Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

10 octobre 2014 5 10 /10 /octobre /2014 15:18

Un proiect de artă comunitară, pe care sunt convins că e nevoie să-l vadă cît mai mulţi!

Mulţumesc, Dilmana Yordanova, mulţumesc, Mihaela Kavdanska! 

unnamed.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
9 octobre 2014 4 09 /10 /octobre /2014 13:15

Patrick-Modiano.-Foto-de-Daniel-Mordzinski.jpg

Premiantul NOBEL-ului din acest an este francezul PATRICK MODIANO. Este al 15-lea pentru Franţa!

Motivaţia Comitetului Nobel: "for the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation".

Cărţi apărute în limba română:

Bulevardele de centură, Univers, 1975 / Gallimard, 1972;

Strada dughenelor întunecate, Univers, 1981 / Gallimard, 1978; în acest an scriitorului i s-a conferit Premiul Goncourt;

Scutit de pedeapsă, Minerva, 1994 / Le Seuil, 1988; 

Călătorie de nuntă. Fotograful, Univers, 1996 / Gallimard, 1990;

Duminici de august, Echinox, Cluj-Napoca, 2000 / Gallimard, 1986;

Micuţa Bijou, Humanitas, 2003 / Gallimard, 2001;

Dora Bruder, RAO, 2006 / Gallimard, 1997;

În cafeneaua tinereţii pierdute, ART, 2012 / Gallimard, 2007.

 

Foto: Daniel Mordzinski.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
8 octobre 2014 3 08 /10 /octobre /2014 10:03

AJUNS la o vîrstă la care-ţi doreşti un real dialog profesional, matur şi competent, mă conving pe zi ce trece că un astfel de dialog este aproape imposibil! Priveşti în jurul tău, şi vezi chipuri zăpăcite, grăbite şi apatice. Constaţi că aproape nimănui nu-i pasă de tine, că ai o problemă, că doreşti să afle nişte răspunsuri dintr-un anume domeniu, că îţi pasă de locul, dar şi de profesia pe care o exerciţi. Încerci să mergi drept, dar constaţi că gîtul ţi se lasă între umeri, iar mintea e tot mai abătută. Cu două decenii în urmă mai întîlneai persoane pasionate, dornice de cunoaştere, setoase şi avide de a-ţi împărtăşi ce au mai cetit, ce au mai scris, sau asupra cărui lucru au meditat, l-au întors pe toate părţile; mai mult, în amurgul URSS-ului lumea cetea enorm, şi acest lucru îi salva de penibilul unei existenţe cenuşii, anoste, periculoase şi lipsite de orizont! Se refugiau în lectură, în lumea ficţiunii, în visurile altora. Astfel, lumea comunica, supravieţuia prin puterea cuvîntului, prin energiile emise de idei, prin convingerea unei încrederi reciproce într-o lume mai bună. Pe acest fundal, lumea profesioniştilor era una respectată, eficientă şi mijlocitoare între stat şi cetăţeni.

Cum stăm astăzi, în România anului 2014? Termenul de reprofesionalizare a fost lansat, după cîte se pare prin volumul România după criză.Reprofesionalizarea, editat de Institutul de Proiecte pentru inovaţie şi Dezvoltare - IPID, iar coordonatorii volumului: Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, editura Compania, Bucureşti, 2010.

Volumul are autori de primă mînă, care şi-au propus, fiecare pe domeniul său de competenţă, să arate şi să demonstreze posibile căi de readucere a României pe calea unei evoluţii normale, competitive, echitabile, demne, sănătoase şi debarasate de obedienţa în care a fost aruncată după prăbuşirea comunismului, adică după 1989. Reiese din cuprinsul cărţii că România, deşi este o ţară cu potenţial spectaculos şi cu resurse naturale uriaşe - duce o existenţă mediocră, subnutrită şi deşertată de orice demnitate, specifică ţărilor cu grade ridicate a protecţiei sociale, cu producţie exportabilă şi sisteme de învăţămînt şi cercetare performante.

Una din vocile cele mai pregnante şi elegante ale IPID este Călin Georgescu, care proiectează destinul viitor al României pe o axă a prosperităţii şi demnităţii recăpătate. În 18 septebrie 2014 acesta a ţinut o fulminantă conferinţă la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, care poate fi ascultată şi văzută aici. Există cîteva linii de forţă pe care vorbitorul le reia în faţa publicului, expunînd într-o formă mai concisă concluziile din volumul evocat mai sus.

