Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 septembre 2014 4 04 /09 /septembre /2014 15:32

Recunosc, că aflarea veştii precum că Muzeul Naţional de Artă al Moldovei a primit în dar un milion de euro din partea Guvernului României, m-a emoţionat pofund! Sunt aproape 25 de ani de cînd m-am despărţit formal de acest muzeu (fiind angajat ca muzeograf acolo, în perioada 1989-1990), şi deja la acea dată lucrările de restaurare şi reabilitare a sediului Muzeului erau în toi. E un fel frumos de a afirma: "în toi", pentru că de fapt, în acel amurg al comunismului nimeni nu avea habar nici de restaurare, nici de reabilitare, ci eventual de ceva care se putea numi reparaţii capitale. Procesul era greoi, lent, fără tragere de inimă...Se lucra puţin, de mîntuială, cu materialele vremii. La scurtă vreme a picat URSS, iar Moldovei i-a revenit ca moştenire un puhoi de şantiere neterminate, sau chiar abandonate. Şi ceea ce comunismul a ignorat, capitalismul incipient a lăsat să se ducă, cu bună ştiinţă, pe apa sîmbetei. Anii au trecut, şi un director - pictor de profesie - s-a pomenit cu tot acest patrimoniu pe cap, dar şi cu dorinţa de a schimba această stare de lucruri. Muzeul de artă nu avea doar un sediu, ci două. Ambele - în stare nefuncţională, şi nu tocmai atractive.

RM - un stat slab, timorat, depopulat, aflat în coasta unei lumi slave, ostile românismului, şi procesului de europenizare, s-a pomenit în situaţia în care cultura devenise a cincea roată la căruţă... Oamenii de înaltă cultură au fugit care încotro, intelectualitatea s-a blazat, poeţii au murit, iar instituţiile au devenit o povară, pe care statul doar în campaniile electorale mai e dispus să o sprijine. De fapt - să-i amîne decesul. În astfel de condiţii a supravieţuit MNAM. Pînă în acest moment, cînd s-au împlint tot 25 de ani de la trecerea la grafie latină (un imens act de dreptate, care s-a făcut poporului român din RM!), cînd Guvernul României a decis să ia situaţia în mîini. A venit în întîmpinarea celei mai importante instituţii de artă din dreapta Prutului, care a fost creată în timpul Regatului România, în anul 1939. De aceea, nu e deloc întîmplător că Prim-ministrul României a pronunţat aceste cuvinte, personalizînd parcă acest gest al donaţiei, şi că: "e o obligație să sprijine restaurarea Muzeului Național de Artă de la Chișinău, care trebuia începută încă din 1939, doar că istoria a împiedicat".

Donatia-milionului.jpg

Interesant de mers pe această linie logică, pentru că ctitorirea muzeului de artă de la Chişinău în România Mare, nu era un act electoral, o ţîfnă de moment, ci avea datele care consemnau restabilirea unui adevăr. În ţinutul Basarabiei arta plastică era la mare preţ, avea şcoala de artă printre cele mai puternice din ţară, la cîrma căreia se aflau mari personalităţi ale domeniului vizualului: Alexandru Plămădeală, August Baillayre, Şneer Kogan; mentori care crescut cîteva generaţii de artişti, care s-au impus în posteblic în România, devenită şi ea socialistă.  Mulţi dintre ei însă, au ajuns faimoşi în lumea întreagă! Prin urmare, apariţia acelui muzeu, în 1939, era o consecinţă firească a existenţei unui mediu artistic bogat, palpitant, cu largi deschideri europene.

 DSC05745

Cînd priveşti această fotografie*, te binedispui, pentru că ai în faţa ochilor o bună parte din simţirea artistică a Şcolii de Belle Arte, despre care pictorul Ion Theodorescu-Sion, care fusese inspector la Ministerul Culturii de la Bucureşti, spunea că e un model demn de urmat chiar şi de cei din capitală. Ei bine, între raportul plin de entuziasm şi spirit critic, pe care l-a făcut  Theodorescu-Sion şcolii de la Chişinău au trecut decenii multe, dar expertiza lui nu a rămas se pare fără urmări! În anul în care acesta se stingea subit, în capitala Basarabiei se deschidea prima instituţie de nivel muzeal dedicat artei, şi vreau să cred că aportul artistului nu a fost tocmai unul secund!

Revenind la actualitate, mă întreb ce anume a determinat acest gest generos al Guvernului României, care va acoperi cheltuieliele pentru aducerea la aspectul originar, să sperăm, a sediului fostului Liceu de Fete, care era unul dintre cele mai splendide edificii publice a Chişinăului de la începutul secolului XX. Trebuie spus, că în perioada comunismului aici se afla Muzeul Partidului Comunist al URSS. Iar Muzeul de artă beneficia atunci doar de sediul fostei Case Hertza - şi ea una din cele mai impresionante case private din oraş.  Nici pînă în acest moment, Casa Hertza nu este un spaţiu funcţional. Şantierul nu s-a încheiat, deşi a început mult înaintea căderii comunismului...

Muzeul Naţional de Artă al Moldovei are şansa istorică de a renaşte din conul de umbră în care guvernările post-comuniste şi neo-comuniste, succesive, l-au ţinut. Arcul în timp s-a legat. În chip simbolic, actualul ministru, doamna Monica Babuc, a apărut la întîlnirea la nivel înalt, în care s-a anunţat această donaţie într-o ţinută tradiţională românească, prin care, probabil, a dorit să arate ataşamentul său la valorile perene şi ancestrale ale poporului român. 

862-1-old.jpg  

Orice speculaţie s-ar putea face pe seama acestei donaţii, dar un lucru e cert, că în scurtă vreme publicul de la Chişinău îşi va recăpăta posibilitatea de a vedea o bună parte din colecţia Muzeului Naţional de Artă, care deţine o colecţie de cîteva zeci de mii de piese.

Desigur, după finalizarea restaurărilor va începe o nouă şi importantă etapă: conceperea unei expoziţii permanente, care va necesita şi ea un efort muzeografic şi intelectual susţinut, adaptat cerinţelor contemporaneităţii. Dar mai e timp pînă atunci.  

fotografii: MNAM şi colecţie personală.

* fotografia a fost realizată anterior anului 1939, an în care ne-a părăsit marele grafician Şneer Kogan, prezent aici în primul rînd, al treilea din stînga. Vedem aici şi pe: Alexandru Plămădeală, August Bayllaire, Kiriacoff-Suruceanu, Olga Plămădeală,  Tania Baillayre ş.a.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
3 septembre 2014 3 03 /09 /septembre /2014 21:48

Ștefan Câlția a împlinit o vîrstă a împlinirii. Psalmistul spune, că acesta e vîrsta de la care dacă mergi mai departe, ai parte ”de osteneală și durere”. Ei bine, mie mi se pare că de-abia de acum încolo artistul Ștefan Câlția împlinește pîrga vieții. Cartea ”7 Povești cu Ștefan Câlția” (Galeria Posibilă/editura UNArte, București, 2013) este un document percutant în acest sens! Pînă să am răgazul să vorbesc despre această complexă publicație, doresc să relatez despre vizita pe care i-am făcut-o pictorului la Șona, în satul de care și-a legat destinul în ultimele decenii; prin părinți, prin peisaj, prin acele 7 movile, numite de localnici guruiețe, prin peisajul care se rînduiește cuminte în jurul Oltului tulbure, prin salba munților Făgăraș, care delimitează linia orizontului de cer...și care toate se regăsesc, subtil, în picturile sale.

