Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

1 octobre 2014 3 01 /10 /octobre /2014 06:54

Am scris recent despre călătoria de anul trecut la Mereni.  Un sat  din sudul-estul Chișinăului, unul oarecare, la prima vedere. Apoi, am înțeles că nu e tocmai așa. Pentru că este un sat cu un destin aparte. De aici au plecat, deportate în GULAG, peste 600 de suflete, din totalul de 2000, din cîte avea localitatea după război. Mi-e greu să mă gîndesc, cîți au fost secerați în al II-lea război mondial...

Memoria jertfelor politice a acestui sat va fi îmbălsămată de viitorul Muzeu în aer liber în memoria victimelor a represiunilor politice, unic în spațiul de dincolo de Prut. Este o inițiativă privată. Care să sperăm, va avea o evoluție pozitivă, și va produce un ecou maxim în societatea moldovenească. Se vorbește despre ceva similar, la Chișinău, dar afacerea s-a rătăcit deja în meanderele birocratice.

Dar pînă să avem o astfel de instituție (atît de necesară!) a memoriei, și a reamintirii permanente, trebuie să ne întrebăm: cum stăm noi, cei care au supraviețuit holocaustului comunist? Am dezrădăcinat oroarea comunistă din inimile, sufletele și mințile noastre? Ne-am desovietizat, așa cum era cazul să o fi făcut deja? S-a produs fenomenul lustrației în conștiința noastră? Pentru că nu putem, în opinia mea, să conservăm memoria celor pieriți în GULAG, fără să ne fi debarasat complet (sau măcar să fim pe cale de a o face) de fervoarea demonică indusă de acea societate, care a făcut posibilă și nașterea GULAG-ului.

Se spune că propaganda monumentală, despre care a perorat cîrmaciul V.I.Lenin, a avut un rol crucial în inducerea/inocularea ideilor comunismului în sufletele oamenilor. Indubitabil, așa a fost! Dar într-un fel a funcționat acest mecanism în anii 20-30 ai secolului trecut, și cu totul altfel zumzăia același motoraș în perioada de după 1970-80, cînd ceea ce s-a numit în istorie perioada de stagnare (1964-1982), a transformat întregul sistem comunist într-o imensă și imperturbabilă inerție. Ei bine, arta nu putea fi imună la astfel de fenomene. Aceasta s-a manifestat în multe feluri, iar studiile despre această perioadă abundă. Nu este subiectul acestor notițe absolut arbitrare. Ce mi se pare important de consemnat, e faptul că multe dintre operele de artă apărute în acest ev erau, majoritatea, inocente din punct de vedere ideologic, formal, politic și estetic. Se poate chiar observa un soi de recădere involuntară în rîpa populistă a ”artei pentru artă”, atît de hulită în perioada marilor bătălii ideologice din anii 30-50, cînd pentru neconcordanța cu principiile ”realismului socialist” fie făceai pușcărie, fie deveneai definitiv un paria. Un renegat. Nu prea exista cale de mijloc, decît dacă deveneai un artist înregimentat și erai înhămat la carul ideologiei socialiste. Dealtfel, maniheismul acelei epoci ne arată, că alte căi nici nu existau! Griul acelei epoci nu putea duce decît spre negru, cum s-au exprimat cîndva foarte plastic, demult, frații Strugațky.

Ei bine, acest ocol era cumva necesar pentru a arăta un caz concret, legat direct de satul amintit mai sus, Mereni. Anume la intrarea în satul acesta a apărut, cîndva în amurgul comunismului, un fel de monument despre nimic. Mai exact nu în satul propriu zis, ci la intrarea în sat, într-un loc din care acesta era vizibil, și invizibil în același timp. Puteai să-l remarci din goana mașinii, sau din tihna legănată a unei căruțe. Dar putea la fel bine să treci pe lîngă el fără să-l observi. Nu era deloc ofensiv vizual.

Imagini-7475.JPG

E vorba despre acea stelă din beton, cu un basorelief în meplat (altorelief) pe fiecare dintre cele două părți, care urca de pe un soclu placat gospodărește cu gresie de baie. Între timp, au apărut și alte elemente în peisajul natural, pe de o parte o troiță, fapt că populația din acest areal este creștină, iar pe de alta - o antenă de telefonie mobilă, dovadă că același popor este pe calea globalizării. Nimic special, nici ieșit din comun în această atitudine, de a-ți defini explicit contemporaneitatea! Ești creștin, dar și globalizat în același timp. Făcînd un zoom pe reprezentarea conservată pe acea stelă, vedem o imagine standardizată a epocii de stagnare, adică o imagine neangajată ideologic, simplă, pastorală. Pe ambele părți.

