Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 novembre 2014 6 08 /11 /novembre /2014 23:29

Moara-lui-Assan-7214.JPG

Iată elementele constitutive ale martyricon-ului propus de Ana Maria GOILAV, dispuse într-o scenografie sobră, de impact, primitoare. La care au lucrat 12 iconari, mozaicari și un orfevrar, o echipă minunată, solidară și sobornicească!

La vernisaj a psalmodiat o parte din grupul Stavropoleos - nucleul muzicii psaltice, care au dat slavă mucenicilor Brâncoveni, în minute emoționante și de maximă pulsație duhovnicească.

Moara-lui-Assan-7176.JPG

Moara-lui-Assan-7182.JPG

Mi-a plăcut enorm să-i văd pe acești 6 psalți ”înscriși” între pereții viitorului martyrion. Pentru asta am mers la etaj, iar de acolo psalmodia se auzea și mai bine, căci, se știe, slava adusă cu credință lui Dumnezeu, nu rămîne între noi, ci urcă, urcă, pînă ajunge la Cel căruia această cîntare Îi este adusă. Paraclisul Sfinților Brâncoveni ne-a uns sufletele, ne-a adunat și mai mult unii de alții. Adunați în jurul Crucii, cioplite de mîinile părintelui Savatie Baștovoi.

Moara-lui-Assan-7186.JPG

Și pentru că a doua ediție a acestui minunat proiect a luat sfîrșit, cred că se impun anumite concluzii generalizatoare:

renașterea lucrului în echipă al iconarilor evocă atmosfera care exista în era brâncovenească, cînd efortul iconografic era ghidată de un singur duh, a unei echipei în care deși exista un ”mai mare”, și ucenici, și calfe, aceste ”straturi” funcționau ca un mecanism unitar, animat de același duh;

epoca brâncovenească nu poate fi renăscută decît ca un artefact istoric; fiind o mișcare tectonică aflătoare între Apus și Răsărit, ea și-a consumat energiile creatoare atunci, dar și cîteva decenii după;

întregul arsenal al culturii vizuale brâncovenești este acum percepută ca o filă fundamentală de sensibilitate subsumabilă pulsație baroce, iar această pulsație era strîns legată de ascensiunea ”oamenilor noi”, după expresia foarte reușită a lui Răzvan Theodorescu. Nu e cu putință refacerea acelui idiom.

 Dar lucrul cel mai prețios este acela că despre astfel de lucuri s-a discutat cu ocazia acestui simpozion, în care elementul teoretic dar și cel analitic au fost prezente. Lista celor care au conferențiat și intervenit - impresionează! Asta a dat o fundamentare și mai clară asupra problematicii brâncovenești, asupra felului în care este ea percepută astăzi.

Un minunat final de întrunire sobornicească, în care orice neajuns a fost copleșit de bucuria de a fi împreună - lucru contagios, dătător de idei frumoase, care pot duce la apariția unor proiecte similare și în alte locuri. Și nu doar din România. Se prea poate ca peste vreo 3-4 ani să vedem un martyrion undeva prin preajma Codrilor de dincolo de Prut. Dar de data asta nu va fi un monument călător, perisabil, din placaj, ci unul ridicat din piatră de Cosăuți, de un gri catifelat, care să se înfățișeze precum o tușă de penel dumnezeiesc, pe o pajiște, la poalele pădurii, ca un loc de reculegere și slujire Celui care va face toate acestea posibile și vii.

Moara-lui-Assan-7145.JPG    

foto>  © vladimir bulat, 2014/ 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 novembre 2014 4 06 /11 /novembre /2014 21:57

Lucruri minunate se pot realiza și în locuri fără nicio tradiție culturală, de pildă în periferia Bucureștiului...în Otopeni

Iconari în Otopeni este a doua ediție a unui simpozion de iconografie, organizat din bani publici, de către Primăria orașului Otopeni. Această a doua întrunire a tinerei generații de iconografi are ca temă esențială evocarea Martirilor Brâncoveni, proiect reunit în jurul ideii, formulate de arhitecta Ana-Maria GoilavUn martyrion călător al Sfinților Brâncoveni. Cei 12 tineri au conceput, ca într-un puzzle, o biserică ambulantă, care va fi arătată românilor și lumii întregi, că lucrul împreună poate da roade minunate, sfințitoare chiar! Acest locaș va avea un recipient conceput pe dimensiunile unei capeluțe, micșorate la scară. Dar totul în afara dimensiunilor, este real în acest martyrion: fresca, mozaicul, crucifixul, aurăria filigranată... 