Ideea principală este: în ce fel este pregătită România pentru momentul anului 2020, cînd lumea globală se va confrunta cu o criză a hranei şi a apei. Ce resurse are această ţară, şi ce rol poate juca în această ecuaţie, care va defini incapacitatea acestei lumi de a-şi hrăni cetăţenii? România posedă un sol minunat, fertil şi îngrăşat, stratul acestuia de 25 de centimetri este capabil să susţină o agricultură eficientă şi abundentă. O agricultură pe care nu o poate concura cam nimeni din spaţiul Europei actuale. În realitate, prin puzderia de supermarkete, în România se comercializează fructe şi legume de import (importul este de 80%), despre care se pot spune că ne folosesc doar în proporţie de 25 %, pentru că restul e alocat medicinei...cu alte cuvinte, trăind într-o ţară cu potenţial BIO, preferăm să servim cetăţenilor ei produse total nesănătoase, stimulate chimic, chiar dacă arătoase. Cumpărăm doar imaginea lucrurilor! Explicabil - într-o ţară a consumului deşănţat, cu guvernanţi iresponsabili, corupţi şi clientelari. Ţara de fapt, nici nu există pentru aceştia decît în măsura în care reprezintă un canal de scurgere a supraproducţiei deversate aici din întreaga lume. Ce se întîmplă cu micul întreprinzător? Cu cele peste 3,5 mln. de gospodării ţărăneşti? Răspunsul lui Georgescu e acesta: "practică o agricultură de subzistenţă sau semisubzistenţă pe suprafeţe mai mici de 5 hectare, iar în aglomerările urbane se extind zonele de sărăcie extremă..." (op.cit., pag.20). Problema care se pune este de a depăşi această stare de lucruri prin reprofesionalizarea ţării, prin redefinirea interesului naţional, care trebuie să prevaleze peste cel internaţional. Nu se poate mîndri în exterior nicio ţară, care la ea acasă este redusă la mizerie, la neîncredere în instituţiile statului, şi care este scindată social. Există în interiorul aceleiaşi cărţi o frază care mie îmi este foarte dragă, pentru că defineşte în chip strălucit starea de lucruri în sistemul politic şi profesional: "Am început să ne obişnuim cu gândul - ba chiar ni se pare firesc - ca orice schimbare de majoritate parlamentară sau formulă guvernamentală să fie însoţită de un val de destituiri şi numiri în funcţii de excuţie după criterii după criterii care arareori au de-a face cu profesionismul autentic. Aspiraţia perfect legitimă la promovare profesională este astfel minată de realizarea insidioasă a faptului că excelenţa în profesie nu este suficientă şi trebuie dublată (iar în multe cazuri înlocuită) de bizuirea pe un "spate politic". Ideea că obedienţa este mai bine răsplătită decât competenţa în proiectarea carierei descurajează ambiţia talentelor reale de a se angaja activ în slujirea comunităţii, inclusiv în administraţia publică (- subl. noastră, v.b.). Aroganţa ignoranţei oferă un teren fertil pentru propagarea fenomenului de corupţie, nemijlocit legat de lipsa unor reguli sau proceduri precise şi de carenţe de pregătire profesională a celor chemaţi să vegheze la respectarea lor" (Călin Georgescu, IBIDEM, pag. 246-247).

Sunt ferm convins că nu asta este România visată de Eminescu şi paşoptişti, nu asta este România făurită de generaţia unionistă de la 1918, şi toată epoca interbelică, în care România exista ca stat, cu instituţii, cu autoritate, cu oameni strălicit pregătiţi, iubitori de neam şi limbă! Cei de azi nu merită nici să le pronunţe numele, căci nu sunt demni de faptele înaintaşilor. Cei care cheamă azi poporul la scrutin, fac  parte, intuiesc, dintre cei al căror genom uman este serios pervertit, diluat...Au redus ţara pe nume România la statutul de sclavagism, iar pe cetăţenii său - la rangul de consumatori-robi.

Motivaţia: România - este cel mai coerent şi îndîrjit proiect civic, lansat recent pentru redobîndirea valorilor autentice ale românilor (familia, biserica, neamul, limba, tradiţia). Interesant este că site-ul acestui proiect nu este accesibil de cîteva zile...probabil, că cei vizaţi de acest proiect preferă să blocheze accesul românilor la aceste adevăruri. Personal, am apucat să semnez adeziunea. 

Dar eu sunt încrezător, că poporul român va alege partea bună, adevărată, cea care-l reprezintă, va şti să deosebească grîul de neghină, iar lucrarea asta nu mai poate fi nicidecum amînată, blocată sau sabotată!

 

P.S. Chimistul german, de origine română, Stefan W.Hell (n. 1962), este cîştigătorul premiului Nobel pentru chimie, pentru anul 2014.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 octobre 2014 1 06 /10 /octobre /2014 12:38

Peste exact 3 zile, în amiaza zilei de 9 octombrie, vom fi informaţi şi vom şti cine este laureatul premiului Nobel pentru literatură din acest an!

