Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 juin 2016 1 27 /06 /juin /2016 16:56
Ștefănucă, în romanul „Așteptînd ceasul de apoi”, de Dinu Pillat (ed. Humanitas, 2010) : Mișcarea Vestitorilor nu se desemna, într'un fel, ca o grupare de misionari laici, care își propunea să reformuleze societatea contemporană, în cele mai multe cazuri creștină doar cu numele? O luptă de cruciat îl aștepta chiar cu oamenii din țară, așa că renunțase de la sine la ideea de a urmări același lucru tocmai în China, Africa de Sud sau insulele Polineziei” - p. 82.

 

Ștefan Câlția, Grădină pentru Dinu Pillat, tuș pe hîrtie de transformator, 2013, 17/21 cm. foto: vladimir bulat

Ștefan Câlția, Grădină pentru Dinu Pillat, tuș pe hîrtie de transformator, 2013, 17/21 cm. foto: vladimir bulat

Repost 0
15 juin 2016 3 15 /06 /juin /2016 07:01

Am scris pe larg deja despre această delicioasă carte.

Și acum, la mai bine de o lună de cînd am cetit-o și comentat-o, tot mă întreb: cărei minuni se datorează această incredibilă aducere în mai multe limbi a textului ei? Conținutului? Lexicului? Narațiunii? Sau mașinăriei de promovare germane, care este editura Suhrkamp?

Dacă o astfel de carte se difuzează atît de larg, înseamnă că marea literatură este încă printre noi. Nu a fost cu totul copleșită & maculată de comerț, filistinism, fățărnicie...

Merg diseară să o cunosc pe Katia Petrovskaia, care va fi prezentă la lansarea cărții sale în limba română.  

cartea a apărut în numeroase limbi @suhrkamp

cartea a apărut în numeroase limbi @suhrkamp

Revin după întîlnirea cu Katia Petrovskaia.

Repost 0
13 juin 2016 1 13 /06 /juin /2016 14:37

Oleg Karavaiciuk (Олег Каравайчук), născut în 28 decembrie 1927, la Kiev, a murit în această dimineață, la Sankt-Petersburg!

Figură curat legendară, mitologică, autor a peste o sută și cincizeci de coloane sonore de film (filme semnate de Parajdanov, Muratova, Averbah, Șukșin etc.), numeroase simfonii, un pianist de geniu, un ciudat urban, acesta a rămas un outsider întreaga lui viață, atît în URSS, cît și după risipirea acesteia. Spre binele său. Un bufon medieval prin excelență, actor și improvizator dincolo de nebunia acceptată de omul „normal”, Karavaiciuk a lăsat o imagine și o operă împlinite ale unui om liber, mulțumit, chiar și atunci cînd interpreta la pian cu o față de pernă trasă pe cap...

După căderea comunismului a avut o viață quasi-anonimă, doar cunoscătorii operei lui îi solicitau prezența în diverse proiecte underground, cu dansatori, teatru, refuzînd orice tribulații comerciale. Participa doar acolo, unde creativitatea lui era neîngrădită, cu adevărat dorită, unde erau în largul lor inspirația și libertatea personale. Venea pe scenă, de cele mai multe ori, neștiind ce va interpreta. Dar compunea pe loc. Improviza. Se bucura! Comenta propria polifonie. A intrat în istorie cu proiectul, Mîna lui Gogol, în care explică muzical opera literară a lui Gogol. Este o capodoperă - mai ales pentru cine știe rusește...să înțeleagă și ce spune. Și cum explică. 

Lumea de azi trebuie să-l redescopere! Să-i guste din plin nebunia, cosmogonia, talentul incomparabil, unul care nu s-a împăcat cu nimic din ce înseamnă azi un muzician cunoscut: artist-producător-contract-sală-de-concerte-bilete-mass-media-promovare-

Pentru că era un om viu, neliniștit mereu, neformal, creator prin excelență, un compozitor neblazat. Trebuie văzute și filmările rămase, care l-au înregustrat în fața pianului, în duel cu clapele, cu propria imaginație debordantă, nesecată, chiar la vîrsta senectuții... 