Iată lista participanților:

Bogdan Verdeș (Galați), icoană (Sf. Ștefan Brâncoveanu) și frescă (medalion Sf. Maria doamna)
Camelia Popa (Otopeni), icoană (Sf. Matei Brâncoveanu)
Cătălin Palamariu (București), frescă (2 medalioane cu Sfinții Grigorie Dascălul și Gheorghe de la Cernica), ornamente exterioare.
Cristian Badalan (Galați),  icoană (Sf. Constantin fiul) și frescă (medalion Sf. Calinic de la Cernica)
Cristina Răileanu (Cluj-Napoca), icoană (Sf. Radu Brâncoveanu)
Gabriel Giodea (Craiova), frescă (Iisus Hristos Pantocrator)
Ivana Cezar (Bucureşti), frescă  (Sf. Ianache Văcărescu și Sf. Dimitrie Basarabov)
Sorin George Nicolae (București), icoană (Maica Domnului  cu pruncul)
Vitalie Ciocoi (Chițcani, Transnistria), frescă (medalion Sf. Constantin cel Mare și Sf. Antim Ivireanul, Sf. Constantin  Brâncoveanu). 
ieromonah Savatie Baștovoi (m-tirea Noul Neamț, Transnistria), sculptură în lemn (cruce cu Mântuitorul)
Ana-Maria Goilav (București), arhitectură (proiect Martyrion)
Claudiu Opaina (București), mozaic (Sf. Mahramă)
Bogdan Popa (Piscu, Ilfov), aurărie (candelă)

Am realizat un reportaj fotografic, în cea de-a patra zi a simpozionului, care arată stadiul aproape de finalizare a acestui efort al lucrului în echipă, impregnat de măiestrie, evlavie și conlucrare a Duhului Sfânt. Indubitabil, fără o prezență vie a lui Dumnezeu într-o astfel de lucrare realizată în doar cîteva zile, se putea. Admirația mea se îndreaptă spre fiecare dintre cei implicați.

Imagini-7064.JPG

Imagini-7060.JPG

Imagini-7039.JPG

Imagini-7054.JPG

Imagini-7045.JPG

Imagini-7076.JPG

Imagini-7051.JPG

Imagini-7061.JPG

Imagini-7065.JPG

Imagini-7059.JPG

Imagini-7062.JPG

Imagini-7067.JPG

Moara-lui-Assan-7043.JPG

foto>  © vladimir bulat, 2014/


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
4 novembre 2014 2 04 /11 /novembre /2014 10:49

Numele acestui compozitor italian, poet, schimnic şi inovator, Giacinto Scelsi (1905-1988) mi-a apărut în faţă dintr-o pură întîmplare. Căutam autori care au marcat destinul muzicii de după al doilea război mondial, şi în rîndul acestora, alături de Olivier Messiaen, John Cage, Arvo Part, Gyorgy Kurtag, Morton Feldman, Luigi Nona, Benjamin Britten etc., era şi cel al lui Giacinto Scelsi. Dar cumva mai de-o parte! Ca un caz izolat, din toate punctele de vedere.

Giacinto_e_Isabella_CR_Fondazione_Isabella_Scelsi.jpgGiacinto Scelsi provine dintr-o veche familie aristocratică, numele său complet este Giacinto Scelsi D'Ayala Valva, şi e născut în castelul familiei, unde a şi primit o edicaţie aleasă, burgheză în cel mai înalt grad. A fost căsătorit cu Dorothy Kate Ramsden, rudă cu Regina Angliei, iar nunta lor s-a consumat la Palatul Buckingham! În acea perioadă de dinaintea celui de-al II-lea război mondial era prieten cu marii avangardişti ai secolului, iar după marea conflagraţie a locuit o vreme în Elveţia, timpîn care soţia lui s-a întors în Marea Britanie, şi nu s-au mai văzut niciodată. Din anii'50 s-a mutat într-o locuinţă minusculă la Roma, în care astăzi este casă-muzeu (Via di San Teodoro, 8), administrată de Fundazione Isabella Scelsi, sora artistului. Din fereastra locuinţei se vede Palatinul roman...