Imagini-7476.JPG

Astfel de fete tinere, cu struguri în mîini, îndreptați spre soare puteam vedea, cred, într-o puzderie de sate ale Moldovei socialiste. Erau comenzi sociale și surse de existență pentru artiștii vremii, fie că erau sculptori, monumentaliști sau pictori, graficieni sau ilustratori de carte. Societatea avea și conserva pur și simplu însemnele timpului. Acestea au supraviețuit primelor două decenii post-comuniste. Unele, nu toate. Acest monument, de la Mereni, a rezistat nealterat pînă de curînd, parcă uitat de oameni, de timp, de memoria colectivă. Dar se pare că nu a fost abandonat cu totul. Și-au amintit recent de el, și au decis că trebuie cosmetizat. Nu demolat, ci îmbunătățit. Readus în simțiri. Mai bine spus - actualizat! Avem, se pare, mania înnoirilor, a aducerii mai aproape, mai în fața ochilor. Ni se pare că ceea ce au lăsat cei din trecut nu este suficient de bun pentru noi, mutanții de astăzi. Nu are destule nuanțe. Un om învățat și fin, Alessandro Baricco, a relatat pe larg despre fenomenul barbariei contemporane, într-o carte pe care o recomand cu căldură celor care doresc să înțeleagă cîte ceva despre mutațiile care se produc în era imediatului pe care o trăim sau doar o traversăm. Cei de azi atacă lucrurile de demult, pentru că acestea le par prea fragile, prea neinteresante, prea insignifiante, prea... Astfel că ceea ce am văzut acum mai puțin de un an, astăzi este pervertit, convertit (probabil) la alte sensuri, printr-un gest pe care nu-l pot califica decît ca prostie pură. O parte a monumentului a fost îmbrăcată, prin urmare, în trei culori suprapuse, stridente, în fîșii egale ca dimensiuni.

Imagini-6408.JPG

Ce vrea să însemne asta? Ce semnificație anume poartă această împachetare cu panouri ușoare de plastic? Căci, dacă e vorba despre tricolorul statalității moldovenești recente, de ce aceste culori nu corespund cu acele culori, care au fost adoptate și formulate oficial? Dacă este o intervenție provizorie, cui aparține aceasta? Și în ultimă instanță, iar acest lucru l-am afirmat cu multă vreme în urmă, dacă cineva dorește să se răfuiască cu rămășițele comunismului, nu e oare mai adecvat să-și revadă întîi propria ancorare în realitate, precum și conștiința sinelui în raport cu acea epocă? Oare războindu-ne cu astfel de monumente, inocente în profunzimea lor, și nule ca sens, vom deveni mai atenți cu propria noastră identitate, naționalitate, curățindu-ne temeinic de molozul păgubos al moștenirii nefaste din trecut? Sincer, mă îndoiesc! Pentru că asta se întîmplă taman într-un areal împînzit de tancuri sovietice puse sus pe socluri, de țevi de tunuri orientate aiurea, dar cel mai adesea spre apus...Cum putem explica posterității acestor plaiuri că aceste detritusuri militare ne sunt încă necesare, iar fetele-adolescente din beton, pozînd în fața soarelui, și el din beton - sunt demne de a fi mutilate, profanate, ascunse, schimonosite, acoperite cu benzi colorate?

Imagini-6410.JPG

Poate că subiectul formulat aici pare hilar, inconsistent, lipsit de o anumită temeinicie. Posibil. Mie mi se pare însă, că el este profund simptomatic pentru o anumită așezare în care ne aflăm. Gîndim puțin, rapid, expeditiv, superficial, rece, sau deloc. Nu ne punem probleme prea grave, să nu ne doară capul, să nu ne tulburăm neuronii. Nu avem timp de meditații. În consecință, facem gesturi ilogice, raționamentele noastre sunt slabe, deciziile - adesea - radicale. Dar radicalismul acesta nu presupune nimic pozitiv și constructiv în locul a ceea ce demolăm, sau pretindem că schimbăm, îmbunătățim sau exorcizăm. Substituim o oroare prin alta, și perpetuăm ideologiile imunde ale barbariei din noi!

Închei abrupt: Ne-am desovietizat cu adevărat, așa cum era cazul să o fi făcut deja după aproape un sfert de secol de la dispariția URSS? Nu. Am schimbat unele icoane cu altele. Unele măști le-am înlocuit cu altele, și mai înspăimîntătoare.

foto>  © vladimir bulat, 2013, 2014.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
23 septembre 2014 2 23 /09 /septembre /2014 21:31

MUMOK Viena are o singură lucrare de Constantin BrâncușiLa Négresse blonde II, 1933. Este din bronz. Variante ale acestei lucrări de maturitate mai dețin: muzeul din Toledo (USA), muzeul de artă modernă din San Francisco, la Lehmbruck Museum din Duisburg, și mai sunt și variante în marmoră.

