Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

12 juin 2014 4 12 /06 /juin /2014 08:32

Sintagma din titlul acestei postări nu îmi aparţine, este un decalc după un stencil imprimat cu albastru, văzut pe străzile centrale ale oraşului Tulcea, care conţinea doar aceste două cuvinte. M-am gîndit ce-o fi vrut să spună autorul acestui apel? Am înţeles de-abia după ce domnul Lari (Ilarion), barcagiul, care ne-a plimbat pe Braţul Sf.Gheorghe, canalul Uzlina şi lacurile aferente...ne-a explicat, că de patru ani nu se mai poate vîna deloc în Biosfera Delta Dunării, păsăretul de aici s-a primenit ca număr, şi numai, iar natura a revenit la normalitatea ancestrală! De bună seama, doar Dunărea, înseamnă să laşi natura să-şi vadă în voie de-ale ei, fără a interveni în niciun fel în metabolismul acesteia. Doar natura, cu tot ce conţine şi dăruieşte aceasta. Am avut ocazia, după mai bine de 15 ani să revăd ce-nseamnă să reglementezi libertatea naturii de a se autogestiona, după bunul său plac. Pescarii, puţini, erau la vedere, cu scule profi, foarte mulţi turişti, care "vînau" doar cu echipamente de luat vederi...păsările - pozînd efectiv. Mai ales: cormoranii, lebedele, stîrcii, pelicanii...

E adevărat că erau ambarcaţiuni cu motoare barosane, care făceau valuri mari şi tulburau copios liniştea faunei. Dar atîta vreme cît nu se aud focuri de armă, nu se defrişează stufărişul, nu se pescuieşte draconic - există şansa de a menţine un status-quo cu arhitectura naturii.  

Straneitati 2404 

Nuferii galbeni sunt foarte deosebiţi de cei albi, au o cupă mică, compactă, pe un picior care se înalţă de-asupra apei, parcă pentru a fi mai bine observat, sau pur şi simplu se trage după soare, cu a cărui intensitate cromatică, vesperală, concurează. Pe frunzele acestea poţi observa broaşte-cameleon. Sunt exact de acceaşi culoare cu a stofei vegetale. Sunt locuri unde tina şi nuferii acoperă întraga suprafaţă a apei, făcînd destul de dificilă înaintarea cu barca motorizată - natura se protejează singură, cînd nu este prea violentată! 

Straneitati-2377.jpg

Cred că asta este chira-de-baltă, care merge efectiv pe suprafaţa năclăită de verdeaţă a apei, şi ciuguleşte ce găseşte în cale. Se spune că anumite specii ale acestei păsări îşi depun şi își clocesc oăule direct pe vegetaţia plutitoare.

Dar cea mai spectaculoasă apariţie din acest periplu a fost cea a pelicanului-creţ (Pelecanus crispus). Care, de regulă, pluteşte în mici grupuri pe suprafeţele deschise ale lacului. Este o pasăre foarte prudentă, sperioasă, în pofida dimensiunilor sale impunătoare, şi se ştie că este foarte bulimică. Consumă circa 20-25 de kg. de peşte zilnic, iar asta constituie o concurenţă mai mult decît neloială pentru om, care este un consumator infinit mai discret.

Straneitati-2393.JPG  

Cu ani în urmă am văzut în satul Enisala o cantitate mare de pelicani, pîlcuri întregi, dar aceştia sunt pelicani creţi, o specie rară, care se conservă cu precădere în această regiune a Deltei. Adică în lacurile limitrofe ale Uzlinei. De fapt, pasărea este pasăre, şi zboară unde doreşte. Dar există ceva tainic, poate, care le ţine în anumite locuri. Poate şi cantitatea peştelui, poate un anumit tip de curenţi acvatici. Nu ştiu. Ţine de domeniul ornitologiei determinarea cauzelor şi temeiurilor, pentru care o specie de păsări se ţine legată de un loc anume. Nouă ne-a plăcut să-i vedem plutind, zburînd, interacţionînd între ei.

Pelicanul-cret.jpg

Am reuşit acest portret, pentru că barcagiul nostru a închis motorul, şi am putut glisa alene pînă în spatele acestui superb exemplar de pelican creţ, cu al său sac elastic de sub maxilarul inferior, care concurează cu galbenul nuferilor despre care am amintit mai sus.

 Însă apariţia cea mai elegantă şi expresivă o consider cea a egretei-mari (erodiu, Egretta), pe care dacă ai norocul să o zăreşti pe fundalul păpurişului, se arată mereu preocupată de gîndurile sale, introvertită, şi care nu se trădează niciodată că ar avea nevoie de mîncare sau de orice altceva. Are prezenţe singulare, discrete, defensive. O bucurie pentru ochi. Unii oameni consideră că frumuseţea e dată,astăzi, de sinuiozitatea unei maşini de lux sau a unei femei tunate şi botoxate. Cu certitudine, nu ştiu ce spun! Să privească în natură - fie şi preţ de cîteva secunde - un astfel de profil, de egretă mare, şi i se va face ruşine. Dacă simţirea le-o va permite, desigur.                                                                                                  Straneitati-2439.JPG  

Nu aş putea încheia relatarea aceasta, care ar putea fi inepuizabilă, dar măsura trebuie respectată, înainte să afişez pîlcul acesta de cormorani, care tocmai şi-au luat zborul de pe oglinda apei. Pentru că negrul lor funerar a devenit un soi de simbol al morţii, care paşte mereu Delta Dunării - una din comorile cele mai nepreţuite ale Europei, dar şi a lumii întregi. În cazul naturii, moarte poate fi amînată, sau uitată cu desăvîrşire...