De regulă nu urmăresc chestiunea pariurilor, dar observ că lumea apuseană este angrenată serios în acest fenomen al predicţiei. Unii cîştigă de pe seama unei astfel de pasiuni. Alţii - sunt simpli aventurieri. 

Anul acesta avem nume foarte diferite pe lista celor care figurează la pariuri. În rîndul lor se regăsesc, printre alţii: Haruki Murakami, John le Carré, Patrick Modiano, Bob Dylan, Ngugi wa Thiong'o, Umberto Eco, Assia Djebar; în afară de Murakami, parcă, toţi ceilalţi sunt octagenari, dar nici el nu este prea tînăr, este născut în 1949. Se pare că Nobelul îmbătrîneşte simţitor! Alice Monro, care a cîştigat anul trecut acest premiu, avea 82 de ani. Atunci, eram suprins de alegerea făcută de comitetul de la Stockholm, cum voi fi cu siguranţă suprins şi în acest an! Pe acest fundal îmi dau seama, că literatura acestei lumi este atît de departe de lumea noastră, de lista noastră de lecturi, de ceea ce ştim cu adevărat despre fenomenele literare; de fapt, mă refer la mine...cel care-şi rezervă în fiecare an plăcerea de a se mira, de a descoperi, şi de a mi se confirma justeţea celor spuse în fraza anterioră. 

Să avem răbdare, să vedem ce autor va augmenta caleidoscopul literar al Premiului Nobel. 

Ngugi-wa-Thiong-o.jpg

În imagine: scriitorul kenyan Ngugi wa Thiong'o (n. 1938). Nu există nicio scriere a acestui autor prolific tradusă în limba română. Deocamdată.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
4 octobre 2014 6 04 /10 /octobre /2014 07:28

Americanii au marcat prima venire a lui Brâncuşi la NY printr-o expoziţie la galeria Paul Kasmin. Este mai bine de un veac de atunci! Şi e aproape un an de la acea expoziţie ( 7 noiembrie- 11 ianuarie 2014). 

Cine a avut norocul să o vadă - se poate considera împlinit şi fericit, că a văzut perfecţiunea prin artă, şi perfecţiunea artei. Erau doar 5 piese din bronz, dar erau chiar cele esenţiale. Putem să le vedem aici, filmate. 

Tot atunci a fost editată cartea Brancusi New York, 1913-2013, semnată de Assouline, scoasă sub egida aceeaşi galerii. Sunt sigur că şi publicaţia e o adevărată operă de artă. Dar de o altă dimensiune decît opera lui Brâncuşi, se înţelege...

Aici, o minimă biografie a artistului român, alcătuită de galeria Paul Kasmin.

assouline_catalogue_cover4.jpg 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
3 octobre 2014 5 03 /10 /octobre /2014 11:10

Magnolia de la CotroceniUna dintre cele mai suprinzătoare lucrări din noua expoziţie a lui Ioan Iacob se numeşte Magnolia. Se întîmplă la Muzeul Naţional Cotroceni.

Acest artist - rezident la Düsseldorf - are darul nesecat de a servi mereu surprize, de a aduce cu fiecare expoziţie un suflu nou, idei tot mai limpezite, mai distilate. O parte din piesele prezente în acest proiect au figurat în expoziţia de la fundaţia Dignitas, din primăvara acestui an. Deja atunci o parte din Magnolii au figurat, dar piesa despre care doresc să vorbesc era încă în gestaţie. Mai exact, în artă, acest fenomen este denumit work-in-progress. Fundalurile acelea aparent neutre, cu o adîncime simulată, aveau o încărcătură misterioasă, absorbantă. Aveau puterea de a-l atrage pe spectator, înlăuntrul lor. Ceea ce, de pildă, era la Rothko o ieşire din tablou, o înaintare spre privitor, la Iacob picturile au puterea unui aspirator; este o forţă care te include. E un monolog care devine dialog, o necuvîntare ce devine prilej de interlocuţie plastică. Motivul magnoliilor este cel care fixează pe pînză misterul prezenţei. Care în lucrarea reprodusă aici atinge apogeul. Despre ce este vorba aici?

