Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

5 juillet 2014 6 05 /07 /juillet /2014 13:38

Probabil, că șansa lui Tom Arthurs de a se întîlni cu Julia Hülsmann se datorează faptului că englezul s-a mutat la Berlin, astfel că recent, trio-ul lui Julia Hülsmann l-a invitat într-un proiect comun, apărut în 2013 la ECM, care se intitulează In Full View, prezentat serile trecute și la București.

Nu am sufiente cuvinte să exprim atmosfera acelei seri tîrzii din Piața Enescu, dar chipurile celor 4 muzicieni am apucat să le zugrăvesc fotografic, și le expun cu drag aici. Acestea vorbesc și despre muzica pe care o fac, pe care o dăruiesc, convingător, melomanilor de jazz...

Straneitati-2912.JPG

Julia Hülsmann

Straneitati-2903.JPG

Tom Arthurs

Straneitati-2905.JPG

Heinrich Koebberling

Straneitati-2910.JPG

Marc Muellbauer

Straneitati-2914.JPG

Julia Hülsmann Quartet live at Bucharest Jazz Festival.

foto: © vladimir bulat, iulie, 2014.


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
4 juillet 2014 5 04 /07 /juillet /2014 08:18

invitatieMargaritare

Expozitia va putea fi vizitata in perioada 4-26 iulie 2014, de miercuri pana duminica intre orele 11:00-19:00, sala “Gheorghe Focsa” din Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gustea”, sos. Kiseleff, nr.28, sector 1, București.

Pentru Elena Murariu jertfa martirilor bărbați din stirpea Brâncovenilor este, neîndoilenic, un model existențial! Este felul în care trebuie să trăiască, să simtă, să iubească și să urce la ceruri orice creștin autentic. Prin mijloace specifice iconarului Elena Murariu reconstituie drama acestei mărturisiri supreme. O face actuală, ne-o aduce în fața ochilor și sufletelor, ne îndeamnă să înțelegem că trăirea în Hristos este atemporală, anistorică, mereu vie, care palpită - prin adierea Sfîntului Duh - în fiece clipă, prezentă în act, în fiece micron al veșniciei noastre. Dar pentru a înțelege asta avem nevoie de sobornicitate, de virtutea noastră, plină, dar și de cea a semenului nostru, alături. Un model sfințit este chiar cel al Brâncovenilor, iar Elena Murariu, ajutată de sus, l-a zugrăvit atît de frumos și firesc...

Păunul cel superb să-și scuture penetul trufiei, întru găsirea căii spre sfințeniei! Nu este o opțiune, sau doar o potențialitate, ci e chiar truda atît de necesară și ziditoare de suflet.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
2 juillet 2014 3 02 /07 /juillet /2014 09:25

AG The Fake Rothko. jpg

Ascensiunea lui Adrian Ghenie a început acum cîţiva ani!

