Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

26 juillet 2014 6 26 /07 /juillet /2014 07:32

O carte recent apărută la noi numește Polonia, Terenul de joacă a lui Dumnezeu, arătînd pe larg poziționarea istorică și geografică a statului situat între imensitatea Germaniei și nemărginirea Rusiei. Noman Davis, autorul acesteia, a oferit o panoramă amplă asupra vecinilor noștri, ale căror teritorii de 3 ori și-au pierdut statutul de a se numit Polonia, devenind colonii ba ale rușilor, ba ale slavilor răsăriteni. De mulți ani ne fascinează acel spațiu, dar de-abia acum am călcat în zona sudică a acestei țări!

România nu are graniță comună cu Polonia , pentru a ajunge acolo ai de parcurs un drum ce trece prin Ungaria și Slovacia, asta dacă dorești să eviți păgubașa Ucraină, aflată astăzi în suferință, fărîmițare și incertitudine. Ei bine, am ales un traseu european, fără granițe, cu drumuri excelente, cu marcaje și signalistică ajutătoare. Ieșind din România pe la Oradea-Borș, ne-am îndreptat spre Debrecen și Miskolc, pe drumul național 26 am părăsit Ungaria, intrînd în Slovacia printr-un punct de frontieră părăsit, amintindu-mi de epava unui post de grăniceri care a existat cîndva între Cehia și Germania, cînd am mers să vizităm Dresda, în 2011.

Slovacia s-a înfățișat ca un tărîm delăsat, cu ogoare prost lucrate, cu drumuri ceva mai puțin îngrijite ca-n Ungaria. Prima impresie proiecta un tărîm sărăcios, delăsat, tern; Slovacia de est nu promitea deloc suprize demne de consemnat, pînă am ajuns în orașul Banská Bystrica. A fost prima mare oprire în drumul nostru spre Cracovia. Este un oraș aflat în proximitatea Parcului Național Nizke Tatry. De la ultimele cîmpuri de grîu cules deja din împrejurimile Oradiei, și pînă în Piața centrală (Namestie Slov.Narod. Povstania) din Banská Bystrica, au trecut exact 7 ore. Această piață este o veritabilă lecție de arhitectură și design urban, chiar dacă nucleul ei este marcat încă (în chip nefericit) de obeliscul din marmoră neagră închinat armatei roșii eliberatoare, încoronat de steaua cu cinci colțuri, aurită. Din punct de vedere estetic acest însemn este nul, dar dacă reușești să faci abstracție de el, ți se arată lucrurile cu adevărat importante. Fațadele pictate sunt un punct de atracție, pentru cei caută specificități, particularități, curiozități. Mă voi rezuma la cîteva exemple, fără a face niciun comentariu...

Straneitati-2971.JPG    

Straneitati-2969.JPG

Straneitati-2967.JPG 

Straneitati-2979.JPG

Scriitorul maghiar Kálmán Mikszáth (născut în Sklabina, din sudul Slovaciei) și-a plasat acțiunea romanului publicat în 1895, ”Szent Péter esernyője, în acest oraș înconjurat de verdeață și afișat discret la poalele munților. 

Apoi, am urmat drumul prin munții Tatra Inferiori, ajungînd într-o localitate care se numește Oravský Hrad, o mică așezare care atrage printr-un castel spectaculos, care se ridică la 112 metri peste nivelul tumultuosului rîu de munte, Orava, de la care i se trage și numele. Spectacolul este inegalabil. Este considerat cel mai important și mai vechi castel din Slovacia, și poate fi vizitat întregul an, în afara lunii aprilie. 

Straneitati-3014.JPG 

După două ore de vizită a numeroaselor săli, galerii și cotloane, intrînduri și ieșinduri, constați prezența seculară a nobilimii maghiare, care a deținut acest loc, și unde slovacii erau vasali, umili servitori și spectatori ai teatrului existențial oferit de numeroși grofi locali, conți, principi, precum: Nicolaus Eszterhazy, Stephanus Tokoly, Caspar Illyehazy, György Thurzó ș.a. Se știe că filmul ”Nosferatu”, din 1922, a lui F.W.Murnau, s-a turnat aici, în decorul natural al castelului Oravský. Eu însumi nu am ratat șansa de a mă fotografia între ghearele Contelui Orlok, creația lui Bran Stoker.

Straneitati-3046.JPG 

Dincolo de curiozitățile comune, castelul deține o frumoasă colecție de etnografie și artă țărănească autentică, dar și de arheologie, cu artefacte descoperite în arealul limitrof. Aici, bunăoară am văzut cum arăta în secolul al XIX-lea un premergător de copil, superbe lăzi pictate, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, precum și acest specimen de ladă țărănească incizată. Un astfel de artefact ar face onoare oricărui muzeu etnografic din întreaga lume!

