Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 août 2014 3 13 /08 /août /2014 11:36

"Galbenul este culoarea inimii lumii", spune undeva încă din paginile de debut ale savuroasei sale cărţi Colin Thubron - Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China şi Munţii Asiei Centrale în Iran şi Turcia. Volumul are titlul original Shadow of the Silk Road, şi a apărut în ediţie princeps în anul 2006.

Traseul parcurs de acest profesor britanic este uriaş, din toate punctele de vedere, şi cuprinde pe lîngă cei 11.000 de kilometri de drum, alte nenumărate locuri, cărţi, studii, oameni, peisaje, monumente şi personaje istorice; însemnările sale, care constituie substanţa acestei cărţi se constituie într-un material compact, preţios şi mai presus de orice, are şansa să devină un monument de literatură de călătorie de prim rang. Volumul său stă cu cinste alături de scrieri semnate de travelogi recunoscuţi, scriitori şi aventurieri precum: Nicolas BouvierRobert Byron,  Isidora SekulicPatrick Leigh Fermor, Bruce Chatwin, William Dalrymple ş.a.

Drumul-Matasii.jpgEi bine, drumul lui Thubron începe de pe meleagurile Împăratului Galben, pe soluri galbene, de-a lungul Fluviului Galben, amintind de Dragonul Galben, traversează întinse teritorii deşertice, prin care cîndva treceau caravanele încărcate cu mărfuri preţioase, care erau destinate a fi încărcate pe apele din Mediterana, ca de acolo să ajungă în toate spaţiile limitrofe ale acestei imense şi legendare ape.

Xianul de azi "a fost leagănul străvechi al Chinei", ne aminteşte autorul. Pentru noi, europenii, este aproape de neimaginat cum e să traversezi acele întinderi uriaşe, cu cămilele, cu caii sau chiar şi cu vehicole motorizate. În secolul VII al e.n. Xianul a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii, care număra peste 2 mln. de locuitori, şi se numea pe atunci Changan, adică "Pacea Eternă".

Oriunde se afla, Thubron încerca să întrevadă printre realizările Revoluţiei Culturale vestigiile trecutului feudal, imperial, legat de Drumul Mătăsii, de acea civilizaţie care nu mai e, şi care a asigurat un soi "interconectare" a lumii asiatice cu cea mediteraneană, aceasta din urmă strîns legată de moştenirea Bizanţului. Se pare că sintagma Drumul Mătăsii (Seidenstraße) nu a fost cunoscută decît din cel de-al XIX-lea veac, fiind propusă de geograful german Friedrich von Richthofen, dar atunci acesta nu se referea nicidecum la un singur traseu, ci la o reţea de drumuri care legau inima Asiei cu malurile Mediteranei.

Ca istoric de artă m-au sedus paginile în care autorul povesteşte despre spoliatorii de morminte - principala sursă de arfecte de artă, care mai mult prin contrabandă şi şiretlicuri ajung să fie scoase din China, şi licitate apoi de persoane private sau pentru mari muzee ale lumii (expuse din cînd în cînd la vitrina noilor achiziţii). Unul dintre interlocutorii lui Thubron, Huang, îi mărturiseşte: "- Îmi place să vorbesc cu tine. O să-mi fie dor de tine. Noi, chinezii, nu vorbim decît decît prostii, doar lucruri superficiale, glume. Tu eşti altfel". Este o logică subtilă, care arată o anumită tensiune care a început cu multe secole în urmă, poate din momentul pătrunderii nestorianismului în teritoriile Chinei medievale. O stelă de piatră, înălţată în 781 e.n., certifică sosirea preotului creștin Aloban (în unele surse, Alopen), cu un secol şi jumătate înainte, care a fost bine primit la curtea Împăratului Taizong, şi căruia i s-a îngăduit chiar întemeierea unei mănăstiri. Nestorienii - eretici din punctul de vedere al Ortodoxiei - se risipiseră de la Constantinopol spre est, ajungînd de-a lungul Drumului Mătăsii. Dar în 845 nestorianismul fusese interzis în China, iar adepţii săi se vor deplasa spre vest, înflorind în rîndul mongolilor, pe vremea lui Kubilai-Han atingînd apogeul. "Secole mai tîrziu, misionarii iezuiţi au găsit în China o populaţie izolată care, fără să-şi dea seama, făcea semnul crucii asupra mîncării" (pag. 60).

Însemnările lui Thubron sunt presărate cu multiple detalii, informaţii, judecăţi, observaţii, presupuneri, alegaţiuni, care pot capta atenţia publicului cultivat, dar şi a celor care confundă cunoaşterea cu informaţia. Şi unii şi alţii pot spui din paginile eruditului învăţat lucruri utile, captivante, indimenticabile. Personal am reţinut o puzderie de lucruri interesante, şi aproape m-a năucit conştientizarea faptului că o bună parte a călătoriei lui Thubron s-a consumat prin spaţii geografice întinse, ce au fost încorporate altădată într-un imens imperiu, care i se spune Impreriul Răului: URSS. Astfel, din China autorul a nimerit în Kîrgîzstan, trecînd pe unul din drumurile aflate la una din cele mai mari altitudini din reţeau automobilistică modernizată - trecătoarea Torugart, aflată la o înălţime de peste 3.650 de metri. Aici începe o buclă de drum amplă, care acoperă foste republici sovietice, şi trece apoi prin Afganistan, spre a ajunge în Persia. Constată că disiparea URSS a suprins poporul kîrgîz într-un moment de derută, de făsticeală copilărească, astfel că obţinîndu-şi independenţa, nu prea a ştiut ce să facă cu ea. Ani de zile kîrgîzii s-au confruntat cu dificultăţi majore, inclusiv de chestiuni ce ţin de structura legăturilor de castă şi de clan, de neînţelegeri inteetnice etc. Animozităţile, tensiunile şi confruntările au culminat cu ciocniri violente, sîngeroase din 2010, de la Bişkek (despre care Thubron nu pomeneşte, desigur, pentru că el a trecut pe acolo anterior acestor evenimente). Dar Thubron constată peste tot prezenţa moştenirii sovietice, inclusiv în modul în care cel mai important epos al acestei naţiuni, Manas, este perceput şi diseminat printre cei care-l moştenesc. El conchide în felul următor: "La origine, Manas fusese o întreagă familie de epopei. Aşa cum ruşii au fost cei care au definit limba şi graniţele naţiunii, la fel tot ei au fost cei care au codificat saga din cîntecele ultimilor barzi manaschi (kîrgîzii spun manasci, traducătorul a lăsat neadaptată forma de transcriere din limba engleză - nota mea), şi au promovată-o, într-o formă epurată, pentru a-i deosebi pe kîrgîzi de vecinii lor turcici. Într-un fel, statul naţional kîrgîz a fost cadoul lui Stalin" (pag. 198.).

M-am gîndit îndelung şi visător la această din urmă propoziţie din concluzia lui Thubron! Şi mi-am dat seama, că are perfectă dreptate. În luna în care am fost în Kîrgîzstan, am început să înţeleg că într-un anume fel, limba rusă este acolo lingua franca, acea moştenire pe care-i face pe kîrgîzi pe de o parte dependenţi de moştenirea sovietică, esenţială pentru ei, iar pe de alta, prin ea, au acces direct la cultura, arta, politica şi doctrinele ruseşti contemporane. Cel puţin lumea intelectuală şi universitară este conectată în chip logic la universul rusesc. Pentru că este un canal important de acces spre lumea largă. În sud este China, cu uigurii săi, de care Kîrgîzstanul nu este foarte bucuros, pentru că relaţiile cu ei, din interiorul Kîrgîzstanului, nu sunt tocmai cordiale, apoi, în est, şi sud-est se întinde Valea Fergana, cu o populaţie numeroasă de uzbeci, cu care există tensiuni. În nord - e uriaşul Kazahstan, care primeşte foarte greu forţa de muncă venită din săracul Kîrgîzstan. Prin urmare, rusa şi Rusia este pentru mulţi o şansă, un colac de salvare din marea confuziilor şi a degradării în care au rămas, deşi unii au o altă opinie, pe care Thubron o citează: "Avem motive să-i urîm pe ruşi (...) pînă la urmă ne-au lăsat prea puţin. Un islam sărac şi un comunism în disgraţie...nimic în afară de viitor!" (pag. 179-180).

