Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

16 septembre 2014 2 16 /09 /septembre /2014 10:40

Întîmplarea face ca de-abia azi să dau peste această ştire!

Aceasta ne anunţă că locul de veci al lui Nico Pirosmanişvili, despre care nu se ştia nimic pînă de curînd, se pare că a fost descoperit în cimitirul Kukia din Tbilisi. Pentru că smeritul şi umilul artist georgian a murit complet sărac, bolnav şi abandonat de toţi, s-a crezut că nici nu a avut parte de un mormînt, de o piatră funerară. Iată, că Ministerul Culturii din Georgia anunţă că se vor face demersuri susţinute, pentru ca supoziţiile şi presupunerile să capete tăria certitudinii; probabil se va recurge la exhumarea şi expertiza arheologică a acelui mormînt, pentru a se putea stabili, dacă inscripţia de pe piatra sepulcrală, "Iartă-L, Doamne, pe Nikala!" (acest prenume este o altă formă pentru Nico), se referă anume la artistul Pirosmani.

Să nădăjduim, că după ce ne-a încîntat cu opera sa plastică aproape un veac, ar fi minunat să ştim de aici încolo că Pirosmani are şi un loc de închinare, unde să i se aducă ofrande şi lumînări de către aceia cărora memoria lui este dragă şi de neuitat!

mormantul-presupus.jpg 

sursă foto: interpressnews.ge

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
15 septembre 2014 1 15 /09 /septembre /2014 09:55

În curînd se va încheia un secol de cînd cel care a răspuns la numele Nico Pirosmanişvili (Pirosmani - 1862-1918), şi-a plătit definitiv şi irevocabil "factura" acestei vieţi.

La Tbilisi există un monument al acestui prea umil, genial şi legendar artist, în care el este reprezentat în genunchi, ţinînd un miel la piept. Dealtfel, mielul este prezent şi în opera sa atît de sinceră, suprinzătoare şi prea puţin cunoscută în istoria artei secolului XX. Este considerat un artist primitiv, reprezentant al artei naive

Am avut ocazia să mai scriu despre un artist din această categorie stilistică, care provenea tot din Europa, dar de dincoace de Marea Neagră. Era vorba despre Isodor WienerPirosmani era născut însă în regiunea viticolă Kahetia, în Caucaz, într-o familie de ţărani georgieni. A fost al patrulea copil al familiei, şi ultimul. Cînd avea 8 ani tatăl său a murit, astfel că situaţia supravieţuirii s-a pus deosebit de acut. Mai ales după ce a murit şi mama, şi unul dintre fraţi. Nico a petrecut mai mulţi ani în apropierea celei care îl avea angajat pe tatăl său, văduva unui proprietar de fabrică din Baku, Eprosina Kalantarova. Împreună cu fiul acesteia a învăţat să cetească şi să scrie în georgiană şi rusă, dar nu s-a ales cu nicio instrucţie anume. A rămas toată viaţa lui un autodidact, dar a deprins dexterităţi speciale pentru pictură. Cîştiga infim din această ocupaţie, se spune că anumiţi proprietari de dughene şi crîşme îl plăteau cu mîncare şi vin. S-a îndeletnicit cu pictarea firmelor pentru magazine şi birturi. În particular, picta scene din viaţa de zi cu zi a georgienilor, animale, naturi statice, portrete. Se ştie că 1894 şi-a deschis, împreună cu un prieten, o dugheană de lactate, iar de-asupra intrării a pictat o vacă albă şi alta neagră. După 1900 a trăit exclusiv din ce a pictat, adică din mila celor care-i solicitau ajutorul, să le facă cîte o firmă, sau îi cumpărau cîte o lucrare. Pe bani de nimic, se înţelege!