Lucrarea lui Brâncuși este de departe printre piesele cele mai impresionante ale actualei expoziții.

Imagini-6071.JPG

Mai sunt și alte lucrări de-a dreptul impresionante, una de Victor Brauner, La Sieste, 1962;

Imagini-6102.JPG 

sau una de Mihail Larionov (1881-1964), cu o lucrare intitulată, The smoker, din anii 20.

Imagini-6098.JPG

Dar inima mi-a rămas la perfecțiunea inseși, care este La Négresse blonde II, care se detașează net prin tot ce conține, prin tot ce afirmă, și emană. Mai ales că, ironie fericită a sorții, am și văzut alături de ea o tînără de culoare, care i-a conferit capodoperei brancușiene o și mai sclipitoare strălucire...

Imagini-6091.JPG

Chiar dacă sunt și alți corifei ai secolului XX sunt expuși la MUMOK, lucrarea asta ne arată cum un geniu se delimitează de oamenii dăruiți, talentatați și excepționali! Ce este copleșitor în această operă? În primul rînd ideea, simplitatea cu care aceasta a fost servită ochilor spectatorilor, alăturarea materialelor, piatră, mramoră, bronz. Epoca de piatră ”crește” pînă la era bronzului, în cel mai firesc mod cu putință, prin alăturare. Baza, soclul este în formă de cruce, apoi - descentrat - este așezat un cilindru, care înseumează împreună cu baza, aproape înălțimea bustului. Este o chestiune de calcul, de raporturi, de scală și proporții. La Brâncuși nimic nu este aleatoriu, accidental, dar nu e nici statistică pură. Se spune, că artistul ar fi întîlnit această negresă la Marceille, iar chipul ei i-a rămas în memorie.

Imagini-6078.JPG

Cine se nimerește la Viena, să nu rateze întîlnirea cu această minunată creație brancușiană, iar asta cu atît mai mult cu cît avem de înfruntat o perioada dintre cele mai crunte, pentru posteritatea românească a operei lui Brâncuși: scoaterea la mezat a uneia dintre ultimele piese care arată rădăcinile autohtoniste ale creației artistului, care a schimbat nu doar fața sculpturii moderne, ci și întreaga percepție a artei de după el. Nici nu dăm încă prea bine seama, ce compatriot am avut, și ce a dăruit acesta întregii omeniri! 

foto>  © vladimir bulat, 20 septembrie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
18 septembre 2014 4 18 /09 /septembre /2014 06:21

În data de 6 noiembrie 1927, pictorul Nicolae Tonitza îi acorda un interviu poetului Adrian Maniu, pentru revista ”RAMPA”, în care apăreau numeroase cronici plastice, convorbiri cu artiști, reproduceri alb-negru, după operele care apăreau în expoziții la acea vreme.

Am spicuit cîteva crîmpeie din acest interviu, pe care l-am transcris cu grijă și interes...cu pixul.

 

Ce imagine nu puteți uita?

O albă acuplare michelangeliană, între un țăran și o țărancî, pe verdele peliniu al unei pajiște bârlădene - în primăvară...Aveam pe vremea aceia vreo șease ani...

Debutul?

...Adevăratul debut în pictură a fost cam pe la anul 1900, cînd am primit de la cucoană bătrînă, comanda să-i fac portretulș ”în doi”. Doamna îmi făgăduiese patru lei pentru această operă - și libertatea să-i ciupesc la discreție, din ”agudele” grădinii, tot timpul cât voi lucra. Am reușit, firește, să zugrăvesc o cucoană bătrână, ceiace dealtminteri nu era greu: toate cucoanele bătrâne seamănă între ele. Dar clienta mea a fost nemulțumită și m'a pus să-i corijez tabloul, după indicații tare imperative, gura mai mică, gâtul mai gras, ochii mai mari, nasul mai subțire, cerceii mai lucioși - până când mă trezisem că pictasem o fetiță de unsprezece ani. Cucoana a fost încântată - (avea peste 65 de ani) - și m'a achitat foarte culant cu patru piese de argint, nouă și strălucitoare. Numai când am ajuns cu ele la bragagiul meu am aflat că sunt false. Atunci mi-am dat seama că sunt riscuri mari în cariera de pictor...Ceea ce am putut, cu prisosință, verifica și mai târziu...

Care a fost marele dv. insuscces?