DOAR Delta!

cormorani.jpg

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 juin 2014 2 10 /06 /juin /2014 13:15

Peste cîteva zile se va deschide una din cele mai importante expoziţii cu caracter monografic, care-i va avea ca protagonişti pe Eugenia GAMBURD şi Moisei GAMBURD. Cel din urmă este considerat, unanim, un artist clasic al artei basarabene a secolului XX. 

Expoziţia va fi inaugurată în muzeul de artă rusă, care poartă numele Mariei şi a lui Mihail Ţetlin, din Ramat Gan, Israel.

Gamburd--1920-1950.JPG

Cei doi artişti sunt prezentaţi pentru prima oară împreună, cred, într-o atît de amplă expunere monografică, iar conceptul acesteia este elaborat şi pregătit de fiica lor, Miriam GAMBURD, ea însăşi un sculptor redutabil şi o desenatoare excepţională, docent al Academiei de Artă Bezalel. Aceasta din urmă a deschis, recent, o expoziţie personală, care s-ar traduce prin "Adevăr mincinos"...

"Clanul GAMBURD", astfel am denumit cu ani în urmă un articol despre cei trei artişti cu origini basarabene, despre care afirmam că sunt foarte legaţi, indisolubil, de locurile natale, de natura Moldovei, de oamenii şi specificul lor de muncă şi habitat. Expoziţia de la Ramat Gan va acoperi exact perioada devenirii şi a maturităţii lor plastice (1920-1950), a celor doi artişti ce nu mai sunt printre noi, Eugenia şi Moisei Gamburd, care prin lucrările lor au lăsat documente iconografice de prim rang, conservînd imaginea mozaicată a spaţiului interriveran, dintre Prut şi Nistru, a perioadei interbelică.

Eugenia Gamburd (născută Goldenberg) a fost între 1934-1936 discipola lui Jean A.Steriadi, la Academia de arte frumoase din Bucureşti, iar în 1938 - s-a căsătorit cu Moisei Gamburd. În 2007 a apărut monografia semnată de istoricul de artă Ludmila Toma, despre care am avut plăcerea să scriu o cronică. Era prima recuperare a unei artiste mai puţin cunoscute, dar care prin lucrările rămase arată un imens talent, o pagină serioasă a artei locale. Nu există încă o analiză serioasă despre cum depresia şi deznădejdea "noului regim socialist" i-a răpit pe cei doi artişti, lăsînd o fiică de 9 ani, care trebuia să mărturisească întregii lumi despre destinele lor mutilate, trunchiate!  

În anul 2009 cîteva lucrări ale lui Moisei Gamburd din colecţia Muzeului Naţional de artă al Moldovei, şi din cea a MNAR au figurat în expoziţia "Bessarabia Moia" (23 iunie-2 august), al cărei curator am fost, împreună cu doamna Ruxandra Garofeanu. 

Vreau să sper că această expoziţie, care urmează a se deschide, va constitui un moment epocal în calea înţelegerii profunde a locului pe care-l ocupă creaţia fiecăruia dintre cei doi, dar şi prin tragica lor trecere prin lume - în istoria artei româneşti şi universale, în general. 

Secvenţă din expoziţia a lui Miriam Gamburdexpo-Miriam--2014-copy.jpg

 

Bibliografie relevantă, disponibilă în limba română:

Ludmila Toma, Moisei Gamburd, Tel-Aviv-Chişinău, 1998;

Vladimir Bulat, Artă şi ideologie. De la realismul socialist la "noua sensibilitate": 1940-2000, ed. Cartier, Chişinău, 2000, pp. 14-18;

Vladimir Bulat, "Clanul Gamburd", ART-hoc, nr. 27-28, iarna 2003.

Ludmila Toma, Eugenia GamburdTel-Aviv-Chişinău, 2007;

Vladimir Bulat, O supriză pentru istoria artei, Contrafort, 2007.

Adrian Grauenfels, Moisei Gamburd - arta şi conştiinţa unui pictor moldovean.

"Bessarabia Moia" (catalog de expoziţie), Art Society, Bucureşti, 2009.

 

Foto: © Miriam Gamburd.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
6 juin 2014 5 06 /06 /juin /2014 05:20

Astă seară începe ceva ce a nu mai auzit niciodată Dobrogea!

Festivalul de jazz, denumit DobroJazz, care este un joc de cuvinte ce mixează rădăcina Dobro a ţinutului cu omofonia perfectă a slavonescului Dobro, cu accentul pe "o", care semnifică un cuvînt esenţial al moralei: Bine, binele; antinomia perfectă a răului. Este şi sinonim cu bogăţie, necesitate, are o înrudire semnatică cu grecescul χάρις.

Festivalul va aduna la Tulcea muzicieni din România, Bulgaria, Germania, R.Moldova, Rusia, Ucraina...

Deci, să fie într-un ceas bun, cu muzici pe măsură!

DobroJazz

Programul complet se găseşte pe pagina festivalului: http://dobrojazz.ro/ 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
5 juin 2014 4 05 /06 /juin /2014 11:52

Acum un an eram în aceste locuri minunate, şi unde doresc să mă întorc cît mai curînd!

La poalele Munților Ciucului.