La îngemănarea dintre ani, 2009-2010, a avut loc o personală la mnac din Bucureşti, într-un moment în care vizibilitatea lui europeană era asigurată, prin expoziţiile de la Berlin, Antwerpen, Zurich şi Londra - locurile în care arta contează, atît ca potenţial artistic, dar şi comercial. Apoi, a venit episodul Mihai Nicodim Gallery din Los Angeles, care a debutat cu o zi înainte de închiderea personalei de la Bucureşti, în ianuarie 2010. Acesta a fost începutul cuceririi continentului american, ceea ce pentru un artist însemnează consacrarea definitivă. Dar nu unei cronologii a ascensiunii artistice doresc să dedic aceste rînduri, ci vreau să mă aplec asupra picturii însăşi a lui Ghenie, în încercarea de a înţelege boom-ul financiar, care este legat de această pictură. Din capul locului doresc să mă felicit că am crezut în recrudescenţa picturii, şi asta încă din 2002, după Documenta 11, cînd am atestat prezenţa pictorilor în acest for de prim rang al artei contemporane. Acolo m-am întîlnit cu pictura unor artişti ca Luc Tuymans, Cecilia Edefalk, Leon Golub ş.a. Nu erau mulţi, dar devenea clar - iar lucru acesta s-a confirmat ulterior - că pictura revine, interesul pentru ea l-a revendicat chiar şi Okwui Envezor, curatorul Documentei. Peste un timp, am remarcat o recrudescenţă a acestui fenomen şi la noi, al apetitului pentru pictură la tinerii artişti clujeni, care mimau, oarecum, discursul discret dar foarte profund al picturii lui Victor Man. L-am cunoscut chiar în anul în care avea prima sa expoziţie la Amsterdam, în 2005. Dar trebuie spus în acest context, că rolul crucial în promovarea picturii l-a avut programul coerent al galeriei Plan B, din Cluj (cu extensia sa ulterioară de la Berlin). Nu e întîmplător că şi Ghenie şi Man stau acum în capitala Germaniei, un loc în care se "forjează" puternice energii creatoare, inlclusiv în artele vizuale. Personal fac legătura între Envezor şi gustul său pentru pictura de calitate, şi informaţia că ambii artişti români vor expune în acest an la prestigioasa Haus der Kunst, din München, unde marele curator este actualmente director! Poate că eu greşesc, dar Envezor nu a greşit cînd i-a expus la Documenta pe mai puţin cunoscuţii atunci Tuymans şi Edefalk, dar şi pe clasicul în viaţă Leon Golub...a avut o premoniţie, mai exact o intuiţie.

Dar ce fel de pictură face Ghenie? Cum se face că această variantă este o formulă de succes comercial, nefiind neapărat un gen de figuraţie plăcută ochiului, retinei sau delectării estetice? Ce fel de altoi pictural a generat Ghenie, de bogaţii vremurilor noastre se înghesuie să plătească sume considerabile, pentru a intra în posesia unui exemplar original? Care din ingredientele pur picturale au adus la recordul de vînzare de zilele trecute? Sunt o serie de întrebări care necesită timp pentru a putea răspunde, dar ceva-ceva tot se poate spune în acest context. Ca şi în cazul lui Tuymans, artistul pe care-l respect foarte mult pentru consecvenţa cu care rămîne autoreferenţial, fără a o mima, în pictura lui Ghenie există o doză considerabilă de autobiografie, de rapel la destinul personal, la eul personal, precum şi un dialog cu istoria picturii însăşi. Mi se pare că şi istoria lumii este filtrată de felul lui de a o înţelege, şi de a o reprezenta. Nu mi se pare că este neapărat recognoscibilă aceasta din urmă, sau stringent necesară, dar e treaba artistului să decidă ce şi cum. Numai că problema se naşte în momentul în care intenţionezi să vinzi un astfel de produs, şi să-l şi faci ispititor, dorit, credibil. Pot fi de acord cu ceea ce colegul meu Erwin Kessler numeşte "manghenizarea artei", dar îmi rămîne necunoscut cum această "rinocenizare" funcţionează atît asupra conaţionalilior, a concitadinilor, cît şi asupra pieţei mari de artă. Că doar nu e un virus, o bacterie devastatoare, o pandemie?