Acum trei ani, când colegul Maxy  m'a pârât publicamente că îmi comercializez munca...ceia ce a avut ca urmare deschiderea unei prăvălii rivale, de perpetuă concurență, în strada Câmpineanu...”.

pag. 1 și 2.

127_1_18.jpg

Nicolae Tonitza, Noapte bună!, u.c., 59, 5 / 49, 5 cm. [prima jumătate a anilor '20].

credit foto: Artmark

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
17 septembre 2014 3 17 /09 /septembre /2014 11:52

pictori-romani-in-Franta.jpg

În 2012 apărea la editura Noi media Print volumul lui Gabriel Badea-Păun, care avea menirea să bucure şi să îmbogăţească istoriografia de artă, întrucît se referea la prezenţa artiştilor români în Franţa de-a lungul unui întreg veac. Entuziast şi încrezător, am procurat acest ghid!

Am răsfoit cartea, am luat aminte la anumite nume mai puţin cunoscute, şi m-am dezumflat repede. Speranţa că acest volum - mult-aşteptat - poate oferi o importantă sursă de informaţie şi un documentar serios asupra celei mai numeroase diaspore artistice româneşti s-a spulberat...La o scrutare mai atentă, aparatul ştiinfiţic lasă mult de dorit, iar corpusul nominal este lacunar sub aspectul documentării. Doar cîteva exemple, furnizate în ordine alfabetică. Cîteva absenţe majore.

 

Pictorul Isaac Antcher, născut în 1899 la Peresecina, în Basarabia, a părăsit România Mare în 1920, stabilindu-se la Paris. Este absent din cartea comentată, deşi a avut o carieră artistică interesantă şi bogată, confirmată de bibliografia existentă (cf. Nadine Nieszawer, Marie Boyé, Paul Fogel, Peintres Juifs à Paris 1905-1939 Ecole de ParisEditons Denoel, 2000, pag. 51-53). A trăit mult, pînă în 1992, şi era cunoscut în mediile parisiene şi în cele internaţionale. Există şi o monografie dedicată artistului: Marc Pastellini, Antcher de la Russie a Paris (1899-1939), Paris, 1986.

Artista-scenografă Elena Barlo-Iacobovici (1905-1992), după studii la Chişinău, a studiat la Paris între 1932-1936, cu Edouard Mac Avoy şi la studioul de teatru de la Champs Elisee (cf. Petre Oprea, Expozanţi la Saloanele Oficiale, DCCPCNMB, Buc., 2004, vol. 1, pag. 17). Mai mult, autorul nu ne informează asupra datei morţii artistei, nici nu-şi dă seama că oraşul Jitomir, locul naşterii, nu este în Basarabia, ci în nord-estul Ucrainei de astăzi, atunci în Imperiul Ţarist (un eseu despre opera acesteia, semnat de Vera Molea, a apărut recent în Lettre Internationale, ediţia de vară, 2014). Este una dintre cele mai importante scenografe din România care, alături de Baronul Löwendal, Theodor Kiriacoff-Suruceanu, Viktor Feodoroff ş.a., a creat o adevărată şcoală a genului scenografic.

Sculptoriţa Irina Codreanu este lipsă din carte (poate pentru a făcut sculptură?), deşi aceasta a studiat după 1918 la Academia de la Grande Chaumiere, apoi l-a cunoscut pe Brâncuşi. A pendulat între Bucureşti şi Paris, astfel că includerea acesteia în acest corpus compus de autor, ar fi fost mai mult decît dezirabilă şi justificată.

Numele graficianului şi pictorului Joseph Bronştein (1898-1943) l-am întîlnit în Fondul Alexandru Plămădeală de la Arhivele Naţionale din Chişinău. Acolo erau conservate cîteva desene semnate de acesta. Probabil din epoca în care acesta a studiat la Şcoala de Belle arte din localitate, erau semnate 1920. La Auschwitz a fost deportat anume din Franţa. Am găsit referinţe în acest sens în cartea lui Serge Klarsfeld, Le Mémorial de la deportation des juifs de France, Paris, 1978.

Coloristul Antoine Irisse (1903-1957) ar fi meritat şi el atenţia cuvenită. Născut în anul primului pogrom din era modernă, la Chişinău, în 1927 se stabileşte la Paris, unde va şi rămîne întreaga sa viaţă. Avea 24 de ani neîmpliniţi, cînd a frecventat diverse ateliere, precum şi Académie de la Grande Chaumière. La Paris s-a simţit atras de artiştii fauve, iar în mediul lor s-a apropiat de Constantin (Kostia) Terechkovitch, Isaac DobrinskyMane Leyzerovich KatsChaïm Soutine...   

Vine un şir scurt de artişti, al căror nume începe cu litera "M".