În mediul artistic era perceput ca cineva cu care nu-ţi doreşti să ai de-a face, căci el însuşi afirma că tot ce pictează "îi vine din altă parte"...că vede sfinţi, iar mîna îi pictează singură. A căpătat o faimă postumă pe care nici nu ar fi nici visat-o vreodată, viaţa lui devenind subiect pentru poeţi, scriitori, regizori, savanţi. Iar monografia semnată de istoricul de artă Erast Kuzneţov, dedicată lui Pirosmani (1975), a avut parte de 4 reeditări (1984, 1986, 2001, în 2012 a apărut o ediţie de lux, legată în piele), astfel că faima lui, cel puţin în fostul URSS şi Rusia actuală, este destul de reliefată.

Dar, lumea largă a rămas oarecum fără acces la creaţia acestui original artist, care şi-a pictat mare parte din operă pe muşama. Nu avea bani pentru materiale, de aceea, se folosea de muşamalele pe care le găsea pînă şi în cea mai umilă bodegă. Acestea erau fie albe, fie negre, iar acest dat era folosit la maximum, acolo unde era nevoie de alb şi negru porţiunile acelea rămîneau nepictate...

Pirosmani_kutezh.JPG

Pirosmani, Prietenii lui Begos, apr. 1910. Muzeul de stat al artei popoarelor Orientului, Moscova. (Instituţia care deţine cele mai multe lucrări ale artistului).

Posteritatea artistului este cunoscută mai ales prin legendele şi poveştile postume prin care intelectualitatea sovietică se refugia, subreptice, într-un univers boem, marcat de visare, de fantezii, evadări în ireal. Pirosmani, cu opera lui, oferea un suport şi teme destule în acest sens. Printre cei care s-au inspirat din viaţa şi creaţia lui se numără Pavel Antokolski, Bulat Okudjava, Andrei Voznesenski, Serghei Parajanov, Gheorghi Şenghelaja ş.a. Una dintre legendele cele mai siropoase legate de Pirosmani este cea în care se spune că s-ar fi îndrăgostit de o cîntăreaţă, pe care o chema Margarita. Aceasta era franţuzoaică, şi a avut reperezentaţii la Tiflis (aşa se numea la începutul secolului XX oraşul Tbilisi), cînd Nico s-a îndrăgostit de frumuseţea şi şarmul acesteia. Dar iubirea lui nu a fost împărtăşită! Artistul i-a pictat portretul, crezînd că astfel o va cuceri, dar ea nu i-a acordat nicio atenţie, devenind o icoană de neatins pentru întreaga lui viaţă.

Niko_Pirosmani_Margarita_1909.jpg   

Pirosmani, Actriţa Margarita, 1909. Galeria de Stat din Tbilisi.

Într-o zi, în pofida sărăciei pe care o avea, Pirosmani a umplut cu flori străduţa din faţa hotelui în care era cazată Margarita, pentru a o cuceri. Aceasta a ieşit, şi l-a sărutat pe buze. Prima şi ultima oară. Apoi, Margarita a dispărut, şi cei doi nu s-au mai văzut niciodată. Maestrul Pirosmani a rămas să viseze pînă la moarte la Margarita lui. Se spune că în 1965 a avut loc, la Paris, o expoziţie Pirosmani. În faţa acestei picturi venea în chip repetat o femeie, care afirma că ea este reprezentată. Că ea este acea Margarita, pentru care Pirosmani şi-a pierdut minţile! 

 Am aflat că se pregăteşte un catalog raissone al operei lui Pirosmani, în Occident. Un proiect editorial de proporţii, în care este implicat şi expertul în opera lui, Erast Kuzneţov, este pe cale să apară, şi nu este exclus ca acesta să fie însoţit de o expoziţie de proporţii (în spaţiul germanic), astfel că opera lui Pirosmani să-şi capete locul binemeritat în panteonul artei plastice, alături de pictori ca: Edward Hicks, Rousseau "Vameşul", Mihail Larionov, Ivan GeneralićGrandma Moses...