C-l-torii 2114

Şi pentru a savura cotloanele naturii umane, sugerez discret acest interviuSLAVOJ ZIZEK AND ISABELLE HUPPERT SPEAKING ABOUT THE PIANO TEACHER, care vă va trimite şi mai rapid în sînul naturii!

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
4 juin 2014 3 04 /06 /juin /2014 11:37

Pentru că mi-am îngăduit să scriu articolul cu titlul de mai sus, am beneficiat de următorul comentariu, binevoitor pe toate palierele:

"Este evident eronata, rau intentionata si trist cosmopolita afirmatia ca Romania nu produce jazz. Dar este foarte clar si adevarat ca productia de critici muzicali in tara noastra a atins un nivel alarmant de scazut daca au ajuns sa scrie si sa-si dea cu parerea asemenea ignoranti fara experienta si total lipsiti de gust. E nevoie de multa aroganta sa-ti inchipui ca, fara sa posezi elementele de baza sau o minima experienta poti opera mai bine decat un chirurg. Cam acelasi lucru se intampla si cu judecatile muzicale. criticii buni, daca nu sunt ei insisi muzicieni, sunt in contact foarte strans cu muzicienii. Cei care de la inceput decid sa dea cu bata-n balta ca sa se bage in seama fac exact invers" - Mircea Tiberian dixit!

Frazele acestea poate că ar fi fost amuzante, inocente, dacă nu ar fi fost semnate de un profesor universitar, care predă anume disciplina despre care autorul acestui text a avut neobrăzarea să se pronunţe, că nu există! Mircea Tiberian nu aduce absolut nimic în susţinerea ideii că jazzul autohton totuşi ar exista, ci porneşte mişeleşte la înghionteli, atacuri şi etichetări, pentru a apăra un teritoriu pe care în loc să ni-l facă cunoscut, şi implicit, cît mai popular, îl înfundă şi mai mult, printr-o operaţiune de care nici domnia sa nu este prea conştient. Spune pe de o parte - alarmat - că "producţia de critici a ajuns la un nivel...", scăzut desigur, dacă nu inexistent de-a dreptul, apoi o dă cu "ignoranţa", "lipsa de gust", cu "chirurgia" şi "minima experienţă" etc. Printr-o propoziţie a inundat tot personajul pe care l-a avut în cale! Mai la vale, însă, se pronunţă la "criticii buni", asta însemnînd, în chip logic, că cel ce scrie aici este printre cei "răi". Bleah, bad guy! Lumea şi apele acesteia s-au separat cu maximă limpezire, graţie domnului profesor: adică unii, care scriu encomiastic despre noi, şi care scriu despre ce nu cred, doar să facă "frumos", ca să-şi merite şpriţul, mîngîiatul pe umăr, ocheada "caramaderească", indubitabil impură, şi alţii, care fac ce fac doar din pasiune, fără să fie în "contact foarte strîns" cu muzicienii - sunt cei ce dau, previzibil, cu "bîta-n baltă" etc. etc. E clar? Parcă am mai auzit asta, încă din vremurile kominternului, care se vede că-n unii n-a murit - cine nu e cu noi e contra noastră. Uf, mi se face frică, mă trec fiorii pe spate, aproape că se apropie clipa în care mă voi lăsa de scris, de gîndit, de dat cu părerea...12 oz Mouse

 

Cu ani în urmă mi s-a tot spus că nu pot scrie despre ăla, sau despre ălălalt, doar pentru că nu m-am ţinut de brăcinari cu Michelangelo, Leonardo (da, cel cu barba lungă şi albă!), şi Picasso, iar pe tărîmul de care ne ocupăm, nu care cumva să-ţi permiţi luxul şi "prostul gust" să scrii despre...dacă nu eşti amigo cu Tiberian, Jarrett, Armstrong, Benjamin Britten sau Neselovskyi! Vei fi pus urgent la zid de autorităţile în materie, doar pentru că nu ştii slangul de lemn al muzicienilor, tehnicienilor, maiştrilor de trolee etc. Fiecare să-şi vadă de lungul nasului, al pixului şi de materia de inginer, pentru care te-ai pregătit. Deh, nu e chiar aşa din fericire. Un critic de artă tocmai de aceea e "de artă", că nu e doar şi exclusiv de jazz, balet, gastronomic, de teatru sau cinema!

E ceva mai mult, mai lax şi mai încăpător, pentru că arta nu e doar pentru profesionişti, căci ar fi cel puţin anost ca muzica cea clasică să fie comentată doar de cei de la The Guardian, căci asta ar însemna lipsă de pluralism, şi doar opinia unui singur autor. Or, lumea artei este incomesurabilă, pestriţă, zglobie, "crudă" şi "făcută", permisivă şi criptică, este însuşi universul aproape insondabil al omenirii. Cine îşi poate asuma această maximă cutezanţă, de a limita dreptul oricui de a se exprima, de a-şi descrie trăirile, emoţiile, neputinţele în raport cu un fenomen, de a face analize, de a critica, de a descrie sau de a adula ceva, în contrast cu opiniile altuia? O spun răspicat: un critic de artă nu are nicio obligaţie faţă de nimeni, nu datorează nimănui nimic, nu trebuie să manifeste clemenţă, simpatie, prietenie, condescendenţă sau orice altceva...Trebuie să fie doar limpede în exprimare, sincer, onest, curajos şi profesionist. Come on, chiar trebuie să facem un curs despre ce este o critică, critica în general?! 