E adevărat, e combustie picturală nouă, e clar, dar şi veche totodată, care vine dinspre un anume escapism al anilor în care Corneliu Baba era belfer şi victimă, deopotrivă, căci atunci s-a făcut marea artă. Aşa se crede încă! Căci Baba era iubit peste tot, şi mai ales în lagărul socialist şi URSS, unde a şi fost declarat membru de onoare al academiei de arte (din 1958) din defunctul imperiu. Ei bine, în pictura lui Ghenie e mult reziduu plastic anume de extracţie sovietică, şi poate asta place consumatorului occidental? Să nu uităm, că mulţi ani după disiparea URSS marile pieţe de artă de atunci (Londra, NY, Paris), consumau anume artă din acel enorm arhipelag (Boris Groys şi alţii dau mărturie teoretică pentru aceste fenomene). Apoi, a venit invazia chineză, cu realismul său real, foarte strident, criant pe alocuri, căutat mai ales prin şi la tîrgurile de artă din Europa (Köln, Basel). Dar piaţa nu e sătulă, căci consumerismul are calitatea de a suscita mereu apetitul, dorinţa, libidoul sub toate formele. Ghenie vine totuşi din ţara lui Dracula şi a lui Ceauşescu,şi propune o pictură despre obscurităţi, stupoare, groază, teamă, anxietate, suspendare a timpului etc. Deocamdată, s-a văzut, este o cerere substanţială pentru acest soi de pictură, ca cel oferit de Ghenie, care a devenit un vehicul manipulator, inclusiv prin titluri. Piesa care s-a vîndut la un preţ record la Sotheby's, se numeşte "The Fake Rothko". Undeva în centrul marii pînze (ca dimensiuni!) este o sigestie picturală, care aminteşte de o pînză de Mark Rothko, fără a avea deloc monumentalitatea şi adîncimea pictorului american. În nimic ce face, în materie de pictură Ghenie, nu se resimt aceste lucruri! Poate în viitor? Doar dacă nu se va mai uita peste umăr, va merge mai departe. Poate, însă, e atît de departe deja, încît nici el însuși nu e conștient de asta. Iarăși, vom ști ceva mai încolo. 

 

Foto: Adrian Ghenie, The Fake Rothko, 2010, Galerie Judin (Berlin).         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
30 juin 2014 1 30 /06 /juin /2014 22:49

Simona Săsărman este cel mai atipic artist din cîți am cunoscut în cariera mea de critic și istoric de artă.

Arta ei nu se înscrie însă în curente, mode, gusturi sau strategii vizuale. Artista expune cu parcimonie, prudent, fiind în afara oricăror forme de socializare profesională, de clan, coterie sau de grup. Asta o motivează să se dedice exclusiv actului creației, ascunsă în atelierul propriei intimități, a gîndirii adînci, sobre, sustrăgîndu-se mereu locului comun, recognoscibil, al vectorului numit ”arta contemporană”, cu întregul zgomot aferent al acesteia...

Simona Săsărman preferă propriile alegeri, propriile judecăți și critici, chiar dacă are, desigur, nevoie din cînd în cînd de ieșiri în fața cortinei, lucru care se va întîmpla și în această săptămînă. Va fi un veritabil regal vizual și plastic, sunt sigur de asta, la care voi participa cu un succint expozeu introductiv, care nu va decripta neapărat discursul formal al artei sale, sau vocabularul și gramatica grafică & picturală, ci va glosa pe marginea felului în care m-am întîlnit eu cu acest destin artistic! Un destin care coagulează la cote înalte, deopotrivă, abilitățile de arhitect, cu gustul de colorist, asezonat cu caligrafii de designer și prețiozități de grafician, inventivitatea de performer, cu dexteritatea unui mînuitor fin al tehnicilor de pictură. Etc.   

Invitatie-ssasarman--1-.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
26 juin 2014 4 26 /06 /juin /2014 07:51

Odinioară, lumea avea griji reale, lupta cu stihiile pămîntului, își cîștiga cu mari dificultăți pîinea cea de toate zilele, unii locuiau în bordeie, alții în castele, dar pe toți îi unea un singur stăpîn: Dumnezeu. Oamenii se luptau cu frigul, miasmele, sărăcia endemică, bolile și epidemiile.

Astăzi - o altă lume se confruntă cu stress-ul, avînd mai ales griji închipuite, irelevante din pespectiva ființei: chill out, coolness, produse light, operații estetice, iahting, homeshopping, outlet, duty-free, free-copy, cronici modene, și alte ”dureri de cap”, fără de care omul poate exista poate mai bine decît însoțit, în chip perfid, de acestea. Despre toate cele înșiruite anterior recomand micuța și provocatoarea carte a lui Alexander von Schönburg, Lexiconul inutilității.

