Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 octobre 2014 1 20 /10 /octobre /2014 02:57

Acum cîteva zile s-a anunțat deținătorul din 2014 a lui Man Booker Prize, cel mai important premiu conferit lumii literare de limbă engleză.

Este vorba despre australianul Richard Flanagan, pentru romanul The Narrow Road to the Deep North. Acest roman este o scriere de maximă importanță pentru scriitor, este rodul frămîntărilor și căutărilor sale literare de-a lungul a 12 ani. Autorul povestește pe larg despre geneza acestei scrieri. Este un roman care e la rădăcina tuturor scrierilor sale anterioare, și ne putem da seama de asta inclusiv prin intermediul celor două romane publicate deja la noi, Teroristul necunoscut (2009) și Cartea de pești a lui Gould (2011), ambele apărute la editura Paralela 45.

Geografia literaturii de azi este foarte alambicată, și imprevizibilă. Dacă, de pildă, Patrick Modiano destăinuie și analizează apropierea sa de locurile vechilor străzi și cvartale parisiene, de oamenii din imediata apropiere, Flanagan își plasează narațiunea în îndepărtata Burma, narează despre prizonierii de război din al II-lea Război Mondial, concret din 1943, prin amintirile tatălui său, Arch Flanagan, trecut prin experiența trenului morții.

O evocare a unei realități ce părea demult acoperită de uitare, chiar improbabile, dar revenite la întîlnirea cu eternitatea, grație unei opere literare, situate la limita dintre ficțiune, documentar și analiză psihologică...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
17 octobre 2014 5 17 /10 /octobre /2014 08:33

Nu este o judecată de valoare, este o constatare doar.

Aduc doar două exemple vizuale în acest sens.

Primo: Sala de așteptare a Gării Auto din Chișinău, cu un mozaic realizat în anii 80, adică acum vreo 40 de ani.

Secundo: O iederă care se unduiește liberă pe suprafața unui calcan, ocolind fanta unei ferestruici, în zona veche a Bucureștiului...

Imagini-2813.JPG

Imagini-6728.JPG

 

foto>  © vladimir bulat, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
16 octobre 2014 4 16 /10 /octobre /2014 06:31

Expoziția "Egon Schiele: Portraits" s-a deschis la Neue Galerie din New York, specializată în artă germană și austriacă.

Fraza din titlu am decupat-o din acest articol, apărut în NYTimes.

Poate că nu mi-ar fi atras atenția acest eseu dacă, recent aflat la Viena, nu aș fi admirat îndelung acest minunat autoportret al geniului picturii moderne austriece, la Muzeul Ludwig/mumok.

Este un portret de o tristețe sfîșietoare, lucrat in 1912, de maturitate, am putea afirma, dată fiind vîrsta fragedă la care l-a răpit  gripa pandemică a anului 1918, portret în care putem măsura uriașul talent cu care a fost dăruit acest copil teribil al vremurilor de decădere a unui glorios imperiu. Copil teribil a și rămas pentru întreaga istorie a artei de pînă azi! Desigur, că a fost un zbuciumat, un frenetic experimentalist, iar acest lucru se observă deja din anii studenției sale, 1906-09, la Academia de artă din Viena. Organizatoarea expoziției de la NY, Alessandra Comini, care este autoritatea absolută în studierea moştenirii lui Schiele, a pus accentul pe latura grafică a operei lui Schiele, formînd un ansamblu de 125 de lucrări pe hîrtie (cărbune, guașă, creion, tuș, acuarelă ș.a. materiale, pe care  Schiele le-a modelat în așa fel încît să percuteze cum numai pictura o poate face), și 11 piese în ulei, dar piesa de rezistență a acestei expoziții este, se pare, "Portrait of the Artist's Wife, Standing (Edith Schiele in Striped Dress)", pictată în 1915.