E de amintit în acest context că opera lui Pirosmani a fost pentru prima oară amintită şi popularizată de către un oarecare Iliazd (Ilia Mikhailovich Zdanevich: 1894-1974), care aminteşte într-o operă literară, scrisă într-o limbă inventată, Yanko Krul Albansky (jucată în 1916), despre Pirosmani. Se poate crede, că opera artistului să fi inspirat oarecum acest calambur verbal, de natură futuristă. În 1964 a apărut prima monografie despre opera minunatului artist, a aceluiaşi Zdanevich. Acesta e considerat primul biograf al lui Pirosmani.  

mielul-de-Paste.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

Din punctul meu de vedere, Pirosmani a fost unul dintre marii pictori creştini ai secolului XX. Doar că nu a pictat icoane în sensul habitual al cuvîntului. A zugrăvit însă numeroşi miei pascali, dimpreună cu pasca tradiţională, alături de oăle vopsite, mereu în roşu. Este o ipostază a omului dintîi, adică pur în naivitatea şi simplitatea lui. A omului fără şcoală, fără sofisme teologice, dar cu o atitudine sinceră faţă de transcendenţă, faţă de Dumnezeul Care a înviat! Peste tot, în imaginile cu mielul, se observă iniţialele "H.V.", adică Hristos Voskrese = Hristos a Înviat. Este o manifestare plastică a unei bucurii juvenile, autentice, credincioase, profunde...Mielul jertfei este întotdeauna umil, smerit, ascultător, atent la Glasul venit de sus.

a-paschal-lamb-1914-1-.jpg 

Pirosmani, Mielul de Paşte, colecţie privată.  

În 1969 a apărut primul film artistic, regizat de Gheorghi Şenghelaja, avînd ca subiect viaţa şi creaţia lui Pirosmani. În original, poate fi văzut aici. Rolul lui Pirosmani a fost jucat de actorul Avtandil Varasi.  

 

sursa imaginilor: internet.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
12 septembre 2014 5 12 /09 /septembre /2014 06:29

Imagini-5759.JPG

foto>  © vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
11 septembre 2014 4 11 /09 /septembre /2014 06:51

Paintigs-og-Akhtala_2014.jpg

PENTRU că sunt printre cei care consideră cărţile ca fiind purtătoare de eterne mărgăritare, printre lucrurile esenţiale pe care le poate lăsa un om pe pămînt, îmi place să semnalez cărţi, şi să scriu despre cărţi!

Aceasta este un album proaspăt apărut, la Moscova, şi e semnată de istoricul Alexey Lidov, un om învăţat şi un mare cunoscător al culturii vechi ruse şi bizantine. Această carte este o reeditare a unui volum publicat în 1991 (Lidov, Alexei (1991). The Mural Paintings of Akhtala. Moscow: Nauka Publishers. pp. 129 pages), în condiţiile grele şi absurde ale căderii comunismului în URSS. Este dedicat, mai ales, minunatelor fresce din fosta mănăstire Ahtala, din Armenia. Munca de reeditare a adus la lumină un material inedit, publicat inclusiv după vechi diapozitive, neintrate în volumul apărut în 1991, tipărit atunci doar în limba engleză. Mai mult, publicaţia are valoarea unui izvor de documentare de primă mînă, mai ales că unele picturi nu mai există, din cauza faptului că ani lungi, în şir, monumentul a zăcut în faţa intemperiilor, fiind fără acoperiş... Motivele sunt multiple. Armenia nu a trăit nişte ani prea fericiţi după căderea comunismului. Nu e foarte împlinită acea ţară nici astăzi! Dar are un patrimoniu cultural cu care se poate mîndri orice altă naţiune creştină, pe care însă nu prea are capacitatea de a-l conserva şi pune în valoare. Îl ţine departe de circuitul turistic, ştiinţific, academic...