Straneitati-3058.JPG

Ca și această putină, legată cu crengi elastice de copac - metodă de prindere și asamblare anterioară folosirii inelelor de metal, specifică așezărilor rurale apropiate orașelor, unde nevoia de fierării era stringent necesară. 

putina_Oravsky-hradok.jpg

Desigur, nu pot trece cu vederea nici colecția de sobe de teracotă, dar și cel mai arhaic model pe care l-am văzut, care arată ca un poloboc, înscris într-o nișă a camerei. Acest rudimentar sistem de încălzire reprezintă o rețea de galerii înscrise în ziduri, prin care trece jarul în cîteva camere, aflate alăturat. Focul se face într-un singur loc, de regulă într-un hol, iar căldura se propagă și se menține prin intermediul galeriilor amintite, precum și a acestor sobe etanș închise, ca un tambur de cupolă. 

soba-circulara.jpg

Sobele de teracotă au o varietate care i-ar putea face invidioși pînă și pe designerii de astăzi, care au sentimentul că reinventează sistematic roata, motorul cu abur, și zborul păsărilor.

Straneitati 3048

Straneitati 3050

Straneitati 3054

În satul Horná Lehota (pe drumul spre Oravský Podzámok) am fotografiat case de lemn cu soclu de piatră, aliniate la stradă, cu spații înguste între gospodării, dar cu fațadele foarte îngrijite, extrem de arătoase, cu nelipsitele mușcare pe pervaze. Mi-amintesc acum că în Cehia profundă nu am mai dat peste astfel de sate, peste arhitectură rurală ancestrală, acea țară fiind aproape în totalitate urbanizată, eliberată de colonizarea trecutului, a arhaicității etnografice. Ei bine, Slovacia - cîndva parte a Cehoslovaciei comuniste - conservă încă destule detritusuri și mărturii de civilizație țărănească in situ, chiar dacă inactive în sensul funcționalității. Dar acestea nu a dispărut! Sunt acolo, pot fi văzute. Unele au ajuns în muzee sub aer liber. Altele - culeg praful istoriei și energia curiozității călătorilor. 

Straneitati-3079.JPG

Straneitati-3084.JPG 

Ne-a apucat noaptea pe drum, am traversat granița poloneză aproape pe întuneric, ploua mărunt, iar noi ne îndeptam vertiginos spre Cracovia, orașul unde mai fusesem în 2000, și îmi doream mult să-l revăd. Nici nu ne-am dat seama unde anume e punctul de frontieră, în afară de acea bornă care anunța intrarea în Rzeczpospolita PolskaDrumul european 77 devine brusc mai aglomerat, căci pe teritoriul Poloniei traficul rutier este mereu așa, țara fiind foarte compact populată. Satele și localitățile sunt lipite undele de altele, precum casele din acel sat slovac despre care tocmai am pomenit.

Cîteva decenii Cracovia a fost un oraș-stat, Rzeczpospolita Krakowska (în prima jumătate a secolului al XIX-lea), iar acest lucru se poate sesiza și astăzi cînd deambulezi pe străzile lui pietruite, minunat aliniate și nobile, prietenoase cu tot ce vezi, admiri și reții.  

 