O bulangerie bucureșteană și-a numit noua baghetă - Coloana fără sfîrșit! Se știe, că Brâncuși era un foarte bun bucătar, dar chiar nu cred că i-ar fi trecut prin minte să și sculpteze din alut. Țăranul din el știa că aluatul are funcții sacrale. Ei bine, barbarii zilelor noastre s-au decis să-l depășească pe posacul ”sfînt” de la Hobița. 

bagheta-coloana-fara-sfirsit.jpg

”În mod tendențial, barbarii urmăresc să lovească în sacralitatea gesturilor pe care le agresează, înlocuind-o printr-un consum în aparență laic. Aș spune după cum urmează: ei demontează totemul și îl diseminează pe cîmpul experienței, dispersîndu-i sacralitatea”, ne lămurește Alessandro Barrico.  

foto: © vladimir bulat, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
23 juin 2014 1 23 /06 /juin /2014 12:50

Armata israileană nu încetează să-i impresioneze pe contemporani! De pretutindeni. Nu este exclusiv o armată, ci mai ales un amplu concept existenţial, şi asta mai ales că în această armată sunt înrolate şi fetele, ca o obligaţie civică a fiecărui cetăţean al Israelului. Numai mamele singure se pot sustrage de la această îndatorire, de a-şi trimite singurul copil pe această cale!

Dar, de regulă, excepţiile acestea sunt rare. Cunosc chiar un caz concret, în care mama unei fete a optat în chip deliberat pentru trimiterea în serviciul forţelor militare a singurei sale fiice. Nu ştiu exact dacă Shani Boianjiu (născută în 1987 la Ierusalim, dintr-o mamă irakiană şi un tată român (de unde, probabil, şi numele de Boianjiu, într-o formă puţin diferită, decît suntem obişnuiţi?), mai are fraţi sau surori, dar devine limpede din experienţa pe care o face cunoscută acum lumii, prin romanul său The People of forever are not afraid, că ea a făcut armata. Cartea a apărut de curînd în româneşte, cu titlul Oamenii eternităţii nu se tem niciodată, în traducerea Ioanei Filat.

Ediţia princeps a fost tipărită în toamna lui 2012, la editura britanică Hogarth Press, cea fondată în 1917 de către soţii Leonard şi Wirginia Woolf. Desigur, acum această editură face parte din grupul editorial Crown Publishing. Pentru o editură minusculă e mult mai dificil să-şi croiască un drum prea lesne spre cetitor, dar marile edituri, cînd le "înghit" lasă să transpară vechiul lor pedigree. Implicit, pentru a spori propriul prestigiu! Ei bine, faptul că Shani Boianjiu a debutat la acest trust editorial, acesta i-a adus cărţii sale un plus de vizibilitate, publicitate şi o promovare, să sperăm, pe măsura valorii acestei scrieri.   

post 127280 20130502071955Scriitoarea Shani Boianjiu a absolvit în 2011 universitatea Harvard, şi a scris, cel mai probabil, Oamenii eternităţii nu se tem niciodată, în timpul stagiului său academic în SUA.

Nu-mi dau seama ce soartă va avea acest roman în România, dar minima informare ne spune că interesul internaţional pentru acesta este unul masiv şi derutant de pozitiv. Cel puţin eu am numărat deja 23 de ediţii ale cărţii, iar România obţine acest privilegiu, de a o ceti în limba maternă, de-abia în acest moment, cînd vecinii noştri: sîrbii, ungurii, polonezii, cehii - au tradus-o anterior.