Asistăm la dezbaterea unei probleme fundamentale a picturii: cum reprezentăm nevăzutul, inefabilul. Avem în faţă un panou în care cerul ocupă o parte covîrşitoare a suprafeţei, un cer sumbru, catifelat, funebru, tenebros. În ţesătura lui distingem un chip fenimin, mai degrabă sugerat decît explicit, un chip care priveşte în sus, spre Dumnezeu. Întreaga tradiţie a creştinismului asociază cerul cu Dumnezeu, cu Creatorul. În contrast cu acest sistem de referinţă, teluricul, pămîntul pe care călcăm, este înlănţuit cu lumea căzută, păcătoasă, dar şi de locul unde pîlpîie speranţa, întreţinută de razele soarelui. A umbla în lumină semnifică aflarea pe calea cea bună, urcătoare, ziditoare. De aceea, mîna care ţine floarea de magnolie nu e nimic altceva decît mijlocul prin care facem fapta bună, vehicululul prin care ne remarcăm aşa cum suntem: prin atingere, mîngîiere, pipăire, efort, simţire...putem şi lovi cu ea, dar menirea noastră este de a ne folosi de mîini anume ca să creştem, nu să ne grăbim căderea! Magnolia, ca simbol - recent - al purităţii, confirmă pornirea spre bine a omului. Acel bine pe care suntem chemaţi să-l facem înainte să dispărem, să ne topim trupul în sînurile pămîntului. Desigur, sufletul nu moare. Dar e foarte important să avem grijă cu ce încîrcătură îl trimitem la întîlnirea cu cele veşnice. Ioan Iacob ne spune că pămîntul e, din fericire, mai mic, mai limitat decît cerul, iar linia orizontului nu e niciodată prea clară. În această ambiguitate avem imensul dar (ni s-a dat ca dar) de a alege. De a decide, de a deosebi spre ce anume mister ne îndreptăm: unul care se topeşte în lumină, în sînurile văzduhului, unde e şi împărăţia cea necuprinsă şi neînserată a cerurilor, ori alegem să rămînem captivii teluricului, a griurilor, a nopţii celei lipsite de speranţă. Pentru a atinge veşnicia ai nevoie de o magnolie.

Cu mai mulţi ani în urmă, mai exact în 2007, încheiam un text despre Ioan Iacob cu acest gînd: "pictorul trebuie să picteze, iar logoreea teoretică din jurul picturii, instaurată în era conceptualismului şi a post-modernismului, nu a făcut decît să ascundă în esenţă o neputinţă a pictorului, o criză cronicizată a dorinţei de a picta. Pictura ca pictură este, se pare, soluţia acestei incertitudini, iar Ioan Iacob a avut forţa de a şi-o însuşi temeinic şi ireversibil. Mi-aş dori un exil în pictura lui". Nu pot adăoga acestei idei nimic, în afara dorinţei încă şi mai arzătoare de a ajunge cu adevărat acolo. Şi cît mai grabnic!

Foto: © Adrian Ciprian Bârsan, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
1 octobre 2014 3 01 /10 /octobre /2014 06:54

Am scris recent despre călătoria de anul trecut la Mereni.  Un sat  din sudul-estul Chișinăului, unul oarecare, la prima vedere. Apoi, am înțeles că nu e tocmai așa. Pentru că este un sat cu un destin aparte. De aici au plecat, deportate în GULAG, peste 600 de suflete, din totalul de 2000, din cîte avea localitatea după război. Mi-e greu să mă gîndesc, cîți au fost secerați în al II-lea război mondial...

Memoria jertfelor politice a acestui sat va fi îmbălsămată de viitorul Muzeu în aer liber în memoria victimelor a represiunilor politice, unic în spațiul de dincolo de Prut. Este o inițiativă privată. Care să sperăm, va avea o evoluție pozitivă, și va produce un ecou maxim în societatea moldovenească. Se vorbește despre ceva similar, la Chișinău, dar afacerea s-a rătăcit deja în meanderele birocratice.

Dar pînă să avem o astfel de instituție (atît de necesară!) a memoriei, și a reamintirii permanente, trebuie să ne întrebăm: cum stăm noi, cei care au supraviețuit holocaustului comunist? Am dezrădăcinat oroarea comunistă din inimile, sufletele și mințile noastre? Ne-am desovietizat, așa cum era cazul să o fi făcut deja? S-a produs fenomenul lustrației în conștiința noastră? Pentru că nu putem, în opinia mea, să conservăm memoria celor pieriți în GULAG, fără să ne fi debarasat complet (sau măcar să fim pe cale de a o face) de fervoarea demonică indusă de acea societate, care a făcut posibilă și nașterea GULAG-ului.