Muzica lui, bereta pe ochi, zulufii încadrîndu-i chipul de androgin, vor dăinui în memoria celor care l-au ascultat, simțit și apreciat ca pe unul din cei care au dat un sens major graniței dintre două veacuri...cel socialist, care făcea cu putință naștere unor astfel de personaje, și cel capitalist, care-i ocultează, îi pune în umbră. Karavaiciuk a demonstrat că poate crea dincolo de aceste convenționale paranteze. 

foto: domeniu public

foto: domeniu public

Repost 0
10 juin 2016 5 10 /06 /juin /2016 13:39

În orice spațiu contemporan de artă s-a încetățenit dihotomia: comerț vs. artă non-profit. DEzbaterea nu va avea niciodată, cred, sfîrșit. Nici n-ar fi firesc să se întîmple astfel. Pentru că sunt oameni cărora le plac banii de dragul banilor, și alții - care au nevoie de ei doar ca să dea un sens cît mai așezat existenței. Nu-mi propun deloc o nuanțare a preferințelor, ci doar am marcat un cadru al unei minimale discuții despre un fapt care s-a petrecut zilele astea, cred eu relevant pentru scena de artă din MD. E vorba de participarea unei lucrări de artă contemporană la o licitație de Contemporary East, a celebrei case Sotheby's, în 7 iunie, la Londra. 

Cum era și de așteptat, anume o lucrare de Pavel Brăila a fost selectată spre vînzare, o instalație cu tuburi de neon - WANT (2008). Onor celor două site-uri de nișă din MD, care au adus informația în spațiul mediatic autohton, madein.md și 25.md. Dar nicio altă publicație cu vizibilitate & prestigiu nu a considerat că acest fapt merită consemnat! Dar nu despre asta este vorba...

Întradevăr, Pavel Brăila este considerat cel mai important artist din MD, iar orice curator sau manager artistic din această lume, care concepe un proiect cu arta actuală din estul Europei, se gîndește mai întîi la Brăila! 

De ce o astfel de lucrare a ajuns să fie interesantă din creația lui Brăila, și nu fotografiile lui, performances, filmele sale sau instalațiile pe care le-a tot expus cu succes în mari forumuri de artă actuală? Pntru mine personal este un mister. Dar cred că răspunsul rezidă în grafica și semnificațiile lui WANT = un cuvînt care poate fi cetit și ca substantiv, și ca verb. Cred că anume caracterul lax al acestuia a atras atenția selecționerilor de la Sotheby's, pentru că „voința” tatălui este cea care modelează dintotdeauna bună parte a acestei lumi. „Tatăl” este chiar părintele natural, dar poate fi și boss-ul, șeful, patronul, directorul, șeful statului, dictatorul, președintele, curatorul...Dealtfel, lucrarea face parte dintr-un proiect intitulat Father's Dream, dar care mie din punct de vedere tehnic mi se pare că se leagă de o mai veche etapă a artistului, din jurul lui 2008-2012, și din care a expus ceva și la București.

 

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

Pavel Brăila, WANT. sursa imaginii: http://www.sothebys.com/en/auctions/ecatalogue/2016/contemporary-east-l16117/lot.297.html

De ce Pavel Brăila? De nu Mark Verlan, sau Slavik Druță, sau Lucia Macari, sau Igor Scerbina, sau Alexander Tinei, sau Vasile Rață, sau-sau...lista ar putea fi mai lungă. Dar e cert că anume aceștia sunt cei care au pornit de la primele ediții CarbonArt, după 1996, și au urmat fiecare cîte o traiectorie personală și specifică, în spații geografice diferite. Și, în mod paradoxal s-ar părea, anume Brăila, care e rezident mai mult pe la Chișinău, este și perceput ca artist MOLDOVAN, prin excelență.