Alessandra Comini vorbește pe larg despre această expoziție în publicația Art in America. Ea susține că Schiele a mers/reprezentat dincolo de orice inhibiție, împingînd la limită franchețea cu care se poate vorbi despre sexualitate și pornografie. Ca o încununare a acestei atitudini este inclusă în expoziție și lucrarea The Red Host (1911), dintr-o colecție privată de la NY.  

Imagini-6092.JPG

Imagini-6093.JPG

foto>  © vladimir bulat, septembrie, 2014.    

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
13 octobre 2014 1 13 /10 /octobre /2014 19:42

Cuvîntul divinaţie pare un arhaism, şi chiar este!

Mi-am amintit de asta aflîndu-mă în juriul proiectului ARTE în BUCUREŞTI 2014, cînd am descoperit lucrarea Iulia Toma cu acest nume, la Galeria Simeza. Am stat îndelung în faţa mini-instalaţiei care reprezenta două piese încadrabile în domeniul artei decorative, dar şi conceptual-intermedial, de fapt, este o operă minimalistă, care conservă un aspect al mitologiei oraşului pe de-o parte, iar pe de alta îmbălsămează un rudiment al artei ghicitului, întrezăririi sexului fătului, cînd acesta este încă nenăscut. Ciudat lucru să constaţi că astfel de practici încă mai sunt active, vii şi solicitate în vremea noastră! Or, tocmai acest "recul" a atras atenţia artistei, dar şi a noastră, a privitorilor. Desigur, s-ar părea, ce mare chestie! Poţi trece lejer şi p'alături pe lîngă o astfel de lucrare, deloc spectaculoasă, deloc atractivă, chiar anostă din punctul de vedere al reprezentării. Anti-spectaculară, aş spune. Este genul de cuminţenie dispărut aproape cu desăvîrşire din contextul artei noastre, care se manifestă ca un reflex al turbulenţelor din viaţa socială şi politică din ultimele decenii. Iulia Toma reuşeşte să fie în opoziţie cu astfel de atitudine, a cărei operă se ceteşte ca reacţionară în contextul unor frămîntări - e drept sterile - din sistemul artistic local. Ce şanse are, totuşi, o astfel de artă sî fie observată, promovată? Ea posedă ceva foarte preţios, care-i este definitoriu şi endemic, este profundă, iar această profunzime este stihială. Pare că tot ce face artista, este anume aşa. Pentru că are o predispoziţie pentru anume acest soi de reprezentare. Şi asta o "decupează" din universul numeros al făcătorilor de artă. Iulia Toma este captiva unei astfel de atitudini, şi acest lucru îl confirmă, cred, şi expoziţia de la IvanGallery"Untitled Fighter"(27.09 - 15.11.2014).  

Divinatie_Ileana-Toma.-jpg.jpg 

Interventie desen cusut pe suport textil, batist, dim.39/39 cm, 2012.

Juriul unanim a decis ca autorului acestei lucrări să-i conferim Marele Premiu al ediţiei din acest an, al proiectului ARTE în BUCUREŞTI, organizat de Uniunea Artiştilor Plastici din România. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
10 octobre 2014 5 10 /10 /octobre /2014 15:18

Un proiect de artă comunitară, pe care sunt convins că e nevoie să-l vadă cît mai mulţi!

Mulţumesc, Dilmana Yordanova, mulţumesc, Mihaela Kavdanska! 

unnamed.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
9 octobre 2014 4 09 /10 /octobre /2014 13:15

Patrick-Modiano.-Foto-de-Daniel-Mordzinski.jpg

Premiantul NOBEL-ului din acest an este francezul PATRICK MODIANO. Este al 15-lea pentru Franţa!

Motivaţia Comitetului Nobel: "for the art of memory with which he has evoked the most ungraspable human destinies and uncovered the life-world of the occupation".