A fost o personalitate atipică, prezentarea unei vieţi de acest fel riscă să banalizeze o complexitate dincolo de clişee, tipaje, idioame. Poate nu e întîmplător că în prolifica sa operă se regăseşte o compoziţie intitulată NATURA RENOVATUR (1967), editată pe CD de casa ECM. O lucrare complexă, micropoliritmică, în care 11 instrumente cu coarde reconstituie parcă suprapunerile de celule, de intervaluri şi infinitezimale divizări ritmice, spre a se ajunge la un efect de metamorfoză absolută, de erupţie şi finală primenire. Izolat complet, compozitorul meditează pe de o parte la funcţia muzicii în viaţa omului, iar pe de alta, doreşte o transformare compeltă a acesteia, eliberarea ei din idiomul tradiţional, politonal.

Personalitatea care a contribuit în chip esenţial la promovarea muzicii "disonante" a lui Giacinto Scelsi este violoncelista Frances-Maria Uitti, care a şi lucrat alături de compozitor din 1975, cînd s-au cunoscut la Roma, şi pînă la moartea celui din urmă. Celebra trilogie The three ages of Man for violoncello, este rodul colaborării celor doi, şi a apărut pe discul deja amintit, în anul 2006. Mai bine de douăzeci de ani Giacinto Scelsi nu a interacţionat cu mediul muzical, stătea zăvorît, restras, în meditaţie şi căutare a unor lumi dispărute sau ascunse. În perioada 1960-1969 apar o serie de compoziţii inspirate de spaţiul latino-american, cum este bunăoară compoziţia Uaxuctum (1966), sau misterioasa compoziţie Xnoybis (1965), şi lista este lungă.

scelsic-Foto-Archivio-Fondazione-Isabella-Scelsi.jpgScelsi a lăsat un repertoriu bogat de lucrări, bogat prin tematici, instrumentaţie şi registru tonal. Unele compoziţii se mai interpretează, altele au rămas doar ca material pentru istoria muzicii contemporane. Ce este foarte important de reţinut, este contribuţia acestui "insurgent" de a lăsa o operă total atipică, experimentalistă, non-contextuală. Trebuie să ne imaginăm că întreaga sa creaţie, care este desigur proiecţia unei frămîntări lăuntrice lacerante, nu a fost gustată de marele public, de rafinata societate. Este un mod de a împinge cît mai în adînc nivelul de înţelegere a mecanismelor aperceptive, cognitive, a funcţiilor sunetului în general. Tocmai pentru că era o personalitate complexă, Scelsi a lăsat un număr de patru volume de poezie, scrisă în limba franceză. Unele scrieri ale lui Giacinto Scelsi au fost editate recent la editura Actes Sud, care e specializată pe "literatura de nişă", marginală, experimentală. Prin urmare, versurile albe ale autorului şi-au găsit locul ideal în laboratorul acestei edituri. Memoriile sale au apărut tot acolo, în 2009. Autorul a lăsat prin testament această rugăminte, ca gîndurile să fie editate de-abia după două decenii de la moartea sa.

Mi se pare că va veni vremea, cînd numele lui Scelsi va fi mai prezent în repertoriile muzicienilor de muzică actuală, la fel de frecvent, cum altădată John Cage a hrănit spiritele, curiozitate şi imaginaţia multora de-a lungul deceniilor cuprinse între 1970-1990. Cage şi-a gustat gloria încă în viaţă fiind. Cel mai probabil, recunoaşterea lui Giacinto Scelsi va fi postumă! Istoria culturii europene nu a putea trece prea uşor peste numele & opera lui, de natură quasi-mistică. Pentru că a fost un mare inovator, dar şi un inegalabil visător... 

 

În fotografie: Isabella şi Giacinto Scelsi © Foto Archivio Fondazione Isabella Scelsi.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
31 octobre 2014 5 31 /10 /octobre /2014 05:50

Ieri, l'Académie française a oferit noul său premiu literar pentru 2014 unui tînăr, unui nume nou în literele franceze - Adrien Bosc. Acesta a editat recent, la editura Stock, romanul său de debut, Constellation. Scrierea este o investigație literară asupra ”infimelor cauzalități”, care au dus la prăbușirea, în arhipelagul Açores, a avionului de pe cursa Paris - NY, petrecută în noaptea de 27 spre 28 octombrie a anului 1949.