Aş conchide prin a spune că totul este relativ în această lume, şi aş evoca un pasaj din Patericul egiptean. La un avva bătrîn se prezintă un novice, şi se plînge acestuia pe un frate de-al său, că i-a făcut şi i-a dres, că nu-l va ierta niciodată. Că-i va purta supărare întreaga viaţă. Bătrînul i-a răspuns sec: desigur, că nu-l vei ierta, că doar tu eşti cel ce ai creat Cerul şi Pămîntul!

Personal, ştiu şi cunosc că Cerul şi Pămîntul au fost create de Bunul Dumnezeu, iar omul este absolut liber în acest spaţiu nesfîrşit! Nimic nu e mai condamnabil în faţa lui Dumnezeu decît risipirea (implicit: logoreea) sau îngrădirea în orice fel a acestei libertăţi...

 

P. S. "Rabdarea necazurilor e semnul cunoştinţei adevărate; la fel neînvinovaţirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii". (Marcu Ascetul).

 

foto: secvenţă din serialul 12 oz Mouse

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
3 juin 2014 2 03 /06 /juin /2014 09:43

În urma publicării articolului de ieri, şi reluat se pare pe reţele de socializare, domnul Lucian Ban s-a pronunţat frust la cele afirmate de mine: "Autorul evident nu cunoaste realitatea. Ar fi de dorit cei care scriu despre ceva sa fie informati." (...) Problema mai larga este lipsa de sprijin a comunitatii ca atare si a celor implicati in scena de pe diverse pozitii - producatori, promoteri, festivale, distribuitori, etc. Productiile romanesti ar trebui celebrate nu minimalizate. Sprijin inseamna multe lucruri. A discuta strict despre o media anuala comparata cu alte tari este reductionist in acest moment". Chiar dacă nu am un cont acolo unde domnul Ban efuzionează, şi dă lecţii despre cum trebuie să se scrie despre jazz în general, doresc să-i comunic acest mic pasaj, despre care nu are ştiinţă, unde glăsuiam public despre revenirea sa în ţară, după o lipsă mai îndelungată:

"...Lucian Ban este, după umila mea opinie, cel mai reliefat pianist român de jazz! Impecabil tehnician şi compozitor, plecat de mai mulţi ani la NY, Lucian Ban revine în ţara de naştere cu diverşi muzicieni americani, şi oferă spectacole de mare complexitate, încadrabile în atmosfera jazzistică a bebop-ului clasic. L'am urmărit pe Ban încă de pe vremea în care activa sub umbrela clubului "Green Hours", dar de atunci a trecut aproape un deceniu...Îl regăsesc perfect maturizat, sofisticat, pus pe "şotii" improvizatorice, galant raportându-se inclusiv la folclorul local - sursa de inspiraţie a jazzului dintotdeauna. Reuşeşte o simbioză moderată între melosul local şi tradiţia bătrână americană a jazzului. Poate că încă nu a găsit formula cea mai optimă de grup (mă refer la calitatea sa de lider!), dar ascultat ca pianist Ban face dovada unui potenţial creator şi componistic rafinat şi viril. Mi'a făcut o reală plăcere să'l reascult pe scena de la TJF 2008!" http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-25374561.html (02/12/08). 

Să-mi limpezesc niţel însă fraza "buclucaşă", în opinia aceluiaşi Lucian Ban, pe care domnia sa o găseşte, în contextul întregii mele scrieri, ca "falsă şi ignorantă". Bun. Am priceput pînă aici. Este ceea ce nelinişteşte pe românul care nu mai locuieşte demult în România: "Și iată un paradox: România deși practic nu produce jazz, a devenit o țară care găzduiește multe festivaluri de gen. Cel mai faimos e, fără îndoială, cel de la Gărîna, care ajunge în acest an la al 18 episod"!

Cînd spun asta mă refer la prezenţa jazz-manilor autohtoni în programele festivalurilor, de aici şi de aiurea, care oriunde s-ar face, ei sunt minoritari. Şi chiar cred cu tărie că organizatorii nu îi ignoră, ci cu disperare caută pe careva, mereu. Cineva care să facă faţă din toate punctele de vedere unei alăturări cu numele grele, care figurează în aceeaşi listă. În consecinţă, unde sunt aceştia, dacă este atît de bogată oferta scenei noastre de jazz? Ne putem compara cu polonezii, ungurii sau cu cehii, măcar? Oricîtă rea-voinţă sau incompetenţă mi-ar atribui dl. Lucian Ban, evidenţa în materie de jazz nu poate fi ocultată. Domnia sa vorbeşte despre miriada de discuri, ce apare în RO! Dar acestea unde se găsesc, cine le distribuie, cine le promovează, unde se scrie despre ele? Unde e măcar acea gazetă de perete, care funcţionează sub numele de cod all about jazz, în versiune autohtonă? Etc. etc. Care este arena pe care se derulează discuţii & analizele despre starea de lucruri în ale jazz-ului. Cînd preopinentul spune despre "sprijinul comunităţii", oare la ce concret se referă acesta? Eu ştiu că, de pildă, pentru promovarea culturii române în străinătate, I.C.R. a făcut enorm, a investit mijloace considerabile, iar logistica acestei reţele a funcţionat cu maximum de randament (cînd nu a frînat cu totul!). Tocmai muzicianul Lucian Ban nu ştie asta? Nu are cum. Tocmai pentru că atunci cînd trebuia reprezentată muzichia mioritică, oriunde în lume, hop, funcţia crea instantanteu organul, de fapt, îl provoca şi-l stimula să se articuleze cît mai armonios; şi Lucian Ban o făcea, de regulă, la înălţimea aşteptărilor! De unde iluzia aceasta, că vehemenţa cu care îşi impune punctele (mereu) cunoscătoare de vedere, va impune şi simpatie/empatie faţă de propria muzică sau prestaţie publică? Fireşte, oricine se poate substitui unei întregi instituţii, unui întreg sistem de valori, cu care să nutreşti şi pe alţii, cum a reuşit, de pildă un vizionar ca Manfred Eicher, cu a sa ECM, sau un altul, dar mai puţin strălucit, ca Siegfried Loch, cu mai noul său label - ACT; dar să ne înţelegem, Loch este în industrie încă din anii 60 (Vezi în acest sens recenta discuţie cu Loch). Desigur, Germania nu e România. Acolo este piaţă, la noi - nu. Nici jazzul de la noi nu poate fi ca cel din SUA, Franţa sau ţările scandinave! Deci, precizez, practic, un sistem jazzistic nu există în România, şi asta este o realitate care nu trebuie nicidecum demontată, este o chestiune de logică simplă, pe care nu o poţi umple de sens sau noimă, decît dacă vrei să o faci cu tot dinadinsul, în dorinţa doar de a avea mereu dreptate...Or, firescul omului este să se îndoiască, să fie dubitativ, oscilant cu propriile păreri. Aşa au fost marile talente, indiferent de unde s-au hrănit, şi ce cărţi au cetit.