 Foto:  © vladimir bulat, iulie, 2014. 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
24 juillet 2014 4 24 /07 /juillet /2014 16:50
Nu auzisem decît vag despre sculptorul MÉSZÁROS LÁSZLÓ pînă să ajung anul trecut la Bişkek. La cîteva zile după ce m-am instalat, cînd mi-am propus să vizitez Muzeul Naţional de Artă din capitala Kîrgîzstanului, cineva mi-a spus să fiu atent în special la micile sculpturi, semnate de acest artist, despre care nu se ştia cum au ajuns la Frunze (denumirea oraşului pînă în 1991), cîndva, în era sovietică, şi care nu s-a mai întors niciodată în Ungaria natală.
EXISTĂ foarte puţine date despre acest clasic al sculpturii maghiare interbelice. Se ştie că provenea dintr-o familie cu mai mulţi copii, şi că s-a înscris ca discipol a lui Lajos György (1874-1955), la Şcoala de Arte Aplicate (Iparművészeti Iskolán), cea la a cărei baze a contribuit şi marele sculptor clasicist, Mátrai Lajos György (1850-1906). Înainte de asta tînărul László a fost ucenic de bijutier. Această din urmă meserie l-a învăţat să fie atent la detalii, meticulos, riguros în tehnicile cizelurii, polisării etc. 
În 1928 participă la Salonul Naţional, cu un bust de bărbat. Acest moment se poate considera a fi debutul său expoziţional. Avea 23 de ani. Iar în 1929 e prezent în 3 expoziţii de grup.
La începutul anilor '30 devine simpatizant al mişcării ilegaliste din Ungaria. Dar între 1932-1934 se află, cu întreruperi, cu o bursă de studii la Roma. În 1934 devine membru al Grupului Artiştilor Socialişti, şi tot în acel an expune la Bienala de la Venezia. În 1935 se mută cu familia în URSS, probabil din cauza prigoanei la care era supus, date fiind vederile sale de stînga, socialiste. Deja în 1936 prezenţa lui este consemnată în Frunze, unde a participat la decorarea faţadei Palatului Guvernului Republicii socialiste Kirghizia. E greu de precizat şi de aflat acum cîtă înrîuire a exercitat opera lui Mészáros László asupra artiştilor locali, dar felul în care-i sunt expuse acum lucrările la Muzeul Naţional de Artă, care poartă numele lui Gapar Aytiev, este unul exemplar. De altfel, mi s-a comunicat că cele cîteva sculpturi ale sale, care se conservă în muzeu, fac parte din "fondul de aur" al instituţiei. Acestea sunt expuse între tablourile lui Semen Ciu'kov (1902-1980), născut în Pişkek (denumirea oraşului Bişkek din epoca ţaristă) - unul din cei mai faimoşi colorişti sovietici, de două ori decorat cu ordinul Stalin (1849, 1951), care prin tablourile sale a arătat întregului URSS imaginea pictată a Kirghiziei sovietice
 
Cele 5 busturi de M  
Istoria a fost foarte nemiloasă cu Mészáros László, pentru că a fost printre primii artişti ai "realismului socialist", printre cei care au îmbinat ideile echităţii şi egalităţii sociale cu formele artistice din trecutul omenirii (arta clasică greacă, egipteană a faraonilor, renascentistă etc.), ajungînd - chiar dacă era în mare parte un autodidact - la nişte sinteze plastice şi formale foarte interesante, dar căzute, probabil, de la un moment dat încolo în dizgraţie în faţa autorităţilor sovietice.
Nu am datele necesare să judec cum a fost percepută opera sa din jurul anilor "marilor epurări" staliniste: 1937-1940, dar e clar că regimul comunist sovietic a fost dezamăgit sau nemulţimit...În primăvara lui 1938 Mészáros este arestat, şi deportat, se consemnează, în temuta Kolîma, în GULAG-ul cel mai cumplit (poate după ce a participat şi la război?). Se ştie că a murit în septembrie, 1945. Multă vreme s-a crezut, că a fost executat în chiar anul arestării. Intuiesc că arhivele statului de la Bişkek ne mai pot înlătura puţin cortina incertitudinilor, a presupunerilor, a cursului nefiresc al vremilor...

Mészáros László

Înainte să plece din Ungaria a lăsat mai multe sculpturi şi desene, printre care şi acesta, datat 1930. În anul 1980 i s-a organizat o retrospectivă cu piesele de dinaintea plecării sale în URSS, la Galeria Naţională a Ungariei.
Mészáros Márta (n. 1931) - fiica lui Mészáros László, împreună cu mama ei au continuat să trăiască în URSS pînă în 1946, cînd au revenit în Ungaria, iar apoi Márta a plecat din nou la Moscova, unde în 1956 a absolvit VGIK, şcoala superioară de cinematografie din statul sovietic, unde i-a avut ca mentori pe importanţi regizori ai vremii: A.Dovjenko, Lev Kuleşov, S. Gherasimov ş.a. Între 1957-1959 a lucrat şi în studiourile "Sahia FILM" din Bucureşti. Pe la finalul anilor '60 Márta a încercat să facă un fel de documentar despre tatăl său, dar acesta nu a avut puterea de convingere pentru a-l recupera pentru posteritate pe Mészáros László.

Mészáros László, Fata cu tiubeteica, 1937 Fata cu tiubeteică (1937), bronz.
Nu-mi dau seama cum ar fi arătat sculptura maghiară dacă sculptorul Mészáros László s-ar fi reîntors în ţara sa, devenită şi ea după război socialist-comunistă, dar e clar că istoria artei maghiare are de recuperat acest nume. Poate că şi prin intermediul arhivelor de la Bişkek, sau cele ale NKVD-ului de la Moscova? Iată o temă de doctorat pentru un tînăr cercetător ungur sau din orice alt loc al lumii, dar condiţia este să posede cît mai bine limba rusă/sovietică...pentru a putea ceti în original documentele, rapoartele, dările de seamă etc. E nevoie de timp, de răbdare, de bani, de interes public. Într-o lume în care totul a devenit relativ!