Se spune, că romanul se sitează la jumătatea drumului dintre literatură și jurnalism. Sunt 65 de ani de atunci, de cînd s-a prăbușit avionul francez. Ceea ce se credea un fapt divers, o catastrofă deja uitată, a devenit prin acest erfort al junelui scriitor, un subiect de analiză, rememorare, interpretare numerologică etc. Atunci au pierit 49 de persoane, printre care era și violonista Ginette Neveu (1919-1949), care călătorea împreună cu fratele său. Aceasta a fost, printre altele, și discipola lui George Enescu. Se anunța un mare viitor pentru această muziciană, dar catastrofa petrecută înainte ca aceasta să fi împlinit 30 de ani, i-a curmat parcursul. Împreună cu ea a murit și o vioară Stradivarius. Romanul lui Bosc o smulge uitării pe Neveu, invitînd la o discuție despre destin, talent, biografie, meserie și vocație.

Pasagerii acestei curse erau dintre cei mai diferiți: un pictor, un avocat, un industriaș, cîțiva păstori basci, un importator turc și un exportator american...Bosc reconstituie biografia fiecăruia în parte. I-a răpit banalei amnezii, și i-a proiectat în istorie. Funcția literaturii este să scrie și file de istorie mare. Nu e doar fieful istoricilor, a politicienilor, a propagandiștilor etc.! Scriitorul are și el această ”prerogativă”.

Iar Bosc și-a asumat-o chiar de la început.

constellation--adrien-bosc.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
30 octobre 2014 4 30 /10 /octobre /2014 09:26

Marele inovator J. M. W. Turner (1775-1851), care trăieşte acum un nou triumf, a fost vizitat la un moment dat în galeria sa dinQueen Anna Street de către Monro of Novar, care-i propusese să cumpere tot ce era expus acolo! Excentricul artist ar fi răspuns: "No! I won't, I can't . . . besides, I can't be bothered. Good evening."

Artistul Turner este o personalitate iconică a culturii britanice, iar Turner Prize, care se acordă din anul 1984, este una dintre distincţiile publice cele mai controversate ale artei contemporane. 

Ne place sau nu, dar premiul Turner este într-o oarecare măsură o veritabilă "hîrtie de turnesol" a domeniului vizual actual, în materie de pictură, sculptură, artă video şi design. Or, ambiţiile tuturor, care-şi doresc o poziţionare pe valul actualităţii, se îndreaptă spre Londra...spre ce "fierbe" şi "brodeşte" acolo.

De acolo ne vine şi filmul Mr. Turner, scris şi regizat de septuagenarul Mike Leigh, care cred că şi-a turnat acum filmul vieţii, poate chiar cel din urmă!

Pot spune cu mîna pe inimă că e cel maiimpresionant şi veridic film despre un artist, pe care l-am văzut pînă acum. Regizorul Mike Leigh şi-a propus să fie un ins sincer, debordant de sincer şi de obiectiv. Asta face ca cele două ore şi jumătate să nu ţi se pară o corvoadă, ci chiar să fie o imensă plăcere, că ai făcut parte din reconstituirea acelui univers al unei lumi în plină mişcare şi transformare (apariţia căilor ferate, ascensiunea fotografiei, profunde mutaţii ale conştiinţei moderne etc.). Plus de asta, pe lîngă Turner se perindă mari personalităţi ale culturii vizuale britanice ale vremii: John Constable, Benjamin Haydon, John Ruskin, Clarkson Stanfield, David Roberts, Henry William Pickersgill,  şi lista ar putea fi expandată...

