Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 février 2014 4 20 /02 /février /2014 10:13

Acum mai bine de două luni scriam despre violenţele împotriva petroliştilor din Kazahstan, care mi-au amintit de un episod din istoria aceluiaşi spaţiu, vechi de 25 de ani. Atunci nu bănuiam că cel mai mare spaţiu din fosta URSS, după Federaţia Rusă desigur, va avea din nou probleme. Financiare, de data asta! În 11 februarie banca naţională a Kazahstanului a anunţat despre devalorizarea monedei naţionale, tenge,  cu 20 %. Desigur, după ce deschiderea Jocurilor Olimpice de la Soci, cu fastul său anacronic şi tocmai de aceea negativ comentat în întreaga lume, şi după escaladarea violenţelor la Kiev, problemele financiare ale îndepăratului stat asiatic, pot lăsa rece pe cei mai mulţi. E şi firesc să fie aşa...

Doar că devalorizarea aceasta vine pe fundalul apogeului de paranoia atins de preşedintele Nursultan Nazarbaev (74 de ani!), care şi-a pus în cap să schimbe pînă şi denumirea statului, din Kazahstan în Kazah Eli, adică să renunţe la terminaţia "stan", pe care o poartă toate statele limitrofe, şi să se numească - chiar Ţara Kazahilor. La Almaty au apărut primii nemulţimiţi de scăderea valorii monedei naţionale, dar reacţia forţelor de ordine a fost promptă: băgarea în dube, anchetări, amendări, ameninţări, trimiterea cu gura închisă, acasă...Asia nu se dezminte. Necogierile şi "contractele sociale" au loc în altă parte,  iar nu în felia răsăriteană a lumii (cu excepţia Japoniei, poate).

Se pare că la tenge, care e strîns legată de rublă - care e în cădere liberă şi faţă de euro, dar mai ales, faţă de dolar -, nu putea să nu se resimtă efectele prăbuşirii monedei mai marilor săi vecini. Se pare că banca naţională a Kazahstanului a luat toate măsurile pentru ţinerea sub control a situaţiei. Nu e aceasta însă fondul problemei! Această imensă ţară ca întindere şi ca resurse naturale -  2, 717,300 km² (locul 9 ca întindere din lume!), este multietnică, în care naţiunea kazahă este alături de ruşi, ukraineni, uzbeci, uiguri, germani, evrei, tătari etc. Populaţia creştină constituie cam un sfert, iar musulmani s-au declarat cam 70 %. E considerată prinre cele mai stabile ţări din întregul spaţiu post-sovietic, dar e şi ultima ţară din fostul URSS care şi-a declarat independenţa, cu puţin timp înaintea risipirii colosului sovietic.  Acelaşi Nazarbaev era printre oponenţii renunţării la proiectul URSS, şi tot el astăzi îşi propune să realizeze marele său vis - Uniunea EuroAsiatică. Pentru asta are nevoie de susţinerea largă a populaţiei din ţara sa. Poate de aceea a lansat acum şi această sintagmă - Kazah Eli? Pentru a avea un lobby şi la Moscova, Nazarbaev a decis să trimită acolo un nou ambasador, pe principalul său ideolog, pe Marat Tajin (Марат Тажин). Acesta a contribuit la scrierea multora dintre cărţile actualului preşedinte, dar şi principalul "vinovat" pentru organizarea, la Astana, a consfătuirii OSCE, în 2010. De atunci, se pare, s-au exprimat ţelurile naţionale majore ale Kazahstanului. 

În scurtă vreme Nazarbaev va sosi la Moscova, unde printre altele va citi, la Universitatea de Stat, un discurs în care trebuie să-şi expună rezultatele actuale ale implementării ideii sale cu privire la Uniunea EuroAsiatice, principiile căreia le-a formulat tot acolo, acum exact două decenii. La vremea aceea aproape nimeni nu auzise de temutul tovarăş Putin de astăzi, care este atît de copios interesat de lumea asiatică!