Acum „canonizarea” lui capătă o nouă (și previzibilă) dimensiune: proiectarea pe piața de artă contemporană, la cel mai înalt nivel. Dacă-mi amintesc bine, un Adrian Ghenie cînd a debutat la aceeași casă de licitație nu a avut un estimate atît de spectaculos, precum are acum Brăila...Să fie, oare acesta un semn că și Pavel Brăila va ajunge un star al vînzărilor exagerate în materie de artă actuală?

Doar timpul va putea arăta cît de rentabilă este investiția într-o lucrare semnată de Brăila...iar lui îi urăm să aibă inspirational trigger open all the time - pentru că el însuși spune că așa funcționează pentru el arta...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri Agenda Simeze
commenter cet article
9 juin 2016 4 09 /06 /juin /2016 14:14
Scriitorul  Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Scriitorul Evgheni Vodolazkin. foto: vladimir bulat

Emisiunea lui Vladimir Pozner are o audiență uriașă în Rusia de azi, pe canalul 1. Săptămînal invită cîte o personalitate, și discută cu ea timp de o oră. 

Emisiunea din 6 iunie l-a avut invitat pe scriitorul și istoricul literar Evgheni Vodolazkin, destul de bine cunoscut publicului cetitor din România. I-au fost deja traduse două romane, iar al treilea, Aviatorul, va apărea în românește în primăvara anului 2017. 

Au vorbit despre acest nou roman, despre anul 1917 în Rusia, despre Petru cel Mare, despre democrație, despre lipsa și neadecvarea acesteia în Rusia lui Putin...dar cel mai interesant a fost însă dialogul dintre un ateu declarat (Pozner) și un credincios practicant (Vodolazkin), un dialog care a avut ca punct de plecare situația bisericii ruse de astăzi, dacă este sau nu adecvată vremurilor pe care le trăim. 

Dar chestiunea credinței a pornit de la o povestire a lui Vodolazkin pe care a evocat-o Pozner, care i-a mers la suflet...acolo naratorul vorbește despre botezul său la vîrsta de 16 ani, pe vremea comunismului, adică despre intrarea practică în lumea ortodoxiei, și complicata situație a aceluiași, cînd a nimerit la universitate. Studentul nimerește la un curs de ateism științific, iar profesorul îi întreba pe fiecare dacă este sau nu un credincios, mai bine zis dacă crede în existența lui Dumnezeu. Aici încep chinurile; dacă va Îi va nega existența, asta va însemna dezicerea de Hristos, și implicit de botezul pe care l-a primit în numele Lui, iar dacă va afirma că este credincios, riscă să-și piardă statutul de student sovietic. Poate fi exmatriculat! Se apropia momentul în care trebuia să se scoale, să dea răspuns, iar înaintea acestuia s-a întîmplat minunea: ușa auditoriului s-a deschis, și cineva l-a chemat pe domnul profesor de urgență la rectorat...Autorul susține că a fost o lucrare proniatoare, care l-a scăpat de rușinea dezicerii, căci cel mai probabil ar fi spus că nu există Dumnezeu... 

Desigur că Pozner a surîs la un astfel de răspuns al autorului, ochii lui divulgau un fel de condescendență față de Vodolazkin, care l-a și citat pe Chesterton...care zice, că scepticii preferă să creadă că lumea a fost făcută din nimic, pentru că totul s-a născut din nimic ca rezultat al propriului efort... 

O încîntare acest dialog al lui Vodolazkin cu unul dintre cei mai influenți și urmăriți oameni de TV din Rusia, Vladimir Pozner, primul rămînînd nu doar un excelent scriitor, ci și un om de duh, un credincios autentic, un mărturisitor al lui Hristos! Iată o frază a lui, pe care o aduc în literele române: „Mă tem de orice manifestare a teocrației, mie frică de orice presiuni din partea bisericii, și cred că orice credincios autentic se teme de astfel de lucruri. De ce? Fie și pentru că credința este o chestiune individuală, iar răspunsul nostru în fața Celui de Sus va fi individual. Să tîrăști cu forța pe cineva la biserică este o treabă foarte nocivă...