Meszaros-Laszlo--Femeie-batrina-copie-2.jpg Bătrîna cu şal, 1937 (bronz).
Poate că ceea ce am văzut în Muzeul din Bişkek, să fi fost ultimele sale lucrări de sculptură, mici şi foarte spirituale, înainte de a nu mai fi artistul. Le arăt pe cele pe care le-am admirat în primăvara anului trecut, şi am reuşit să le fotografiez.
 
Singura bibliografie consemnată în internet aceasta este: Kontha S.: Mészáros László, Budapest, 1966 • Nagy I.: Mészáros László pályakezdése, Művészettörténeti Értesítő, 1982. XXXI. évf. 1. sz. 41–46. 
Foto:  © vladimir bulat, aprilie, 2013 (Bişkek). 
 
 
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
21 juillet 2014 1 21 /07 /juillet /2014 22:51

when_the_world_comes_home_cover.jpg

Recunosc, cum îmi e felul, că de Alex Simu auzisem ocazional, că e flautist, cîntă în diverse formații din Occident, și că e prezent uneori, discret, și la București.

DAR mareața supriză a venit cînd am ascultat albumul Anatolian Alchemy, produs și interpretat de ARIFA (2012), în care Simu este o prezență proieminentă. Aș putea spune că acest album poate sta cu onoare alături de oricare dintre realizările discografice ale lui Anouar Brahem chiar! 

Deloc mai modest și mai prejos în acest diapazon al receptării și emotivității, se înscrie un alt album, realizat cu conscursul larg al lui Simu, în care lider este pianistul Franz von Chossy, intitulat When the World Comes Homes. Desigur, toată lumea e de acord că omenirea a luat-o razna de multă vreme, nu e cu toți boii acasă, ar fi spus bunicii noștri, și străbunicii. Atomizarea universului contemporan e la fel de evidentă, ca și smogul de-asupra marilor orașe, smog care ne sufocă și ne infestează pînă la ultima celulă, chiar și pe cea care jinduiește să rămînă neprihănită! Muzica nu poate rămîne imună la pandemia aceasta. Este o generație care vine din sfera jazzului, care-și propune să transpună această disoluție în ritmuri și cadențe. A spus cineva că e ușor?

Cum reușesc cei cinci muzicieni să readucă omenirea acasă? Printr-o muzică și o interpretare viguroasă, adîncă, fluidă, percutantă, reflexivă și serioasă pînă întracolo, încît ai sentimentul că fiecare acord pe care-l asculți că poate deveni un început al unei teme pentru muzica numită clasică, serioasă. Ce e asta? Jazz, fanky, fusion, muzică de improvizație, free? Cred că fiecare compoziție este o bijuterie îndelung cizelată, elaborată pînă cel din urmă sunet, iar cele care m-au cucerit fără drept de apel sunt: ”The Salt Companion”, ”Eternal Elephant” și ”Human Dark with Sugar”...nu că celelalte ar fi mai prejos, dar așa e bine, să te atașezi de ceva anume...

Mă bucur nespus că un muzician român, tînăr, are colaborări atît de serioase, și de motivate. Adevăratele valori trebuie să plece pe alte meleaguri pentru a se afirma, dar mai ales, pentru a avea parte de o autentică apreciere. Rămînînd aici, se poate pomeni cu ispita neantului, a anonimatului, și a dublei alienări. Pe de o parte se izbește de zidul apatiei colective care-l înconjoară, iar pe de alta - de îndoiala interioară, care se vlăguiește la gîndul, că e ceva mereu este în neregulă...De fapt, cele două se întrepătrund. Și se potențează reciproc. Cînd lumea de afară amuțește în sosul dezinteresului cronic, sensibilitatea artistului amorțește treptat, lent, neavînd resurse pentru a scăpa de procesul de auto-criogenizare!

Pe Alex Simu, și pe acei muzicieni despre care ma pomenit deja, cred că nu-i paște deloc acest nenoroc...Sunt alții pradă acestuia, fie și cu titluri universitare autohtone.

Qui prodest?  

Să fie vorba de Aurea mediocritas?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
19 juillet 2014 6 19 /07 /juillet /2014 12:23

iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari” - îi ceartă Mîntuitorul pe negustori, și pe mușteriii care cumpărau marfa pusă de vînzare în interiorul Templului, atunci cînd a venit EL în Ierusalim; dar nu înainte să-i fi deplîns soarta străvechii cetăți: ”Că peste tine vor veni zile cînd dușmanii tăi vor săpa șanț în jurul tău și te vor împresura și din toate părțile te vor strîmtora și una cu pământul te vor face, pe tine și pe fii tăi care sunt în tine, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale” (Luca, 19, 43-44), .