La un moment dat apare culpul monarhic, Queen Victoria şi Prince Albert, care navighează prin marea de tablouri cu multiple şi cel mai adesea ridicole scene de gen, în faţa cărora se entuziasmează, ca înaintea celor semnate de Turner să facă mutre nemulţimite, îngreţoşate de-a binelea...Regizorul îl plasează pe pictor în poziţia de a afla despre atitudinea zeflemitoare a familiei regale, astfel că un contrast între gustul şi estetica împărtăşite de augusta pereche şi a anturajului acesteia şi arta lui Turner - să capete dimensiuni ireconciliabile, fără a însemna că e vorba despre o speculaţie istorică. Chiar deloc. Arta lui Turner a marcat cu adevărat un prag, o graniţă, în modul în care receptarea publică s-a coagulat sau s-a disipat în jurul acesteia. Altfel spus, Turner a anulat pictura, în timp ce pînă la el pictura era suverană, un vehicul al unei ferme poziţionări publice şi sociale. Turner nu a făcut din arta sa un mijloc de profit, dimpotrivă. El trăia prin artă, şi prin libertatea de a se exprima plastic, în desen, pictură, meditaţie asupra impactului luminii asupra lumii, obiectelor, oamenilor. Din film vedem că a avut parte numai de oameni devotaţi, care i-au suportat şi transgresat nazurile, umorile, bolile, toanele, ciudăţeniile, poate chiar lipsa de emotivitate, de compasiune etc. Cei din anturajul lui l-au protejat şi au crezut în menirea sa. Vedem un Turner cu nişte repere paradoxale, bunăoară l-a apărat pe înaintaşul său, Claude Lorrain, în timpul unei filipici la care era supus de tînărul şi preţiosul John Ruskin. Acesta din urmă susţinea că Lorrain este datat, un om al epocii sale, care a lăsat o pictură uscată, fadă şi precaută. Ruskin persifla pe seama faptului că strămoşul picturii engleze se temea să picteze mai mult decît malurile şi coastele Imperiului...Prin asta vedea o slăbiciune. Şi îl îngăduia pe Turner, care înfrunta stihiile, topea în pînzele sale tot tumultul mărilor, a turbulenţelor acvatice, a luminii, aburilor, ceţii etc. Se ştie, bunăoară, cum deja bătrînul artist a rugat să fie legat de catargul unei nave, ca să vadă şi să simtă cum ambarcaţiunea înfruntă stihia, valurile uriaşe, soarele copleşit de nori şi de vînt. Turner i-a replicat temerarului Ruskin, că Lorrain a fost un geniu, care ştia exact ce face, şi care deosebea o "friptură de miel, de una de viţel"... În 1846 acelaşi Ruskin scria, că pictura lui Turner este un indicative of mental disease”. 

Snowstorm_J.M.W.-Turner--Tate.jpg 

Snowstorm, 1842, Tate Gallery, London

Este una dintre lucrările sale cele mai cunoscute, în care gradul se abstractizare atinge cote nemaiîntîlnite în istoria artei. Este printre piesele care pot fi responsabile pentru tot ce a urmat peste cîteva decenii, culminînd cu impresionismul, post-impresionismul, pînă la abstracţia lirică din cultura americană. Cam asta-şi propune şi o expoziţie recent deschisă la Tate Britain, intitulată Late Turner: Painting Set Free

Filmul Mr. Turner este despre un artist în declin, prolific, paradoxal, ex-centric, a cărui operă nu a făcut parte din "pluton", nici nu a putut fi definită cu claritate nici în epocă, nici după dispariţia sa. Doar posteritatea, după o mutaţie profundă a conştiinţei europene, urmare a dezintegrării cîtorva imperii (Otoman, Ţarist, Habsburgic), şi a primului război mondial, l-a redescoperit pe Turner, proclamîndu-l un precursor, un proto-părinte al avangardelor de orice fel; iar pe de altă parte, regizorul însuşi se interpune ca un alter ego al modelului Turner...

Cuvintele din titlul îi aparţin lui J.M.W. Turner, le-a pronunţat pe patul de moarte, fiind ultimul lui gînd. O convingere de dragul căreia a trăit, creat, visat, iubit.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
29 octobre 2014 3 29 /10 /octobre /2014 08:15

s-a afirmat că ninsoarea de sîmbătă/duminică a fost cea mai timpurie din ultimul pătrar de secol...În general, statisticile mă lasă rece, nu însă și admirația pentru frumusețe! Aceasta este constantă, provocatoare. Iar primii fulgi, și apoi cea dintîi zăpadă a anului - țin pentru mine de ceva mitic, irepetabil. Am surprins cîteva aspecte ale întîlnirii noastre, și a naturii încă tomnatece, cu albul căzut din cer...