Monumentul, din ultimul pătrar al secolului al XII-lea, este considerat drept unul din cele mai spectaculoase şi importante din spaţiul extra bizantin. Iar picturile sale, datate în intervalul cronologi dintre 1205-1216,  sunt considerate un apogeu al artei creştine din Caucaz. Cercetările au arătat că la realizarea acestor picturi au participat nu mai puţin de 8 zugravi, iar cel care a lucrat în conca altarului, se presupune a fi fost un armean din Calcedon, iar alături de el au lucrat cîţiva pictori georgieni. Atfel spus, cel care conducea echipa de pictori ştia temeiurile picturii chiar din capitala Imperiului. Cu toţii erau familiarizaţi cu pictura bizantină perioadei post-comnene, a începutului de secol XIII, astfel că reflexul acesteia se resimte pe murii de la Ahtala. Pe atunci Caucazul privea spre Constantinopol, şi era unit în acest gînd!

 Alexey Lidov s-a ocupat pe larg de istoria monumentului, de iconografia picturii, precum şi de zugravii care ne-au lăsat această comoară, astfel că monografia aceasta se constituie într-un document ştiinţific de prim rang, şi are putere de circulaţie în întreaga lume academică, fiind publicată în rusă şi engleză, iar volumul este de 528 de pagini, însoţite de 220 de ilustraţii. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
10 septembre 2014 3 10 /09 /septembre /2014 09:21

coperta-Louis-Pierre-Blanc.JPG

Prin spatele sediului Guvernului României există o stradă veche şi elegantă, care poartă numele arhitectului Louis Pierre Blanc (1860-1903). Editura Istoria artei i-a dedicat un impunător volum; impunător din toate punctele de vedere: informaţie, ilustraţie, machetare, copertare, număr de pagini (400) etc. Întregul efort îl datorăm neobositei specialiste în istoria artei şi arhitecturii, Oana Marinache, şi colaboratorului acesteia în multe deja proiecte, Cristian Gache, fotograf şi designer. Recent, am admirat munca celor doi la scoaterea la lumină a unei bijuterii de carte, Jurnal de prinţesă, a celei care a fost Nadeja Ştirbey.

ACUM avem de-a face cu o nouă lucrare de cercetare, elaborare, prezentare şi punere în spaţiul public a unui arhitect de prim rang al Bucureştiului, unul din zorii modernităţii, opera căruia a lăsat o amprentă pe chipul urbei aproape inegalabilă. Blanc poate fi considerat un pionier absolut al europenizării oraşului de pe Dâmboviţa, în condiţiile în care acest oraş era tributar gustului şi eticii Orientului, prin ultimii fanarioţi, prin apetitul pe care-l trăda protipendada bucureşteană pînă în jurul anului 1900.

Nu am văzut volumul decît în imagini, dar ştiind acribia, acurateţea şi precizia cu care-şi redactează textele, fineţea cu care participă la alăturarea graficii şi imaginilor, ale Ioanei Marinache, şi priceperea celuilalt autor, sunt convins că lumea artistică, cea a arhitecturii şi a culturii în general, va primi o lucrare robustă, serioasă, necesară şi deosebit de elegantă! Ne vom putea convinge de acest lucru din 17 septembrie - ziua în care volumul se va lansa în sediul Palatului Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, ridicat la Bucureşti, în 1895, după planurile lui Louis Pierre Blanc, fiind considerată una dintre lucrările cele mai importante ale arhitectului de origine elveţiană. Deloc întîmplător, la lansare va aparticipa şi E.S. Ambasadorul Elvetiei domnul Jean-Hubert Lebet, alături de Ministrul nostru al Agriculturii. La 111 ani de la moartea lui Blanc, avem parte de o monografie de care era mare nevoie!  

O piesă elegantă, erudită, plăcută vederii şi minţii.