Cărţi apărute în limba română:

Bulevardele de centură, Univers, 1975 / Gallimard, 1972;

Strada dughenelor întunecate, Univers, 1981 / Gallimard, 1978; în acest an scriitorului i s-a conferit Premiul Goncourt;

Scutit de pedeapsă, Minerva, 1994 / Le Seuil, 1988; 

Călătorie de nuntă. Fotograful, Univers, 1996 / Gallimard, 1990;

Duminici de august, Echinox, Cluj-Napoca, 2000 / Gallimard, 1986;

Micuţa Bijou, Humanitas, 2003 / Gallimard, 2001;

Dora Bruder, RAO, 2006 / Gallimard, 1997;

În cafeneaua tinereţii pierdute, ART, 2012 / Gallimard, 2007.

 

Foto: Daniel Mordzinski.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
8 octobre 2014 3 08 /10 /octobre /2014 10:03

AJUNS la o vîrstă la care-ţi doreşti un real dialog profesional, matur şi competent, mă conving pe zi ce trece că un astfel de dialog este aproape imposibil! Priveşti în jurul tău, şi vezi chipuri zăpăcite, grăbite şi apatice. Constaţi că aproape nimănui nu-i pasă de tine, că ai o problemă, că doreşti să afle nişte răspunsuri dintr-un anume domeniu, că îţi pasă de locul, dar şi de profesia pe care o exerciţi. Încerci să mergi drept, dar constaţi că gîtul ţi se lasă între umeri, iar mintea e tot mai abătută. Cu două decenii în urmă mai întîlneai persoane pasionate, dornice de cunoaştere, setoase şi avide de a-ţi împărtăşi ce au mai cetit, ce au mai scris, sau asupra cărui lucru au meditat, l-au întors pe toate părţile; mai mult, în amurgul URSS-ului lumea cetea enorm, şi acest lucru îi salva de penibilul unei existenţe cenuşii, anoste, periculoase şi lipsite de orizont! Se refugiau în lectură, în lumea ficţiunii, în visurile altora. Astfel, lumea comunica, supravieţuia prin puterea cuvîntului, prin energiile emise de idei, prin convingerea unei încrederi reciproce într-o lume mai bună. Pe acest fundal, lumea profesioniştilor era una respectată, eficientă şi mijlocitoare între stat şi cetăţeni.

Cum stăm astăzi, în România anului 2014? Termenul de reprofesionalizare a fost lansat, după cîte se pare prin volumul România după criză.Reprofesionalizarea, editat de Institutul de Proiecte pentru inovaţie şi Dezvoltare - IPID, iar coordonatorii volumului: Mircea Maliţa şi Călin Georgescu, editura Compania, Bucureşti, 2010.

Volumul are autori de primă mînă, care şi-au propus, fiecare pe domeniul său de competenţă, să arate şi să demonstreze posibile căi de readucere a României pe calea unei evoluţii normale, competitive, echitabile, demne, sănătoase şi debarasate de obedienţa în care a fost aruncată după prăbuşirea comunismului, adică după 1989. Reiese din cuprinsul cărţii că România, deşi este o ţară cu potenţial spectaculos şi cu resurse naturale uriaşe - duce o existenţă mediocră, subnutrită şi deşertată de orice demnitate, specifică ţărilor cu grade ridicate a protecţiei sociale, cu producţie exportabilă şi sisteme de învăţămînt şi cercetare performante.

Una din vocile cele mai pregnante şi elegante ale IPID este Călin Georgescu, care proiectează destinul viitor al României pe o axă a prosperităţii şi demnităţii recăpătate. În 18 septebrie 2014 acesta a ţinut o fulminantă conferinţă la Mănăstirea Sîmbăta de Sus, care poate fi ascultată şi văzută aici. Există cîteva linii de forţă pe care vorbitorul le reia în faţa publicului, expunînd într-o formă mai concisă concluziile din volumul evocat mai sus.