Este o naraţiune discontinuă despre trei fete, Yael, Avişag, Lea, care-şi satisfac serviciul militar în forţele militare israiliene, într-un cadru mereu periculos, dar şi plictisitor, deopotrivă, despre care relatează şi autoarea. S-a scris mult deja despre limbajul cărţii, în care personajele posedă un lexic cazon, construit din cuvinte voit comune, banale, abrupte, seci, precum şi intrumentarul verbal al oricărei armate este. Însuşi titlul este surpinzător de lung, dar şi de anost, deopotrivă. Parcă-ţi atrage atenţia, dar te lasă repede, din cauza banalităţii aparente a enunţului! De fapt, cine sunt oamenii veşniciei (aş fi optat mai mult pentru acest substantiv)? Desigur, evreii! Iar sintagma aparţine Rabinului Yehoshua Weitzman, unul dintre combatanţii ideii Torat Eretz Israel, care se referă la greutăţile şi aporiile pe care încă poporul evreu nu le-a depăşit.

Nu ştiu, şi nu mi-a dat seama din interviurile cu ea, cît este Shani de implicată în chestiunea asta spinoasă, atît de arzătoare a readucerii Torei în mijlocul unităţii evreilor - de fapt, nu-mi dau seama cît de evreică este, dat fiind coloratura sa etnică!? -, dar prin scrierile sale, cred, o intersează mult mai mult literatura! Dacă e sau nu aşa, ne vom da seama din felul în care va fi recepţionată cartea în Israelul natal. Acolo este miza cea mare, mai ales că autoarea a contibuit personal la transpunerea acesteia în ebraică, sprijinită de un traducător de meserie. Poate că este şi un pariu existenţial cu ea însăşi?

Totuşi, este o tzabar...  

 

credit foto: internet

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
21 juin 2014 6 21 /06 /juin /2014 16:10

Wacław Zimpel mi-era un nume absolut necunoscut, pînă acum cîteva zile, cînd am aflat că va veni la București. Este un jazzman polonez, care este un poli-instrumentist, acesta te copleșește prin forța și flexibilitatea de care dă dovadă pe scenă! De fapt, scena există mai mult pentru public, pentru auditoriu, căci muzicianul era topit cu totul în muzica pe care a oferit-o aseară, în celebrissima ”hrubă” de la  green hours.

Meditativul și creativul Zimpel a fost secondat de năzbîtiosul și impulsivul toboșar german Klaus Kugel, dar și de compatriotul acestuia, insidiosul Christian Ramond, la contrabas, dar și de clăparul polonez, Krzysztof Dys, prea discret după gustul meu.

Recitalul de la București, oferit de aceștia, a fost ca o ofrandă, o veritabilă floare de colț, oferită finilor adulatori ai jazzului, în perioada lor de pregătire pentru marele și cu adevărat unicul festin al Europei răsăritene, care va fi Festivalul de la Gărîna, ajuns la majorat, împlinind 18 miezuri de veri, mustind de ploi, nopți albe de neuitat, și mai ales, și de muzici care te fac să crești mereu în înțelegerea universului jazz, și în gusturi estetice fine...

Cred că numele lui Zimpel (dimpreună cu muzica sa) va conta tot mai mult, și va migra prin cele mai prestigioase festivaluri de gen din lume! Noroc pentru cei care se vor nimeri pe acolo, să-l asculte, să-l vadă, să-l cunoască...    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
20 juin 2014 5 20 /06 /juin /2014 06:51

În deșertul Chedron, se află ”Marea Lavră” în care viața religioasă nu s-a stins niciodată încă din vremea fondării sale de către Sfîntul Sava, cunoscut în limba siriacă sub numele de Mar Saba.

Arheologii israieli au dezgropat recent un sigiliu de plumb (bulla), al cărui revers ne anunță, în limba greacă, că-l a aparținut Lavrei celui pe care-l reprezintă, Sfîntul Sava - singura efigie a acestui maiestru spiritual al creștinismului timpuriu, descoperită pînă acum. Are o vechime de peste 800 de ani, fiind vorba de epoca Cruciadelor.

Pămînturile creștinismului timpuriu sunt încă pline de surprize!