Tot urmele URSS le-a avut în faţa ochilor şi în Uzbekistan, şi în Tadjikistan. Dar la Samarkand şi Buhara consemnează recrudescenţa Islamului, dar şi rămăşiţele unei secte sufiste, ca cea denumită Naqshbandi, veche de prin secolul al XII-lea. Aceasta din urmă este prezentă şi în Turcia, Pakistan, Iran şi alte locuri. Interesant de consemnat că adepţii acestei forme de sufism practică rugăciunea inimii, similară celei din creştinism. Prin Termez (în iraniana veche Tarmiδ, "însemna un loc de trecere"), în sudul Uzbekistanului, traversează graniţa, peste rîul Oxus (numit de ruşi, Amu-Daria), spre Afganistan, şi de aici ni se deschid splendori şi privelişti, pe care nici nu le-am fi bănuit. Pentru că de decenii încoace această ţară este asociată cu teroarea, opiumul, luarea de ostatici, cu atacurile banditeşti, cu talibanii, mujahedinii, precum şi cu imaginea sfîşietoare şi încă supurînd de o memorie vie, ca cea a invaziei sovietice, care a durat un întreg deceniu...Thubron insistă pe mai multe pagini în jurul realităţilor afgane din nordul ţării, în special asupra destinului regiunii în care se află oraşul Mazar-e-Charif (Mormîntul Nobilului), care era stăpînit de un despot local, anume Abdul Rashid Dostum.

Mai interesant este că autorul caută sanctuarele unor oameni de renume ai Persiei de altă dată, a poetei Rabia Balkhi, a călătorului la Mecca, Hajji Piyada, a duhului celui care a fondat marele ordin al dervişilor, Jalal al-Din Muhammad Rumi, a poetului mistic Ansari etc. În pestriţul Iran, Colin Thubron vizitează moschei, se topeşte în murmurul şi torentul uman, ascultă poveştile celor bătrîni, dar şi pe ale celor tineri, care tînjesc după occidentalizare, după moda şi gagurile lumii globale. M-am lăsat şi eu de-a dreptul sedus de această descriere: "În timpul Ramadanului nu vedeai niciun restaurant; şi nicăieri nu exista nicio reprezentare a vreunei fiinţe umane, cu excepţia bebeluşilor. Toate străzile convergeau , ca nişte afluenţi pe care curgeau taxiuri şi autobuze, într-un singur punct, în care mauzoleul lu Imam Reza era înconjurat de încîlceală de curţi, moschei, medrese, biblioteci, hosteluri: cea mai mare concentrare de locuri sfinte din Islam. M-am pierdut într-o mulţime de pelerini. Păreau săraci, în cea mai mare parte - oameni din sate şi oraşe de provincie. Dar aveau o anumită graţie ancestrală. Erua tineri dichisiţi, oarecum sfidător, şi femei cu osatura delicată. Mi-am amintit modul în care uzbecii îi parodiau pe iranieni, considerîndu-i rafinaţi, prea dulcegi. M-am străduit să înţeleg ceva din ce vorbeau. Era o limbă uşor guturală, dar fluentă şi agilă. Uneori îmi imaginam că înţeleg ce spun."(pag. 280) -, şi mi-aş fi dorit să fiu eu în locul autorului, uitat şi contopit în acea imensă mare de pelerini. Se întîmpla în Meshed, căruia i se mai spune şi Mashhad. Thubron a optat pentru formula mai franţuzită, se pare...În arabă, Mashhad  înseamnă, locul martiriului

Acolo a auzit profesorul superba frază, cînd a zis cuiva, că el este un călător singuratic - "Doar Dumnezeu umblă singur!"...

După traversarea chinuită a estului Iranului, Thubron se apropie treptat de granița turcă, trecînd prin teritoriile kurde. Insistă pe îndelete pe istoria sectei Asasinilor, cu care au avut de-a face și urmașii lui Genghis-Han, anume nepotul acestuia Hulagu, cel care și-a supus temuta cetate Alamut. Acesta era ”centrul nervos” al sectei, al căpeteniilor sale. Interesant de consemnat, că în aceste teritorii inflexiunile limbii mongole se fac simțite, sunt încă prezente. Inclusiv în orașul Maragheh, fostă reședință a Imperiului Ilhanid. Aici s-au ”distilat” comorile Asiei, aici au ajuns cele mai luxoase și dorite mărfuri ale acelei lumi îndepărtate. Ilhanizii au controlat teritoriile din jurul lacului Orumiyeh (Urmia), după ce din vremea lui Genighis-Han au mai cucerit: Irakul, Afganistanul, Armenia, Georgia, Pakistanul, Azerbajanul etc.

Foarte interesantă remarca lui Thubron că graniţele linvistice nu se prea suprapun cu cele administrative, cel mai desea trasate arbitrar, chinuit, aleatoriu. Între aceste limite se produc sitneze interesante, dar şi tensiunile interetnice, metisările nu sunt deloc o raritate. Formulează acest gînd astfel: "...traversez din nou graniţe false sau absente. Chiar şi în China stabilisem o umbră a graniţei uigure mult mai la est, iar în întreaga Asie Centrală şi în Afganistan - naţiunile se împletiseră. La flacăra pîlpîitoare a lumînării, îmi amintesc cum în unele ţări am ajuns cu sute de kilometri înainte de graniţele lor oficiale - sau mult după trecerea lor. De multe ori cred că însuşi Drumul Mătăsii a creat şi a lăsat în urmă aceste neclarităţi şi contopiri, asemenea albiei unui rîu secat, şi îmi imaginez hărţi diferite, fantomatice, suprapuse peste cele politice: hărţi ale raselor şi identităţilor fragmentate" (pag. 360). După mai bine de opt luni de zile de drumeţie, şi peste 11.000 de kilometri parcurşi, autorul se apropie de malurile Mediteranei, prin locurile în care altădată, caravanele venite din inima Asiei, se îmbarcau pe vase maritime, spre a ajunge în întreaga Europă. Odoare, mătăsuri, blănuri, ceramică, bijuterii, grîne şi mirodenii se adunau pe aceste ţărmuri, cam pe la străvechiul port Seleucia Pierea (gr.= Σελεύκεια Πιερία), - "bunurile erau purtătoare de mituri", conchide Thubron, şi-şi dă seama că a urmat în tot acest răstimp parcursul unei uriaşe fantome, o imensă umbră mişcătoare care mai dăinuie asupra lumii de astăzi, hrănind pentru vecie, se pare, imaginaţia, istoria şi puterea imperiilor de altă dată.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
12 août 2014 2 12 /08 /août /2014 12:38

Casa-Lui-Vulcanescu.jpg

Prin apropierea biroului meu este o stradă cu nume frumos: Popa Soare; una care nu şi-a schimbat niciodată denumirea. Nici în anii grei ai socialismului multilateral dezvolatat. Numele i se trage, se pare, de la denumirea Bisericii Popa Soare, care există din cel de-al XVIII-lea veac, de pe timpul fanarioţilor. Numele lui Popa Soare este consemnat în pomelnicul bisericii, ca mult-prea vrednic slujitor al acesteia.

La numărul 16B, pe această stradă, se ală o vilă cîndva modernistă, astăzi niţel schimonosită, sluţită de intervenţii deloc reuşite, dar şi de lipsa unui gospodar. Pe faţada ei principală se află, prinsă în patru şuruburi ruginite, o plăcuţă memorială, din marmoră albă, pe care e prin un relief în meplat cu chipul celui care a locuit în această casă, pînă să fie deportat la Aiud, de unde nu se va mai întoarce niciodată: Mircea Vulcănescu, una din cele mai luminate minţi a României interbelice, de care regimul comunist a dorit să se descotorosească. Şi-a dat duhul ca un adevărat creştin, prin jertfă, lăsînd în urma sa o amintire minunată, şi un îndemn: "Să nu ne răzbunaţi!".  

