire a tinerei generații de iconografi are ca temă esențială evocarea Martirilor Brâncoveni, proiect reunit în jurul ideii, formulate de arhitecta Ana-Maria GoilavUn martyrion călător al Sfinților Brâncoveni. Cei 12 tineri au conceput, ca într-un puzzle, o biserică ambulantă, care va fi arătată românilor și lumii întregi, că lucrul împreună poate da roade minunate, sfințitoare chiar! Acest locaș va avea un recipient conceput pe dimensiunile unei capeluțe, micșorate la scară. Dar totul în afara dimensiunilor, este real în acest martyrion: fresca, mozaicul, crucifixul, aurăria filigranată... 

Iată lista participanților:

Bogdan Verdeș (Galați), icoană (Sf. Ștefan Brâncoveanu) și frescă (medalion Sf. Maria doamna)
Camelia Popa (Otopeni), icoană (Sf. Matei Brâncoveanu)
Cătălin Palamariu (București), frescă (2 medalioane cu Sfinții Grigorie Dascălul și Gheorghe de la Cernica), ornamente exterioare.
Cristian Badalan (Galați),  icoană (Sf. Constantin fiul) și frescă (medalion Sf. Calinic de la Cernica)
Cristina Răileanu (Cluj-Napoca), icoană (Sf. Radu Brâncoveanu)
Gabriel Giodea (Craiova), frescă (Iisus Hristos Pantocrator)
Ivana Cezar (Bucureşti), frescă  (Sf. Ianache Văcărescu și Sf. Dimitrie Basarabov)
Sorin George Nicolae (București), icoană (Maica Domnului  cu pruncul)
Vitalie Ciocoi (Chițcani, Transnistria), frescă (medalion Sf. Constantin cel Mare și Sf. Antim Ivireanul, Sf. Constantin  Brâncoveanu). 
ieromonah Savatie Baștovoi (m-tirea Noul Neamț, Transnistria), sculptură în lemn (cruce cu Mântuitorul)
Ana-Maria Goilav (București), arhitectură (proiect Martyrion)
Claudiu Opaina (București), mozaic (Sf. Mahramă)
Bogdan Popa (Piscu, Ilfov), aurărie (candelă)

Am realizat un reportaj fotografic, în cea de-a patra zi a simpozionului, care arată stadiul aproape de finalizare a acestui efort al lucrului în echipă, impregnat de măiestrie, evlavie și conlucrare a Duhului Sfânt. Indubitabil, fără o prezență vie a lui Dumnezeu într-o astfel de lucrare realizată în doar cîteva zile, se putea. Admirația mea se îndreaptă spre fiecare dintre cei implicați.

Imagini-7064.JPG

Imagini-7060.JPG

Imagini-7039.JPG

Imagini-7054.JPG

Imagini-7045.JPG

Imagini-7076.JPG

Imagini-7051.JPG

Imagini-7061.JPG

Imagini-7065.JPG

Imagini-7059.JPG

Imagini-7062.JPG

Imagini-7067.JPG

Moara-lui-Assan-7043.JPG

foto>  © vladimir bulat, 2014/


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
4 novembre 2014 2 04 /11 /novembre /2014 10:49

Numele acestui compozitor italian, poet, schimnic şi inovator, Giacinto Scelsi (1905-1988) mi-a apărut în faţă dintr-o pură întîmplare. Căutam autori care au marcat destinul muzicii de după al doilea război mondial, şi în rîndul acestora, alături de Olivier Messiaen, John Cage, Arvo Part, Gyorgy Kurtag, Morton Feldman, Luigi Nona, Benjamin Britten etc., era şi cel al lui Giacinto Scelsi. Dar cumva mai de-o parte! Ca un caz izolat, din toate punctele de vedere.

Giacinto_e_Isabella_CR_Fondazione_Isabella_Scelsi.jpgGiacinto Scelsi provine dintr-o veche familie aristocratică, numele său complet este Giacinto Scelsi D'Ayala Valva, şi e născut în castelul familiei, unde a şi primit o edicaţie aleasă, burgheză în cel mai înalt grad. A fost căsătorit cu Dorothy Kate Ramsden, rudă cu Regina Angliei, iar nunta lor s-a consumat la Palatul Buckingham! În acea perioadă de dinaintea celui de-al II-lea război mondial era prieten cu marii avangardişti ai secolului, iar după marea conflagraţie a locuit o vreme în Elveţia, timpîn care soţia lui s-a întors în Marea Britanie, şi nu s-au mai văzut niciodată. Din anii'50 s-a mutat într-o locuinţă minusculă la Roma, în care astăzi este casă-muzeu (Via di San Teodoro, 8), administrată de Fundazione Isabella Scelsi, sora artistului. Din fereastra locuinţei se vede Palatinul roman...

A fost o personalitate atipică, prezentarea unei vieţi de acest fel riscă să banalizeze o complexitate dincolo de clişee, tipaje, idioame. Poate nu e întîmplător că în prolifica sa operă se regăseşte o compoziţie intitulată NATURA RENOVATUR (1967), editată pe CD de casa ECM. O lucrare complexă, micropoliritmică, în care 11 instrumente cu coarde reconstituie parcă suprapunerile de celule, de intervaluri şi infinitezimale divizări ritmice, spre a se ajunge la un efect de metamorfoză absolută, de erupţie şi finală primenire. Izolat complet, compozitorul meditează pe de o parte la funcţia muzicii în viaţa omului, iar pe de alta, doreşte o transformare compeltă a acesteia, eliberarea ei din idiomul tradiţional, politonal.