Chestiunea existenţei sau inexistenţei este una totalmente forţată, şi irelevantă! Pentru că marile valori, în istorie, s-au făcut în pofida condiţiilor care li s-au creat sau ba, contra curentelor, injecţiilor financiare, şi poate că nu va mira pe nimeni reiterarea acestei idei, că profundele transformări în materie de artă, sclipirile de mare forţă, apoteozele ilustrate prin nume directoare ale artei s-au produs anume în momente de criză economică, morală, politică, ideologică, de pildă -- la disiparea Imperiului Austro-Ungar, în sfera sufocării Imperiului Ţarist, în atmosfera avangardelor istorice de la Paris, Zürich, iar mai tîrziu, în anii de după război, la NY, generări indubitabile ale emigraţiei europene...

 "Why do we need jazz?", am putea conchide! În treacăt fie spus, duminică, înainte să intrăm în curtea de la Green Hours apăruse un hipster, cu un skateboard în mînă, voind să intre în curtea acoperită cu umbrele, i s-a spus că în curînd începe concertul de jazz; suprins, omul s-a întors zicînd ca pentru sine: "Cine mai ascultă jazz astăzi"? Cred că asta e o realitate de care trebuie să se ţină cu adevărat cont.

P.S. Intuiesc că e cazul să ne cunoaştem, domnule Lucian Ban. Vedeţi dvs., eu vă ascult demult, vă analizez, vă ştiu relativ bine proiectele, dvs. ce-mi veţi spune cînd ne vom întălni? Că am opinii "false", că sunt "ignorant" şi "înfumurat"? Deja cîmpul comunicaţional e cam viciat. Dar vin negreşit la Festivalul de jazz din Piaţa Enescu, sper să nu fiu plecat din ţară!      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
2 juin 2014 1 02 /06 /juin /2014 12:28

Îmi place enorm să scriu desprte jazz!

Jazzul este un tărîm inepuizabil, fertil, imaginativ, foarte vizual pe alocuri. Lumea jazzului este una mereu creativă, lipsită de complexe, fraternală, niciodată obtuză. E însăși frumusețea, în sens larg, frumusețea fără oglindă! De aceea, mă inspiră mereu acest tărîm. Îmi place mult să ascult jazz, să merg la festivaluri, concerte, să cunosc oameni ai genului, să scriu despre ei, și muzica lor! Pentru că muzica lor e și a mea. Și iată un paradox: România deși practic nu produce jazz, a devenit o țară care găzduiește multe festivaluri de gen. Cel mai faimos e, fără îndoială, cel de la Gărîna, care ajunge în acest an la al 18 episod. Dar au apărut festivaluri cam peste tot în țară: Sibiu (care e cel mai vechi!), Timișoara, București, Satu-Mare, iar mai nou, și la Tulcea.

Festivalul de jazz de la Green Hours, ajuns la a 6-a ediție a oferit plăceri multe, muzică de foarte bună calitate, precum și descoperiri pe măsura dorințelor fiecărui meloman. Green Hours, un adevărat brand al capitalei, devenit deja o siglă legendară pentru mitologia Bucureștilor, a avut ca partener în acest an ARCUB, ceea ce a prilejuit găzduirea unei serii de concerte în primenitul și atît de modernistul sediu de pe strada Batiștei nr. 14.

Ei bine, Lars Daniellson a recidivat! A revenit după concertul din 11 mai, unde i-a secondat magistral pe Teodora Enache – Aisha, și percuționistul Xavier Desandre Navarre . Iar acum a revenit alături de cîntăreața daneză, Cæcilie Norby. În duo au scos albumul Arabeque (2010), la casa germană ACT, cea care ”rulează” artiști celebri și faimoși, precum Leszek Mozdzer, Rudresh Mahanthappa, Bugge Wesseltoft, Vijay Iyer, Youn Sun Nah, ex- Esbjörn Svensson Trio e.s.t., Pierrick Pédron, Christian Muthspiel, și alți corifei ai jazzului contemporan. La ARCUB am avut parte de un concert absolut copleșitor, indimenticabil, care a cucerit inimile, precum doar aromele florale ale primăverii mai pot să o facă în ziua de azi! Chiar dacă cei doi erau îmbrăcați în negru, precum niște ciocli. Dar deriva s-a spulberat, cînd Cæcilie Norby a început să cînte.