 

P.S. de un real folos mi-a fost foarte subtila analiză a analistului rus Arcady Dubnov. 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 février 2014 1 17 /02 /février /2014 14:14

Albert Schweitzer, 1975

Cine a fost Albert Schweitzer (1875-1965)?

În linii mari - un scriitor, filosof, teolog, muzician, compozitor şi filantrop german, medic misionar, care a trecut la Domnul în 1965, în spitalul pe care el însuşi l-a ctitorit în 1913, la Lambaréné, în Gabon. Nu ştiu cît de cunoscută este personalitatea acestui om minunat, căruia i s-a acordat şi Premiul Nobel pentru Pace, în 1952, dar pe mine m-au impresionat profund aceste rînduri ale sale:

"Într-o dimineaţă din toamna anului 1904 am găsit pe biroul meu una dintre acele broşuri verzi în care Societatea Misiunilor Evanghelice din Paris publica rapoartele lunare ale activităţii sale. Privirea mi-a căzut asupra unui articol intitulat: Necesitatea misiunii din Gabon. Acea regiune era descrisă acolo ca «punctul cel mai nesănătos al pământului», iar directorul societăţii misiunilor se plângea că misiunea nu avea personal spre a continua lucrarea. (...) Articolul se încheia cu aceste cuvinte: «Oameni care la chemarea stăpânului răspund cu simplitate: Doamne, eu pornesc la drum; Dumnezeu are nevoie de aceşti oameni». Sfârşind lectura, mi-am reluat în deplină linişte întreaga activitate. Cunoscusem, în acel moment, cărei activităţi îmi voi consacra viaţa mea".

Citat din cartea semnată de Teresio Bosco, editată la noi în 2006. Lumea începutul de secol XX privea cumva europocentrist relităţile înconjurătoare, şi tot ce nu era în sfera unei priviri imediate, iar un spaţiu geografic ca cel al Gabonului, era, poate pentru cei de atunci mai departe chiar şi decît luna şi soarele! Ei bine, Albert Schweitzer îşi îndreaptă întracolo atenţia, viaţa şi întreaga dăruire. Pentru asta, mai ales, lumea îl admiră, îl pomeneşte şi îl citează ca pe un exemplu suprem.

În materie de telogie s-a remarcat prin cartea "Von Reimarus zu Wrede," 1906,  tradusă în engleză în 1910, cu titlul The Quest of the Historical Jesus, tălmăcită de W. Montgomery (ediţie reeditată de nenumărate ori, cred că ultima ediţie e din 2005), în care dezvoltă o lungă şi palpitantă istorie, fantezistă în bună măsură, a lui Iisus Hristos, pe care-l priveşte doar prin prisma naturii Sale de om istoric, în fond, un profet care aduce vestea subiectivă a "sfîrşitului lumii", şi care adună toate blestemele şi viziunile moştenite de la proorocii de pînă la el, spunîndu-le contemporanilor. Pentru Schweitzer - apostolii sunt acei ucenici care au "coafat" şi "machiat" istoria trecerii pe pămînt a lui Hristos, în maniera în care aceştia şi-ar fi dorit ca Iisus Hristos să arate ca om ideal, perfecţiunea lui Adam de dinainte de căderea acestuia din Raiul primordial. Cartea abundă de conjecturi şi de dibuiri, care arată intenţia clară a doctorului Schweitzer de a rămîne în afara sistemului de referinţă patristic, atît răsăritean, cît şi apusean, chiar dacă a fost implicat şi a predat în învăţămîntul teologic german. Un astfel de fragment este mai mult decît relevant pentru tipul lui de gîndire:

"Even supposing we could obtain more exact information regarding the popular Messianic expectations at the time of Jesus, we should still not know what form they assumed in the self-consciousness of One who knew Himself to be the Messiah but held that the time was not yet come for Him to reveal Himself as such. We only know their aspect from without, as a waiting for the Messiah and the Messianic Age; we have no clue to their aspect from within as factors in the Messianic self-consciousness. We possess no psychology of the Messiah. The Evangelists have nothing to tell us about it, because Jesus told them nothing about it; the sources for the contemporary spiritual life inform us only concerning the eschatological expectation. For the form of the Messianic self-consciousness of Jesus we have to fall back upon conjecture.