DSCN7674.JPG

foto> © vladimir bulat, 01 septembrie, 2011.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
9 septembre 2014 2 09 /09 /septembre /2014 00:29

Un nou proiect al Elenei MURARIU

afis-Brancovenii-la-Foisor-de-Foc.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
4 septembre 2014 4 04 /09 /septembre /2014 15:32

Recunosc, că aflarea veştii precum că Muzeul Naţional de Artă al Moldovei a primit în dar un milion de euro din partea Guvernului României, m-a emoţionat pofund! Sunt aproape 25 de ani de cînd m-am despărţit formal de acest muzeu (fiind angajat ca muzeograf acolo, în perioada 1989-1990), şi deja la acea dată lucrările de restaurare şi reabilitare a sediului Muzeului erau în toi. E un fel frumos de a afirma: "în toi", pentru că de fapt, în acel amurg al comunismului nimeni nu avea habar nici de restaurare, nici de reabilitare, ci eventual de ceva care se putea numi reparaţii capitale. Procesul era greoi, lent, fără tragere de inimă...Se lucra puţin, de mîntuială, cu materialele vremii. La scurtă vreme a picat URSS, iar Moldovei i-a revenit ca moştenire un puhoi de şantiere neterminate, sau chiar abandonate. Şi ceea ce comunismul a ignorat, capitalismul incipient a lăsat să se ducă, cu bună ştiinţă, pe apa sîmbetei. Anii au trecut, şi un director - pictor de profesie - s-a pomenit cu tot acest patrimoniu pe cap, dar şi cu dorinţa de a schimba această stare de lucruri. Muzeul de artă nu avea doar un sediu, ci două. Ambele - în stare nefuncţională, şi nu tocmai atractive.

RM - un stat slab, timorat, depopulat, aflat în coasta unei lumi slave, ostile românismului, şi procesului de europenizare, s-a pomenit în situaţia în care cultura devenise a cincea roată la căruţă... Oamenii de înaltă cultură au fugit care încotro, intelectualitatea s-a blazat, poeţii au murit, iar instituţiile au devenit o povară, pe care statul doar în campaniile electorale mai e dispus să o sprijine. De fapt - să-i amîne decesul. În astfel de condiţii a supravieţuit MNAM. Pînă în acest moment, cînd s-au împlint tot 25 de ani de la trecerea la grafie latină (un imens act de dreptate, care s-a făcut poporului român din RM!), cînd Guvernul României a decis să ia situaţia în mîini. A venit în întîmpinarea celei mai importante instituţii de artă din dreapta Prutului, care a fost creată în timpul Regatului România, în anul 1939. De aceea, nu e deloc întîmplător că Prim-ministrul României a pronunţat aceste cuvinte, personalizînd parcă acest gest al donaţiei, şi că: "e o obligație să sprijine restaurarea Muzeului Național de Artă de la Chișinău, care trebuia începută încă din 1939, doar că istoria a împiedicat".

Donatia-milionului.jpg

Interesant de mers pe această linie logică, pentru că ctitorirea muzeului de artă de la Chişinău în România Mare, nu era un act electoral, o ţîfnă de moment, ci avea datele care consemnau restabilirea unui adevăr. În ţinutul Basarabiei arta plastică era la mare preţ, avea şcoala de artă printre cele mai puternice din ţară, la cîrma căreia se aflau mari personalităţi ale domeniului vizualului: Alexandru Plămădeală, August Baillayre, Şneer Kogan; mentori care crescut cîteva generaţii de artişti, care s-au impus în posteblic în România, devenită şi ea socialistă.  Mulţi dintre ei însă, au ajuns faimoşi în lumea întreagă! Prin urmare, apariţia acelui muzeu, în 1939, era o consecinţă firească a existenţei unui mediu artistic bogat, palpitant, cu largi deschideri europene.