Acest pasaj premerge intrării Mîntuitorului în Templu, pentru a se răfui cu talciocul pe care l-au făcut acolo evreii, uitînd demult de funcția dintotdeauna a acestui locaș.

reincadrata-_-Casa-mea.jpg

Astfel apare această scenă reprezentată în altarul bisericii Sfîntul Ștefan, care a fost sediul Mitropoliei de Nessebar, locaș ridicat în secolul al XI-lea, renovat în diferite faze în secolele XVI - XVIII. Cel mai probabil, pictura o datorăm cel mai probabil acestei ultime perioade, și e realizată de zugravi greci, în orice caz epigraphe-urile sunt elinești. În forma asta narativă scena alungării din templu s-a consacrat în lumea răsăriteană, și e strîns legată de deplîngerea Ierusalimului. Dar de ce, oare, această reprezentare apare în altar, pe peretele din stînga mesei liturgice, celei de jertfă nefățarnică? Îmi îngădui să cred, că legătura celor două elemente se află în acest lămuritor pasaj din proorocul Isaia: ”pe toți cei ce se țin de Legămîntul Meu, pe aceiaîi voi aduce în muntele Meu cel sfînt, și-n casa Mea de rugăciune îi voi desfăta; arderile-lor-de tot și jertfele lor primite vor fi pe jertfelnicul Meu; căci casa Mea de rugăciune se va chema pentru toate neamurile...” Numai așa se explică întru totul masa din prim plan, și animalele din extremitatea dreaptă, aduse pentru ca jertfă, pentru a o aduce Domnului. Scena este foarte complexă, și ofertantă din perspectiva hermeneuticii. Chestiunea majoră a acesteia rămîne inaccesibilitatea imediată, pentru că este ascunsă vederii mirenilor, complet nevăzută pentru femei. E clar, că temeiurile și sensurile teologice ale acesteia sunt furnizate și decriptate doar de slujitorii altarului. Din acest punct de vedere, am fost foarte plăcut suprins să aflu ilustrarea inedită a acestui pasaj din Luca, într-o umilă bisericuță de țară, din zona subcarpatică a Poloniei, în satul Haczów, unde ea apare zugrăvită pe ușa despărțitoare dintre naos și pronaos, astfel că deshizînd ușa, oricine poate fi martorul gestului Mîntuitorului, adresat și lor, celor care contemplă în fugă imaginea!

Casa-mea-se-va-numi-cas--de-rug-ciune.jpg

După cum vedem, varianta apuseană a pasajului evanghelic, este frust, frontal, ca o schiță scenografică, care se rezumă la reprezentarea unei frize aproape isokefalice, a figurii lui Hristos, în hlamidă roșie, cu brațul drept ridicat, în care ține o curea, iar din gura lui ies cuvintele: ”Mea casă de rugăciune va fi...[iar voi ați făcut-o peșteră de tîlhari...]”  (Luca 19, 46), precum și a trei personaje, din care unul parcă încearcă să riposteze la gestul Învățătorului, aflîndu-se în fața Sa, dar se lasă puțin în spate, în timp ce alte două personaje deja își duc marfa îndărăt, îndreptîndu-se spre o ușă deschisă, dar întunecată (sugestie la ”peștera de tîlhari”?). Veșmintele negustorilor nu sunt evreiești, ca-n compoziția răsăriteană (devenită normă), ci evropenești (cel mai probabil, nemțești, întrucît de-a lungul ultimilor veacuri aici locuiau preponderent etnici germani), cum s-ar fi spus pe la noi, în epoca în care a apărut această repezentare în biserica poloneză. Fără a avea date sigure, intuiesc că scena aceasta nu e mai veche de secolul al XIX-lea. Deși, se știe, pictura de pe pereți este din 1494, și a fost descoperită de-abia în 1956, devenind un argument în decizia de a include acest monument în lista UNESCO, în anul 2003.

Avem un exemplu în plus, al diferențelor de lectură și de reprezentare, a unei scene evanghelice, formulate printr-o pericopă iconografică, în care lumea apuseană este tentată să aducă în proximitatea credincioșilor realitatea hristologică, utilizînd elemente și o recuzită specifică din viața de zi cu zi, iar Mîntuitorul devenind în această atmosferă un personaj aidoma celor cărora Se adreseză, întru desfătarea cea din veac.  