Se spune că propaganda monumentală, despre care a perorat cîrmaciul V.I.Lenin, a avut un rol crucial în inducerea/inocularea ideilor comunismului în sufletele oamenilor. Indubitabil, așa a fost! Dar într-un fel a funcționat acest mecanism în anii 20-30 ai secolului trecut, și cu totul altfel zumzăia același motoraș în perioada de după 1970-80, cînd ceea ce s-a numit în istorie perioada de stagnare (1964-1982), a transformat întregul sistem comunist într-o imensă și imperturbabilă inerție. Ei bine, arta nu putea fi imună la astfel de fenomene. Aceasta s-a manifestat în multe feluri, iar studiile despre această perioadă abundă. Nu este subiectul acestor notițe absolut arbitrare. Ce mi se pare important de consemnat, e faptul că multe dintre operele de artă apărute în acest ev erau, majoritatea, inocente din punct de vedere ideologic, formal, politic și estetic. Se poate chiar observa un soi de recădere involuntară în rîpa populistă a ”artei pentru artă”, atît de hulită în perioada marilor bătălii ideologice din anii 30-50, cînd pentru neconcordanța cu principiile ”realismului socialist” fie făceai pușcărie, fie deveneai definitiv un paria. Un renegat. Nu prea exista cale de mijloc, decît dacă deveneai un artist înregimentat și erai înhămat la carul ideologiei socialiste. Dealtfel, maniheismul acelei epoci ne arată, că alte căi nici nu existau! Griul acelei epoci nu putea duce decît spre negru, cum s-au exprimat cîndva foarte plastic, demult, frații Strugațky.

Ei bine, acest ocol era cumva necesar pentru a arăta un caz concret, legat direct de satul amintit mai sus, Mereni. Anume la intrarea în satul acesta a apărut, cîndva în amurgul comunismului, un fel de monument despre nimic. Mai exact nu în satul propriu zis, ci la intrarea în sat, într-un loc din care acesta era vizibil, și invizibil în același timp. Puteai să-l remarci din goana mașinii, sau din tihna legănată a unei căruțe. Dar putea la fel bine să treci pe lîngă el fără să-l observi. Nu era deloc ofensiv vizual.

Imagini-7475.JPG

E vorba despre acea stelă din beton, cu un basorelief în meplat (altorelief) pe fiecare dintre cele două părți, care urca de pe un soclu placat gospodărește cu gresie de baie. Între timp, au apărut și alte elemente în peisajul natural, pe de o parte o troiță, fapt că populația din acest areal este creștină, iar pe de alta - o antenă de telefonie mobilă, dovadă că același popor este pe calea globalizării. Nimic special, nici ieșit din comun în această atitudine, de a-ți defini explicit contemporaneitatea! Ești creștin, dar și globalizat în același timp. Făcînd un zoom pe reprezentarea conservată pe acea stelă, vedem o imagine standardizată a epocii de stagnare, adică o imagine neangajată ideologic, simplă, pastorală. Pe ambele părți.

Imagini-7476.JPG

Astfel de fete tinere, cu struguri în mîini, îndreptați spre soare puteam vedea, cred, într-o puzderie de sate ale Moldovei socialiste. Erau comenzi sociale și surse de existență pentru artiștii vremii, fie că erau sculptori, monumentaliști sau pictori, graficieni sau ilustratori de carte. Societatea avea și conserva pur și simplu însemnele timpului. Acestea au supraviețuit primelor două decenii post-comuniste. Unele, nu toate. Acest monument, de la Mereni, a rezistat nealterat pînă de curînd, parcă uitat de oameni, de timp, de memoria colectivă. Dar se pare că nu a fost abandonat cu totul. Și-au amintit recent de el, și au decis că trebuie cosmetizat. Nu demolat, ci îmbunătățit. Readus în simțiri. Mai bine spus - actualizat! Avem, se pare, mania înnoirilor, a aducerii mai aproape, mai în fața ochilor. Ni se pare că ceea ce au lăsat cei din trecut nu este suficient de bun pentru noi, mutanții de astăzi. Nu are destule nuanțe. Un om învățat și fin, Alessandro Baricco, a relatat pe larg despre fenomenul barbariei contemporane, într-o carte pe care o recomand cu căldură celor care doresc să înțeleagă cîte ceva despre mutațiile care se produc în era imediatului pe care o trăim sau doar o traversăm. Cei de azi atacă lucrurile de demult, pentru că acestea le par prea fragile, prea neinteresante, prea insignifiante, prea... Astfel că ceea ce am văzut acum mai puțin de un an, astăzi este pervertit, convertit (probabil) la alte sensuri, printr-un gest pe care nu-l pot califica decît ca prostie pură. O parte a monumentului a fost îmbrăcată, prin urmare, în trei culori suprapuse, stridente, în fîșii egale ca dimensiuni.