 DSC05745

Cînd priveşti această fotografie*, te binedispui, pentru că ai în faţa ochilor o bună parte din simţirea artistică a Şcolii de Belle Arte, despre care pictorul Ion Theodorescu-Sion, care fusese inspector la Ministerul Culturii de la Bucureşti, spunea că e un model demn de urmat chiar şi de cei din capitală. Ei bine, între raportul plin de entuziasm şi spirit critic, pe care l-a făcut  Theodorescu-Sion şcolii de la Chişinău au trecut decenii multe, dar expertiza lui nu a rămas se pare fără urmări! În anul în care acesta se stingea subit, în capitala Basarabiei se deschidea prima instituţie de nivel muzeal dedicat artei, şi vreau să cred că aportul artistului nu a fost tocmai unul secund!

Revenind la actualitate, mă întreb ce anume a determinat acest gest generos al Guvernului României, care va acoperi cheltuieliele pentru aducerea la aspectul originar, să sperăm, a sediului fostului Liceu de Fete, care era unul dintre cele mai splendide edificii publice a Chişinăului de la începutul secolului XX. Trebuie spus, că în perioada comunismului aici se afla Muzeul Partidului Comunist al URSS. Iar Muzeul de artă beneficia atunci doar de sediul fostei Case Hertza - şi ea una din cele mai impresionante case private din oraş.  Nici pînă în acest moment, Casa Hertza nu este un spaţiu funcţional. Şantierul nu s-a încheiat, deşi a început mult înaintea căderii comunismului...

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei are şansa istorică de a renaşte din conul de umbră în care guvernările post-comuniste şi neo-comuniste, succesive, l-au ţinut. Arcul în timp s-a legat. În chip simbolic, actualul ministru, doamna Monica Babuc, a apărut la întîlnirea la nivel înalt, în care s-a anunţat această donaţie într-o ţinută tradiţională românească, prin care, probabil, a dorit să arate ataşamentul său la valorile perene şi ancestrale ale poporului român. 

862-1-old.jpg  

Orice speculaţie s-ar putea face pe seama acestei donaţii, dar un lucru e cert, că în scurtă vreme publicul de la Chişinău îşi va recăpăta posibilitatea de a vedea o bună parte din colecţia Muzeului Naţional de Artă, care deţine o colecţie de cîteva zeci de mii de piese.

Desigur, după finalizarea restaurărilor va începe o nouă şi importantă etapă: conceperea unei expoziţii permanente, care va necesita şi ea un efort muzeografic şi intelectual susţinut, adaptat cerinţelor contemporaneităţii. Dar mai e timp pînă atunci.  

fotografii: MNAM şi colecţie personală.

* fotografia a fost realizată anterior anului 1939, an în care ne-a părăsit marele grafician Şneer Kogan, prezent aici în primul rînd, al treilea din stînga. Vedem aici şi pe: Alexandru Plămădeală, August Bayllaire, Kiriacoff-Suruceanu, Olga Plămădeală,  Tania Baillayre ş.a.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
3 septembre 2014 3 03 /09 /septembre /2014 21:48

Ștefan Câlția a împlinit o vîrstă a împlinirii. Psalmistul spune, că acesta e vîrsta de la care dacă mergi mai departe, ai parte ”de osteneală și durere”. Ei bine, mie mi se pare că de-abia de acum încolo artistul Ștefan Câlția împlinește pîrga vieții. Cartea ”7 Povești cu Ștefan Câlția” (Galeria Posibilă/editura UNArte, București, 2013) este un document percutant în acest sens! Pînă să am răgazul să vorbesc despre această complexă publicație, doresc să relatez despre vizita pe care i-am făcut-o pictorului la Șona, în satul de care și-a legat destinul în ultimele decenii; prin părinți, prin peisaj, prin acele 7 movile, numite de localnici guruiețe, prin peisajul care se rînduiește cuminte în jurul Oltului tulbure, prin salba munților Făgăraș, care delimitează linia orizontului de cer...și care toate se regăsesc, subtil, în picturile sale.