Ideea principală este: în ce fel este pregătită România pentru momentul anului 2020, cînd lumea globală se va confrunta cu o criză a hranei şi a apei. Ce resurse are această ţară, şi ce rol poate juca în această ecuaţie, care va defini incapacitatea acestei lumi de a-şi hrăni cetăţenii? România posedă un sol minunat, fertil şi îngrăşat, stratul acestuia de 25 de centimetri este capabil să susţină o agricultură eficientă şi abundentă. O agricultură pe care nu o poate concura cam nimeni din spaţiul Europei actuale. În realitate, prin puzderia de supermarkete, în România se comercializează fructe şi legume de import (importul este de 80%), despre care se pot spune că ne folosesc doar în proporţie de 25 %, pentru că restul e alocat medicinei...cu alte cuvinte, trăind într-o ţară cu potenţial BIO, preferăm să servim cetăţenilor ei produse total nesănătoase, stimulate chimic, chiar dacă arătoase. Cumpărăm doar imaginea lucrurilor! Explicabil - într-o ţară a consumului deşănţat, cu guvernanţi iresponsabili, corupţi şi clientelari. Ţara de fapt, nici nu există pentru aceştia decît în măsura în care reprezintă un canal de scurgere a supraproducţiei deversate aici din întreaga lume. Ce se întîmplă cu micul întreprinzător? Cu cele peste 3,5 mln. de gospodării ţărăneşti? Răspunsul lui Georgescu e acesta: "practică o agricultură de subzistenţă sau semisubzistenţă pe suprafeţe mai mici de 5 hectare, iar în aglomerările urbane se extind zonele de sărăcie extremă..." (op.cit., pag.20). Problema care se pune este de a depăşi această stare de lucruri prin reprofesionalizarea ţării, prin redefinirea interesului naţional, care trebuie să prevaleze peste cel internaţional. Nu se poate mîndri în exterior nicio ţară, care la ea acasă este redusă la mizerie, la neîncredere în instituţiile statului, şi care este scindată social. Există în interiorul aceleiaşi cărţi o frază care mie îmi este foarte dragă, pentru că defineşte în chip strălucit starea de lucruri în sistemul politic şi profesional: "Am început să ne obişnuim cu gândul - ba chiar ni se pare firesc - ca orice schimbare de majoritate parlamentară sau formulă guvernamentală să fie însoţită de un val de destituiri şi numiri în funcţii de excuţie după criterii după criterii care arareori au de-a face cu profesionismul autentic. Aspiraţia perfect legitimă la promovare profesională este astfel minată de realizarea insidioasă a faptului că excelenţa în profesie nu este suficientă şi trebuie dublată (iar în multe cazuri înlocuită) de bizuirea pe un "spate politic". Ideea că obedienţa este mai bine răsplătită decât competenţa în proiectarea carierei descurajează ambiţia talentelor reale de a se angaja activ în slujirea comunităţii, inclusiv în administraţia publică (- subl. noastră, v.b.). Aroganţa ignoranţei oferă un teren fertil pentru propagarea fenomenului de corupţie, nemijlocit legat de lipsa unor reguli sau proceduri precise şi de carenţe de pregătire profesională a celor chemaţi să vegheze la respectarea lor" (Călin Georgescu, IBIDEM, pag. 246-247).

Sunt ferm convins că nu asta este România visată de Eminescu şi paşoptişti, nu asta este România făurită de generaţia unionistă de la 1918, şi toată epoca interbelică, în care România exista ca stat, cu instituţii, cu autoritate, cu oameni strălicit pregătiţi, iubitori de neam şi limbă! Cei de azi nu merită nici să le pronunţe numele, căci nu sunt demni de faptele înaintaşilor. Cei care cheamă azi poporul la scrutin, fac  parte, intuiesc, dintre cei al căror genom uman este serios pervertit, diluat...Au redus ţara pe nume România la statutul de sclavagism, iar pe cetăţenii său - la rangul de consumatori-robi.

Motivaţia: România - este cel mai coerent şi îndîrjit proiect civic, lansat recent pentru redobîndirea valorilor autentice ale românilor (familia, biserica, neamul, limba, tradiţia). Interesant este că site-ul acestui proiect nu este accesibil de cîteva zile...probabil, că cei vizaţi de acest proiect preferă să blocheze accesul românilor la aceste adevăruri. Personal, am apucat să semnez adeziunea. 