Repost 0
6 juin 2016 1 06 /06 /juin /2016 17:00

După frămîntările de ieri din țara noastră, m-am suprins că am zăbovit la cartea lui Papini, Diavolul, am deschis-o, și am dat de paragraful 50 - Diavolul și imbecilii (pag. 114-115). 

Cetit și recetit, și zău că e foarte grav ce spune autorul în acest fragment. Dar se potrivește cu starea de fapt ce-o trăim azi, ca și ieri. Unde ne situăm?

Pentru o mai mare limpezire a chestiunii, am fotografiat paginile, și le afișez mai jos.

Diavolul și imbecilii, în care e disecat un „gînd păcătos”* al lui Paul Valéry.

 

_______________________ 

* din: Mauvaises pensées et autres (1942).

  

De la Giovanni Papini cetire

Pentru o mai lesnicioasă cetire, se va apăsa pe imagine; aceasta se mărește!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu Pamflet
commenter cet article
4 juin 2016 6 04 /06 /juin /2016 15:45
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

Cartea aceasta s-a născut dintr-un reportaj publicat în Vanity Fair, de jurnalistul Maximillian Potter. Raportul lui Maximillian pentru publicul american a pornit de la povestea sumbră prin care a trecut proprietarul celei mai scumpe plantații oenologice din lume: Domaine de la Romanée-Conti (DRC). Acesta a primit o scrisoarea anonimă, prin care i se comunica inerenta distrugere a celebrei vii, dacă Monsieur Aubert de Villaine - actualul moștenitor al domeniului - nu va plăti suma de un milion de euro, astfel „aurul roșu” al Burgundiei va fi salvat...ce poate fi mai dramatic pentru lumea vinului exclusiv, decît să rămînă orfană, fără acel 1% magic din care se face cel mai scump vin din lume?

Povestea este cu adevărat fascinantă, și nu trebuie povestită. Trebuie parcursă de fiecare cetitor în parte, individual, egoist, pe cont propriu. Tocmai pentru că acest volum a prilejuit autorului său să reconstitui aidoma unui arheolog istoria acestei podgorii, a persoanelor și personalităților care au avut tangențe cu ea, și se pare că Romanée-Conti se înrudește cu istoria Franței înseși. Mai mult, Potter povestește pe larg, în termeni oenologici specifici, ce-nseamnă acest terroir, și aceste les cuveries care fac faima Burgundiei, și a întregii lumi viticole franceze.

Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță,  face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!

Bernard Pivot, în al său Dicționar din dragoste din Vin, răspunde el însuși unei întrebări pe care o adresa invitaților săi în emisiunea Bouillon de culture: „În ce plantă s-au animal v-ar plăcea să vă reîncarnați?” -  „Într-un butaș de Romanée-Conti”.

Rațiunile pentru care Pivot are și își declară public o astfel de dorință, ni le explică cu lux de amănunte americanul Maximillian Potter...în Umbre în vie, care prezintă adevărata poveste. Este și declarația unei fascinații de multe decenii, pe care o au oamenii din Lumea Nouă față de arta vinului francez...  

Repost 0
30 mai 2016 1 30 /05 /mai /2016 09:50

Azi dimineață m-am trezit cu un dor de proza lui Cinghiz Aitmatov, cel al cărui roman O zi mai lungă decît veacul a schimbat destine și generații de oameni sovietici...

Am deschis ediția din 1989 a romanului, pe care o am la îndemînă, și pentru superbele ilustrații realizate de A.V.Dianov.

Cred că această ilustrație acumulează într-o singură scenă cîteva straturi natarive, precum și secvențe temporale, astfel că un desen izbutit poate explicita pagini întregi de descrieri, de construcții verbale...Dar niciodată imaginea nu poate substitui cuvîntul! Textele vor rămîne pururea esențiale. 