Placuta memoriala Vulcanescu

"Să nu ne răzbunaţi!". Acesta este testamentul unui om, care a fost lăsat să moară de frig, inaniţie, boli, batjocură, umilinţă, strîmtorări, de lipsă de compasiune...În patru cuvinte - căci pentru a spune lucruri profunde nu ai nevoie de prea multe vocabule - Mircea Vulcănescu ne-a lăsat platforma unei atitudini, a unui program pentru viitor, pentru o Românie care să nu trăiască din resentimente, duşmănie, ură, antipatie. În acest cuvinte se cuprinde întreaga sa trăire creştină, aşezată şi aprofundată, distilată pînă la esenţe. Vulcănescu şi-a acceptat smerit şi senin moartea, fără să crîcnească. Mai mult, nu a lăsat nici pe cei ce au rămas să trăiască, să rudice mîna asupra asupritorilor şi călăilor săi.    

Monument Vulcanescu BostinaÎn Piaţa Sfîntul Ştefan, în imediata proximitate a casei în acre a locuit marele cărturar Vulcănescu s-a dezvelit, în anul 2009, un monument avînd la bază o lucrare-bust de Valentina Boştină (1940-1994). Acest portret este unul din cele mai reuşite din întreaga monumentalistică românească, şi se potriveşte foarte bine pe acest soclu sobru, minimalist, nepretenţios. E simplu, ca şi scopul pentru care a fost conceput. Evocă memoria unui om sobru şi pe deplin matur, de care naţiunea română trebuie pururea să fie mîndră! Dar, se aud voci nevrednice, care vor dispariţia acestui minunat monument. Să nu fie! 

Să îndepărtăm cît mai iute gîndurile perfide care ne dau tîrcoale, şi să ne aliniem la felul în care s-a comportat şi trăit oameni, precum a fost Mircea Vulcănescu. Pe acesta îl rugăm să rînduiască pentru noi pe lîngă Bunul Dumnezeu, să ne ferească de imunde simţiri, de nevrednicia de fi nedemni urmaşi ai marilor bărbaţi ai neamului nostru!

"Să nu ne răzbunaţi!", îmi sună ca un gong în urechi. Aproape permanent. Poate şi pentru că cele evocate mai sus, casa şi monumentul lui Vulcănescu le am zilnic în faţa ochilor?

 

 

Fotografii: © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
6 août 2014 3 06 /08 /août /2014 00:58

Pînă în momentul în care Natalia Poklonskaia (Ната́лья Влади́мировна Покло́нская)a părăsit Kievul, forțată de împrejurări, probabil nu și-a imaginat că destinul o va propulsa atît de sus pe scara ierarhică a sistemului judiciar și de procedură penală. În martie curent ea a fost numită, interimar, procuror-general al Republicii Autonome Crimeea. Din acea zi, 11 martie, atenția întregii lumi este îndreptată asupra unei tinere de doar 34 de ani, care a numit pe cei din vîrful puterii de la KIEV, drept ”demoni apăruți din scrum”! Atunci a fost proiectată într-o poziție pe cît de împovărătoare, pe atît de delicată, întrucît a devenit o adversară de prim rang a întregului sistem juridic pe care l-a slujit. Din 2011 a fost numită procuror în sistemul juridic al Ukrainei, iar din 2 mai s-a semnat decretul de numire a ei în postul de procuror al Crimeei, în sistemul procuraturii generale a Rusiei. La finele lui martie procuratura Ukrainei a declarat-o pe Poklonskaia drept o persoană aflată în ”urmărire generală”, pentru ”încercarea răsturnării puterii constituționale”...și lista aberațiilor de toate gradele de intensitate ar putea continua. Dar nu e scopul meu acesta! Intenționez să consemnez cum vremurile de astăzi oferă surprize incredibile, anume că într-o vreme de război, iese în prim-plan o ființă cu destul de puțină experiență, timidă, cu un comportament stîngaci, deși ambițioasă, onestă, și cu un caracter puternic, mamă a unei fetițe, de la care a aflat, că a devenit, recent, vedeta (superstar) a culturii de masă, a internetului, a subculturii anime și moe japoneze. 

poklonskaia.jpg

Pe fundalul colonizării de către Rusia a Crimeei, cu destule ostilități, violențe și tensiuni în peisaj, figura firavă și blondă a Nataliei Poklonskaia se proiectează ca o posibilă efigie a normalității conciliante, ca o nouă imagine a temutei meserii de procuror, care taie și spînzură, care condamnă sau grațiază suveran, care afișează/provoacă o emoție mereu neliniștitoarePoklonskaia e misterioasă, tonică, seducătoare și frumoasă, decisă să readucă pacea, concordia, siguranța zilei de mîine pe pămîntul mult-pătimit al Crimeei.

Ca să fiu sincer pînă la capăt, oricît de mult mi-ar displăcea politica colonialist-imperială a Rusiei, apariția unui astfel de personaj ca Natalia Poklonskaia în piramida puterii juridice, mă va face totuși să nu întorc cu totul spatele în fața evenimentelor care se întîmplă pe celălat mal al Mării Negre...Nu știu cîte va reuși să facă această femeie, dar intuiesc că lumea va privi cu alți ochi în direcția în care aceasta își va face simțită prezența.

Astăzi, Japonia a făcut publică lista persoanelor non-grata, printre care se află și procurorul Crimeei, Natalia Poklonskaia - această declarație fiind o mare dezamăgire pentru fanii, admiratorii și simpatizanții acesteia, din Țara Soarelui-Răsare...Sancțiunile impusei Rusiei vor agrava relațiile și așa destul de șubrede dintre cele două state. Dar se pare că Japonia nu privește deloc cu ochi buni, alipirea Crimeii la Rusia, întrucît ea însăși are probleme teritoriale nerezolvate, atît cu Rusia, cît și cu China...Dar asta e o altă mare temă! 

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 août 2014 5 01 /08 /août /2014 06:23

POTENȚIALUL FORESTIER al Poloniei a fost și rămîne o comoară absolută!

Civilizația lemnului din regiunea subcarpatică și din jurul regiunii Cracovia, e vorba de două voievodate (diviziunea teritorial-administrativă!), de Malopolskie, și Podkarpackie, cel din urmă se mărginește cu Ucraina. 

Am ales special această zonă, pentru că are o impresionantă salbă de biserici din lemn, de muzee în aer liber, de sate conservate în datele lor tradiționale. De-a lungul graniței polono-slovace se află cîteva monumente incluse în lista UNESCO. 

La două monumente dintre acestea, din Slovacia, am ajuns: Ladomirová și Bodružal.

Dar pînă se le vizităm pe acelea, am apucat să vedem cîteva pe teritoriul polonez. Iată-le, le înșirui aici, pentru spectaculozitatea și diversitatea lor arhitecturală, practic inepuzabilă. Ai sentimentul că fiecare sat sau cătun s-a luat la întrecere cu veciniilor lor, pentru a făuri un locaș sfînt cît mai falnic, cît mai zvelt, și cît mai monumental. Te încearcă gîndul, cît de temerară a fost cutezanța acestor țărani, de a constru aceste bijuterii dintr-un material atît de perisabil, de vulnerabil și inflamabil. Dar tocmai acest pariu a fost cîțtigat, căci numeroase biserici au rezistat cîteva secole, cu reparațiile, resturarările și cosmetizările de rigoare! Lemnul e, totuși, un material viu, flexibil, unduios, prietenos, docil... 

Vedere-generala--pridvor-sud.jpg 

Biserica din Haczow.

Straneitati-3586.JPG

Straneitati-3581.JPG

Biserica și un fragment din Judecata de Apoi (pictură interioară) din Bližne.