Primul din acest şir este David Malkin, născut la Akkerman, în 1910, decedat la Paris în 2002. A fost un reprezentant al Şcolii de pictură de la Paris.

Grégoire Michonze, după opinia mea, este una din absenţele de prim rang din cartea lui Gabriel Badea-Păun. Pentru că este pictorul care a avut poate cea mai răsunătoare carieră artistică de la Paris, dintre cei care au deţinut cetăţenia română. Născut fiind în Basarabia ţaristă, a primit cetăţenia română în 1918, în anul în care Basarabia a fost inglobată în România Mare. În 1922 Michonze s-a stabilit la Paris. Cel mai probabil atunci şi-a schimbat şi numele din Grigore Michonznic, în mai franţuzescul Grégoire Michonze? A avut o viaţă foarte activă, furtunoasă chiar, iar omiterea lui din acest volum nu are nicio justificare. În 1934 a participat la Salon des Surindépendants, iar fie şi acest mic amănunt trebuia să-l determine pe autor să-l includă pe Michonze în repertoriul său.

De asemenea, Ioana Giossan-Hohn, care provenea dintr-o familie veche şi foarte înstărită, şi al cărei destin era legat de Paris pentru mai mulţi ani, nu beneficiază nici măcar de o fişă completă. Nu avem acolo nici anul morţii acesteia, 2006. Este foarte adevărat că destinul artistic, şi mai ales cel managerial al acestei mari doamne a fost legat cu precădere de Elveţia, şi anume ei i se datorează debutul şi apoi parcursul planetar al unui artist ca Christo (pre numele său bulgăresc, Hristo Vladimirov Yavachev). Totuşi, dată fiind bibliografia mai mult decît impresionantă pe care a cules-o opera acestei artiste în perioada 1935-1943, ar fi trebuit să-l motiveze pe autor să-i acorde acestei fine artiste un spaţiu ceva mai generos în cartea sa. Pentru o informare în acest sens, recomand volumul lui Petre Oprea deja citat (vezi supra). 

Pentru opera lui Sasha Moldovan autorul susţine că nu a găsit cataloage. Dar există discrepanţe şi în ce ne oferă în volum. De pildă, fişa rusă de pe wikipedia ne anunţă, că în 1929 la Galerie Carmine s-a desfăşurat expoziţia personală a lui Moldovan, organizată de criticul André Salmon. La Gabriel Badea-Păun, această referinţă, adică cea care anunţă expoziţia, este plasată în anul 1930, 16-30 aprilie. Apoi, se ştie că în 1990 a fost publicat catalogul MoldovanTeshuva, Jacob Baal -editor & Pub.; Voth, Andrew C. (Carnegie Art Museum) - Introduction. Or, astfel de tipărituri nu cred să nu se găsească la Paris. În colecţii publice sau private. La Bucureşti, da, de acord, multe resurse ne lipsesc! Nu şi la Paris.

Iată, deocamdată atît. Un anumit grad de acurateţe şi de redactare mai atentă din partea autorului, ar fi făcut din acest volum o sursă cu adevărat indispensabilă şi preţioasă. Dar n-a fost să fie. Poate la o prezumptivă re-editare?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
16 septembre 2014 2 16 /09 /septembre /2014 10:40

Întîmplarea face ca de-abia azi să dau peste această ştire!

Aceasta ne anunţă că locul de veci al lui Nico Pirosmanişvili, despre care nu se ştia nimic pînă de curînd, se pare că a fost descoperit în cimitirul Kukia din Tbilisi. Pentru că smeritul şi umilul artist georgian a murit complet sărac, bolnav şi abandonat de toţi, s-a crezut că nici nu a avut parte de un mormînt, de o piatră funerară. Iată, că Ministerul Culturii din Georgia anunţă că se vor face demersuri susţinute, pentru ca supoziţiile şi presupunerile să capete tăria certitudinii; probabil se va recurge la exhumarea şi expertiza arheologică a acelui mormînt, pentru a se putea stabili, dacă inscripţia de pe piatra sepulcrală, "Iartă-L, Doamne, pe Nikala!" (acest prenume este o altă formă pentru Nico), se referă anume la artistul Pirosmani.

Să nădăjduim, că după ce ne-a încîntat cu opera sa plastică aproape un veac, ar fi minunat să ştim de aici încolo că Pirosmani are şi un loc de închinare, unde să i se aducă ofrande şi lumînări de către aceia cărora memoria lui este dragă şi de neuitat!

mormantul-presupus.jpg 

sursă foto: interpressnews.ge

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
15 septembre 2014 1 15 /09 /septembre /2014 09:55

În curînd se va încheia un secol de cînd cel care a răspuns la numele Nico Pirosmanişvili (Pirosmani - 1862-1918), şi-a plătit definitiv şi irevocabil "factura" acestei vieţi.