Such is the character of the problem, and, as a consequence, historical experiment must here take the place of historical research. That being so, it is easy to understand that to take a survey of the study of the life of Jesus is to be confronted, at first sight, with a scene of the most boundless confusion. A series of experiments are repeated with constantly varying modifications suggested by the results furnished by the subsidiary sciences"- op. cit. pag. 9-10. 

Este deosebit de limpede liber-cugetarea pe tema dată! 

Propun vizionarea acestui material documentar - Dr. Albert Schweitzer - Full Documentary (1956) - aici.

 

Imagine: marcă a poştei germane, editată cu ocazia împlinirii a unui veac de la naşterea şi a 10 de la moartea marelui filantrop, francată la Köln.

Plicul face parte din colecţia personală.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
14 février 2014 5 14 /02 /février /2014 15:44

Ştirile, cărţile de popularizare şi filmele despre artă - ocupă treptat, insidios, centrul culturii de massă!

Am o vagă presimţire că debutul acestei stări de lucruri s-a dat prin 2011, cînd a răbufnit scandalul Wolfgang Beltracchi, care este cel mai faimos falsificator al tuturor timupurilor. Din acel moment s-a pornit o combustie cu energii nebănuite.

De atunci, presa, diverse straturi sociale şi economice, scurt spus, massele largi au participat şi participă la dezvăluiri, fac parte din această maşinărie de poleială, falsificare şi dublare a realităţii! Arta nu poate fi altfel decît mediul care o generează...Cel puţin la suprafaţă.

Recentele poluări mediatice cu privire la descoperirea imensei colecţii deţinute de clanul Gurlitt pînă mai de curînd, acum - devenită simplă informaţie, divertisment, bîrfă şi un lanţ nesfîrşit de presupuneri, sunt revelatorii pentru acest tip de manipulare prin artă. Există şi analize mai serioase pe acest subiect, inclusiv şi chiar în presa românească, dar domeniul este, cred, iremediabil viciat. Era suspiciunii, a falsului devenit normă îşi arată acum vîrful aisbergului. Arta, cu aura ei unică, după decenii multe de comerţ, spectacol, tranzacţii, depuneri ca gaj etc. - se transformă în cultură mass-media! Devine blockbuster, drog terapeutic. Arta a devenit o cameleonică prezenţă, la îndemîna oricui, căci licitaţiile sunt anunţate pînă şi de gazetele de bîrfe, mondenităţi & belicoase publicaţii, gen paparazzi. Toate, brusc, ca la o comandă venită de la vreun "organ suprem" - au început a se interesa de artă, licitaţii, colecţii, tranzacţii cu "brîncuşei", cu "grigoreşti" etc. 

Două producţii recente pun în miezul său ideatic (sau doar ideologic) problematica artei mari, serioase şi de tip patrimonial (oh, ce cuvînt mi-a scăpat! Cîndva, cuvîntul "patrimoniu" dădea frisoane şi făcea să-i transpire fruntea oricui intra în coliziune cu sonoritatea lui!). E vorba de două filme, unul american - The Monuments Man, şi altul britanic - Trance, care ne introduc atît în psihologia hoţului de artă, dar şi în cea a salvatorului de bunuri culturale.