Straneitati-3759.JPG

Moleniile.jpg

Biserica și un fragment din decorația și pictură interioară din Debno.

DSCN4582.JPG

Biserica din Jasienica Rosielna.

Straneitati-3681.JPG

Biserica din Lubla.

Straneitati-3691.JPG

Biserica din Trzcinica.

DSCN4657.JPG

Biserica din satul Lopuszna.

Straneitati-3698.JPG

Bisericuta romano-catolică din localitatea Szymbark (św. Wojciecha).

Straneitati-3651.JPG

Straneitati-3644.JPG

Biserica și altarul greco-catolic din Bodružal.

Straneitati-3655.JPG

DSCN4603.JPG

Biserica din cătunul Ladomirová.

Se poate, și e mult încă de hoinărit de-a lungul frontierei imaginare dintre Polonia și Slovacia, în căutarea bisericilor de lemn, unele au fost construite de greco-catolici, altele - de romano-catolici. Fiecare dintre acestea este o bijuterie, unicat. Și mai presus de orice constituie o lecție majoră de bun-gust, de pricepere inginerească, inventivitate arhitecturală, de creativitate și soliditate a muncii în echipă, conservate de-a lungul veacurilor, poate chiar a mileniilor...

 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 juillet 2014 2 29 /07 /juillet /2014 06:44

Straneitati-3176.JPG

Măsura urbanităţii acestui oraş o dă alăturarea celor două pieţe publice, care domină centrul istoric. Rynek Główny şi Mały Rynek, adică Piaţa Principală şi cea Mică. Comunică între, exact ca la Sibiu. Întreaga fermentaţie a oraşului iradia de aici, aici era inima comerţului, a vieţii publice, politice, culturale. Dealtfel şi astăzi aglomeraţia umană cea mai vizibilă este anume aici. Cîndva am apucat să văd multe trăsuri cu cai, şi foarte mulţi porumbei. Dar atunci Polonia nu era în UE. Acum este un membru important al acestui organism, dar au dispărut multe pe care le-am savurat în 2000. Inclusiv - au dispărut beţivii, cei fără adăpost, nesocializaţii! Cel puţin în aria turistică aceştia lipsesc cu desăvărşire. În locul lor, au apărut simigiii, covrigarii care-şi aduc toneta în calea mulţimii, şi vînd produse cu multă sare. Este, cred, o "tradiţie" inventată, recentă.  

Straneitati-3169.JPG

A dispărut şi autenticul vetust al Kaziemirtz-ului, pe care epoca comunistă şi cea post-totalitară l-au conservat. Dar au rămas cîrciumile şi barurile de altă dată, poate cea mai "neînregimentată" categorie urbană. Deşi, am observat că pe nicăieri nu se fumează în localuri. Am fost în unul din cele mai vechi localuri de cabaret polutic şi de jazz din oraş: "Piwnica pod baranami" (lit. Pivniţa de sub berbeci), din subsolul unuia dintre imobilele aliniate cu faţada în Piaţa Principală, pe brontonul căruia tronează capetele unor berbeci, iar pe vremuri acesta era un indiciu pentru orientare. Din 1956 localul a luat această denumire i-a dat-o amfitrionul său, Piotr Skrzynecki. Lîngă local este o cafenea,  "Vis-à-Vis", unde Skrynecki beneficiază de o mică statuie din bronz, în mîna căreia am văzut cîte o floare vie în fiecare zi. Un omagiu discret, dar convingător, care şi cum acel om important al oraşului este alături mereu, de concetăţenii săi. 

Straneitati-3178.JPG

 Localul reprezintă o hrubă de vreo cîteva sute de ani, iar atmosfera este vie, emoţionantă şi netrucată. Într-un astfel de loc s-au "forjat" istoria, cultura şi energiile muzicale ale acestui oraş. Or, polonezii sunt mari degustători de muzichii, de cabateruri politice, de teatru improvizat...Pe aici s-au perindat, periodic, practic toţi insurgenţii, artiştii, creatorii, boema şi lumea bună a Cracoviei, iar astăzi posteritatea îşi aduce aminte cu pioşenie de tot ce s-a întîmplat aici, mai ales că istoria locului e consemnată, aşa cum a fost de-a lungul deceniilor, în cronicile pe care acelaşi Skrynecki le semna într-o publicaţie locală; pînă în 1981 se numeau "ecourile pivniţei de sub berbeci"...subtextul politic, voalat, adie din titulatura asta ghiduşă.  

Strada care mă încîntă cel mai mult la Cracovia este Canonicza. Trama stradală, precum şi curbura conacelor aliniate la buza acesteia - sunt o adevărată lecţie de rigoare, acurateţe şi regmenetare urbane. Ai putea să te plimbi dus şi întors ore în şir pe această stradă de doar cîteva sute de metri, şi nu te saturi, privind apareiajul zidurilor, fineţea mortarurilor, diversitatea ferestrelor, nobleţea intrărilor şi a porţilor, varietatea cornişelor şi a decorurilor de pe faţade, coloritul plăcut ochiului. Pe aici au trecut oamenii şi secolele, fără a tulbura armonia, concordia şi bunul-simţ. Este atît de autentic totul, încît pare desprins de realitate, de ritmul alert şi confuz, cu care suntem obişnuiţi. Strada aceasta este însă chezăşia normalităţii, a habitatului urban, deşi nu ştiu cîtă lume mai locuieşte efectiv pe ea, aici fiind situate mai ales institute culturale, muzee, hoteluri, restaurante şi organizaţii catolice. Şi totuşi, polonezii au conservat în chip exemplar această stradă, pe care nu trebuie să o rateze nimeni dintre cei care vizitează Cracovia. Aici parcă timpul s-ar fi oprit, iar senzaţia aceasta defineşte în bună măsură strarea de spirit din acest oraş, aşezat cuminte pe malurile Vistulei.  

Straneitati-3524.JPG   

Această faţadă renascentistă este dinspre partea centrală a oraşului, dinspre strada Senacka, şi de aici se ajunge direct spre Complexul Vavel, în care s-au adăpostit Castelul Regal, precum şi marea Catedrală, Bazilica Sf. Stanisław şi Sf. Wacław. Întregul complex este înălţat pe cocoaşa unui afloriment, care domină oraşul. E acum un loc foarte animat, cu destule atracţii pentru turişti, gură-cască, globe-trotteri etc. Este o salbă de spaţii de expunere aici, cu colecţii importante pentru istoria medievală şi modernă a Poloniei, dar şi cea a oraşului actual şi a bisericii catolice.  

Straneitati-3161.JPG  

M-a impresionat podul acesta pietonal, care poartă numele părintelui Lauetus Bernatek, finalizat în septembrie 2010. Este doar pentru pietoni şi biciclişti, iar spaţiile din balustradele laterale sunt deja înţesate de lacăte: ale iubiţilor, căsătoriţilor, a culpurilor care doresc să-şi vestească lumii împreunarea. Există două piste separate, una pentru pietoni, şi cealaltă pentru biciclişti, astfel că traversarea Vistulei se face rapid, între cartierul evreiesc Kaziemirtz şi Podgórze, emisfera sudică a oraşului. 

Straneitati-3149.JPG 

 Tot în Podgórze, pe chei, urmează a se deschide un centru de artă şi cercetare, care are ca scop principal promovarea operei lui Tadeusz Kantor (1915-1990) - CRICOTECA. Felul în care arată din exterior această instituţie demonstrează o dată în plus ştiinţa şi dorinţa polonezilor de a conserva trecutul arhitectural, prin reconversie, restaurare sau reabilitare. Şi nu doar trecutul. Silueta instituţiei, precum şi arcul metalic, brut, văzute de pe malul stîng al Vistulei, sunt deosebit de expresive, percutante, şi sugerează în chip neîndoielnic şi cîte ceva din estetica, organicitatea, dar şi din expresia plastică din creaţia plastică a celui, care a fost Animatorul nr.1 al vieţii artistice (revoluţionare, insurgente, înnoitoare) din Cracovia erei socialiste.