Dar eu sunt încrezător, că poporul român va alege partea bună, adevărată, cea care-l reprezintă, va şti să deosebească grîul de neghină, iar lucrarea asta nu mai poate fi nicidecum amînată, blocată sau sabotată!

 

P.S. Chimistul german, de origine română, Stefan W.Hell (n. 1962), este cîştigătorul premiului Nobel pentru chimie, pentru anul 2014.       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 octobre 2014 1 06 /10 /octobre /2014 12:38

Peste exact 3 zile, în amiaza zilei de 9 octombrie, vom fi informaţi şi vom şti cine este laureatul premiului Nobel pentru literatură din acest an!

De regulă nu urmăresc chestiunea pariurilor, dar observ că lumea apuseană este angrenată serios în acest fenomen al predicţiei. Unii cîştigă de pe seama unei astfel de pasiuni. Alţii - sunt simpli aventurieri. 

Anul acesta avem nume foarte diferite pe lista celor care figurează la pariuri. În rîndul lor se regăsesc, printre alţii: Haruki Murakami, John le Carré, Patrick Modiano, Bob Dylan, Ngugi wa Thiong'o, Umberto Eco, Assia Djebar; în afară de Murakami, parcă, toţi ceilalţi sunt octagenari, dar nici el nu este prea tînăr, este născut în 1949. Se pare că Nobelul îmbătrîneşte simţitor! Alice Monro, care a cîştigat anul trecut acest premiu, avea 82 de ani. Atunci, eram suprins de alegerea făcută de comitetul de la Stockholm, cum voi fi cu siguranţă suprins şi în acest an! Pe acest fundal îmi dau seama, că literatura acestei lumi este atît de departe de lumea noastră, de lista noastră de lecturi, de ceea ce ştim cu adevărat despre fenomenele literare; de fapt, mă refer la mine...cel care-şi rezervă în fiecare an plăcerea de a se mira, de a descoperi, şi de a mi se confirma justeţea celor spuse în fraza anterioră. 

Să avem răbdare, să vedem ce autor va augmenta caleidoscopul literar al Premiului Nobel. 

Ngugi-wa-Thiong-o.jpg

În imagine: scriitorul kenyan Ngugi wa Thiong'o (n. 1938). Nu există nicio scriere a acestui autor prolific tradusă în limba română. Deocamdată.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
4 octobre 2014 6 04 /10 /octobre /2014 07:28

Americanii au marcat prima venire a lui Brâncuşi la NY printr-o expoziţie la galeria Paul Kasmin. Este mai bine de un veac de atunci! Şi e aproape un an de la acea expoziţie ( 7 noiembrie- 11 ianuarie 2014). 

Cine a avut norocul să o vadă - se poate considera împlinit şi fericit, că a văzut perfecţiunea prin artă, şi perfecţiunea artei. Erau doar 5 piese din bronz, dar erau chiar cele esenţiale. Putem să le vedem aici, filmate. 

Tot atunci a fost editată cartea Brancusi New York, 1913-2013, semnată de Assouline, scoasă sub egida aceeaşi galerii. Sunt sigur că şi publicaţia e o adevărată operă de artă. Dar de o altă dimensiune decît opera lui Brâncuşi, se înţelege...

Aici, o minimă biografie a artistului român, alcătuită de galeria Paul Kasmin.

assouline_catalogue_cover4.jpg 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
3 octobre 2014 5 03 /10 /octobre /2014 11:10

Magnolia de la CotroceniUna dintre cele mai suprinzătoare lucrări din noua expoziţie a lui Ioan Iacob se numeşte Magnolia. Se întîmplă la Muzeul Naţional Cotroceni.