Contributii-5237.JPG

Ei bine, am ieșit pe cîmp, în spatele casei, ca să ne arate în zare aceste guruiețe, aceste formațiuni de natură geologică, despre care s-a tot discutat, vorbit și presupus. Ba că sunt arhitecturi străvechi, ba că le-au modelat extratereștrii, ca că țăranii locului au imaginat niște fortificații, ca să se apere de niște dușmani închipuiți etc. Dar de fapt, sunt acolo, și pace! Nimeni nu le desferecă misterul, nici natura, nici omul. Câlția le folosește ”chipul” pe post de semnătură, iar asta îl face și mai mult de acel loc, pe cît de simplu, pe atît de bogat în istorii, legende, baliverne și brașoave. Artistul le triază, le cerne, le priponește în pînzele sale. Am văzut acasă la domnia sa o pictură veche, de pe la începuturile traseului său artistic, și am căzut pe gînduri. Pentru pictura cu pricina părea una din era renascentistă, aproape monocromă, tenebroasă. Aceasta înfățișa o masă cu o pînză pe ea, cu un vas cu flori de cîmp, și o arătare de fată, care ținea în mînă o floare, poate o brîndușă? Totul era învăluit într-un soi de sfumatto, despre care artistul mi-a relatat că i-au trebuit mulți ani ca să scape. Ce am văzut în acea pînză mi-a lămurit în bună măsură ceea ce mulți ani la rînd îmi rămînea ascuns, precum îmi este de neînțeles pînă azi, cum pasărea plutește îndelung prin văzduh, și nu se prăbușește. Probabil, că artistul însuși sesizează, că anume în acea mică lucrare își are obirșia întregul parcurs plastic de pînă acum? Există un soi de dezinvoltură mistică acolo, o simplitate și o premeditare matricială, care a migrat apoi prin multele pînze, foi grafice și stampe, care au fost lucrate de-a lungul deceniilor. Nu știu alți pictori cum sunt, cum se regăsesc, cum se caută pe sine, dar mie mi se pare - dacă mi se îngăduie cutezanța să afirm -, că Ștefan Câlția nu e neapărat un calofil, ci mai repede un pășunist sadea. Un individ care migrează spre autentica isihie, și ne face părtași la această deambulare. Pentru el isihia înseamnă liniștea de a trăi frumos, simplu, destoinic, împăcat, smerit, cu gust. 

Contributii-5218.JPG

L-am auzit vorbind oamenilor din Șona, în cadrul întîlnirilor Asociației Șona Noastră, despre necesitatea primenirii satului, curților, caselor, habitatului, bucătăriei, băii, șurilor, vieții de zi cu zi; a adus vorba despre minunata strălucire a satului Gărîna, din inima Semenicului, care începînd cu 1918, grație strategiilor vizionare a unuu tînăr primar, a devenit un nucleu de atracție pentru protipendada Banatului. Era pînă la instaurarea comunismului în România, că după aceea - Dumnezeu cu mila! Faima satului a renăscut de peste un deceniu, grație festivalului de jazz din acea parte a lumii. Câlția crede că și Șona ar putea deveni un magnet de atracție pentru turiști, călători, munțomani, intelectuali, că poate intra în conștiința noastră ca un topos vizionar, precum Gărîna este, cum a fost Poiana Mărului (din părțile Zărneștiului) pentru pictori precum Horia Bernea, Ion Dumitriu, Teodor Moraru, toți trecuți la cele veșnice; cum au devenit Viscri, sau Valea Zălanului - grație eforturilor Prințului Charles al Marii Britanii.

Lumea românească a auzit, și va mai auzi despre Șona, ca ecou al muncii susținute pe care o exercită acolo Galeria PosibilăȘtefan Câlția, entiziaștii Asociației Șona Noastră, oameni mai tineră și mai puțin tineri, copii, încrezători cu toții, că atunci cînd este o viziune, cu muncă și rîvnă se poate obține imaginea unui sat viu, frumos, atractiv, și capabil să țină lumea în el.

Am admirat satul, casele, ulițele, pomii, fațadele vechilor locuințe, care-și așteaptă scoaterea la mezat. Cine le va cumpăra? Le va iubi, oare? Le va primeni? Vor trăi alături de noii locatari o a doua viață? Timpul e cel mai bun sfetnic, cum și pentru Câlția, timpul a însemnat o luminare a paletei, o cristalizare a unei concepții despre funcția picturii, o deslușire definitivă a necesității artei în general. Arta înseamnă dialog, interlocuție, înfățișare față către față. 

Contributii-5264.JPG

Anume în acest loc unde, ca în cazul guruiețelor, pămîntul vorbește prin semne, am văzut că pe oameni îi sudează dialogul, încrederea, calmul și buna-cuviință, chiar dacă există fricțiuni, suspiciuni și spirit dubitativ. Prin tonul bine ales, se poate merge mai departe. Cît de departe? Doar Bunul Dumnezeu o poate ști, cum tot EL a inspirat și desenat frumusețea acestor fațade, de demult, acum decăzute, apuse, dar nu mai puțin nobile. Părerea mea.

Contributii-5272.JPG

Contributii-5267.JPG  

Contributii-5282.JPG  

Contributii-5275.JPG

O casă a avut mai mult noroc. A renăscut, strălucind acum, consolidată fiind, restaurată, împinsă parcă mai în față. Va veni și ceasul celorlalte surate ale sale, doar un stăpîn bun, rîvnitor și gospodar să-și recapete, unul precum Matei Câlția...sau aidoma lui. 

Contributii-5209.JPG   

Contributii-5244.JPG

fotografii: © vladimir bulat, august, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
26 août 2014 2 26 /08 /août /2014 12:00

În imensa întindere a Rusiei de ieri şi de azi, un oraş ca Pereslavl-Zalesski, este unul oarecare, chiar dacă istoria lui e veche, bogată, dar tot o fundătură a rămas! Dar aici s-au născut doi sfinţi ai Bisericii Ruse: Sfîntul Alexandru Nevski (sec. XIII), şi Sfîntul Dimitrie Priluţki (sec. XIV). 

Astăzi oraşul surprinde prin numărul mare de relicve ale trecutului, dar şi prin muzee, disproporţionat de numeroase pentru cîteva zeci de mii de locuitori, cîţi are urbea. Devine clar că oraşul e orientat spre turiştii şi veneticii care-i calcă străzile, muzeele, mănăstirile, locaşurile de cult...