Cricoteca.jpg 

În anul 2000, cînd Cracovia a fost Capitala Europeană a Culturii, numele lui Kantor era peste tot prin oraş. Îţi dădeai seama, cît de mult poate să însemne un singur om, dacă acesta este dăruit cu energiile necesare pentru a schimba şi anima pulsul artistic al localităţii în care a trăit, creat, visat şi iubit! El a fost acela care şi-a lăsat amprenta, inconfundabilă, în domeniul picturii, designului, graficii de carte, a teatrului, happening-ului, regiei şi scenografiei...A fost un veritabil "şaman" urban, care a adunat multă lume în jurul său, i-a inspirat, i-a întărit în convingeri, şi le-a dat speranţa, dar şi certitudinea, că libertatea artei nu poate fi stăvilită, nivelată sau anihilată cu nicio forţă formulată de mintea şi puterea omului. Semenii au înţeles asta. Kantor a fost pentru ei o lecţie de luptă şi de viaţă.

Straneitati-3485.JPG

Picturi-colaj de Tadeusz Kantor, din colecţia Muzeului Naţional din Cracovia (expunere permanentă - etaj 2).Pe acest etaj se conservă o foarte importantă colecţie de artă, astfel că cine doreşte să se familiearizeze cu arta poloneză antebelică dar şi de după război (mai ales) - aici trebuie să ajungă obligatoriu. 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014. 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
28 juillet 2014 1 28 /07 /juillet /2014 06:29

În Cracovia prezența evreității copleșește orice altă coabitare. Poate mai mult ca-n orice alt loc, evreii de aici, deși astăzi minoritari, își fac mai mult ca oricînd simțită prezența. Prin memoria și ecoul vieții lor de altădată, despre care se spune că erau prezenți în aceste ținuturi încă din veacul al XIV-lea, cînd Casimir al III-lea, cel mare, i-a declarat pe evrei, ca ”popor al regelui”. În al doilea război mondial regimul nazist și-a îndreptat ținta urii maxime împotriva evreilor, iar pe teritoriul Poloniei acest regim și-a dezvoltat cele mai numeroase și atroce lagăre de exterminare, în care evreii erau cei mai vizați.

După terminarea războiului regimul comunist a avut grijă să inoculeze polonezilor ideea unei lipse de culpă, care avea menirea să le anestezieze orice dorință de a pune întrebări, de a se mira, sau a contesta implicarea lor în exterminarea vecinilor. Tocmai de aceea, apariția cărții lui Jan T. Gross, Vecini (Neighbors). Suprimarea comunității evreiești din Jedwabne, din nord-vestul Poloniei, a trezit controverse și stupoare mai ales în țara despre care se vorbea. Dar nu numai. Istoricul american descria implicarea polonezilor catolici în dispariția a circa 1600 de evrei, în iulie 1941, în condiții sălbatice, despre care nu se știa nimic pînă atunci! Lumea largă afla că nu doar naziștii, ci și polonezii au luat parte la exterminarea celor care de veacuri au locuit alături de ei. Chestiunea a fost delicat dezbătută de mari intelectuali ai vremii: Adam Michnik și Leon Wieseltier, care și-au adresat scrisori publice pe această temă, în prestigioasa publicație americană The New Republic. La apariția cărții în limba română, în 2002, Vladimir Tismăneanu a prezentat pe larg chestiunea responsabilității polonezilor și altor neamuri față de evrei, dar și implicarea evreilor în susținerea comunismului (ca sistem) în estul european. Acesta din urmă, nu admite existența ”mitului iudeo-comunismului”, ci îl contestă în termenii cei mai zeflemitori și lipsiți de delicatețe. Nu vreau să intru în problema asta. Nu e temeiul acestor rînduri, care au alt scop. Ce vreau să afirm aici este faptul că venind din afară, Cracovia este percepută ca un oraș al conservării memoriei despre evrei, despre trecutul lor specific, în care polonezii aproape că nu contează, iar catolicismul este, de regulă, doar crusta de umanitate cultivată de comunitatea supraviețuitorilor polonezi.

În anul 2000 am fost decurajat să merg la Auschwitz-Birkenau, pe motiv că problema evreiască este supralicitată în Polonia. De data asta nici nu ne-am propus, întrucît nu mai era nevoie. Chestiunea e clară, și nu e deloc necesar să mai avem dovezi. Mai ales că în Kazimierz a apărut și Muzeul Evreiesc Galițian, pus la cale de fotograful britanic Chris Schwarz (1948-2007), a cărui placă-cenotaf am fotografiat-o în Noul Cimitir evreiesc din Cracovia. Conform tradiției iudaice, acesta nu a putut fi înhumat într-un cimitir evreiesc, întrucît mama lui era anglicană, și doar tatăl său era evreu. Asftfel, Schwarz își doarme somnul de veci în cimitirul municipal din oraș (Rakowice Cemetery), după cum ne informează ferparul din NY Times. Ei bine, în 2000 am vizitat cimitirul vechi, acum am fost în cel nou, care impresionează mai ales prin umezeala excesivă acumulată din cauza vegetației luxuriante, dar și prin diversitatea pietrelor sepulcrale, unele adevărate opere de artă sculpturală, cu menire funerară. E deosebit de clar, că în acest oraș a funcționat un atelier serios de prelucrare, polisare și fățuire a pietrei. Exemplele cele mai rafinate se pot admira în Noul cimitir evreiesc, deschis în 1800, după ce cel care a funcționat din 1535 (Remuh) s-a închis, și a fost nevoie de un alt loc de înhumare a comunității numeroase evreiești din oraș.

Straneitati-3124.JPG    

Straneitati-3129.JPG

Straneitati-3115.JPG

Straneitati-3107.JPG

Straneitati 3121

 Straneitati-3134.JPG

Straneitati-3132.JPG    

Straneitati-3136.JPG

Cam așa arată un parcurs sumar prin cimitirul evreiesc, care oferă un spectacol aparte, distinct, diferit față de vizita în orice cimitir aparținînd altei religii. Evreii sunt diferiți și în moarte! Sunt interesanți prin aparenta delăsare a mormintelor, prin felul în care natura, meteorologia lucrează și corodează pietrele, cum pămîntul le îngurgitează, prin care neantul devine organic și contingent cu alfabetul, tîlcurile și sensurile evreiești...Niciun evreu nu este prea mic, nici destul de insignifiant în fața Dumnezeului lor, Adonai. Aici consistă temeiul major pe care acest popor îl revendică în fața oricui, oricînd, oriunde, mereu. Astfel, tot ce a urmat Holocaustului, se prezintă ca fiind precumpănitor în fața oricărei discuții despre victime, decimări, masacru. Înțelegem, că antisemitismul este un fenomen încă palpabil, activ, abraziv, și mai ales, funcționează ca o ramă supurîndă. Dar la fel de bine conștientizăm, că nici drama armenilor de la debutul secolului XX, nu este cu nimic mai prejos, nici decimarea țiganilor nu trebuie uitată, cum nici milioanele de țărani sovietici, inocenți, care au înfundat GULAG-ul, nu e moral să-i uităm, să ne fie jenă să-i pomenim în rugăciunile noastre; iar Golodomor-ul ukrainean este și el o monstruoasă operațiune, despre care posteritatea ar trebui să-și amintească pururea. Despre ”viețile curmate prematur” (sintagma aparține Paulinei Preis, și a fost folosită în anul 1969, în cartea Biurokracja totalna) după al doilea război mondial s-au scris deja biblioteci întregi, dar aceste eforturi intelectuale nu au stăvilit, nici potolit ura și crimele împotriva umanității. Omul cult este neputiincios, se vede, în fața agresiunii, a tăvălugului ucigător, crud și de neînduplecat.