Imagini-6408.JPG

Ce vrea să însemne asta? Ce semnificație anume poartă această împachetare cu panouri ușoare de plastic? Căci, dacă e vorba despre tricolorul statalității moldovenești recente, de ce aceste culori nu corespund cu acele culori, care au fost adoptate și formulate oficial? Dacă este o intervenție provizorie, cui aparține aceasta? Și în ultimă instanță, iar acest lucru l-am afirmat cu multă vreme în urmă, dacă cineva dorește să se răfuiască cu rămășițele comunismului, nu e oare mai adecvat să-și revadă întîi propria ancorare în realitate, precum și conștiința sinelui în raport cu acea epocă? Oare războindu-ne cu astfel de monumente, inocente în profunzimea lor, și nule ca sens, vom deveni mai atenți cu propria noastră identitate, naționalitate, curățindu-ne temeinic de molozul păgubos al moștenirii nefaste din trecut? Sincer, mă îndoiesc! Pentru că asta se întîmplă taman într-un areal împînzit de tancuri sovietice puse sus pe socluri, de țevi de tunuri orientate aiurea, dar cel mai adesea spre apus...Cum putem explica posterității acestor plaiuri că aceste detritusuri militare ne sunt încă necesare, iar fetele-adolescente din beton, pozînd în fața soarelui, și el din beton - sunt demne de a fi mutilate, profanate, ascunse, schimonosite, acoperite cu benzi colorate?

Imagini-6410.JPG

Poate că subiectul formulat aici pare hilar, inconsistent, lipsit de o anumită temeinicie. Posibil. Mie mi se pare însă, că el este profund simptomatic pentru o anumită așezare în care ne aflăm. Gîndim puțin, rapid, expeditiv, superficial, rece, sau deloc. Nu ne punem probleme prea grave, să nu ne doară capul, să nu ne tulburăm neuronii. Nu avem timp de meditații. În consecință, facem gesturi ilogice, raționamentele noastre sunt slabe, deciziile - adesea - radicale. Dar radicalismul acesta nu presupune nimic pozitiv și constructiv în locul a ceea ce demolăm, sau pretindem că schimbăm, îmbunătățim sau exorcizăm. Substituim o oroare prin alta, și perpetuăm ideologiile imunde ale barbariei din noi!

Închei abrupt: Ne-am desovietizat cu adevărat, așa cum era cazul să o fi făcut deja după aproape un sfert de secol de la dispariția URSS? Nu. Am schimbat unele icoane cu altele. Unele măști le-am înlocuit cu altele, și mai înspăimîntătoare.

foto>  © vladimir bulat, 2013, 2014.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
23 septembre 2014 2 23 /09 /septembre /2014 21:31

MUMOK Viena are o singură lucrare de Constantin BrâncușiLa Négresse blonde II, 1933. Este din bronz. Variante ale acestei lucrări de maturitate mai dețin: muzeul din Toledo (USA), muzeul de artă modernă din San Francisco, la Lehmbruck Museum din Duisburg, și mai sunt și variante în marmoră.

Lucrarea lui Brâncuși este de departe printre piesele cele mai impresionante ale actualei expoziții.

Imagini-6071.JPG

Mai sunt și alte lucrări de-a dreptul impresionante, una de Victor Brauner, La Sieste, 1962;

Imagini-6102.JPG 

sau una de Mihail Larionov (1881-1964), cu o lucrare intitulată, The smoker, din anii 20.

Imagini-6098.JPG

Dar inima mi-a rămas la perfecțiunea inseși, care este La Négresse blonde II, care se detașează net prin tot ce conține, prin tot ce afirmă, și emană. Mai ales că, ironie fericită a sorții, am și văzut alături de ea o tînără de culoare, care i-a conferit capodoperei brancușiene o și mai sclipitoare strălucire...

Imagini-6091.JPG

Chiar dacă sunt și alți corifei ai secolului XX sunt expuși la MUMOK, lucrarea asta ne arată cum un geniu se delimitează de oamenii dăruiți, talentatați și excepționali! Ce este copleșitor în această operă? În primul rînd ideea, simplitatea cu care aceasta a fost servită ochilor spectatorilor, alăturarea materialelor, piatră, mramoră, bronz. Epoca de piatră ”crește” pînă la era bronzului, în cel mai firesc mod cu putință, prin alăturare. Baza, soclul este în formă de cruce, apoi - descentrat - este așezat un cilindru, care înseumează împreună cu baza, aproape înălțimea bustului. Este o chestiune de calcul, de raporturi, de scală și proporții. La Brâncuși nimic nu este aleatoriu, accidental, dar nu e nici statistică pură. Se spune, că artistul ar fi întîlnit această negresă la Marceille, iar chipul ei i-a rămas în memorie.

Imagini-6078.JPG

Cine se nimerește la Viena, să nu rateze întîlnirea cu această minunată creație brancușiană, iar asta cu atît mai mult cu cît avem de înfruntat o perioada dintre cele mai crunte, pentru posteritatea românească a operei lui Brâncuși: scoaterea la mezat a uneia dintre ultimele piese care arată rădăcinile autohtoniste ale creației artistului, care a schimbat nu doar fața sculpturii moderne, ci și întreaga percepție a artei de după el. Nici nu dăm încă prea bine seama, ce compatriot am avut, și ce a dăruit acesta întregii omeniri! 

foto>  © vladimir bulat, 20 septembrie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
18 septembre 2014 4 18 /09 /septembre /2014 06:21

În data de 6 noiembrie 1927, pictorul Nicolae Tonitza îi acorda un interviu poetului Adrian Maniu, pentru revista ”RAMPA”, în care apăreau numeroase cronici plastice, convorbiri cu artiști, reproduceri alb-negru, după operele care apăreau în expoziții la acea vreme.