Reţeaua de muzee cuprinde:  Muzeul fierului de călcat, Muzeul ceainicului, Muzeul istoriei banilor, Muzeul istoriei poveştilor, Muzeul isteţimii şi vicleşugului (Музей Хитростей и Смекалки) etc. Acesta din urmă este, de fapt, un muzeu de etnografie şi vestigii ţărăneşti, care pune accentul pe inteligenţa ţăranului, pe sistemul său de gîndire, de relaţionare cu exteriorul, cu Dumnezeu şi oamenii.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
22 août 2014 5 22 /08 /août /2014 08:01

Foarte inspirat acest titlu al unei expoziiții, care trebuie neapărat vizitată, simțită, asumată sufletește! 

ESTE o expoziție-eveniment, care ne arată un singur obiect, o carte rămasă de la Vodă Constantin Brâncoveanu, din primul deceniu al domniei sale (1693-1697). Liturghierul lui Brâncoveanu, redactat în elineşte, are paginile deschise pentru public pînă la finele acestei luni, care are 31 de zile...este ziua Limbii Române.

AFIS-MANUSCRIS-mic.JPG

Imaginea afișului a fost obținută prin bunăvoința doamnei Emanuela Cernea, șef secție Artă Medievală din MNaR, căreia îi mulțumesc și pe această cale.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
13 août 2014 3 13 /08 /août /2014 11:36

"Galbenul este culoarea inimii lumii", spune undeva încă din paginile de debut ale savuroasei sale cărţi Colin Thubron - Redescoperind Drumul Mătăsii. Din China şi Munţii Asiei Centrale în Iran şi Turcia. Volumul are titlul original Shadow of the Silk Road, şi a apărut în ediţie princeps în anul 2006.

Traseul parcurs de acest profesor britanic este uriaş, din toate punctele de vedere, şi cuprinde pe lîngă cei 11.000 de kilometri de drum, alte nenumărate locuri, cărţi, studii, oameni, peisaje, monumente şi personaje istorice; însemnările sale, care constituie substanţa acestei cărţi se constituie într-un material compact, preţios şi mai presus de orice, are şansa să devină un monument de literatură de călătorie de prim rang. Volumul său stă cu cinste alături de scrieri semnate de travelogi recunoscuţi, scriitori şi aventurieri precum: Nicolas BouvierRobert Byron,  Isidora SekulicPatrick Leigh Fermor, Bruce Chatwin, William Dalrymple ş.a.

Drumul-Matasii.jpgEi bine, drumul lui Thubron începe de pe meleagurile Împăratului Galben, pe soluri galbene, de-a lungul Fluviului Galben, amintind de Dragonul Galben, traversează întinse teritorii deşertice, prin care cîndva treceau caravanele încărcate cu mărfuri preţioase, care erau destinate a fi încărcate pe apele din Mediterana, ca de acolo să ajungă în toate spaţiile limitrofe ale acestei imense şi legendare ape.

Xianul de azi "a fost leagănul străvechi al Chinei", ne aminteşte autorul. Pentru noi, europenii, este aproape de neimaginat cum e să traversezi acele întinderi uriaşe, cu cămilele, cu caii sau chiar şi cu vehicole motorizate. În secolul VII al e.n. Xianul a fost odinioară cel mai mare oraş al lumii, care număra peste 2 mln. de locuitori, şi se numea pe atunci Changan, adică "Pacea Eternă".

Oriunde se afla, Thubron încerca să întrevadă printre realizările Revoluţiei Culturale vestigiile trecutului feudal, imperial, legat de Drumul Mătăsii, de acea civilizaţie care nu mai e, şi care a asigurat un soi "interconectare" a lumii asiatice cu cea mediteraneană, aceasta din urmă strîns legată de moştenirea Bizanţului. Se pare că sintagma Drumul Mătăsii (Seidenstraße) nu a fost cunoscută decît din cel de-al XIX-lea veac, fiind propusă de geograful german Friedrich von Richthofen, dar atunci acesta nu se referea nicidecum la un singur traseu, ci la o reţea de drumuri care legau inima Asiei cu malurile Mediteranei.

Ca istoric de artă m-au sedus paginile în care autorul povesteşte despre spoliatorii de morminte - principala sursă de arfecte de artă, care mai mult prin contrabandă şi şiretlicuri ajung să fie scoase din China, şi licitate apoi de persoane private sau pentru mari muzee ale lumii (expuse din cînd în cînd la vitrina noilor achiziţii). Unul dintre interlocutorii lui Thubron, Huang, îi mărturiseşte: "- Îmi place să vorbesc cu tine. O să-mi fie dor de tine. Noi, chinezii, nu vorbim decît decît prostii, doar lucruri superficiale, glume. Tu eşti altfel". Este o logică subtilă, care arată o anumită tensiune care a început cu multe secole în urmă, poate din momentul pătrunderii nestorianismului în teritoriile Chinei medievale. O stelă de piatră, înălţată în 781 e.n., certifică sosirea preotului creștin Aloban (în unele surse, Alopen), cu un secol şi jumătate înainte, care a fost bine primit la curtea Împăratului Taizong, şi căruia i s-a îngăduit chiar întemeierea unei mănăstiri. Nestorienii - eretici din punctul de vedere al Ortodoxiei - se risipiseră de la Constantinopol spre est, ajungînd de-a lungul Drumului Mătăsii. Dar în 845 nestorianismul fusese interzis în China, iar adepţii săi se vor deplasa spre vest, înflorind în rîndul mongolilor, pe vremea lui Kubilai-Han atingînd apogeul. "Secole mai tîrziu, misionarii iezuiţi au găsit în China o populaţie izolată care, fără să-şi dea seama, făcea semnul crucii asupra mîncării" (pag. 60).