Nici polonezii nu au stat prea bine la capitolul victime, atrocități și decimări. Însăși substanța națională a lor a fost, în repetate rînduri, pusă sub semnul întrebării, și între ghilimele. Istoria Europei a fost cu ei de-a dreptul nemiloasă, și nedreaptă!

 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
26 juillet 2014 6 26 /07 /juillet /2014 07:32

O carte recent apărută la noi numește Polonia, Terenul de joacă a lui Dumnezeu, arătînd pe larg poziționarea istorică și geografică a statului situat între imensitatea Germaniei și nemărginirea Rusiei. Noman Davis, autorul acesteia, a oferit o panoramă amplă asupra vecinilor noștri, ale căror teritorii de 3 ori și-au pierdut statutul de a se numit Polonia, devenind colonii ba ale rușilor, ba ale slavilor răsăriteni. De mulți ani ne fascinează acel spațiu, dar de-abia acum am călcat în zona sudică a acestei țări!

România nu are graniță comună cu Polonia , pentru a ajunge acolo ai de parcurs un drum ce trece prin Ungaria și Slovacia, asta dacă dorești să eviți păgubașa Ucraină, aflată astăzi în suferință, fărîmițare și incertitudine. Ei bine, am ales un traseu european, fără granițe, cu drumuri excelente, cu marcaje și signalistică ajutătoare. Ieșind din România pe la Oradea-Borș, ne-am îndreptat spre Debrecen și Miskolc, pe drumul național 26 am părăsit Ungaria, intrînd în Slovacia printr-un punct de frontieră părăsit, amintindu-mi de epava unui post de grăniceri care a existat cîndva între Cehia și Germania, cînd am mers să vizităm Dresda, în 2011.

Slovacia s-a înfățișat ca un tărîm delăsat, cu ogoare prost lucrate, cu drumuri ceva mai puțin îngrijite ca-n Ungaria. Prima impresie proiecta un tărîm sărăcios, delăsat, tern; Slovacia de est nu promitea deloc suprize demne de consemnat, pînă am ajuns în orașul Banská Bystrica. A fost prima mare oprire în drumul nostru spre Cracovia. Este un oraș aflat în proximitatea Parcului Național Nizke Tatry. De la ultimele cîmpuri de grîu cules deja din împrejurimile Oradiei, și pînă în Piața centrală (Namestie Slov.Narod. Povstania) din Banská Bystrica, au trecut exact 7 ore. Această piață este o veritabilă lecție de arhitectură și design urban, chiar dacă nucleul ei este marcat încă (în chip nefericit) de obeliscul din marmoră neagră închinat armatei roșii eliberatoare, încoronat de steaua cu cinci colțuri, aurită. Din punct de vedere estetic acest însemn este nul, dar dacă reușești să faci abstracție de el, ți se arată lucrurile cu adevărat importante. Fațadele pictate sunt un punct de atracție, pentru cei caută specificități, particularități, curiozități. Mă voi rezuma la cîteva exemple, fără a face niciun comentariu...

Straneitati-2971.JPG    

Straneitati-2969.JPG

Straneitati-2967.JPG 

Straneitati-2979.JPG

Scriitorul maghiar Kálmán Mikszáth (născut în Sklabina, din sudul Slovaciei) și-a plasat acțiunea romanului publicat în 1895, ”Szent Péter esernyője, în acest oraș înconjurat de verdeață și afișat discret la poalele munților. 

Apoi, am urmat drumul prin munții Tatra Inferiori, ajungînd într-o localitate care se numește Oravský Hrad, o mică așezare care atrage printr-un castel spectaculos, care se ridică la 112 metri peste nivelul tumultuosului rîu de munte, Orava, de la care i se trage și numele. Spectacolul este inegalabil. Este considerat cel mai important și mai vechi castel din Slovacia, și poate fi vizitat întregul an, în afara lunii aprilie. 

Straneitati-3014.JPG 

După două ore de vizită a numeroaselor săli, galerii și cotloane, intrînduri și ieșinduri, constați prezența seculară a nobilimii maghiare, care a deținut acest loc, și unde slovacii erau vasali, umili servitori și spectatori ai teatrului existențial oferit de numeroși grofi locali, conți, principi, precum: Nicolaus Eszterhazy, Stephanus Tokoly, Caspar Illyehazy, György Thurzó ș.a. Se știe că filmul ”Nosferatu”, din 1922, a lui F.W.Murnau, s-a turnat aici, în decorul natural al castelului Oravský. Eu însumi nu am ratat șansa de a mă fotografia între ghearele Contelui Orlok, creația lui Bran Stoker.

Straneitati-3046.JPG 

Dincolo de curiozitățile comune, castelul deține o frumoasă colecție de etnografie și artă țărănească autentică, dar și de arheologie, cu artefacte descoperite în arealul limitrof. Aici, bunăoară am văzut cum arăta în secolul al XIX-lea un premergător de copil, superbe lăzi pictate, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, precum și acest specimen de ladă țărănească incizată. Un astfel de artefact ar face onoare oricărui muzeu etnografic din întreaga lume!

Straneitati-3058.JPG

Ca și această putină, legată cu crengi elastice de copac - metodă de prindere și asamblare anterioară folosirii inelelor de metal, specifică așezărilor rurale apropiate orașelor, unde nevoia de fierării era stringent necesară. 

putina_Oravsky-hradok.jpg

Desigur, nu pot trece cu vederea nici colecția de sobe de teracotă, dar și cel mai arhaic model pe care l-am văzut, care arată ca un poloboc, înscris într-o nișă a camerei. Acest rudimentar sistem de încălzire reprezintă o rețea de galerii înscrise în ziduri, prin care trece jarul în cîteva camere, aflate alăturat. Focul se face într-un singur loc, de regulă într-un hol, iar căldura se propagă și se menține prin intermediul galeriilor amintite, precum și a acestor sobe etanș închise, ca un tambur de cupolă. 

soba-circulara.jpg

Sobele de teracotă au o varietate care i-ar putea face invidioși pînă și pe designerii de astăzi, care au sentimentul că reinventează sistematic roata, motorul cu abur, și zborul păsărilor.

Straneitati 3048

Straneitati 3050

Straneitati 3054

În satul Horná Lehota (pe drumul spre Oravský Podzámok) am fotografiat case de lemn cu soclu de piatră, aliniate la stradă, cu spații înguste între gospodării, dar cu fațadele foarte îngrijite, extrem de arătoase, cu nelipsitele mușcare pe pervaze. Mi-amintesc acum că în Cehia profundă nu am mai dat peste astfel de sate, peste arhitectură rurală ancestrală, acea țară fiind aproape în totalitate urbanizată, eliberată de colonizarea trecutului, a arhaicității etnografice. Ei bine, Slovacia - cîndva parte a Cehoslovaciei comuniste - conservă încă destule detritusuri și mărturii de civilizație țărănească in situ, chiar dacă inactive în sensul funcționalității. Dar acestea nu a dispărut! Sunt acolo, pot fi văzute. Unele au ajuns în muzee sub aer liber. Altele - culeg praful istoriei și energia curiozității călătorilor. 

Straneitati-3079.JPG

Straneitati-3084.JPG 

Ne-a apucat noaptea pe drum, am traversat granița poloneză aproape pe întuneric, ploua mărunt, iar noi ne îndeptam vertiginos spre Cracovia, orașul unde mai fusesem în 2000, și îmi doream mult să-l revăd. Nici nu ne-am dat seama unde anume e punctul de frontieră, în afară de acea bornă care anunța intrarea în Rzeczpospolita PolskaDrumul european 77 devine brusc mai aglomerat, căci pe teritoriul Poloniei traficul rutier este mereu așa, țara fiind foarte compact populată. Satele și localitățile sunt lipite undele de altele, precum casele din acel sat slovac despre care tocmai am pomenit.

Cîteva decenii Cracovia a fost un oraș-stat, Rzeczpospolita Krakowska (în prima jumătate a secolului al XIX-lea), iar acest lucru se poate sesiza și astăzi cînd deambulezi pe străzile lui pietruite, minunat aliniate și nobile, prietenoase cu tot ce vezi, admiri și reții.  