Imagini-6891.JPG

Imagini-6904.JPG

Imagini-6910.JPG

Imagini-6893.JPG

Imagini-6899.JPG 

Imagini-6909.JPG

Imagini-6898.JPG

Imagini-6896.JPG

foto>  © vladimir bulat, 25-26 octombrie, 2014

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
25 octobre 2014 6 25 /10 /octobre /2014 03:32

La moartea harismaticului ziarist american Benjamin C. Bradlee s-a amintit de tărăşenia cu Janet Cooke (Janet Cooke affair), care a primit Premiul Pulitzer, în 1981, pentru un reportaj imaginar, publicat în Washignton Post, apoi redacţia a trebuit să-l returneze, întrucît s-a demonstrat că relatarea ziaristei despre un narcoman de 8 ani ("Jimmy's World"), s-a pomenit un fals intelectual! Acesta nu a existat niciodată, dar autoarea a motivat, apoi, decizia sa de a scrie un astfel de material prin faptul că "a pierdut două luni în căutarea unui astfel de personaj"! Desigur, premiul s-a înmînat apoi unei alte ziariste(Teresa Carpenter ), iar jurnalista de la Washignton Post a trebuit să demisioneze, devenind un personaj al unui lung scandal de presă. De ce mi-am amintit de asta? Pentru că în toiul acestui scandal mediatic, foştii angajatori ai ziaristei Janet Cooke, de la publicaţia The Blade, au adus în prim-plan faptul că nici cu diplomele universitare ale acesteia nu erau cu totul în ordine...

Controversial-Newspaper-Scandals-1.jpg

Altfel spus, presa se confrunta cu un caz flagrant de mistificare, şi semăna neîncredere, aducînd astfel în spaţiul public lucruri neadevărate, imaginare, fabricate de o minte instabilă, care ţineau de un domeniu al psihiatriei clasice, denumite de Karl Ludwig Kahlbaum, confabulaţie. Bref, într-un spaţiu al informaţiei pure şi al credibilităţii îndelung cultivate, în care era angajată atunci presa, o astfel de deviere, desigur, devenise un caz cu largi ecouri. Nu întîmplător, redactorul şef al publicaţiei, Benjamin C. Bradlee, a numit-o pe Cooke: ''pathological liar".

 

Problema care se pune acum foarte acut aceasta este: cum un caz izolat, cîndva, a putut deveni în timp o normă pentru aproape întreaga presă din lume? Cînd s-a produs această nefericită mutaţie, profundă, şi în folosul cui funcţionează, ca o normă?

 

Iar în România contemporană falsul, tupeul, minciuna şi incompetenţa, dar şi giumbuşlucurile - sunt "standardele" propulsării la cel mai înalt nivel, pînă-n vîrful (acuţit) al piramidei politice. Cu puţin noroc, poţi ajunge chiar şi preşedinte!

 

E limpede că trăim într-o lume devenită confabulatorie.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
24 octobre 2014 5 24 /10 /octobre /2014 05:27

Lumea muzicală a Nordului mă fascinează demult! Este un invers al spaţiilor întinse, aerisite, cu perspective ample, cu o răcoare umedă cam permanent, de-a lungul întregului an. Cu ape multe, nesfîrşite parcă, cu munţi care se răstoarnă în ele, cu o civilizaţie parcă desprinsă din altă lume, decît cea a Europei...

 

De fapt, la originea acestei fascinaţii stă în chip clar muzica lui Jan Garbarek, pe care l-am descoperit  prin 1998; dacă-mi amintesc bine, era albumul Visible World. Mi-am dat seama că anume saxofonul e instrumentul care comunică cel mai bine magnetismul spaţiilor scandinave. Acesta face vădită şi auzibilă starea de melancolie, cenuşie şi visătoare a întregii peninsule. Garbarek m-a învăţat să simt acest univers, să-l înţeleg mai bine pe Knut Hamsun, cu opţiunile sale ideologice, politice, cu gustul său estetic...De fapt, cea mai lămuritoare şi amplă analiză - cel puţin pentru mine - a întreprins-o profesorul Michael Tucker, în eseul său Deep Song (EastNote, University of Hull Press,‎ 1999), în care întreaga operă muzicală a lui Garbarek este analizată prin pespectiva culturii tradiţionale scandinave, a rădăcinilor ei ancestrale, dar şi prin prisma resurselor culte: literare, vizuale, estetice, poetice...