Însemnările lui Thubron sunt presărate cu multiple detalii, informaţii, judecăţi, observaţii, presupuneri, alegaţiuni, care pot capta atenţia publicului cultivat, dar şi a celor care confundă cunoaşterea cu informaţia. Şi unii şi alţii pot spui din paginile eruditului învăţat lucruri utile, captivante, indimenticabile. Personal am reţinut o puzderie de lucruri interesante, şi aproape m-a năucit conştientizarea faptului că o bună parte a călătoriei lui Thubron s-a consumat prin spaţii geografice întinse, ce au fost încorporate altădată într-un imens imperiu, care i se spune Impreriul Răului: URSS. Astfel, din China autorul a nimerit în Kîrgîzstan, trecînd pe unul din drumurile aflate la una din cele mai mari altitudini din reţeau automobilistică modernizată - trecătoarea Torugart, aflată la o înălţime de peste 3.650 de metri. Aici începe o buclă de drum amplă, care acoperă foste republici sovietice, şi trece apoi prin Afganistan, spre a ajunge în Persia. Constată că disiparea URSS a suprins poporul kîrgîz într-un moment de derută, de făsticeală copilărească, astfel că obţinîndu-şi independenţa, nu prea a ştiut ce să facă cu ea. Ani de zile kîrgîzii s-au confruntat cu dificultăţi majore, inclusiv de chestiuni ce ţin de structura legăturilor de castă şi de clan, de neînţelegeri inteetnice etc. Animozităţile, tensiunile şi confruntările au culminat cu ciocniri violente, sîngeroase din 2010, de la Bişkek (despre care Thubron nu pomeneşte, desigur, pentru că el a trecut pe acolo anterior acestor evenimente). Dar Thubron constată peste tot prezenţa moştenirii sovietice, inclusiv în modul în care cel mai important epos al acestei naţiuni, Manas, este perceput şi diseminat printre cei care-l moştenesc. El conchide în felul următor: "La origine, Manas fusese o întreagă familie de epopei. Aşa cum ruşii au fost cei care au definit limba şi graniţele naţiunii, la fel tot ei au fost cei care au codificat saga din cîntecele ultimilor barzi manaschi (kîrgîzii spun manasci, traducătorul a lăsat neadaptată forma de transcriere din limba engleză - nota mea), şi au promovată-o, într-o formă epurată, pentru a-i deosebi pe kîrgîzi de vecinii lor turcici. Într-un fel, statul naţional kîrgîz a fost cadoul lui Stalin" (pag. 198.).

M-am gîndit îndelung şi visător la această din urmă propoziţie din concluzia lui Thubron! Şi mi-am dat seama, că are perfectă dreptate. În luna în care am fost în Kîrgîzstan, am început să înţeleg că într-un anume fel, limba rusă este acolo lingua franca, acea moştenire pe care-i face pe kîrgîzi pe de o parte dependenţi de moştenirea sovietică, esenţială pentru ei, iar pe de alta, prin ea, au acces direct la cultura, arta, politica şi doctrinele ruseşti contemporane. Cel puţin lumea intelectuală şi universitară este conectată în chip logic la universul rusesc. Pentru că este un canal important de acces spre lumea largă. În sud este China, cu uigurii săi, de care Kîrgîzstanul nu este foarte bucuros, pentru că relaţiile cu ei, din interiorul Kîrgîzstanului, nu sunt tocmai cordiale, apoi, în est, şi sud-est se întinde Valea Fergana, cu o populaţie numeroasă de uzbeci, cu care există tensiuni. În nord - e uriaşul Kazahstan, care primeşte foarte greu forţa de muncă venită din săracul Kîrgîzstan. Prin urmare, rusa şi Rusia este pentru mulţi o şansă, un colac de salvare din marea confuziilor şi a degradării în care au rămas, deşi unii au o altă opinie, pe care Thubron o citează: "Avem motive să-i urîm pe ruşi (...) pînă la urmă ne-au lăsat prea puţin. Un islam sărac şi un comunism în disgraţie...nimic în afară de viitor!" (pag. 179-180).

Tot urmele URSS le-a avut în faţa ochilor şi în Uzbekistan, şi în Tadjikistan. Dar la Samarkand şi Buhara consemnează recrudescenţa Islamului, dar şi rămăşiţele unei secte sufiste, ca cea denumită Naqshbandi, veche de prin secolul al XII-lea. Aceasta din urmă este prezentă şi în Turcia, Pakistan, Iran şi alte locuri. Interesant de consemnat că adepţii acestei forme de sufism practică rugăciunea inimii, similară celei din creştinism. Prin Termez (în iraniana veche Tarmiδ, "însemna un loc de trecere"), în sudul Uzbekistanului, traversează graniţa, peste rîul Oxus (numit de ruşi, Amu-Daria), spre Afganistan, şi de aici ni se deschid splendori şi privelişti, pe care nici nu le-am fi bănuit. Pentru că de decenii încoace această ţară este asociată cu teroarea, opiumul, luarea de ostatici, cu atacurile banditeşti, cu talibanii, mujahedinii, precum şi cu imaginea sfîşietoare şi încă supurînd de o memorie vie, ca cea a invaziei sovietice, care a durat un întreg deceniu...Thubron insistă pe mai multe pagini în jurul realităţilor afgane din nordul ţării, în special asupra destinului regiunii în care se află oraşul Mazar-e-Charif (Mormîntul Nobilului), care era stăpînit de un despot local, anume Abdul Rashid Dostum.

Mai interesant este că autorul caută sanctuarele unor oameni de renume ai Persiei de altă dată, a poetei Rabia Balkhi, a călătorului la Mecca, Hajji Piyada, a duhului celui care a fondat marele ordin al dervişilor, Jalal al-Din Muhammad Rumi, a poetului mistic Ansari etc. În pestriţul Iran, Colin Thubron vizitează moschei, se topeşte în murmurul şi torentul uman, ascultă poveştile celor bătrîni, dar şi pe ale celor tineri, care tînjesc după occidentalizare, după moda şi gagurile lumii globale. M-am lăsat şi eu de-a dreptul sedus de această descriere: "În timpul Ramadanului nu vedeai niciun restaurant; şi nicăieri nu exista nicio reprezentare a vreunei fiinţe umane, cu excepţia bebeluşilor. Toate străzile convergeau , ca nişte afluenţi pe care curgeau taxiuri şi autobuze, într-un singur punct, în care mauzoleul lu Imam Reza era înconjurat de încîlceală de curţi, moschei, medrese, biblioteci, hosteluri: cea mai mare concentrare de locuri sfinte din Islam. M-am pierdut într-o mulţime de pelerini. Păreau săraci, în cea mai mare parte - oameni din sate şi oraşe de provincie. Dar aveau o anumită graţie ancestrală. Erua tineri dichisiţi, oarecum sfidător, şi femei cu osatura delicată. Mi-am amintit modul în care uzbecii îi parodiau pe iranieni, considerîndu-i rafinaţi, prea dulcegi. M-am străduit să înţeleg ceva din ce vorbeau. Era o limbă uşor guturală, dar fluentă şi agilă. Uneori îmi imaginam că înţeleg ce spun."(pag. 280) -, şi mi-aş fi dorit să fiu eu în locul autorului, uitat şi contopit în acea imensă mare de pelerini. Se întîmpla în Meshed, căruia i se mai spune şi Mashhad. Thubron a optat pentru formula mai franţuzită, se pare...În arabă, Mashhad  înseamnă, locul martiriului

Acolo a auzit profesorul superba frază, cînd a zis cuiva, că el este un călător singuratic - "Doar Dumnezeu umblă singur!"...