Straneitati-1668.JPG

Cæcilie a avut un repertoriu american cu preponderență, care a culminat cu piesa lui Leonard Cohen, ”Hallelujah”. Apote(h)otic!

Nu se prea poate vorbi în cuvinte despre acest show fantastic, avuția slovelor mele este sărăcăcioasă, frugală, dar pentru că nu aș vrea mai mult să spun, ci pentru că sunt conștient că sunt lucruri despre care mai bine e să taci, și să lași pe cei ce ascultă să descopere singuri, pe cont propriu, la timpul potrivit.

Straneitati 1670 

Mi-a plăcut însă să o privesc, să o fotografiez și să o aud cîntînd pe Cæcilie Norby.

Nu mai mică mi-a fost plăcerea să-l reaud pe Colin Vallon, pe care l-am descoperit într-un spectacol muzical alături de Elina Duni, cîntăreața albaneză, care ne-a încîntat la festivalul de la Gărîna, la ediția din 2010.  De această dată a revenit în România cu alt percuționist, Julian Sartorius, care l-a secondat pe discul Le Vent, la celebrissima casă ECM. Vallon împreună cu basistul de azi, și de ieri, Patrice Moret, a realizat și alte cîteva discuri. Dar prestația lui Sartorius din grădina de la Green Hours ne-a arătat că cei trei muziacieni au șansa să devină, peste puțină vreme, una din cele mai tari echipe de jazz din Europa! Poate că chiar ceva similar cu ce a fost Esbjörn Svensson Trio! Colin Vallon este cu adevărat un pianist excelent, creativ, romantic și empatic, care are pulsul pianului și a propriilor coechipieri în buricele degetelor, și face excelent ceea ce iese din vîrful lor...

Straneitati-1828.JPG

Muzica celor trei elvețieni este oarecum antinomică, dar niciodată dizarmonică. Este nepretențioasă, neagresivă, în sens de poluare fonică, dimpotrivă, pe alocuri minimalistă - încîntă epiderma sensibilității, te aruncă într-un soi de reverie sentimentală, din care-ți revii curînd, primenit, în dorința de a mai primi o doză de astfel de ”hapuri” sonore, minimaliste prin titlurile lor: ”Le Vent”, ”Pixels”, ”Styx”, ”Goodye”, ”Cendre”, ”Altalena”, ”Juuichi” etc.  Chiar dacă, cu ceva timp în urmă importantul critic de jazz Virgil Mihaiu susținea că din Elveția, în materie de jazz nu prea poate ieși nimic notoriu, iată că acest trio de acolo se trage, iar prin muzica sa lor amintesc de proza sublimă a marelui poet și scriitor Charles-Ferdinand Ramuz, compatriotul helvet al muzicienilor noștri.

Straneitati-1861.JPG  

Au fost seri cu soare muzical, chiar dacă cerul a stat închis, posac, posomorît, vehement, supărat, dar au fost oameni care au cîntat, au interpretat, s-au străduit, au dăruit, printre care și Sextetul lui Iordache, care a fost ca o autentică mașinărie de război, deși pașnică, frățească, serenissimă. Pentru că a venit să aducă botnițe pentru tunuri, biscuiți, bere și feși compensatorii pentru ostași. Pentru truditorii cu urechile, cu sufletul dornic de lucruri și muzichii autentice, simpatetice, originale, plăcute, empatice, veridice, și cu adevărat vii... 

Straneitati 1776

P.S.  întrucît mă număr printre fosilele care habar nu au de proletara invenţie, care se numeşte FaceBook (mie tare mi se pare că e o discretă biliţă, aka diversiune cibernetică a FBI, dar nu contează părerea mea!), mi s-a transmis, deci info e mediată, că un domn pre numele lui Mihai Iordache, saxofonistul, a fost foarte ofuscat de rîndurile ce i le-am dăruit mai acana, şi că nu l-ar onora; care trebuie ignorate. Deh, altele mai acide, cu "umor involuntar cît China", cu o proximă ocaziune. Sau DELOC. Mie îmi place joaca, de la olteanul Brâncuşi am învăţat! Temeinic...

FOTO: © vladimir bulat, mai-iunie, 2014.


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Jazzbolistică
commenter cet article
30 mai 2014 5 30 /05 /mai /2014 10:25

La editura ART a apărut cartea de reportaje şi reconstituiri istorice ale scriitorului polonez Mariusz Szczygieł (a se ceti: Şcigel), cu titlul Gottland (coleţia Ocheanul întors), a cărei ediţie princeps a fost editată la Frankfurt am Main: Suhrkamp, în 2008.