Să-l redescoperim pe Aitmatov, căci proza lui a rezistat probei timpului! Se mai cetește la noi Aitmatov, acum că există și în format electronic?

@ vladimir bulat

@ vladimir bulat

Repost 0
26 mai 2016 4 26 /05 /mai /2016 11:55
afișul expoziției omonime

afișul expoziției omonime

Zis și făcut, spune o vorbă de duh românească, care subliniază cum nu se poate mai bine întruparea cuvîntului, dar nu în sens dogmatic-religios, ci într-o perspectivă strict funcțională, pragmatică. Este o abruptă formulă a felului în care cuvîntul propunțat devine faptă, lucrare împlinită. Este despre ceva care are deja conotații etice, și vine dintr-o lume mai degrabă apusă, tihnită, devenită de neînțeles. Poate chiar înțelesurile au devenit și ele altele?

Zis și cusut - este titlul expoziției pe care ne-o propune Victoria Zidaru, în H'art appendix din Calea Victoriei nr. 91-93, din București, un spațiu care mie îmi place foarte mult, pentru că întrerupe șirul magazinelor cu pretenții, glamour-iste, falimentare în cele mai multe dintre cazuri. Victoria este artista care din materiale umile, sărăcăcioase, organice, uscate, reușește să construiască o lume plastică măreață. O măreție a firescului, pe care doar arta o mai poate reda...

Cum mai e cu putință? Trebuie mers și văzut.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
24 mai 2016 2 24 /05 /mai /2016 22:15
foto © sergiu chihaia

foto © sergiu chihaia

Acum cîteva zile Sergiu Chihaia mi-a solicitat un text compact despre proiectul său Locașuri, din care o parte am văzut în minunatul loc de dialog cultural - Seneca-Anticafe.  Am ezitat, m-am perpelit, am dormit. După care m-am trezit ca ars, și am scris dintr-o respirație rîndurile de mai jos. Expoziția cu titlul de mai sus poate fi văzută la Black Cube Concept a galeriei Galateca, din București. 

 

 

Мой адрес не дом и не улица,
мой адрес - Советский Союз...* 
cîntec sovietic

Întreaga mea copilărie, apoi și adolescență, sovietice amîndouă, au fost marcate de prezența obiectelor din papier-maché. La școală, la cercul de creativitate, acasă, în vizită, în vacanță – copii făceau obiecte bricolate în această tehnică, nu trebuia să ai la îndemînă decît hîrtie și clei. Minimalism pur. O sărăcie de resurse care crea o lume. Ziare, carton, mucava, mape de hîrtie colorată, carioci, constituiau arsenalul copilului creativ din fosta URSS. Miza era g e o g r a f i a, prin intermediul hîrtiei călătoreai, zideai, luptai, cucereai, izbîndeai, te bucurai. 
De aceea nu e, poate deloc întîmplător că Locașurile din hîrtie au apărut în opera lui Sergiu Chihaia, un copil teribil născut pe ruinele acelui imperiu dispărut, cel care, în joacă, a voit să imagineze pentru copiii săi, născuți în plin capitalism global – un Palat de gheață. 

Geografia de altădată plodește azi, din plin, imaginația și multiplicația de tip Disney, devenind o poveste, poate, mult mai prolifică prin culori, forme, configurații, năstrușnicie, curaj... Dar a rămas acel inconturnabil papier-maché, tehnică vetustă, pe care Chihaia parcă o reînvie, plin de curaj, de data asta cu carcase din sîrmă, construind arhitecturi zvelte, colturoase, elegante, lacustre, de un alb imaculat, precum sunt zînele (mai mult decît terestre!), ce urmează a se sălășlui în ele. Moda și arhitectura își dau mîna, spre a țintui incomensurabila geografie...spre a o lua în posesie definitivă. Sergiu Chihaia imaginează această paradigmă.

Adresa mea nu e o casă, nici stradă cu număr, adresa mea este URSS...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article