După traversarea chinuită a estului Iranului, Thubron se apropie treptat de granița turcă, trecînd prin teritoriile kurde. Insistă pe îndelete pe istoria sectei Asasinilor, cu care au avut de-a face și urmașii lui Genghis-Han, anume nepotul acestuia Hulagu, cel care și-a supus temuta cetate Alamut. Acesta era ”centrul nervos” al sectei, al căpeteniilor sale. Interesant de consemnat, că în aceste teritorii inflexiunile limbii mongole se fac simțite, sunt încă prezente. Inclusiv în orașul Maragheh, fostă reședință a Imperiului Ilhanid. Aici s-au ”distilat” comorile Asiei, aici au ajuns cele mai luxoase și dorite mărfuri ale acelei lumi îndepărtate. Ilhanizii au controlat teritoriile din jurul lacului Orumiyeh (Urmia), după ce din vremea lui Genighis-Han au mai cucerit: Irakul, Afganistanul, Armenia, Georgia, Pakistanul, Azerbajanul etc.

Foarte interesantă remarca lui Thubron că graniţele linvistice nu se prea suprapun cu cele administrative, cel mai desea trasate arbitrar, chinuit, aleatoriu. Între aceste limite se produc sitneze interesante, dar şi tensiunile interetnice, metisările nu sunt deloc o raritate. Formulează acest gînd astfel: "...traversez din nou graniţe false sau absente. Chiar şi în China stabilisem o umbră a graniţei uigure mult mai la est, iar în întreaga Asie Centrală şi în Afganistan - naţiunile se împletiseră. La flacăra pîlpîitoare a lumînării, îmi amintesc cum în unele ţări am ajuns cu sute de kilometri înainte de graniţele lor oficiale - sau mult după trecerea lor. De multe ori cred că însuşi Drumul Mătăsii a creat şi a lăsat în urmă aceste neclarităţi şi contopiri, asemenea albiei unui rîu secat, şi îmi imaginez hărţi diferite, fantomatice, suprapuse peste cele politice: hărţi ale raselor şi identităţilor fragmentate" (pag. 360). După mai bine de opt luni de zile de drumeţie, şi peste 11.000 de kilometri parcurşi, autorul se apropie de malurile Mediteranei, prin locurile în care altădată, caravanele venite din inima Asiei, se îmbarcau pe vase maritime, spre a ajunge în întreaga Europă. Odoare, mătăsuri, blănuri, ceramică, bijuterii, grîne şi mirodenii se adunau pe aceste ţărmuri, cam pe la străvechiul port Seleucia Pierea (gr.= Σελεύκεια Πιερία), - "bunurile erau purtătoare de mituri", conchide Thubron, şi-şi dă seama că a urmat în tot acest răstimp parcursul unei uriaşe fantome, o imensă umbră mişcătoare care mai dăinuie asupra lumii de astăzi, hrănind pentru vecie, se pare, imaginaţia, istoria şi puterea imperiilor de altă dată.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
12 août 2014 2 12 /08 /août /2014 12:38

Casa-Lui-Vulcanescu.jpg

Prin apropierea biroului meu este o stradă cu nume frumos: Popa Soare; una care nu şi-a schimbat niciodată denumirea. Nici în anii grei ai socialismului multilateral dezvolatat. Numele i se trage, se pare, de la denumirea Bisericii Popa Soare, care există din cel de-al XVIII-lea veac, de pe timpul fanarioţilor. Numele lui Popa Soare este consemnat în pomelnicul bisericii, ca mult-prea vrednic slujitor al acesteia.

La numărul 16B, pe această stradă, se ală o vilă cîndva modernistă, astăzi niţel schimonosită, sluţită de intervenţii deloc reuşite, dar şi de lipsa unui gospodar. Pe faţada ei principală se află, prinsă în patru şuruburi ruginite, o plăcuţă memorială, din marmoră albă, pe care e prin un relief în meplat cu chipul celui care a locuit în această casă, pînă să fie deportat la Aiud, de unde nu se va mai întoarce niciodată: Mircea Vulcănescu, una din cele mai luminate minţi a României interbelice, de care regimul comunist a dorit să se descotorosească. Şi-a dat duhul ca un adevărat creştin, prin jertfă, lăsînd în urma sa o amintire minunată, şi un îndemn: "Să nu ne răzbunaţi!".  

Placuta memoriala Vulcanescu

"Să nu ne răzbunaţi!". Acesta este testamentul unui om, care a fost lăsat să moară de frig, inaniţie, boli, batjocură, umilinţă, strîmtorări, de lipsă de compasiune...În patru cuvinte - căci pentru a spune lucruri profunde nu ai nevoie de prea multe vocabule - Mircea Vulcănescu ne-a lăsat platforma unei atitudini, a unui program pentru viitor, pentru o Românie care să nu trăiască din resentimente, duşmănie, ură, antipatie. În acest cuvinte se cuprinde întreaga sa trăire creştină, aşezată şi aprofundată, distilată pînă la esenţe. Vulcănescu şi-a acceptat smerit şi senin moartea, fără să crîcnească. Mai mult, nu a lăsat nici pe cei ce au rămas să trăiască, să rudice mîna asupra asupritorilor şi călăilor săi.    

Monument Vulcanescu BostinaÎn Piaţa Sfîntul Ştefan, în imediata proximitate a casei în acre a locuit marele cărturar Vulcănescu s-a dezvelit, în anul 2009, un monument avînd la bază o lucrare-bust de Valentina Boştină (1940-1994). Acest portret este unul din cele mai reuşite din întreaga monumentalistică românească, şi se potriveşte foarte bine pe acest soclu sobru, minimalist, nepretenţios. E simplu, ca şi scopul pentru care a fost conceput. Evocă memoria unui om sobru şi pe deplin matur, de care naţiunea română trebuie pururea să fie mîndră! Dar, se aud voci nevrednice, care vor dispariţia acestui minunat monument. Să nu fie! 

Să îndepărtăm cît mai iute gîndurile perfide care ne dau tîrcoale, şi să ne aliniem la felul în care s-a comportat şi trăit oameni, precum a fost Mircea Vulcănescu. Pe acesta îl rugăm să rînduiască pentru noi pe lîngă Bunul Dumnezeu, să ne ferească de imunde simţiri, de nevrednicia de fi nedemni urmaşi ai marilor bărbaţi ai neamului nostru!

"Să nu ne răzbunaţi!", îmi sună ca un gong în urechi. Aproape permanent. Poate şi pentru că cele evocate mai sus, casa şi monumentul lui Vulcănescu le am zilnic în faţa ochilor?