 

Ei bine, vine puternic din spatele lui Garbarek un tînăr care nu se mai mulţumeşte să scoată tot ce este mai bun din multitudinea de saxofoane existente, ci îşi pune şi vocea la lucru. Are un registru de soprană, care întregeşte o personalitate muzicală complexă, cu mari disponibilităţi şi un spirit experimental practic nelimitat. Vorbim aici despre Håkon Kornstad (cu exact trei decenii mai tînăr decît Garbarek!). Are un număr mare şi importante colaborări în lumea scandinavă, un maldăr de albume, dar şi un debut recent la ECM, alături de pianistul Ketil Bjørnstad, compatriotul său, într-un proiect dedicat marelui poet britanic, din era barocului, John Donne.

 

Ce ar mai fi de spus despre Håkon Kornstad? Că trebuie ascultat pe viu! Şi acest lucru va fi cu putinţă, în 22 noiembrie, la GreenHours, în inima Bucureştiului, la ora 20. Un solo, în care va apărea într-o dublă ipostază, de muzician şi cîntăreţ de operă (plus mult echipament adiţional).

 

Pînă atunci însă, să ascultăm cîteva bijuterii din creaţia sa.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
23 octobre 2014 4 23 /10 /octobre /2014 05:23

UTAG = Uniunea Teritorial-autonomă Găgăuzia sau Gagauzya.

 

ESTE un spaţiu geografic amplasat în sud-estul Basarabiei istorice. Acum este în componenţa Republicii Moldova, desprinsă formal de puterea de la Chişinău, pentru a se administra individual, cum se pricep mai bine găgăuzii. Au propriul "parlament", şi un başkan - lider politic şi administrativ. La turci başkan înseamnă primar. Găgăuzia este un spaţiu cu populaţie relativ compact găgăuză, dar sunt acolo şi moldoveni, bulgari, ucraineni ruşi ş.a.

 

Teritoriul este mărginit de Ucraina şi Moldova. Prin urmare, simpatiile lor, a găgăuzilor sunt incerte. Căci Rusia e statul care-i atrage, pe de o parte, şi Turcia, care oferă burse tinerilor, iar acest fapt poate să însemne şi o infuzie de islamizare, în condiţiile în care găgăuzii deşi sunt un popor turcic prin tradiţie, aici, în Basarabia au îmbrăţişat creştinismul răsăritean!

 

Acum fost cu foarte mulţi ani în urmă la Comrat - capitala oficială a enclavei etnice găgăuze. Eram prea fraged ca să fiu atunci atent la detalii şi specificităţi, dar îmi amintesc că oamenii de acolo vorbeau o limbă ciudată. Cineva din familia noastră - devenită prin alianţă - vorbeşte această limbă, fiind din satul Sadîc, vcare acum nici nu e în UTAG (circa 17 km. est de Comrat; pe atunci acolo se schimba autobuzul!). Nu am mai fost acolo de un sfert de veac. De aceea m-am bucurat nespus de reportajul fotografic al lui Petruţ Călinescu, care întregeşte imaginea unei lumi deloc schimbate de atunci. Dimpotrivă. Pare că acolo timpul s-a oprit în loc. Nu se urneşte, pentru că oamenii nu au un scop, un ţel, un program, şi nicio perpectivă viabilă!

 

Doar propagandă, manipulare, stagnare, diversiune...sărăcie.

 

E de remarcat, că această zonă este un minunat terroir pentru viţa de vie, unde se cultivă soiuri alese, dar vinificarea lasă încă mult de dorit. Totuşi, e de amintit de podgoriile de la Etulia, Başcalia, Farapontievca, Tomai ş.a. Poate că în viitor acesta va un domeniu din care va putea supravieţui onorabil populaţia din regiune?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
22 octobre 2014 3 22 /10 /octobre /2014 00:09

Un țipăt al inimii, o frisonantă analiză, o radiografiere a unui personaj pe care numai o minune îl mai poate scoate din cărți!

Un text pe care chiar mi-aș fi DORIT să-l scriu, dar este deja scris și semnat de Gabriel Liiceanu. Mi-l asum în întregime.

 

Aș schimba însă titlul: “Lăsați-ne în pacea noastră, domnule Ponta!!!”

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article