Am spicuit cîteva crîmpeie din acest interviu, pe care l-am transcris cu grijă și interes...cu pixul.

 

Ce imagine nu puteți uita?

O albă acuplare michelangeliană, între un țăran și o țărancî, pe verdele peliniu al unei pajiște bârlădene - în primăvară...Aveam pe vremea aceia vreo șease ani...

Debutul?

...Adevăratul debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, cînd am primit de la cucoană bătrînă, comanda să-i fac portretulș ”în doi”. Doamna îmi făgăduiese patru lei pentru această operă - și libertatea să-i ciupesc la discreție, din ”agudele” grădinii, tot timpul cât voi lucra. Am reușit, firește, să zugrăvesc o cucoană bătrână, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulțumită și m'a pus să-i corijez tabloul, după indicații tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subțire, cerceii mai lucioși - până când mă trezisem că pictasem o fetiță de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată - (avea peste 65 de ani) - și m'a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă și strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că sunt false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor...Ceea ce am putut, cu prisosință, verifica și mai târziu...

Care a fost marele dv. insuscces?

Acum trei ani, când colegul Maxy  m'a pârât publicamente că îmi comercializez munca...ceia ce a avut ca urmare deschiderea unei prăvălii rivale, de perpetuă concurență, în strada Câmpineanu...”.

pag. 1 și 2.

127_1_18.jpg

Nicolae Tonitza, Noapte bună!, u.c., 59, 5 / 49, 5 cm. [prima jumătate a anilor '20].

credit foto: Artmark

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
17 septembre 2014 3 17 /09 /septembre /2014 11:52

pictori-romani-in-Franta.jpg

În 2012 apărea la editura Noi media Print volumul lui Gabriel Badea-Păun, care avea menirea să bucure şi să îmbogăţească istoriografia de artă, întrucît se referea la prezenţa artiştilor români în Franţa de-a lungul unui întreg veac. Entuziast şi încrezător, am procurat acest ghid!

Am răsfoit cartea, am luat aminte la anumite nume mai puţin cunoscute, şi m-am dezumflat repede. Speranţa că acest volum - mult-aşteptat - poate oferi o importantă sursă de informaţie şi un documentar serios asupra celei mai numeroase diaspore artistice româneşti s-a spulberat...La o scrutare mai atentă, aparatul ştiinfiţic lasă mult de dorit, iar corpusul nominal este lacunar sub aspectul documentării. Doar cîteva exemple, furnizate în ordine alfabetică. Cîteva absenţe majore.

 

Pictorul Isaac Antcher, născut în 1899 la Peresecina, în Basarabia, a părăsit România Mare în 1920, stabilindu-se la Paris. Este absent din cartea comentată, deşi a avut o carieră artistică interesantă şi bogată, confirmată de bibliografia existentă (cf. Nadine Nieszawer, Marie Boyé, Paul Fogel, Peintres Juifs à Paris 1905-1939 Ecole de ParisEditons Denoel, 2000, pag. 51-53). A trăit mult, pînă în 1992, şi era cunoscut în mediile parisiene şi în cele internaţionale. Există şi o monografie dedicată artistului: Marc Pastellini, Antcher de la Russie a Paris (1899-1939), Paris, 1986.

Artista-scenografă Elena Barlo-Iacobovici (1905-1992), după studii la Chişinău, a studiat la Paris între 1932-1936, cu Edouard Mac Avoy şi la studioul de teatru de la Champs Elisee (cf. Petre Oprea, Expozanţi la Saloanele Oficiale, DCCPCNMB, Buc., 2004, vol. 1, pag. 17). Mai mult, autorul nu ne informează asupra datei morţii artistei, nici nu-şi dă seama că oraşul Jitomir, locul naşterii, nu este în Basarabia, ci în nord-estul Ucrainei de astăzi, atunci în Imperiul Ţarist (un eseu despre opera acesteia, semnat de Vera Molea, a apărut recent în Lettre Internationale, ediţia de vară, 2014). Este una dintre cele mai importante scenografe din România care, alături de Baronul Löwendal, Theodor Kiriacoff-Suruceanu, Viktor Feodoroff ş.a., a creat o adevărată şcoală a genului scenografic.