 

 

Fotografii: © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
6 août 2014 3 06 /08 /août /2014 00:58

Pînă în momentul în care Natalia Poklonskaia (Ната́лья Влади́мировна Покло́нская)a părăsit Kievul, forțată de împrejurări, probabil nu și-a imaginat că destinul o va propulsa atît de sus pe scara ierarhică a sistemului judiciar și de procedură penală. În martie curent ea a fost numită, interimar, procuror-general al Republicii Autonome Crimeea. Din acea zi, 11 martie, atenția întregii lumi este îndreptată asupra unei tinere de doar 34 de ani, care a numit pe cei din vîrful puterii de la KIEV, drept ”demoni apăruți din scrum”! Atunci a fost proiectată într-o poziție pe cît de împovărătoare, pe atît de delicată, întrucît a devenit o adversară de prim rang a întregului sistem juridic pe care l-a slujit. Din 2011 a fost numită procuror în sistemul juridic al Ukrainei, iar din 2 mai s-a semnat decretul de numire a ei în postul de procuror al Crimeei, în sistemul procuraturii generale a Rusiei. La finele lui martie procuratura Ukrainei a declarat-o pe Poklonskaia drept o persoană aflată în ”urmărire generală”, pentru ”încercarea răsturnării puterii constituționale”...și lista aberațiilor de toate gradele de intensitate ar putea continua. Dar nu e scopul meu acesta! Intenționez să consemnez cum vremurile de astăzi oferă surprize incredibile, anume că într-o vreme de război, iese în prim-plan o ființă cu destul de puțină experiență, timidă, cu un comportament stîngaci, deși ambițioasă, onestă, și cu un caracter puternic, mamă a unei fetițe, de la care a aflat, că a devenit, recent, vedeta (superstar) a culturii de masă, a internetului, a subculturii anime și moe japoneze. 

poklonskaia.jpg

Pe fundalul colonizării de către Rusia a Crimeei, cu destule ostilități, violențe și tensiuni în peisaj, figura firavă și blondă a Nataliei Poklonskaia se proiectează ca o posibilă efigie a normalității conciliante, ca o nouă imagine a temutei meserii de procuror, care taie și spînzură, care condamnă sau grațiază suveran, care afișează/provoacă o emoție mereu neliniștitoarePoklonskaia e misterioasă, tonică, seducătoare și frumoasă, decisă să readucă pacea, concordia, siguranța zilei de mîine pe pămîntul mult-pătimit al Crimeei.

Ca să fiu sincer pînă la capăt, oricît de mult mi-ar displăcea politica colonialist-imperială a Rusiei, apariția unui astfel de personaj ca Natalia Poklonskaia în piramida puterii juridice, mă va face totuși să nu întorc cu totul spatele în fața evenimentelor care se întîmplă pe celălat mal al Mării Negre...Nu știu cîte va reuși să facă această femeie, dar intuiesc că lumea va privi cu alți ochi în direcția în care aceasta își va face simțită prezența.

Astăzi, Japonia a făcut publică lista persoanelor non-grata, printre care se află și procurorul Crimeei, Natalia Poklonskaia - această declarație fiind o mare dezamăgire pentru fanii, admiratorii și simpatizanții acesteia, din Țara Soarelui-Răsare...Sancțiunile impusei Rusiei vor agrava relațiile și așa destul de șubrede dintre cele două state. Dar se pare că Japonia nu privește deloc cu ochi buni, alipirea Crimeii la Rusia, întrucît ea însăși are probleme teritoriale nerezolvate, atît cu Rusia, cît și cu China...Dar asta e o altă mare temă! 

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
1 août 2014 5 01 /08 /août /2014 06:23

POTENȚIALUL FORESTIER al Poloniei a fost și rămîne o comoară absolută!

Civilizația lemnului din regiunea subcarpatică și din jurul regiunii Cracovia, e vorba de două voievodate (diviziunea teritorial-administrativă!), de Malopolskie, și Podkarpackie, cel din urmă se mărginește cu Ucraina. 

Am ales special această zonă, pentru că are o impresionantă salbă de biserici din lemn, de muzee în aer liber, de sate conservate în datele lor tradiționale. De-a lungul graniței polono-slovace se află cîteva monumente incluse în lista UNESCO. 

La două monumente dintre acestea, din Slovacia, am ajuns: Ladomirová și Bodružal.

Dar pînă se le vizităm pe acelea, am apucat să vedem cîteva pe teritoriul polonez. Iată-le, le înșirui aici, pentru spectaculozitatea și diversitatea lor arhitecturală, practic inepuzabilă. Ai sentimentul că fiecare sat sau cătun s-a luat la întrecere cu veciniilor lor, pentru a făuri un locaș sfînt cît mai falnic, cît mai zvelt, și cît mai monumental. Te încearcă gîndul, cît de temerară a fost cutezanța acestor țărani, de a constru aceste bijuterii dintr-un material atît de perisabil, de vulnerabil și inflamabil. Dar tocmai acest pariu a fost cîțtigat, căci numeroase biserici au rezistat cîteva secole, cu reparațiile, resturarările și cosmetizările de rigoare! Lemnul e, totuși, un material viu, flexibil, unduios, prietenos, docil... 

Vedere-generala--pridvor-sud.jpg 

Biserica din Haczow.

Straneitati-3586.JPG

Straneitati-3581.JPG

Biserica și un fragment din Judecata de Apoi (pictură interioară) din Bližne.

Straneitati-3759.JPG

Moleniile.jpg

Biserica și un fragment din decorația și pictură interioară din Debno.

DSCN4582.JPG

Biserica din Jasienica Rosielna.

Straneitati-3681.JPG

Biserica din Lubla.

Straneitati-3691.JPG

Biserica din Trzcinica.

DSCN4657.JPG

Biserica din satul Lopuszna.

Straneitati-3698.JPG

Bisericuta romano-catolică din localitatea Szymbark (św. Wojciecha).

Straneitati-3651.JPG

Straneitati-3644.JPG

Biserica și altarul greco-catolic din Bodružal.

Straneitati-3655.JPG

DSCN4603.JPG

Biserica din cătunul Ladomirová.

Se poate, și e mult încă de hoinărit de-a lungul frontierei imaginare dintre Polonia și Slovacia, în căutarea bisericilor de lemn, unele au fost construite de greco-catolici, altele - de romano-catolici. Fiecare dintre acestea este o bijuterie, unicat. Și mai presus de orice constituie o lecție majoră de bun-gust, de pricepere inginerească, inventivitate arhitecturală, de creativitate și soliditate a muncii în echipă, conservate de-a lungul veacurilor, poate chiar a mileniilor...

 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 juillet 2014 2 29 /07 /juillet /2014 06:44

Straneitati-3176.JPG

Măsura urbanităţii acestui oraş o dă alăturarea celor două pieţe publice, care domină centrul istoric. Rynek Główny şi Mały Rynek, adică Piaţa Principală şi cea Mică. Comunică între, exact ca la Sibiu. Întreaga fermentaţie a oraşului iradia de aici, aici era inima comerţului, a vieţii publice, politice, culturale. Dealtfel şi astăzi aglomeraţia umană cea mai vizibilă este anume aici. Cîndva am apucat să văd multe trăsuri cu cai, şi foarte mulţi porumbei. Dar atunci Polonia nu era în UE. Acum este un membru important al acestui organism, dar au dispărut multe pe care le-am savurat în 2000. Inclusiv - au dispărut beţivii, cei fără adăpost, nesocializaţii! Cel puţin în aria turistică aceştia lipsesc cu desăvărşire. În locul lor, au apărut simigiii, covrigarii care-şi aduc toneta în calea mulţimii, şi vînd produse cu multă sare. Este, cred, o "tradiţie" inventată, recentă.  