La Tbilisi există un monument al acestui prea umil, genial şi legendar artist, în care el este reprezentat în genunchi, ţinînd un miel la piept. Dealtfel, mielul este prezent şi în opera sa atît de sinceră, suprinzătoare şi prea puţin cunoscută în istoria artei secolului XX. Este considerat un artist primitiv, reprezentant al artei naive

Am avut ocazia să mai scriu despre un artist din această categorie stilistică, care provenea tot din Europa, dar de dincoace de Marea Neagră. Era vorba despre Isodor WienerPirosmani era născut însă în regiunea viticolă Kahetia, în Caucaz, într-o familie de ţărani georgieni. A fost al patrulea copil al familiei, şi ultimul. Cînd avea 8 ani tatăl său a murit, astfel că situaţia supravieţuirii s-a pus deosebit de acut. Mai ales după ce a murit şi mama, şi unul dintre fraţi. Nico a petrecut mai mulţi ani în apropierea celei care îl avea angajat pe tatăl său, văduva unui proprietar de fabrică din Baku, Eprosina Kalantarova. Împreună cu fiul acesteia a învăţat să cetească şi să scrie în georgiană şi rusă, dar nu s-a ales cu nicio instrucţie anume. A rămas toată viaţa lui un autodidact, dar a deprins dexterităţi speciale pentru pictură. Cîştiga infim din această ocupaţie, se spune că anumiţi proprietari de dughene şi crîşme îl plăteau cu mîncare şi vin. S-a îndeletnicit cu pictarea firmelor pentru magazine şi birturi. În particular, picta scene din viaţa de zi cu zi a georgienilor, animale, naturi statice, portrete. Se ştie că 1894 şi-a deschis, împreună cu un prieten, o dugheană de lactate, iar de-asupra intrării a pictat o vacă albă şi alta neagră. După 1900 a trăit exclusiv din ce a pictat, adică din mila celor care-i solicitau ajutorul, să le facă cîte o firmă, sau îi cumpărau cîte o lucrare. Pe bani de nimic, se înţelege!

În mediul artistic era perceput ca cineva cu care nu-ţi doreşti să ai de-a face, căci el însuşi afirma că tot ce pictează "îi vine din altă parte"...că vede sfinţi, iar mîna îi pictează singură. A căpătat o faimă postumă pe care nici nu ar fi nici visat-o vreodată, viaţa lui devenind subiect pentru poeţi, scriitori, regizori, savanţi. Iar monografia semnată de istoricul de artă Erast Kuzneţov, dedicată lui Pirosmani (1975), a avut parte de 4 reeditări (1984, 1986, 2001, în 2012 a apărut o ediţie de lux, legată în piele), astfel că faima lui, cel puţin în fostul URSS şi Rusia actuală, este destul de reliefată.

Dar, lumea largă a rămas oarecum fără acces la creaţia acestui original artist, care şi-a pictat mare parte din operă pe muşama. Nu avea bani pentru materiale, de aceea, se folosea de muşamalele pe care le găsea pînă şi în cea mai umilă bodegă. Acestea erau fie albe, fie negre, iar acest dat era folosit la maximum, acolo unde era nevoie de alb şi negru porţiunile acelea rămîneau nepictate...

Pirosmani_kutezh.JPG

Pirosmani, Prietenii lui Begos, apr. 1910. Muzeul de stat al artei popoarelor Orientului, Moscova. (Instituţia care deţine cele mai multe lucrări ale artistului).

Posteritatea artistului este cunoscută mai ales prin legendele şi poveştile postume prin care intelectualitatea sovietică se refugia, subreptice, într-un univers boem, marcat de visare, de fantezii, evadări în ireal. Pirosmani, cu opera lui, oferea un suport şi teme destule în acest sens. Printre cei care s-au inspirat din viaţa şi creaţia lui se numără Pavel Antokolski, Bulat Okudjava, Andrei Voznesenski, Serghei Parajanov, Gheorghi Şenghelaja ş.a. Una dintre legendele cele mai siropoase legate de Pirosmani este cea în care se spune că s-ar fi îndrăgostit de o cîntăreaţă, pe care o chema Margarita. Aceasta era franţuzoaică, şi a avut reperezentaţii la Tiflis (aşa se numea la începutul secolului XX oraşul Tbilisi), cînd Nico s-a îndrăgostit de frumuseţea şi şarmul acesteia. Dar iubirea lui nu a fost împărtăşită! Artistul i-a pictat portretul, crezînd că astfel o va cuceri, dar ea nu i-a acordat nicio atenţie, devenind o icoană de neatins pentru întreaga lui viaţă.