Acest artist - rezident la Düsseldorf - are darul nesecat de a servi mereu surprize, de a aduce cu fiecare expoziţie un suflu nou, idei tot mai limpezite, mai distilate. O parte din piesele prezente în acest proiect au figurat în expoziţia de la fundaţia Dignitas, din primăvara acestui an. Deja atunci o parte din Magnolii au figurat, dar piesa despre care doresc să vorbesc era încă în gestaţie. Mai exact, în artă, acest fenomen este denumit work-in-progress. Fundalurile acelea aparent neutre, cu o adîncime simulată, aveau o încărcătură misterioasă, absorbantă. Aveau puterea de a-l atrage pe spectator, înlăuntrul lor. Ceea ce, de pildă, era la Rothko o ieşire din tablou, o înaintare spre privitor, la Iacob picturile au puterea unui aspirator; este o forţă care te include. E un monolog care devine dialog, o necuvîntare ce devine prilej de interlocuţie plastică. Motivul magnoliilor este cel care fixează pe pînză misterul prezenţei. Care în lucrarea reprodusă aici atinge apogeul. Despre ce este vorba aici?

Asistăm la dezbaterea unei probleme fundamentale a picturii: cum reprezentăm nevăzutul, inefabilul. Avem în faţă un panou în care cerul ocupă o parte covîrşitoare a suprafeţei, un cer sumbru, catifelat, funebru, tenebros. În ţesătura lui distingem un chip fenimin, mai degrabă sugerat decît explicit, un chip care priveşte în sus, spre Dumnezeu. Întreaga tradiţie a creştinismului asociază cerul cu Dumnezeu, cu Creatorul. În contrast cu acest sistem de referinţă, teluricul, pămîntul pe care călcăm, este înlănţuit cu lumea căzută, păcătoasă, dar şi de locul unde pîlpîie speranţa, întreţinută de razele soarelui. A umbla în lumină semnifică aflarea pe calea cea bună, urcătoare, ziditoare. De aceea, mîna care ţine floarea de magnolie nu e nimic altceva decît mijlocul prin care facem fapta bună, vehicululul prin care ne remarcăm aşa cum suntem: prin atingere, mîngîiere, pipăire, efort, simţire...putem şi lovi cu ea, dar menirea noastră este de a ne folosi de mîini anume ca să creştem, nu să ne grăbim căderea! Magnolia, ca simbol - recent - al purităţii, confirmă pornirea spre bine a omului. Acel bine pe care suntem chemaţi să-l facem înainte să dispărem, să ne topim trupul în sînurile pămîntului. Desigur, sufletul nu moare. Dar e foarte important să avem grijă cu ce încîrcătură îl trimitem la întîlnirea cu cele veşnice. Ioan Iacob ne spune că pămîntul e, din fericire, mai mic, mai limitat decît cerul, iar linia orizontului nu e niciodată prea clară. În această ambiguitate avem imensul dar (ni s-a dat ca dar) de a alege. De a decide, de a deosebi spre ce anume mister ne îndreptăm: unul care se topeşte în lumină, în sînurile văzduhului, unde e şi împărăţia cea necuprinsă şi neînserată a cerurilor, ori alegem să rămînem captivii teluricului, a griurilor, a nopţii celei lipsite de speranţă. Pentru a atinge veşnicia ai nevoie de o magnolie.

Cu mai mulţi ani în urmă, mai exact în 2007, încheiam un text despre Ioan Iacob cu acest gînd: "pictorul trebuie să picteze, iar logoreea teoretică din jurul picturii, instaurată în era conceptualismului şi a post-modernismului, nu a făcut decît să ascundă în esenţă o neputinţă a pictorului, o criză cronicizată a dorinţei de a picta. Pictura ca pictură este, se pare, soluţia acestei incertitudini, iar Ioan Iacob a avut forţa de a şi-o însuşi temeinic şi ireversibil. Mi-aş dori un exil în pictura lui". Nu pot adăoga acestei idei nimic, în afara dorinţei încă şi mai arzătoare de a ajunge cu adevărat acolo. Şi cît mai grabnic!

Foto: © Adrian Ciprian Bârsan, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article