Straneitati-3169.JPG

A dispărut şi autenticul vetust al Kaziemirtz-ului, pe care epoca comunistă şi cea post-totalitară l-au conservat. Dar au rămas cîrciumile şi barurile de altă dată, poate cea mai "neînregimentată" categorie urbană. Deşi, am observat că pe nicăieri nu se fumează în localuri. Am fost în unul din cele mai vechi localuri de cabaret polutic şi de jazz din oraş: "Piwnica pod baranami" (lit. Pivniţa de sub berbeci), din subsolul unuia dintre imobilele aliniate cu faţada în Piaţa Principală, pe brontonul căruia tronează capetele unor berbeci, iar pe vremuri acesta era un indiciu pentru orientare. Din 1956 localul a luat această denumire i-a dat-o amfitrionul său, Piotr Skrzynecki. Lîngă local este o cafenea,  "Vis-à-Vis", unde Skrynecki beneficiază de o mică statuie din bronz, în mîna căreia am văzut cîte o floare vie în fiecare zi. Un omagiu discret, dar convingător, care şi cum acel om important al oraşului este alături mereu, de concetăţenii săi. 

Straneitati-3178.JPG

 Localul reprezintă o hrubă de vreo cîteva sute de ani, iar atmosfera este vie, emoţionantă şi netrucată. Într-un astfel de loc s-au "forjat" istoria, cultura şi energiile muzicale ale acestui oraş. Or, polonezii sunt mari degustători de muzichii, de cabateruri politice, de teatru improvizat...Pe aici s-au perindat, periodic, practic toţi insurgenţii, artiştii, creatorii, boema şi lumea bună a Cracoviei, iar astăzi posteritatea îşi aduce aminte cu pioşenie de tot ce s-a întîmplat aici, mai ales că istoria locului e consemnată, aşa cum a fost de-a lungul deceniilor, în cronicile pe care acelaşi Skrynecki le semna într-o publicaţie locală; pînă în 1981 se numeau "ecourile pivniţei de sub berbeci"...subtextul politic, voalat, adie din titulatura asta ghiduşă.  

Strada care mă încîntă cel mai mult la Cracovia este Canonicza. Trama stradală, precum şi curbura conacelor aliniate la buza acesteia - sunt o adevărată lecţie de rigoare, acurateţe şi regmenetare urbane. Ai putea să te plimbi dus şi întors ore în şir pe această stradă de doar cîteva sute de metri, şi nu te saturi, privind apareiajul zidurilor, fineţea mortarurilor, diversitatea ferestrelor, nobleţea intrărilor şi a porţilor, varietatea cornişelor şi a decorurilor de pe faţade, coloritul plăcut ochiului. Pe aici au trecut oamenii şi secolele, fără a tulbura armonia, concordia şi bunul-simţ. Este atît de autentic totul, încît pare desprins de realitate, de ritmul alert şi confuz, cu care suntem obişnuiţi. Strada aceasta este însă chezăşia normalităţii, a habitatului urban, deşi nu ştiu cîtă lume mai locuieşte efectiv pe ea, aici fiind situate mai ales institute culturale, muzee, hoteluri, restaurante şi organizaţii catolice. Şi totuşi, polonezii au conservat în chip exemplar această stradă, pe care nu trebuie să o rateze nimeni dintre cei care vizitează Cracovia. Aici parcă timpul s-ar fi oprit, iar senzaţia aceasta defineşte în bună măsură strarea de spirit din acest oraş, aşezat cuminte pe malurile Vistulei.  

Straneitati-3524.JPG   

Această faţadă renascentistă este dinspre partea centrală a oraşului, dinspre strada Senacka, şi de aici se ajunge direct spre Complexul Vavel, în care s-au adăpostit Castelul Regal, precum şi marea Catedrală, Bazilica Sf. Stanisław şi Sf. Wacław. Întregul complex este înălţat pe cocoaşa unui afloriment, care domină oraşul. E acum un loc foarte animat, cu destule atracţii pentru turişti, gură-cască, globe-trotteri etc. Este o salbă de spaţii de expunere aici, cu colecţii importante pentru istoria medievală şi modernă a Poloniei, dar şi cea a oraşului actual şi a bisericii catolice.  

Straneitati-3161.JPG  

M-a impresionat podul acesta pietonal, care poartă numele părintelui Lauetus Bernatek, finalizat în septembrie 2010. Este doar pentru pietoni şi biciclişti, iar spaţiile din balustradele laterale sunt deja înţesate de lacăte: ale iubiţilor, căsătoriţilor, a culpurilor care doresc să-şi vestească lumii împreunarea. Există două piste separate, una pentru pietoni, şi cealaltă pentru biciclişti, astfel că traversarea Vistulei se face rapid, între cartierul evreiesc Kaziemirtz şi Podgórze, emisfera sudică a oraşului. 

Straneitati-3149.JPG 

 Tot în Podgórze, pe chei, urmează a se deschide un centru de artă şi cercetare, care are ca scop principal promovarea operei lui Tadeusz Kantor (1915-1990) - CRICOTECA. Felul în care arată din exterior această instituţie demonstrează o dată în plus ştiinţa şi dorinţa polonezilor de a conserva trecutul arhitectural, prin reconversie, restaurare sau reabilitare. Şi nu doar trecutul. Silueta instituţiei, precum şi arcul metalic, brut, văzute de pe malul stîng al Vistulei, sunt deosebit de expresive, percutante, şi sugerează în chip neîndoielnic şi cîte ceva din estetica, organicitatea, dar şi din expresia plastică din creaţia plastică a celui, care a fost Animatorul nr.1 al vieţii artistice (revoluţionare, insurgente, înnoitoare) din Cracovia erei socialiste.

Cricoteca.jpg 

În anul 2000, cînd Cracovia a fost Capitala Europeană a Culturii, numele lui Kantor era peste tot prin oraş. Îţi dădeai seama, cît de mult poate să însemne un singur om, dacă acesta este dăruit cu energiile necesare pentru a schimba şi anima pulsul artistic al localităţii în care a trăit, creat, visat şi iubit! El a fost acela care şi-a lăsat amprenta, inconfundabilă, în domeniul picturii, designului, graficii de carte, a teatrului, happening-ului, regiei şi scenografiei...A fost un veritabil "şaman" urban, care a adunat multă lume în jurul său, i-a inspirat, i-a întărit în convingeri, şi le-a dat speranţa, dar şi certitudinea, că libertatea artei nu poate fi stăvilită, nivelată sau anihilată cu nicio forţă formulată de mintea şi puterea omului. Semenii au înţeles asta. Kantor a fost pentru ei o lecţie de luptă şi de viaţă.