Niko_Pirosmani_Margarita_1909.jpg   

Pirosmani, Actriţa Margarita, 1909. Galeria de Stat din Tbilisi.

Într-o zi, în pofida sărăciei pe care o avea, Pirosmani a umplut cu flori străduţa din faţa hotelui în care era cazată Margarita, pentru a o cuceri. Aceasta a ieşit, şi l-a sărutat pe buze. Prima şi ultima oară. Apoi, Margarita a dispărut, şi cei doi nu s-au mai văzut niciodată. Maestrul Pirosmani a rămas să viseze pînă la moarte la Margarita lui. Se spune că în 1965 a avut loc, la Paris, o expoziţie Pirosmani. În faţa acestei picturi venea în chip repetat o femeie, care afirma că ea este reprezentată. Că ea este acea Margarita, pentru care Pirosmani şi-a pierdut minţile! 

 Am aflat că se pregăteşte un catalog raissone al operei lui Pirosmani, în Occident. Un proiect editorial de proporţii, în care este implicat şi expertul în opera lui, Erast Kuzneţov, este pe cale să apară, şi nu este exclus ca acesta să fie însoţit de o expoziţie de proporţii (în spaţiul germanic), astfel că opera lui Pirosmani să-şi capete locul binemeritat în panteonul artei plastice, alături de pictori ca: Edward Hicks, Rousseau "Vameşul", Mihail Larionov, Ivan GeneralićGrandma Moses...

E de amintit în acest context că opera lui Pirosmani a fost pentru prima oară amintită şi popularizată de către un oarecare Iliazd (Ilia Mikhailovich Zdanevich: 1894-1974), care aminteşte într-o operă literară, scrisă într-o limbă inventată, Yanko Krul Albansky (jucată în 1916), despre Pirosmani. Se poate crede, că opera artistului să fi inspirat oarecum acest calambur verbal, de natură futuristă. În 1964 a apărut prima monografie despre opera minunatului artist, a aceluiaşi Zdanevich. Acesta e considerat primul biograf al lui Pirosmani.  

mielul-de-Paste.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

Din punctul meu de vedere, Pirosmani a fost unul dintre marii pictori creştini ai secolului XX. Doar că nu a pictat icoane în sensul habitual al cuvîntului. A zugrăvit însă numeroşi miei pascali, dimpreună cu pasca tradiţională, alături de oăle vopsite, mereu în roşu. Este o ipostază a omului dintîi, adică pur în naivitatea şi simplitatea lui. A omului fără şcoală, fără sofisme teologice, dar cu o atitudine sinceră faţă de transcendenţă, faţă de Dumnezeul Care a înviat! Peste tot, în imaginile cu mielul, se observă iniţialele "H.V.", adică Hristos Voskrese = Hristos a Înviat. Este o manifestare plastică a unei bucurii juvenile, autentice, credincioase, profunde...Mielul jertfei este întotdeauna umil, smerit, ascultător, atent la Glasul venit de sus.

a-paschal-lamb-1914-1-.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

În 1969 a apărut primul film artistic, regizat de Gheorghi Şenghelaja, avînd ca subiect viaţa şi creaţia lui Pirosmani. În original, poate fi văzut aici. Rolul lui Pirosmani a fost jucat de actorul Avtandil Varasi.  

 

sursa imaginilor: internet.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
12 septembre 2014 5 12 /09 /septembre /2014 06:29

Imagini-5759.JPG

foto>  © vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
11 septembre 2014 4 11 /09 /septembre /2014 06:51

Paintigs-og-Akhtala_2014.jpg

PENTRU că sunt printre cei care consideră cărţile ca fiind purtătoare de eterne mărgăritare, printre lucrurile esenţiale pe care le poate lăsa un om pe pămînt, îmi place să semnalez cărţi, şi să scriu despre cărţi!

Aceasta este un album proaspăt apărut, la Moscova, şi e semnată de istoricul Alexey Lidov, un om învăţat şi un mare cunoscător al culturii vechi ruse şi bizantine. Această carte este o reeditare a unui volum publicat în 1991 (Lidov, Alexei (1991). The Mural Paintings of Akhtala. Moscow: Nauka Publishers. pp. 129 pages), în condiţiile grele şi absurde ale căderii comunismului în URSS. Este dedicat, mai ales, minunatelor fresce din fosta mănăstire Ahtala, din Armenia. Munca de reeditare a adus la lumină un material inedit, publicat inclusiv după vechi diapozitive, neintrate în volumul apărut în 1991, tipărit atunci doar în limba engleză. Mai mult, publicaţia are valoarea unui izvor de documentare de primă mînă, mai ales că unele picturi nu mai există, din cauza faptului că ani lungi, în şir, monumentul a zăcut în faţa intemperiilor, fiind fără acoperiş... Motivele sunt multiple. Armenia nu a trăit nişte ani prea fericiţi după căderea comunismului. Nu e foarte împlinită acea ţară nici astăzi! Dar are un patrimoniu cultural cu care se poate mîndri orice altă naţiune creştină, pe care însă nu prea are capacitatea de a-l conserva şi pune în valoare. Îl ţine departe de circuitul turistic, ştiinţific, academic...