Contributii-5237.JPG

Ei bine, am ieșit pe cîmp, în spatele casei, ca să ne arate în zare aceste guruiețe, aceste formațiuni de natură geologică, despre care s-a tot discutat, vorbit și presupus. Ba că sunt arhitecturi străvechi, ba că le-au modelat extratereștrii, ca că țăranii locului au imaginat niște fortificații, ca să se apere de niște dușmani închipuiți etc. Dar de fapt, sunt acolo, și pace! Nimeni nu le desferecă misterul, nici natura, nici omul. Câlția le folosește ”chipul” pe post de semnătură, iar asta îl face și mai mult de acel loc, pe cît de simplu, pe atît de bogat în istorii, legende, baliverne și brașoave. Artistul le triază, le cerne, le priponește în pînzele sale. Am văzut acasă la domnia sa o pictură veche, de pe la începuturile traseului său artistic, și am căzut pe gînduri. Pentru pictura cu pricina părea una din era renascentistă, aproape monocromă, tenebroasă. Aceasta înfățișa o masă cu o pînză pe ea, cu un vas cu flori de cîmp, și o arătare de fată, care ținea în mînă o floare, poate o brîndușă? Totul era învăluit într-un soi de sfumatto, despre care artistul mi-a relatat că i-au trebuit mulți ani ca să scape. Ce am văzut în acea pînză mi-a lămurit în bună măsură ceea ce mulți ani la rînd îmi rămînea ascuns, precum îmi este de neînțeles pînă azi, cum pasărea plutește îndelung prin văzduh, și nu se prăbușește. Probabil, că artistul însuși sesizează, că anume în acea mică lucrare își are obirșia întregul parcurs plastic de pînă acum? Există un soi de dezinvoltură mistică acolo, o simplitate și o premeditare matricială, care a migrat apoi prin multele pînze, foi grafice și stampe, care au fost lucrate de-a lungul deceniilor. Nu știu alți pictori cum sunt, cum se regăsesc, cum se caută pe sine, dar mie mi se pare - dacă mi se îngăduie cutezanța să afirm -, că Ștefan Câlția nu e neapărat un calofil, ci mai repede un pășunist sadea. Un individ care migrează spre autentica isihie, și ne face părtași la această deambulare. Pentru el isihia înseamnă liniștea de a trăi frumos, simplu, destoinic, împăcat, smerit, cu gust. 

Contributii-5218.JPG

L-am auzit vorbind oamenilor din Șona, în cadrul întîlnirilor Asociației Șona Noastră, despre necesitatea primenirii satului, curților, caselor, habitatului, bucătăriei, băii, șurilor, vieții de zi cu zi; a adus vorba despre minunata strălucire a satului Gărîna, din inima Semenicului, care începînd cu 1918, grație strategiilor vizionare a unuu tînăr primar, a devenit un nucleu de atracție pentru protipendada Banatului. Era pînă la instaurarea comunismului în România, că după aceea - Dumnezeu cu mila! Faima satului a renăscut de peste un deceniu, grație festivalului de jazz din acea parte a lumii. Câlția crede că și Șona ar putea deveni un magnet de atracție pentru turiști, călători, munțomani, intelectuali, că poate intra în conștiința noastră ca un topos vizionar, precum Gărîna este, cum a fost Poiana Mărului (din părțile Zărneștiului) pentru pictori precum Horia Bernea, Ion Dumitriu, Teodor Moraru, toți trecuți la cele veșnice; cum au devenit Viscri, sau Valea Zălanului - grație eforturilor Prințului Charles al Marii Britanii.

Lumea românească a auzit, și va mai auzi despre Șona, ca ecou al muncii susținute pe care o exercită acolo Galeria PosibilăȘtefan Câlția, entiziaștii Asociației Șona Noastră, oameni mai tineră și mai puțin tineri, copii, încrezători cu toții, că atunci cînd este o viziune, cu muncă și rîvnă se poate obține imaginea unui sat viu, frumos, atractiv, și capabil să țină lumea în el.