Straneitati-3485.JPG

Picturi-colaj de Tadeusz Kantor, din colecţia Muzeului Naţional din Cracovia (expunere permanentă - etaj 2).Pe acest etaj se conservă o foarte importantă colecţie de artă, astfel că cine doreşte să se familiearizeze cu arta poloneză antebelică dar şi de după război (mai ales) - aici trebuie să ajungă obligatoriu. 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014. 


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
28 juillet 2014 1 28 /07 /juillet /2014 06:29

În Cracovia prezența evreității copleșește orice altă coabitare. Poate mai mult ca-n orice alt loc, evreii de aici, deși astăzi minoritari, își fac mai mult ca oricînd simțită prezența. Prin memoria și ecoul vieții lor de altădată, despre care se spune că erau prezenți în aceste ținuturi încă din veacul al XIV-lea, cînd Casimir al III-lea, cel mare, i-a declarat pe evrei, ca ”popor al regelui”. În al doilea război mondial regimul nazist și-a îndreptat ținta urii maxime împotriva evreilor, iar pe teritoriul Poloniei acest regim și-a dezvoltat cele mai numeroase și atroce lagăre de exterminare, în care evreii erau cei mai vizați.

După terminarea războiului regimul comunist a avut grijă să inoculeze polonezilor ideea unei lipse de culpă, care avea menirea să le anestezieze orice dorință de a pune întrebări, de a se mira, sau a contesta implicarea lor în exterminarea vecinilor. Tocmai de aceea, apariția cărții lui Jan T. Gross, Vecini (Neighbors). Suprimarea comunității evreiești din Jedwabne, din nord-vestul Poloniei, a trezit controverse și stupoare mai ales în țara despre care se vorbea. Dar nu numai. Istoricul american descria implicarea polonezilor catolici în dispariția a circa 1600 de evrei, în iulie 1941, în condiții sălbatice, despre care nu se știa nimic pînă atunci! Lumea largă afla că nu doar naziștii, ci și polonezii au luat parte la exterminarea celor care de veacuri au locuit alături de ei. Chestiunea a fost delicat dezbătută de mari intelectuali ai vremii: Adam Michnik și Leon Wieseltier, care și-au adresat scrisori publice pe această temă, în prestigioasa publicație americană The New Republic. La apariția cărții în limba română, în 2002, Vladimir Tismăneanu a prezentat pe larg chestiunea responsabilității polonezilor și altor neamuri față de evrei, dar și implicarea evreilor în susținerea comunismului (ca sistem) în estul european. Acesta din urmă, nu admite existența ”mitului iudeo-comunismului”, ci îl contestă în termenii cei mai zeflemitori și lipsiți de delicatețe. Nu vreau să intru în problema asta. Nu e temeiul acestor rînduri, care au alt scop. Ce vreau să afirm aici este faptul că venind din afară, Cracovia este percepută ca un oraș al conservării memoriei despre evrei, despre trecutul lor specific, în care polonezii aproape că nu contează, iar catolicismul este, de regulă, doar crusta de umanitate cultivată de comunitatea supraviețuitorilor polonezi.

În anul 2000 am fost decurajat să merg la Auschwitz-Birkenau, pe motiv că problema evreiască este supralicitată în Polonia. De data asta nici nu ne-am propus, întrucît nu mai era nevoie. Chestiunea e clară, și nu e deloc necesar să mai avem dovezi. Mai ales că în Kazimierz a apărut și Muzeul Evreiesc Galițian, pus la cale de fotograful britanic Chris Schwarz (1948-2007), a cărui placă-cenotaf am fotografiat-o în Noul Cimitir evreiesc din Cracovia. Conform tradiției iudaice, acesta nu a putut fi înhumat într-un cimitir evreiesc, întrucît mama lui era anglicană, și doar tatăl său era evreu. Asftfel, Schwarz își doarme somnul de veci în cimitirul municipal din oraș (Rakowice Cemetery), după cum ne informează ferparul din NY Times. Ei bine, în 2000 am vizitat cimitirul vechi, acum am fost în cel nou, care impresionează mai ales prin umezeala excesivă acumulată din cauza vegetației luxuriante, dar și prin diversitatea pietrelor sepulcrale, unele adevărate opere de artă sculpturală, cu menire funerară. E deosebit de clar, că în acest oraș a funcționat un atelier serios de prelucrare, polisare și fățuire a pietrei. Exemplele cele mai rafinate se pot admira în Noul cimitir evreiesc, deschis în 1800, după ce cel care a funcționat din 1535 (Remuh) s-a închis, și a fost nevoie de un alt loc de înhumare a comunității numeroase evreiești din oraș.

Straneitati-3124.JPG    

Straneitati-3129.JPG

Straneitati-3115.JPG

Straneitati-3107.JPG

Straneitati 3121

 Straneitati-3134.JPG

Straneitati-3132.JPG    

Straneitati-3136.JPG

Cam așa arată un parcurs sumar prin cimitirul evreiesc, care oferă un spectacol aparte, distinct, diferit față de vizita în orice cimitir aparținînd altei religii. Evreii sunt diferiți și în moarte! Sunt interesanți prin aparenta delăsare a mormintelor, prin felul în care natura, meteorologia lucrează și corodează pietrele, cum pămîntul le îngurgitează, prin care neantul devine organic și contingent cu alfabetul, tîlcurile și sensurile evreiești...Niciun evreu nu este prea mic, nici destul de insignifiant în fața Dumnezeului lor, Adonai. Aici consistă temeiul major pe care acest popor îl revendică în fața oricui, oricînd, oriunde, mereu. Astfel, tot ce a urmat Holocaustului, se prezintă ca fiind precumpănitor în fața oricărei discuții despre victime, decimări, masacru. Înțelegem, că antisemitismul este un fenomen încă palpabil, activ, abraziv, și mai ales, funcționează ca o ramă supurîndă. Dar la fel de bine conștientizăm, că nici drama armenilor de la debutul secolului XX, nu este cu nimic mai prejos, nici decimarea țiganilor nu trebuie uitată, cum nici milioanele de țărani sovietici, inocenți, care au înfundat GULAG-ul, nu e moral să-i uităm, să ne fie jenă să-i pomenim în rugăciunile noastre; iar Golodomor-ul ukrainean este și el o monstruoasă operațiune, despre care posteritatea ar trebui să-și amintească pururea. Despre ”viețile curmate prematur” (sintagma aparține Paulinei Preis, și a fost folosită în anul 1969, în cartea Biurokracja totalna) după al doilea război mondial s-au scris deja biblioteci întregi, dar aceste eforturi intelectuale nu au stăvilit, nici potolit ura și crimele împotriva umanității. Omul cult este neputiincios, se vede, în fața agresiunii, a tăvălugului ucigător, crud și de neînduplecat.

Nici polonezii nu au stat prea bine la capitolul victime, atrocități și decimări. Însăși substanța națională a lor a fost, în repetate rînduri, pusă sub semnul întrebării, și între ghilimele. Istoria Europei a fost cu ei de-a dreptul nemiloasă, și nedreaptă!

 

Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014.    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article