Cel dintîi are la bază o carte a unui autor, Robert M.Edsel, care încă din 2007 a creat - Monuments Man Foundation for de Pereservation of Art, care nu este exclus să fi şi finanţat acest film? El este desigur şi autorul cărţii cu acelaşi nume (care se preconizează de a fi tradusă în 17 limbi, un adevărat asalt informaţional!). Edsel înţelege, că omenirea are încă multe lucruri nespuse, neclasrificate, după cel de-al Doilea Război Mondial, mai ales. Există destule opere de artă, valori ale trecutului care stau zăvorîte, ascunse, nerecuperate de adevăraţii posesori, poate chiar fără urmă pierdute. Filmul acesta spune o poveste a numeroaselor opere recuperate din urgia războiului, ca exemplu de dăruire al omului pentru opera de artă, pentru mărturia epocilor care nu mai sunt, singura dovadă a faptului că au fost - fiind arta acelor vremi. Oamenii vin şi pleacă, aceştia nu se schimbă, duc tarele strămoşilor de la o generaţie la alta. Şi chiar dacă arta e tot de ei creată, aceasta conservă totuşi un "rest", acel "ceva", "sămînţa astrală", care face ca omenirea să nu mai fie la fel ca înainte, cu fiecare generaţie mundană ceva se schimbă, doar arta este perenă, egală cu sine.

Exact invers se afirmă lucrurile în cealaltă piesă - Trance, unde chiar dela început angajaţii unei licitaţii de artă sunt avertizaţi că nicio operă de artă nu merită şi nu valorează viaţa unui om (chiar dacă e vorba de un tablou de Goya, şi valorează milioane)! În caz de atacuri, furturi & violenţe - oamenii trebuie să fie evacuaţi, nu operele de artă. Pînă la urmă, înşelegem că lucrurile nu stau tocmai aşa: este un fals umanism. Ca şi cel al lui Gurlitt, care a stat ca o cloşcă decenii la rînd peste o miriadă de opere a căror provenienţă nici nu o ştia. Dar nici nu îi păsa prea tare. Acum a devenit subiect de "spectacol mediatic", lumea a aflat cine este acest Gurlitt (un Versager, un ratat, cum el însuşi s-a etichetat) din lungul şi gloriosul clan al purtătorilor acestui nume.  

Pe cale de consecinţă: arta nu mai e ce a fost cîndva, nu mai are funcţia de altădată. Adică un depozitar de energii, identităţi & forme culturale, un amplu sistem de referinţă, o bornă fermă, dar şi fragilă totodată, în calea amneziei sociale, crîncenul tăvălug şi lipsit de orice scrupule. Acum este piaţă, şi e chiar mai mult decît o "societate a spectacolului", pe care a "proorocit-o" Guy Debord. Actualmente, mulţi au fost puşi în situaţia de a se "pricepe", iluzoriu desigur, pînă şi ceea ce a fost numit cîndva degenerate art... Dar şi - spoliere etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
8 février 2014 6 08 /02 /février /2014 08:44

Scriam la un moment dat despre un nou fenomen la București: ecranarea caselor vechi! Lucrurile stau așa: dacă fațada caselor care au supraviețuit buldozerelor nu este aliniată la stradă, ci este situată mai în adîncul parcelei proprietarului, vine ideea ocupării părții din față a acestei parcele, căci - nu e așa? - de ce atîta risipă pe verdeață, aer, și confort vizual?! Cîndva, coeficientul de ocupare dintre spațiul construit și cel verde se situa între 25 % și 75 % - în favoarea naturii...ACUM, avem de-a face cu un oraș sufocat de construcții, cu tot mai puțină verdeață, cu cantități imense de praf, cu căldură crescîndă vara, cu tot mai puțină umbră, cînd ai nevoie de ea...

Straneitati-1629.JPG1.

Casa din imagine este situată în Piața Pache Protopopescu, în luna mai trecut, a apărut acest gard din PFL, de lemn, în locul feroneriei interbelice, fapt care mi-a atras atenția. Pentru că acolo erau și copaci bătrîni, multă verdeață. Apoi, după ce au fost masacrați pomii, și curtea a devenit loc de construcție, după îndelungate procese. La scurtă vreme a început voinicește construcția, chiar dacă opinia publică a semnalat cazul.

olari_10.png2.

DAR, se pare că atunci cînd autoritățile dau autorizații, și betoanele încep a se turna la fundații, nu mai e nimic de făcut, decît că avem dreptul la o revoltă verbală, sau la o consemnare istorică!  

Straneitati-8486.JPG3.