Monumentul, din ultimul pătrar al secolului al XII-lea, este considerat drept unul din cele mai spectaculoase şi importante din spaţiul extra bizantin. Iar picturile sale, datate în intervalul cronologi dintre 1205-1216,  sunt considerate un apogeu al artei creştine din Caucaz. Cercetările au arătat că la realizarea acestor picturi au participat nu mai puţin de 8 zugravi, iar cel care a lucrat în conca altarului, se presupune a fi fost un armean din Calcedon, iar alături de el au lucrat cîţiva pictori georgieni. Atfel spus, cel care conducea echipa de pictori ştia temeiurile picturii chiar din capitala Imperiului. Cu toţii erau familiarizaţi cu pictura bizantină perioadei post-comnene, a începutului de secol XIII, astfel că reflexul acesteia se resimte pe murii de la Ahtala. Pe atunci Caucazul privea spre Constantinopol, şi era unit în acest gînd!

 Alexey Lidov s-a ocupat pe larg de istoria monumentului, de iconografia picturii, precum şi de zugravii care ne-au lăsat această comoară, astfel că monografia aceasta se constituie într-un document ştiinţific de prim rang, şi are putere de circulaţie în întreaga lume academică, fiind publicată în rusă şi engleză, iar volumul este de 528 de pagini, însoţite de 220 de ilustraţii. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
10 septembre 2014 3 10 /09 /septembre /2014 09:21

coperta-Louis-Pierre-Blanc.JPG

Prin spatele sediului Guvernului României există o stradă veche şi elegantă, care poartă numele arhitectului Louis Pierre Blanc (1860-1903). Editura Istoria artei i-a dedicat un impunător volum; impunător din toate punctele de vedere: informaţie, ilustraţie, machetare, copertare, număr de pagini (400) etc. Întregul efort îl datorăm neobositei specialiste în istoria artei şi arhitecturii, Oana Marinache, şi colaboratorului acesteia în multe deja proiecte, Cristian Gache, fotograf şi designer. Recent, am admirat munca celor doi la scoaterea la lumină a unei bijuterii de carte, Jurnal de prinţesă, a celei care a fost Nadeja Ştirbey.

ACUM avem de-a face cu o nouă lucrare de cercetare, elaborare, prezentare şi punere în spaţiul public a unui arhitect de prim rang al Bucureştiului, unul din zorii modernităţii, opera căruia a lăsat o amprentă pe chipul urbei aproape inegalabilă. Blanc poate fi considerat un pionier absolut al europenizării oraşului de pe Dâmboviţa, în condiţiile în care acest oraş era tributar gustului şi eticii Orientului, prin ultimii fanarioţi, prin apetitul pe care-l trăda protipendada bucureşteană pînă în jurul anului 1900.

Nu am văzut volumul decît în imagini, dar ştiind acribia, acurateţea şi precizia cu care-şi redactează textele, fineţea cu care participă la alăturarea graficii şi imaginilor, ale Ioanei Marinache, şi priceperea celuilalt autor, sunt convins că lumea artistică, cea a arhitecturii şi a culturii în general, va primi o lucrare robustă, serioasă, necesară şi deosebit de elegantă! Ne vom putea convinge de acest lucru din 17 septembrie - ziua în care volumul se va lansa în sediul Palatului Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, ridicat la Bucureşti, în 1895, după planurile lui Louis Pierre Blanc, fiind considerată una dintre lucrările cele mai importante ale arhitectului de origine elveţiană. Deloc întîmplător, la lansare va aparticipa şi E.S. Ambasadorul Elvetiei domnul Jean-Hubert Lebet, alături de Ministrul nostru al Agriculturii. La 111 ani de la moartea lui Blanc, avem parte de o monografie de care era mare nevoie!  

O piesă elegantă, erudită, plăcută vederii şi minţii.

DSCN7674.JPG

foto> © vladimir bulat, 01 septembrie, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
9 septembre 2014 2 09 /09 /septembre /2014 00:29

Un nou proiect al Elenei MURARIU

afis-Brancovenii-la-Foisor-de-Foc.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article