Am admirat satul, casele, ulițele, pomii, fațadele vechilor locuințe, care-și așteaptă scoaterea la mezat. Cine le va cumpăra? Le va iubi, oare? Le va primeni? Vor trăi alături de noii locatari o a doua viață? Timpul e cel mai bun sfetnic, cum și pentru Câlția, timpul a însemnat o luminare a paletei, o cristalizare a unei concepții despre funcția picturii, o deslușire definitivă a necesității artei în general. Arta înseamnă dialog, interlocuție, înfățișare față către față. 

Contributii-5264.JPG

Anume în acest loc unde, ca în cazul guruiețelor, pămîntul vorbește prin semne, am văzut că pe oameni îi sudează dialogul, încrederea, calmul și buna-cuviință, chiar dacă există fricțiuni, suspiciuni și spirit dubitativ. Prin tonul bine ales, se poate merge mai departe. Cît de departe? Doar Bunul Dumnezeu o poate ști, cum tot EL a inspirat și desenat frumusețea acestor fațade, de demult, acum decăzute, apuse, dar nu mai puțin nobile. Părerea mea.

Contributii-5272.JPG

Contributii-5267.JPG  

Contributii-5282.JPG  

Contributii-5275.JPG

O casă a avut mai mult noroc. A renăscut, strălucind acum, consolidată fiind, restaurată, împinsă parcă mai în față. Va veni și ceasul celorlalte surate ale sale, doar un stăpîn bun, rîvnitor și gospodar să-și recapete, unul precum Matei Câlția...sau aidoma lui. 

Contributii-5209.JPG   

Contributii-5244.JPG

fotografii: © vladimir bulat, august, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
26 août 2014 2 26 /08 /août /2014 12:00

În imensa întindere a Rusiei de ieri şi de azi, un oraş ca Pereslavl-Zalesski, este unul oarecare, chiar dacă istoria lui e veche, bogată, dar tot o fundătură a rămas! Dar aici s-au născut doi sfinţi ai Bisericii Ruse: Sfîntul Alexandru Nevski (sec. XIII), şi Sfîntul Dimitrie Priluţki (sec. XIV). 

Astăzi oraşul surprinde prin numărul mare de relicve ale trecutului, dar şi prin muzee, disproporţionat de numeroase pentru cîteva zeci de mii de locuitori, cîţi are urbea. Devine clar că oraşul e orientat spre turiştii şi veneticii care-i calcă străzile, muzeele, mănăstirile, locaşurile de cult...

Reţeaua de muzee cuprinde:  Muzeul fierului de călcat, Muzeul ceainicului, Muzeul istoriei banilor, Muzeul istoriei poveştilor, Muzeul isteţimii şi vicleşugului (Музей Хитростей и Смекалки) etc. Acesta din urmă este, de fapt, un muzeu de etnografie şi vestigii ţărăneşti, care pune accentul pe inteligenţa ţăranului, pe sistemul său de gîndire, de relaţionare cu exteriorul, cu Dumnezeu şi oamenii.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 août 2014 5 22 /08 /août /2014 08:01

Foarte inspirat acest titlu al unei expoziiții, care trebuie neapărat vizitată, simțită, asumată sufletește! 

ESTE o expoziție-eveniment, care ne arată un singur obiect, o carte rămasă de la Vodă Constantin Brâncoveanu, din primul deceniu al domniei sale (1693-1697). Liturghierul lui Brâncoveanu, redactat în elineşte, are paginile deschise pentru public pînă la finele acestei luni, care are 31 de zile...este ziua Limbii Române.

AFIS-MANUSCRIS-mic.JPG

Imaginea afișului a fost obținută prin bunăvoința doamnei Emanuela Cernea, șef secție Artă Medievală din MNaR, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article