 

 Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014. 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
24 juillet 2014 4 24 /07 /juillet /2014 16:50
Nu auzisem decît vag despre sculptorul MÉSZÁROS LÁSZLÓ pînă să ajung anul trecut la Bişkek. La cîteva zile după ce m-am instalat, cînd mi-am propus să vizitez Muzeul Naţional de Artă din capitala Kîrgîzstanului, cineva mi-a spus să fiu atent în special la micile sculpturi, semnate de acest artist, despre care nu se ştia cum au ajuns la Frunze (denumirea oraşului pînă în 1991), cîndva, în era sovietică, şi care nu s-a mai întors niciodată în Ungaria natală.
EXISTĂ foarte puţine date despre acest clasic al sculpturii maghiare interbelice. Se ştie că provenea dintr-o familie cu mai mulţi copii, şi că s-a înscris ca discipol a lui Lajos György (1874-1955), la Şcoala de Arte Aplicate (Iparművészeti Iskolán), cea la a cărei baze a contribuit şi marele sculptor clasicist, Mátrai Lajos György (1850-1906). Înainte de asta tînărul László a fost ucenic de bijutier. Această din urmă meserie l-a învăţat să fie atent la detalii, meticulos, riguros în tehnicile cizelurii, polisării etc. 
În 1928 participă la Salonul Naţional, cu un bust de bărbat. Acest moment se poate considera a fi debutul său expoziţional. Avea 23 de ani. Iar în 1929 e prezent în 3 expoziţii de grup.
La începutul anilor '30 devine simpatizant al mişcării ilegaliste din Ungaria. Dar între 1932-1934 se află, cu întreruperi, cu o bursă de studii la Roma. În 1934 devine membru al Grupului Artiştilor Socialişti, şi tot în acel an expune la Bienala de la Venezia. În 1935 se mută cu familia în URSS, probabil din cauza prigoanei la care era supus, date fiind vederile sale de stînga, socialiste. Deja în 1936 prezenţa lui este consemnată în Frunze, unde a participat la decorarea faţadei Palatului Guvernului Republicii socialiste Kirghizia. E greu de precizat şi de aflat acum cîtă înrîuire a exercitat opera lui Mészáros László asupra artiştilor locali, dar felul în care-i sunt expuse acum lucrările la Muzeul Naţional de Artă, care poartă numele lui Gapar Aytiev, este unul exemplar. De altfel, mi s-a comunicat că cele cîteva sculpturi ale sale, care se conservă în muzeu, fac parte din "fondul de aur" al instituţiei. Acestea sunt expuse între tablourile lui Semen Ciu'kov (1902-1980), născut în Pişkek (denumirea oraşului Bişkek din epoca ţaristă) - unul din cei mai faimoşi colorişti sovietici, de două ori decorat cu ordinul Stalin (1849, 1951), care prin tablourile sale a arătat întregului URSS imaginea pictată a Kirghiziei sovietice
 
Cele 5 busturi de M  
Istoria a fost foarte nemiloasă cu Mészáros László, pentru că a fost printre primii artişti ai "realismului socialist", printre cei care au îmbinat ideile echităţii şi egalităţii sociale cu formele artistice din trecutul omenirii (arta clasică greacă, egipteană a faraonilor, renascentistă etc.), ajungînd - chiar dacă era în mare parte un autodidact - la nişte sinteze plastice şi formale foarte interesante, dar căzute, probabil, de la un moment dat încolo în dizgraţie în faţa autorităţilor sovietice.
Nu am datele necesare să judec cum a fost percepută opera sa din jurul anilor "marilor epurări" staliniste: 1937-1940, dar e clar că regimul comunist sovietic a fost dezamăgit sau nemulţimit...În primăvara lui 1938 Mészáros este arestat, şi deportat, se consemnează, în temuta Kolîma, în GULAG-ul cel mai cumplit (poate după ce a participat şi la război?). Se ştie că a murit în septembrie, 1945. Multă vreme s-a crezut, că a fost executat în chiar anul arestării. Intuiesc că arhivele statului de la Bişkek ne mai pot înlătura puţin cortina incertitudinilor, a presupunerilor, a cursului nefiresc al vremilor...

Mészáros László

Înainte să plece din Ungaria a lăsat mai multe sculpturi şi desene, printre care şi acesta, datat 1930. În anul 1980 i s-a organizat o retrospectivă cu piesele de dinaintea plecării sale în URSS, la Galeria Naţională a Ungariei.
Mészáros Márta (n. 1931) - fiica lui Mészáros László, împreună cu mama ei au continuat să trăiască în URSS pînă în 1946, cînd au revenit în Ungaria, iar apoi Márta a plecat din nou la Moscova, unde în 1956 a absolvit VGIK, şcoala superioară de cinematografie din statul sovietic, unde i-a avut ca mentori pe importanţi regizori ai vremii: A.Dovjenko, Lev Kuleşov, S. Gherasimov ş.a. Între 1957-1959 a lucrat şi în studiourile "Sahia FILM" din Bucureşti. Pe la finalul anilor '60 Márta a încercat să facă un fel de documentar despre tatăl său, dar acesta nu a avut puterea de convingere pentru a-l recupera pentru posteritate pe Mészáros László.

Mészáros László, Fata cu tiubeteica, 1937 Fata cu tiubeteică (1937), bronz.
Nu-mi dau seama cum ar fi arătat sculptura maghiară dacă sculptorul Mészáros László s-ar fi reîntors în ţara sa, devenită şi ea după război socialist-comunistă, dar e clar că istoria artei maghiare are de recuperat acest nume. Poate că şi prin intermediul arhivelor de la Bişkek, sau cele ale NKVD-ului de la Moscova? Iată o temă de doctorat pentru un tînăr cercetător ungur sau din orice alt loc al lumii, dar condiţia este să posede cît mai bine limba rusă/sovietică...pentru a putea ceti în original documentele, rapoartele, dările de seamă etc. E nevoie de timp, de răbdare, de bani, de interes public. Într-o lume în care totul a devenit relativ!

Meszaros-Laszlo--Femeie-batrina-copie-2.jpg Bătrîna cu şal, 1937 (bronz).
Poate că ceea ce am văzut în Muzeul din Bişkek, să fi fost ultimele sale lucrări de sculptură, mici şi foarte spirituale, înainte de a nu mai fi artistul. Le arăt pe cele pe care le-am admirat în primăvara anului trecut, şi am reuşit să le fotografiez.
 
Singura bibliografie consemnată în internet aceasta este: Kontha S.: Mészáros László, Budapest, 1966 • Nagy I.: Mészáros László pályakezdése, Művészettörténeti Értesítő, 1982. XXXI. évf. 1. sz. 41–46. 
Foto:  © vladimir bulat, aprilie, 2013 (Bişkek). 
 
 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
21 juillet 2014 1 21 /07 /juillet /2014 22:51

when_the_world_comes_home_cover.jpg

Recunosc, cum îmi e felul, că de Alex Simu auzisem ocazional, că e flautist, cîntă în diverse formații din Occident, și că e prezent uneori, discret, și la București.

DAR mareața supriză a venit cînd am ascultat albumul Anatolian Alchemy, produs și interpretat de ARIFA (2012), în care Simu este o prezență proieminentă. Aș putea spune că acest album poate sta cu onoare alături de oricare dintre realizările discografice ale lui Anouar Brahem chiar! 

Deloc mai modest și mai prejos în acest diapazon al receptării și emotivității, se înscrie un alt album, realizat cu conscursul larg al lui Simu, în care lider este pianistul Franz von Chossy, intitulat When the World Comes Homes. Desigur, toată lumea e de acord că omenirea a luat-o razna de multă vreme, nu e cu toți boii acasă, ar fi spus bunicii noștri, și străbunicii. Atomizarea universului contemporan e la fel de evidentă, ca și smogul de-asupra marilor orașe, smog care ne sufocă și ne infestează pînă la ultima celulă, chiar și pe cea care jinduiește să rămînă neprihănită! Muzica nu poate rămîne imună la pandemia aceasta. Este o generație care vine din sfera jazzului, care-și propune să transpună această disoluție în ritmuri și cadențe. A spus cineva că e ușor?