Sculptoriţa Irina Codreanu este lipsă din carte (poate pentru a făcut sculptură?), deşi aceasta a studiat după 1918 la Academia de la Grande Chaumiere, apoi l-a cunoscut pe Brâncuşi. A pendulat între Bucureşti şi Paris, astfel că includerea acesteia în acest corpus compus de autor, ar fi fost mai mult decît dezirabilă şi justificată.

Numele graficianului şi pictorului Joseph Bronştein (1898-1943) l-am întîlnit în Fondul Alexandru Plămădeală de la Arhivele Naţionale din Chişinău. Acolo erau conservate cîteva desene semnate de acesta. Probabil din epoca în care acesta a studiat la Şcoala de Belle arte din localitate, erau semnate 1920. La Auschwitz a fost deportat anume din Franţa. Am găsit referinţe în acest sens în cartea lui Serge Klarsfeld, Le Mémorial de la deportation des juifs de France, Paris, 1978.

Coloristul Antoine Irisse (1903-1957) ar fi meritat şi el atenţia cuvenită. Născut în anul primului pogrom din era modernă, la Chişinău, în 1927 se stabileşte la Paris, unde va şi rămîne întreaga sa viaţă. Avea 24 de ani neîmpliniţi, cînd a frecventat diverse ateliere, precum şi Académie de la Grande Chaumière. La Paris s-a simţit atras de artiştii fauve, iar în mediul lor s-a apropiat de Constantin (Kostia) Terechkovitch, Isaac DobrinskyMane Leyzerovich KatsChaïm Soutine...   

Vine un şir scurt de artişti, al căror nume începe cu litera "M".

Primul din acest şir este David Malkin, născut la Akkerman, în 1910, decedat la Paris în 2002. A fost un reprezentant al Şcolii de pictură de la Paris.

Grégoire Michonze, după opinia mea, este una din absenţele de prim rang din cartea lui Gabriel Badea-Păun. Pentru că este pictorul care a avut poate cea mai răsunătoare carieră artistică de la Paris, dintre cei care au deţinut cetăţenia română. Născut fiind în Basarabia ţaristă, a primit cetăţenia română în 1918, în anul în care Basarabia a fost inglobată în România Mare. În 1922 Michonze s-a stabilit la Paris. Cel mai probabil atunci şi-a schimbat şi numele din Grigore Michonznic, în mai franţuzescul Grégoire Michonze? A avut o viaţă foarte activă, furtunoasă chiar, iar omiterea lui din acest volum nu are nicio justificare. În 1934 a participat la Salon des Surindépendants, iar fie şi acest mic amănunt trebuia să-l determine pe autor să-l includă pe Michonze în repertoriul său.

De asemenea, Ioana Giossan-Hohn, care provenea dintr-o familie veche şi foarte înstărită, şi al cărei destin era legat de Paris pentru mai mulţi ani, nu beneficiază nici măcar de o fişă completă. Nu avem acolo nici anul morţii acesteia, 2006. Este foarte adevărat că destinul artistic, şi mai ales cel managerial al acestei mari doamne a fost legat cu precădere de Elveţia, şi anume ei i se datorează debutul şi apoi parcursul planetar al unui artist ca Christo (pre numele său bulgăresc, Hristo Vladimirov Yavachev). Totuşi, dată fiind bibliografia mai mult decît impresionantă pe care a cules-o opera acestei artiste în perioada 1935-1943, ar fi trebuit să-l motiveze pe autor să-i acorde acestei fine artiste un spaţiu ceva mai generos în cartea sa. Pentru o informare în acest sens, recomand volumul lui Petre Oprea deja citat (vezi supra). 

Pentru opera lui Sasha Moldovan autorul susţine că nu a găsit cataloage. Dar există discrepanţe şi în ce ne oferă în volum. De pildă, fişa rusă de pe wikipedia ne anunţă, că în 1929 la Galerie Carmine s-a desfăşurat expoziţia personală a lui Moldovan, organizată de criticul André Salmon. La Gabriel Badea-Păun, această referinţă, adică cea care anunţă expoziţia, este plasată în anul 1930, 16-30 aprilie. Apoi, se ştie că în 1990 a fost publicat catalogul MoldovanTeshuva, Jacob Baal -editor & Pub.; Voth, Andrew C. (Carnegie Art Museum) - Introduction. Or, astfel de tipărituri nu cred să nu se găsească la Paris. În colecţii publice sau private. La Bucureşti, da, de acord, multe resurse ne lipsesc! Nu şi la Paris.

Iată, deocamdată atît. Un anumit grad de acurateţe şi de redactare mai atentă din partea autorului, ar fi făcut din acest volum o sursă cu adevărat indispensabilă şi preţioasă. Dar n-a fost să fie. Poate la o prezumptivă re-editare?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article