Naframa-Veronichii.jpg

Vedem în această imagine chipul monumental al imaginii lui Hristos reprezintă o  ἀχειροποίητα, cea care e conscrată în terminologia teologică prin Năframa Veronichii. Aceasta se poate contempla de-asupra intrării în naos, la aceeași biserică din Haczów, dacă e să ne întoarcem cu spatele la altar; se dechide în fața ochilor un imens văl, încadrat de două personaje ale căror capetel nu s-au conservat, pe suprafața căruia sesizăm acest chip frontal, cu ochii închiși, un chip alungit, încadrat de o podoabă capilară bogată, care se scurge pînă la baza gîtului. E una din cele mai spectaculoase reprezentări ale goticului tîrziu, din spațiu provincial al catolicismului. Mai trebuie adăogat că pictura din această biserică este realizată direct pe lemnul din care sunt ridicați murii, și nu pe un suport textil brut, cum se întîlnește la bisericile de lemn din Maramureș. 

 

foto: © vladimir bulat, aprilie, iulie, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
7 juillet 2014 1 07 /07 /juillet /2014 00:55

DSCN3656.JPG

 

fotografie: © vladimir bulat, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
6 juillet 2014 7 06 /07 /juillet /2014 07:20

Istoria mare a oricărui oraș înglolbează și istorii mai mici, de pildă pe cea a gastronomiei și a cofetăriilor, a cafenelelor, ceainăriilor și covrigărilor etc.

La Chișinău, istoria cogetăriei se poate considera mîndră că l-a avut ca predecesor pe cofetarul Andrei Ivanovici Manicov (Андрей Иванович Маньков1842-1934), al cărui local era un loc de referință în oraș. Localul acestuia a dispărut în timpul bombardamentelor din al II-lea război mondial. Dealtfel, locul a și căzut în disgrație, se spune, după moartea proprietarului. Se afla pe actuala stradă Veronica Micle, pe porțiunea dintre Pușkin și Vlaicu Pîrcălab. Pe același loc este actualmente clădirea demult devenită posacă a Tipografiei nr. 5.

oldchisinau_com-manikov-02.jpg

Documentarul acestui loc a fost publicat recent pe portalul OldChisinau (semnat de Iurie Șveț), care este unul dintre cele mai importante proiecte culturale din stânga Prutului. Ocazie cu care îi salut pe toți cei implicați în constituirea acestei longevive și necesare arhive!

Și dacă tot am vorbit despre orașul de altă dată, trebuie consemnat că și cei de azi se sforțează să lase urme demne de atenție. La finele lunii iunie a apărut la intersecția străzilor Vlaicu Pârcălab și Veronica Micle (la vreo sută de metri de fosta Cofetărie Manicov!) un indicator stradal, o bornă, concepută de primăria orașului, într-un spirit ”antichizant”, cu un design sobru, clar, expresiv, cu un scris foarte lizibil, avînd sub denumirea străzii și numerotația caselor, indicîndu-se direcția de creștere și descreștere a numerotației. Este din cîte cunosc, o primă încercare de implementare a unor astfel de marcatoare în topografia urbană de la noi.

Straneitati-2810.JPG  

imagine: oldchisinau.com 

fotografie: © vladimir bulat, iunie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
5 juillet 2014 6 05 /07 /juillet /2014 13:38

Probabil, că șansa lui Tom Arthurs de a se întîlni cu Julia Hülsmann se datorează faptului că englezul s-a mutat la Berlin, astfel că recent, trio-ul lui Julia Hülsmann l-a invitat într-un proiect comun, apărut în 2013 la ECM, care se intitulează In Full View, prezentat serile trecute și la București.

Nu am sufiente cuvinte să exprim atmosfera acelei seri tîrzii din Piața Enescu, dar chipurile celor 4 muzicieni am apucat să le zugrăvesc fotografic, și le expun cu drag aici. Acestea vorbesc și despre muzica pe care o fac, pe care o dăruiesc, convingător, melomanilor de jazz...

Straneitati-2912.JPG

Julia Hülsmann

Straneitati-2903.JPG

Tom Arthurs

Straneitati-2905.JPG

Heinrich Koebberling

Straneitati-2910.JPG

Marc Muellbauer

Straneitati-2914.JPG

Julia Hülsmann Quartet live at Bucharest Jazz Festival.

foto: © vladimir bulat, iulie, 2014.


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
4 juillet 2014 5 04 /07 /juillet /2014 08:18

invitatieMargaritare

Expozitia va putea fi vizitata in perioada 4-26 iulie 2014, de miercuri pana duminica intre orele 11:00-19:00, sala “Gheorghe Focsa” din Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gustea”, sos. Kiseleff, nr.28, sector 1, București.