Cum reușesc cei cinci muzicieni să readucă omenirea acasă? Printr-o muzică și o interpretare viguroasă, adîncă, fluidă, percutantă, reflexivă și serioasă pînă întracolo, încît ai sentimentul că fiecare acord pe care-l asculți că poate deveni un început al unei teme pentru muzica numită clasică, serioasă. Ce e asta? Jazz, fanky, fusion, muzică de improvizație, free? Cred că fiecare compoziție este o bijuterie îndelung cizelată, elaborată pînă cel din urmă sunet, iar cele care m-au cucerit fără drept de apel sunt: ”The Salt Companion”, ”Eternal Elephant” și ”Human Dark with Sugar”...nu că celelalte ar fi mai prejos, dar așa e bine, să te atașezi de ceva anume...

Mă bucur nespus că un muzician român, tînăr, are colaborări atît de serioase, și de motivate. Adevăratele valori trebuie să plece pe alte meleaguri pentru a se afirma, dar mai ales, pentru a avea parte de o autentică apreciere. Rămînînd aici, se poate pomeni cu ispita neantului, a anonimatului, și a dublei alienări. Pe de o parte se izbește de zidul apatiei colective care-l înconjoară, iar pe de alta - de îndoiala interioară, care se vlăguiește la gîndul, că e ceva mereu este în neregulă...De fapt, cele două se întrepătrund. Și se potențează reciproc. Cînd lumea de afară amuțește în sosul dezinteresului cronic, sensibilitatea artistului amorțește treptat, lent, neavînd resurse pentru a scăpa de procesul de auto-criogenizare!

Pe Alex Simu, și pe acei muzicieni despre care ma pomenit deja, cred că nu-i paște deloc acest nenoroc...Sunt alții pradă acestuia, fie și cu titluri universitare autohtone.

Qui prodest?  

Să fie vorba de Aurea mediocritas?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
19 juillet 2014 6 19 /07 /juillet /2014 12:23

iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari” - îi ceartă Mîntuitorul pe negustori, și pe mușteriii care cumpărau marfa pusă de vînzare în interiorul Templului, atunci cînd a venit EL în Ierusalim; dar nu înainte să-i fi deplîns soarta străvechii cetăți: ”Că peste tine vor veni zile cînd dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și din toate părțile te vor strîmtora și una cu pământul te vor face, pe tine și pe fii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca, 19, 43-44), .

Acest pasaj premerge intrării Mîntuitorului în Templu, pentru a se răfui cu talciocul pe care l-au făcut acolo evreii, uitînd demult de funcția dintotdeauna a acestui locaș.

reincadrata-_-Casa-mea.jpg

Astfel apare această scenă reprezentată în altarul bisericii Sfîntul Ștefan, care a fost sediul Mitropoliei de Nessebar, locaș ridicat în secolul al XI-lea, renovat în diferite faze în secolele XVI - XVIII. Cel mai probabil, pictura o datorăm cel mai probabil acestei ultime perioade, și e realizată de zugravi greci, în orice caz epigraphe-urile sunt elinești. În forma asta narativă scena alungării din templu s-a consacrat în lumea răsăriteană, și e strîns legată de deplîngerea Ierusalimului. Dar de ce, oare, această reprezentare apare în altar, pe peretele din stînga mesei liturgice, celei de jertfă nefățarnică? Îmi îngădui să cred, că legătura celor două elemente se află în acest lămuritor pasaj din proorocul Isaia: ”pe toți cei ce se țin de Legămîntul Meu, pe aceiaîi voi aduce în muntele Meu cel sfînt, și-n casa Mea de rugăciune îi voi desfăta; arderile-lor-de tot și jertfele lor primite vor fi pe jertfelnicul Meu; căci casa Mea de rugăciune se va chema pentru toate neamurile...” Numai așa se explică întru totul masa din prim plan, și animalele din extremitatea dreaptă, aduse pentru ca jertfă, pentru a o aduce Domnului. Scena este foarte complexă, și ofertantă din perspectiva hermeneuticii. Chestiunea majoră a acesteia rămîne inaccesibilitatea imediată, pentru că este ascunsă vederii mirenilor, complet nevăzută pentru femei. E clar, că temeiurile și sensurile teologice ale acesteia sunt furnizate și decriptate doar de slujitorii altarului. Din acest punct de vedere, am fost foarte plăcut suprins să aflu ilustrarea inedită a acestui pasaj din Luca, într-o umilă bisericuță de țară, din zona subcarpatică a Poloniei, în satul Haczów, unde ea apare zugrăvită pe ușa despărțitoare dintre naos și pronaos, astfel că deshizînd ușa, oricine poate fi martorul gestului Mîntuitorului, adresat și lor, celor care contemplă în fugă imaginea!

Casa-mea-se-va-numi-cas--de-rug-ciune.jpg

După cum vedem, varianta apuseană a pasajului evanghelic, este frust, frontal, ca o schiță scenografică, care se rezumă la reprezentarea unei frize aproape isokefalice, a figurii lui Hristos, în hlamidă roșie, cu brațul drept ridicat, în care ține o curea, iar din gura lui ies cuvintele: ”Mea casă de rugăciune va fi...[iar voi ați făcut-o peșteră de tîlhari...]”  (Luca 19, 46), precum și a trei personaje, din care unul parcă încearcă să riposteze la gestul Învățătorului, aflîndu-se în fața Sa, dar se lasă puțin în spate, în timp ce alte două personaje deja își duc marfa îndărăt, îndreptîndu-se spre o ușă deschisă, dar întunecată (sugestie la ”peștera de tîlhari”?). Veșmintele negustorilor nu sunt evreiești, ca-n compoziția răsăriteană (devenită normă), ci evropenești (cel mai probabil, nemțești, întrucît de-a lungul ultimilor veacuri aici locuiau preponderent etnici germani), cum s-ar fi spus pe la noi, în epoca în care a apărut această repezentare în biserica poloneză. Fără a avea date sigure, intuiesc că scena aceasta nu e mai veche de secolul al XIX-lea. Deși, se știe, pictura de pe pereți este din 1494, și a fost descoperită de-abia în 1956, devenind un argument în decizia de a include acest monument în lista UNESCO, în anul 2003.

Avem un exemplu în plus, al diferențelor de lectură și de reprezentare, a unei scene evanghelice, formulate printr-o pericopă iconografică, în care lumea apuseană este tentată să aducă în proximitatea credincioșilor realitatea hristologică, utilizînd elemente și o recuzită specifică din viața de zi cu zi, iar Mîntuitorul devenind în această atmosferă un personaj aidoma celor cărora Se adreseză, întru desfătarea cea din veac.  

Naframa-Veronichii.jpg

Vedem în această imagine chipul monumental al imaginii lui Hristos reprezintă o  ἀχειροποίητα, cea care e conscrată în terminologia teologică prin Năframa Veronichii. Aceasta se poate contempla de-asupra intrării în naos, la aceeași biserică din Haczów, dacă e să ne întoarcem cu spatele la altar; se dechide în fața ochilor un imens văl, încadrat de două personaje ale căror capetel nu s-au conservat, pe suprafața căruia sesizăm acest chip frontal, cu ochii închiși, un chip alungit, încadrat de o podoabă capilară bogată, care se scurge pînă la baza gîtului. E una din cele mai spectaculoase reprezentări ale goticului tîrziu, din spațiu provincial al catolicismului. Mai trebuie adăogat că pictura din această biserică este realizată direct pe lemnul din care sunt ridicați murii, și nu pe un suport textil brut, cum se întîlnește la bisericile de lemn din Maramureș. 

 

foto: © vladimir bulat, aprilie, iulie, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article