Mar Saba,Photo by Clara Amit, courtesy of the Israel Antiqu

The greek inscription on the reverse side of the Mar Sabas

(Credit foto: Clara Amit/Israel Antiquities Authority) 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
17 juin 2014 2 17 /06 /juin /2014 23:23

Există  înregistrări istorice, cu violonistul David Oistrah, și pianistul Svjatoslav Rihter, interpretînd Sonata I în fa minor, în 1972, la Moscova, de unde îți dai seama cît de grav și de tulburător este în sonatele pentru vioară și pian, Serghei Prokofiev (1891-1953).

Avînd asta în cap, îți dorești să asculți aceeași lucrare camerală la doi dintre cei mai valoroși interpreți ai zilelor noastre, Alexandru Tomescu și Eduard Kunz, care au inclus-o în Turneul Stradivarius din acest an, alături de Sonata a II-a în Re major.

Ei bine, turneul s-a încheiat, printr-un periplu în 12 orașe ale României, care a culminat cu recitalul din 11 iunie, la Sala Radio din București.

Dar, Banca Națională a României, le-a solicitat celor doi muzicieni același program, cu titlul In the Mood for Prokofiev, pentru seara de 17 iunie, în Holul de Marmură a primei instituții bancare din România. Pentru un public restrîns, select și cunoscător.

Straneitati-2715.JPG

Am realizat un reportaj fotografic, pentru că despre muzica lor nu am decît cuvinte la superlativ, iar imaginile vorbesc de la sine, și mai cred, că se va scrie istorie despre ce a însemnat Turneul Stradivarius, care tocmai s-a consumat. Cel mai probabil, după acest set de concerte, în România, se va începe, cred,  o nouă eră Prokofiev, pentru că Tomescu și Kunz au dat tonul! Au dat tonul la cote superioare unei interpretări inovatoare, tulburătoare, indimenticabile, copleșitoare...

Pe cei doi i-am mai ascultat interpretînd împreună, anul trecut, la Atheneul Român.

Straneitati-2733.JPG

Straneitati-2738.JPG

Straneitati-2725.JPG

Straneitati-2741.JPG

Straneitati-2742.JPG

Straneitati-2746.JPG

Straneitati-2772.JPG

*«прокофьевская доминанта»

Credit foto: © vladimir bulat, 2014. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
13 juin 2014 5 13 /06 /juin /2014 14:35

În ediţia de anul trecut a festivalului Bucharest Jazz Festival, care se numea altfel...am remarcat prezenţa mereu agilă, neliniştită, furtunoasă, săltînd pe scaunul său, cu maximă exactitate, precum o capră neagră, o figură pe care nu e uşor deloc s-o uiţi, e cea a unui tobar german, anume lui Christian Lillinger. E tînăr, hipertalentat, şi are un breton flamboyant peste sprîncenele-i la fel de expresive, ca şi propria-i prestaţie jazzistică!

Pentru o informare corectă asupra celor spuse de mine, se poate verifica vizionînd acest clip, de la ediţia 2012 a lui Jazz Baltica, unde Christian Lillinger are o performance de mai bine de două minute şi jumătate, după care sala explodează, şi însuşi marele Louis Sclavis, clasicul de jazz în viaţă, îl prezintă, chiar de două ori...pe Christian Lillinger. Pentru cei care nu au răbdare să asculte şi să vadă întregul materialul, pot începe de la minutul 8 încolo...

Christian-Lillinger.jpg 

Prestigioasa publicaţie germană Der Spegel l-a numit: DRUM-REVOLUZZER Lillinger. Se mai spune acolo, că "este un nou tip de toboşar de jazz, şi ca orice revoluţionar, e tînăr". Ce ar mai fi de spus? Trebuie tăcut, pentru a-l asculta şi vedea pe el.

Am avut norocul, anul trecut, să mă conving de tot ce spun, sobrii de germani, despre compatriotul lor!

Are deja cîteva apariţii la casa portugheză clean feed. Aviz producătorilor de jazz români!

 

Credit foto: © vladimir bulat, iulie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article