Pentru Elena Murariu jertfa martirilor bărbați din stirpea Brâncovenilor este, neîndoilenic, un model existențial! Este felul în care trebuie să trăiască, să simtă, să iubească și să urce la ceruri orice creștin autentic. Prin mijloace specifice iconarului Elena Murariu reconstituie drama acestei mărturisiri supreme. O face actuală, ne-o aduce în fața ochilor și sufletelor, ne îndeamnă să înțelegem că trăirea în Hristos este atemporală, anistorică, mereu vie, care palpită - prin adierea Sfîntului Duh - în fiece clipă, prezentă în act, în fiece micron al veșniciei noastre. Dar pentru a înțelege asta avem nevoie de sobornicitate, de virtutea noastră, plină, dar și de cea a semenului nostru, alături. Un model sfințit este chiar cel al Brâncovenilor, iar Elena Murariu, ajutată de sus, l-a zugrăvit atît de frumos și firesc...

Păunul cel superb să-și scuture penetul trufiei, întru găsirea căii spre sfințeniei! Nu este o opțiune, sau doar o potențialitate, ci e chiar truda atît de necesară și ziditoare de suflet.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
2 juillet 2014 3 02 /07 /juillet /2014 09:25

AG The Fake Rothko. jpg

Ascensiunea lui Adrian Ghenie a început acum cîţiva ani!

La îngemănarea dintre ani, 2009-2010, a avut loc o personală la mnac din Bucureşti, într-un moment în care vizibilitatea lui europeană era asigurată, prin expoziţiile de la Berlin, Antwerpen, Zurich şi Londra - locurile în care arta contează, atît ca potenţial artistic, dar şi comercial. Apoi, a venit episodul Mihai Nicodim Gallery din Los Angeles, care a debutat cu o zi înainte de închiderea personalei de la Bucureşti, în ianuarie 2010. Acesta a fost începutul cuceririi continentului american, ceea ce pentru un artist însemnează consacrarea definitivă. Dar nu unei cronologii a ascensiunii artistice doresc să dedic aceste rînduri, ci vreau să mă aplec asupra picturii însăşi a lui Ghenie, în încercarea de a înţelege boom-ul financiar, care este legat de această pictură. Din capul locului doresc să mă felicit că am crezut în recrudescenţa picturii, şi asta încă din 2002, după Documenta 11, cînd am atestat prezenţa pictorilor în acest for de prim rang al artei contemporane. Acolo m-am întîlnit cu pictura unor artişti ca Luc Tuymans, Cecilia Edefalk, Leon Golub ş.a. Nu erau mulţi, dar devenea clar - iar lucru acesta s-a confirmat ulterior - că pictura revine, interesul pentru ea l-a revendicat chiar şi Okwui Envezor, curatorul Documentei. Peste un timp, am remarcat o recrudescenţă a acestui fenomen şi la noi, al apetitului pentru pictură la tinerii artişti clujeni, care mimau, oarecum, discursul discret dar foarte profund al picturii lui Victor Man. L-am cunoscut chiar în anul în care avea prima sa expoziţie la Amsterdam, în 2005. Dar trebuie spus în acest context, că rolul crucial în promovarea picturii l-a avut programul coerent al galeriei Plan B, din Cluj (cu extensia sa ulterioară de la Berlin). Nu e întîmplător că şi Ghenie şi Man stau acum în capitala Germaniei, un loc în care se "forjează" puternice energii creatoare, inlclusiv în artele vizuale. Personal fac legătura între Envezor şi gustul său pentru pictura de calitate, şi informaţia că ambii artişti români vor expune în acest an la prestigioasa Haus der Kunst, din München, unde marele curator este actualmente director! Poate că eu greşesc, dar Envezor nu a greşit cînd i-a expus la Documenta pe mai puţin cunoscuţii atunci Tuymans şi Edefalk, dar şi pe clasicul în viaţă Leon Golub...a avut o premoniţie, mai exact o intuiţie.