Văzînd coperta acestui volum, imediat gîndul m-a dus la statuia aleasă pentru a o ilustra. Este vorba de grupul statuar dedicat lui Stalin, lucrare a sculptorului ceh Otakar Švec, cel care şi-a curmat viaţa într-un moment în care lucrarea sa încă nici nu fusese inaugurată! Szczygieł ne arată că trupul asfixiat al artistului a zăcut 50 de zile, fără ca nimeni să fi observat dispariția îndelungată a acestuia. A lăsat un bilețel pentru notarul său, în care preciza să fie incinerat, iar toți banii care-i revin ca drepturi de autor pentru acest monument, să fie donați pentru îngrijirea soldaților orbi, care și-au pierdut vederea în război...

gotland-tipar.jpg Întrucît mă ocup de multă vreme de moştenirea artistică stalinistă, în catalogul meu figura şi această realizare diabolică, la care autorul a lucrat între 1952-1955. Dimensiunile grupului statuar sunt cu adevărat ciclopice: 14.000 de tone de piatră, înălţime - 15 m., lungime - 22 de metri, lăţime - 12, şi este compus din 32.000 de fragmente de piatră naturală, aduse din întreaga Cehoslovacie. Dezvelirea monolitului sculptural a avut loc la 1 mai 1955, în prezenţa lui Nikita Hrusciov, prim-secretar al URSS. În 1962, după ce Nikita Hrusciov a criticat vehement activitatea lui Stalin, la al XX-lea congres al PCUS al URSS (1956), s-a decis demolarea colosului al căruia autor a fost Otakar Švec, secondat de arhitectul Jiří Štursa. S-a folosit o cantitate mare de dinamită, dar a fost nevoie de 3 detonări, ca monumentul să fie dislocat şi spulberat de pe soclu.

Povestea lui Švec şi a lucrării lui o reconstituie autorul cărţii Gottland, după date de arhivă ceheşti. Dar e de consemnat aici, că după demolarea monumentului a rămas soclul, precum şi galeriile de sub acesta, care au slujit mulţi ani ca depozit pentru cartofi...Tocmai în 1991 s-a decis montarea unui metronom, pe locul pe care se înălţa figura impunătoare a lui Stalin, urmat de muncitori, ostaşi şi ţărani.

Soarta acestui soclu nu era decisă pînă de curînd, cînd se propunea demolarea înregului ansamblu, şi înlocuirea cu un oceanarium, dar încă nu e pecetluită aceasta, întrucît organizaţia Za Staru Prahu (Pentru vechea Pragă), înfiinţată în 1900, se opune demolării, şi propune includerea acestor ruine în lista monumentelor protejate, pe motiv că acestea sunt reprezentative pentru epoca realismului socialist.

Stalin, Praga, 1955Revenind pe meleagurile noastre, consider că nici soclul lui Lenin, din Bucureşti, care este gol din ianuarie 1990, iar între 2010-2014 a fost "scena" (curator Ioana Ciocan), nu trebuie demolat, aşa cum se intenţionează în cel mai scurt timp. Modalitatea de a-l păstra pentru posteritate, ca un imens bold în obrazul conştiinţei noastre, este de a iniţia de urgenţă o procedură de clasare a întregului sit, şi includerea lui în Lista Monumentelor Istorice. Mai ales că din isprava lui Dumitru Demou (1920-1997), cu monumentul lui Stalin, nu a mai rămas nici măcar memoria. A fost complet demolat în acelaşi an, 1962, cu monumentul de la Praga.

Consider că indiferent de culoarea politică, de simpatii & antipatii, epoca realismului socialist nu trebuie complet aneantizată, căci nu putem lăsa posterităţii un gol. Cine-şi poate aroga atîta cutezanţă de a face tabula rasa din monumentele unei întregi epoci? Cum vor şti urmaşii noştri, cum arătau oraşele şi satele noastre, în materie de monumente de for public, dacă vom rade chiar mărturiile de vîrf ale acelei epoci? Doar din fotografii, cred, ca istoric de artă, că nu-ţi prea poţi întemeia o opinie, o analiză, un crez. Statuia lui Lenin era reprezentativă pentru realismul socialist românesc, pentru epoca oportunismului şi a lentorii minţii umane din acea vreme. A fost dată jos. Excelent! Dar măcar soclul este necesar să fie păstrat; aşa cum nu a inoportunat pe nimeni aproape un sfert de veac, nici de aici încolo nicio minte limpede nu va avea nevoie de altceva decît de acea pauză, care s-a instalat după dispariţia "Tătucului"! Pledez pentru o discuţie publică pe chestiunea soclului lui Lenin, care nu s-a consumat încă.

Să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva Aripilor lui Mihai Buculei, doar că pledez pentru instalarea acestei lucrări în alt loc. Dealtfel, amplasamentul iniţial era rondul din Piaţa Presei Libere (în inima traficucului!), nicidecum pe locul rămăşiţelor leniniene, baraschiene...

Că încă mai interează astfel de "detritusuri", o dovedeşte fără tăgadă şi apariţia la noi a cărţii lui Mariusz Szczygieł! La la lansarea căreia vor paricipa şi doi ambasadori, ai Poloniei şi Cehiei. Cartea a apărut deja în engleză, franceză, rusă, portugheză, maghiară, italiană (vezi aici, lista completă).

Sunt socluri de monumente de care va trebui să ne împiedicăm o veşnicie, o spune şi Szczygieł!       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
29 mai 2014 4 29 /05 /mai /2014 05:58

La 40 de zile de la Învierea Domnului, sărbătorim Înălțarea la ceruri a Domnului nostru.

Doresc să ilustrez această sărbătoare cu imaginea cea mai tulburătoare pe care am întîlnit-o în Capadocia. Este o frescă în ”stil metropolitan”, de la începutul secolului al XI-lea.