Personalitatea care a contribuit în chip esenţial la promovarea muzicii "disonante" a lui Giacinto Scelsi este violoncelista Frances-Maria Uitti, care a şi lucrat alături de compozitor din 1975, cînd s-au cunoscut la Roma, şi pînă la moartea celui din urmă. Celebra trilogie The three ages of Man for violoncello, este rodul colaborării celor doi, şi a apărut pe discul deja amintit, în anul 2006. Mai bine de douăzeci de ani Giacinto Scelsi nu a interacţionat cu mediul muzical, stătea zăvorît, restras, în meditaţie şi căutare a unor lumi dispărute sau ascunse. În perioada 1960-1969 apar o serie de compoziţii inspirate de spaţiul latino-american, cum este bunăoară compoziţia Uaxuctum (1966), sau misterioasa compoziţie Xnoybis (1965), şi lista este lungă.

scelsic-Foto-Archivio-Fondazione-Isabella-Scelsi.jpgScelsi a lăsat un repertoriu bogat de lucrări, bogat prin tematici, instrumentaţie şi registru tonal. Unele compoziţii se mai interpretează, altele au rămas doar ca material pentru istoria muzicii contemporane. Ce este foarte important de reţinut, este contribuţia acestui "insurgent" de a lăsa o operă total atipică, experimentalistă, non-contextuală. Trebuie să ne imaginăm că întreaga sa creaţie, care este desigur proiecţia unei frămîntări lăuntrice lacerante, nu a fost gustată de marele public, de rafinata societate. Este un mod de a împinge cît mai în adînc nivelul de înţelegere a mecanismelor aperceptive, cognitive, a funcţiilor sunetului în general. Tocmai pentru că era o personalitate complexă, Scelsi a lăsat un număr de patru volume de poezie, scrisă în limba franceză. Unele scrieri ale lui Giacinto Scelsi au fost editate recent la editura Actes Sud, care e specializată pe "literatura de nişă", marginală, experimentală. Prin urmare, versurile albe ale autorului şi-au găsit locul ideal în laboratorul acestei edituri. Memoriile sale au apărut tot acolo, în 2009. Autorul a lăsat prin testament această rugăminte, ca gîndurile să fie editate de-abia după două decenii de la moartea sa.

Mi se pare că va veni vremea, cînd numele lui Scelsi va fi mai prezent în repertoriile muzicienilor de muzică actuală, la fel de frecvent, cum altădată John Cage a hrănit spiritele, curiozitate şi imaginaţia multora de-a lungul deceniilor cuprinse între 1970-1990. Cage şi-a gustat gloria încă în viaţă fiind. Cel mai probabil, recunoaşterea lui Giacinto Scelsi va fi postumă! Istoria culturii europene nu a putea trece prea uşor peste numele & opera lui, de natură quasi-mistică. Pentru că a fost un mare inovator, dar şi un inegalabil visător... 

 

În fotografie: Isabella şi Giacinto Scelsi © Foto Archivio Fondazione Isabella Scelsi.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
31 octobre 2014 5 31 /10 /octobre /2014 05:50

Ieri, l'Académie française a oferit noul său premiu literar pentru 2014 unui tînăr, unui nume nou în literele franceze - Adrien Bosc. Acesta a editat recent, la editura Stock, romanul său de debut, Constellation. Scrierea este o investigație literară asupra ”infimelor cauzalități”, care au dus la prăbușirea, în arhipelagul Açores, a avionului de pe cursa Paris - NY, petrecută în noaptea de 27 spre 28 octombrie a anului 1949.

Se spune, că romanul se sitează la jumătatea drumului dintre literatură și jurnalism. Sunt 65 de ani de atunci, de cînd s-a prăbușit avionul francez. Ceea ce se credea un fapt divers, o catastrofă deja uitată, a devenit prin acest erfort al junelui scriitor, un subiect de analiză, rememorare, interpretare numerologică etc. Atunci au pierit 49 de persoane, printre care era și violonista Ginette Neveu (1919-1949), care călătorea împreună cu fratele său. Aceasta a fost, printre altele, și discipola lui George Enescu. Se anunța un mare viitor pentru această muziciană, dar catastrofa petrecută înainte ca aceasta să fi împlinit 30 de ani, i-a curmat parcursul. Împreună cu ea a murit și o vioară Stradivarius. Romanul lui Bosc o smulge uitării pe Neveu, invitînd la o discuție despre destin, talent, biografie, meserie și vocație.

Pasagerii acestei curse erau dintre cei mai diferiți: un pictor, un avocat, un industriaș, cîțiva păstori basci, un importator turc și un exportator american...Bosc reconstituie biografia fiecăruia în parte. I-a răpit banalei amnezii, și i-a proiectat în istorie. Funcția literaturii este să scrie și file de istorie mare. Nu e doar fieful istoricilor, a politicienilor, a propagandiștilor etc.! Scriitorul are și el această ”prerogativă”.

Iar Bosc și-a asumat-o chiar de la început.

constellation--adrien-bosc.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article