Dar ce fel de pictură face Ghenie? Cum se face că această variantă este o formulă de succes comercial, nefiind neapărat un gen de figuraţie plăcută ochiului, retinei sau delectării estetice? Ce fel de altoi pictural a generat Ghenie, de bogaţii vremurilor noastre se înghesuie să plătească sume considerabile, pentru a intra în posesia unui exemplar original? Care din ingredientele pur picturale au adus la recordul de vînzare de zilele trecute? Sunt o serie de întrebări care necesită timp pentru a putea răspunde, dar ceva-ceva tot se poate spune în acest context. Ca şi în cazul lui Tuymans, artistul pe care-l respect foarte mult pentru consecvenţa cu care rămîne autoreferenţial, fără a o mima, în pictura lui Ghenie există o doză considerabilă de autobiografie, de rapel la destinul personal, la eul personal, precum şi un dialog cu istoria picturii însăşi. Mi se pare că şi istoria lumii este filtrată de felul lui de a o înţelege, şi de a o reprezenta. Nu mi se pare că este neapărat recognoscibilă aceasta din urmă, sau stringent necesară, dar e treaba artistului să decidă ce şi cum. Numai că problema se naşte în momentul în care intenţionezi să vinzi un astfel de produs, şi să-l şi faci ispititor, dorit, credibil. Pot fi de acord cu ceea ce colegul meu Erwin Kessler numeşte "manghenizarea artei", dar îmi rămîne necunoscut cum această "rinocenizare" funcţionează atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă. Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?

E adevărat, e combustie picturală nouă, e clar, dar şi veche totodată, care vine dinspre un anume escapism al anilor în care Corneliu Baba era belfer şi victimă, deopotrivă, căci atunci s-a făcut marea artă. Aşa se crede încă! Căci Baba era iubit peste tot, şi mai ales în lagărul socialist şi URSS, unde a şi fost declarat membru de onoare al academiei de arte (din 1958) din defunctul imperiu. Ei bine, în pictura lui Ghenie e mult reziduu plastic anume de extracţie sovietică, şi poate asta place consumatorului occidental? Să nu uităm, că mulţi ani după disiparea URSS marile pieţe de artă de atunci (Londra, NY, Paris), consumau anume artă din acel enorm arhipelag (Boris Groys şi alţii dau mărturie teoretică pentru aceste fenomene). Apoi, a venit invazia chineză, cu realismul său real, foarte strident, criant pe alocuri, căutat mai ales prin şi la tîrgurile de artă din Europa (Köln, Basel). Dar piaţa nu e sătulă, căci consumerismul are calitatea de a suscita mereu apetitul, dorinţa, libidoul sub toate formele. Ghenie vine totuşi din ţara lui Dracula şi a lui Ceauşescu,şi propune o pictură despre obscurităţi, stupoare, groază, teamă, anxietate, suspendare a timpului etc. Deocamdată, s-a văzut, este o cerere substanţială pentru acest soi de pictură, ca cel oferit de Ghenie, care a devenit un vehicul manipulator, inclusiv prin titluri. Piesa care s-a vîndut la un preţ record la Sotheby's, se numeşte "The Fake Rothko". Undeva în centrul marii pînze (ca dimensiuni!) este o sigestie picturală, care aminteşte de o pînză de Mark Rothko, fără a avea deloc monumentalitatea şi adîncimea pictorului american. În nimic ce face, în materie de pictură Ghenie, nu se resimt aceste lucruri! Poate în viitor? Doar dacă nu se va mai uita peste umăr, va merge mai departe. Poate, însă, e atît de departe deja, încît nici el însuși nu e conștient de asta. Iarăși, vom ști ceva mai încolo. 

 

Foto: Adrian Ghenie, The Fake Rothko, 2010, Galerie Judin (Berlin).         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
30 juin 2014 1 30 /06 /juin /2014 22:49

Simona Săsărman este cel mai atipic artist din cîți am cunoscut în cariera mea de critic și istoric de artă.

Arta ei nu se înscrie însă în curente, mode, gusturi sau strategii vizuale. Artista expune cu parcimonie, prudent, fiind în afara oricăror forme de socializare profesională, de clan, coterie sau de grup. Asta o motivează să se dedice exclusiv actului creației, ascunsă în atelierul propriei intimități, a gîndirii adînci, sobre, sustrăgîndu-se mereu locului comun, recognoscibil, al vectorului numit ”arta contemporană”, cu întregul zgomot aferent al acesteia...

Simona Săsărman preferă propriile alegeri, propriile judecăți și critici, chiar dacă are, desigur, nevoie din cînd în cînd de ieșiri în fața cortinei, lucru care se va întîmpla și în această săptămînă. Va fi un veritabil regal vizual și plastic, sunt sigur de asta, la care voi participa cu un succint expozeu introductiv, care nu va decripta neapărat discursul formal al artei sale, sau vocabularul și gramatica grafică & picturală, ci va glosa pe marginea felului în care m-am întîlnit eu cu acest destin artistic! Un destin care coagulează la cote înalte, deopotrivă, abilitățile de arhitect, cu gustul de colorist, asezonat cu caligrafii de designer și prețiozități de grafician, inventivitatea de performer, cu dexteritatea unui mînuitor fin al tehnicilor de pictură. Etc.   

Invitatie-ssasarman--1-.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article