Inaltarea-DOMNULUI.jpg

Se poate vedea în biserica Închinării (Tokalı Kilise), din Göreme, cu cel mai amplu și elaborat program hristologic* din întregul areal capadocian, cu o excelentă restaurare care s-a încheiat în 1980. Se află pe timpanul de est. Este singura imagine pe care am reușit să o fac, furtiv, căci nicăieri în aceste bisericuțe nu ți se îngăduie să fotografiezi! După restaurare s-a publicat acest volum.

Hristos s-a Înălțat!

 

* o detaliată descriere a programului iconografic în: Kostof, Spiro. Caves of God: The Monastic Environment of Byzantine Cappadocia. Cambridge: The MIT Press, 1972. 169-181.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
28 mai 2014 3 28 /05 /mai /2014 07:28

Continui cu periplul capadocian.

Un grup compact de bisericuțe, relativ bine conservate, din perioada imediat post-iconoclastă, se pot vizita în proximitatea localității Göreme. Despre acestea există o bibliografie lămiritoare, de aceea nu voi insista decît prin a spune că grupul compact de peste 10 bisericuțe înglobate în rezervația muzeală cu același nume nu este nici pe departe partea exclusivă și cea mai spectaculoasă a acestui sit de monumente cu veșmînt iconografic. Pe acelea le vizitează toată lumea!

Una din bisericuțele cele mai surpinzătoare din această regiune poartă numele de Aynalî, și se află la cîteva sute de metri în aval de grupul compact deja amintit, și e mai retrasă de la șosea. Trebuie urmărită această plăcuță, care indică prezența monumentului.

Straneitati-9815.JPG

Drumul este nisipos, se poate face și cu mașina, dar și pe jos, pănă se deschide în fața ochilor această superbă fațadă, monumentală, cu două niveluri.

Straneitati-9816.JPG  

Dacă ai noroc să fie supraveghetorul, plătești un tarif modic și intri, și orice efort îți este răsplătit cu vărf de măsură. Probabil, că tocmai datorită unui aflux mai mic de turiști și vizitatori, monumentul pare foarte puțin afectat de trecerea secolelor, și ai parte de înfățișarea unei foste mănăstiri cu tot ce a avut aceasta ca și părți componente: biserica, trapeză, spațiu funerar, galerii, chilii, anexe pentru depozitare etc.

Straneitati-9847.JPG

Acesta este interiorul bisericuței, văzut dinspre pristol. După cum se vede, spațiul este compartimentat în trei nave longitudinale, marcate prin colonete circulare, care susțin arcuri rotungite, iar în fața concăi altarului acestea sunt limitate la semicercuri. Tavanul este boltit, marcat în ax de o rețea de cruci și rozete, înscrise în cercuri.

Straneitati-9843.JPG

Decorația generală a capelei este simplă, geometrizată, predomină romburile, liniile drepte, crucile, și două elemente zoomorfe, unul reluat repetitiv: păunul, iar celălalt, pisica, reprezentat de două ori, ca într-un blazon. Culoarea predominantă este roșul-cărămiziu, și doar pe alocuri se pot constata urme de albastru-gri.

Straneitati-9844.JPG

Piatra pristolului a dispărut, dar arcosoliul înalt, pronunțat, cu trei trepte este marca distinctă a bisericilor primelor veacuri ale creștinismului capadocian. 

Straneitati-9849.JPG

Absolut suprinzătoare este prezența (deasupra concăi altarului) a acestor două animale, probabil pisici(?), închipuite creaturi, care pot simboliza orice, dar în acest context ele întruchipează cel mai probabil ispita, forța malefică și iscoditoare a pustiului, care se furișează printre monahi, spre a le sădi în suflet îndoiala, plictisul, lîncezeala, ezitarea, sămînța corozivă a acediei. Poate fi și imaginea slavei deșarte, a lipsei de smerenie. Mai e de cercetat prezența lor în acest spațiu, în care toate celelalte sunt sobre, fruste, minimaliste aș spune.

Pisicile-imaginare.jpg 

La etaj se află o sală amplă, cu pereții decorați cu două rețele suprapuse de nișe semicirculare în partea superioară. Nu există pictură deloc. Nu am găsit o explicație pentru această ”neliniște” decorativă, care nu conservă niciun indiciu sub formă de inscripții, culori sau alte elemente care ar duce la o lectură ce i-ar putea decripta sensurile...

Straneitati-9830.JPG  

De pe terasa-balcon de la etaj se deschide o priveliște impresionantă, dar eu am preferat să intru în galeria care ducea spre interiorul nevăzut, neiluminat, neștiut al așezămîntului monastic. Aveam o mică lanternă. Aceasta a străpuns doar în parte întunerciul instalat de veacuri.

Straneitati-9835.JPG

Întîlnirea cu un astfel de monument te pune, de regulă pe gînduri, te adună și te coleșește, te trimite la acele vremuri în care aici se locuia, zi de zi, ani de ani, decenii și veacuri la rînd: pentru proslăvirea lui Dumnezeu, care ERA viu atunci, cum VIU este și astăzi. Dar cum suntem noi, cărora nu le lipsește confortul, căldura și răcoarea, toate după dorințe? Cum stăm cu dorul după Dumnezeu?!

Straneitati-9854.JPG

Mai suntem oare capabili de simplitatea aceasta, care te ajută să pătrunzi cu atît mai adînc în esența lucrurilor, a înțelepciunii, și te aduce mai aproape de priceperea Adevărului? Singurul care contează, care e geamăn cu veșnicia.

 

FOTO: © vladimir bulat, aprilie, 2014

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article