Iată cum arată acum faimosul imobil, văzut dinspre strada Olari, cu fațada sa cortină, un ecran inutil, o palmă estetică pe obrazul uneia dintre cele mai interesante piețe vechi a capitalei...

La finalul acestor note doresc să adaog că fenomenul ecranării nu este inventat, totuși, de oamenii recenți ai vremurilor actuale. Acesta era pe larg practicat în era comunistă, de pildă. Practic marile bulevarde ale capitalei sunt concepute și modernizate după acest principiu: Calea Moșilor, Șoseaua Ștefan ce Mare, Șoseaua Mihai Bravu, Colentina, unde ”canioanele” de blocuri de blocuri cu 9-12 etaje, obturează imaginea pitorească, organicistă a ceea ce au fost Bucureștii interbelici. Pe multe porțiuni însă s-au operat demolări masive. Intuiesc că fenomenul trebuie pus în legătură cu un altul, cel al parvenitismului expansiv. Necesarul de spații pentru locuit, comerț, divertisment, speculă imobiliară etc., agresează și mutilează tradiția modernă a orașului, cu dimensiunea sa umană, în care omul chiar conta. Acum - contează circulația finanțelor, profitul iute și masiv, viteza deplasării și consumerismul extins pe arii întinse, de-a dreptul molipsitoare.

Straneitati-8487.JPG4.

Orașul de altă dată s-a pomenit tot mai delabrat.

credite foto:

1, 3-4. - vladimir bulat.

2. - aici.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Vandalism
commenter cet article
6 février 2014 4 06 /02 /février /2014 12:02

Descoperirea acestui ciclu de fotografii, care arată starea deplorabilă în care se află actualmente Circul de stat din Chişinău, m-a îndemnat să nu tac! Chiar dacă nu sunt un amator al acestui tip de divertisment, nu pot rămîne indiferent la semnele care emană din acel loc, care e de un deceniu inert, abandonat şi oropsit.

DAR, aş evoca nu starea lui actuală, despre care s-a tot vorbit şi scris în ultimele luni, ci pe cea anterioară, cînd Circul era un topos care s-a suprapus peste altul, mult mai vechi ca istorie şi semnificaţie. Circul a fost finalizat în anul 1981, în plin apogeu al stagnării sistemului comunist sovietic. Dar de prin a doua jumătate a anilor 1970 se zvonea că vechiul cimitir din prejma bisericii Constantin şi Elena, va fi cu totul distrus, asanat, iar pe locul lui se va construi Circul de stat. În ziare apăreau anunţuri, prin care cei care au rude îngropate acolo, să le ridice osemintele, pentru a putea fi reînhumate într-un alt cimitir. Majoritatea rămăşiţelor au ajuns depuse la cel mai mare cimitir al oraşului, de pe strada Doina, denumit astăzi Sfîntul Lazăr. Acesta esta acuma considerat ca cel mai întins cimitir din Europa!

În acel cimitir, din jurul bisericii Constantin şi Elena se conservase şi cea mai veche piatră funerară, care s-a pomenit a fi şi cea mai veche de pe teritoriul oraşului: 1783. Din fericire s-au păstrat fotografii ale alei pietre. Aici erau îngropate rudele şi strămoşii celor mai de vază familii ale Moldovei istorice: Donici, Russo, Rîşcanu, Rally, Ziloti, Suruceanu, Kohanovski, Lazo,  Semigradov, Cristea etc.

Ei bine, cimitirul a dispărut, doar în preajma imediată a locaşului sfînt mai sunt cîteva obeliscuri şi pietre funerare. Dar îmi amintesc foarte limpede cît de multe erau, cîndva, cînd mergeam cu tata pe acolo...Eram adolescent, dar memoria nu mă poate înşela, căci de acel loc pot spune că se leagă, poate, prima mea întîlnire cu dimensiunea văzută a morţii, cu necropolistica, cu arta funerară. 

 

Acum, de mai bine de un deceniu Circul de stat, care a apărut pe acel loc, se zbate el însuşi între a fi şi a nu mai fi! În perspectiva istoriei, stai şi te întrebi, ce era mai preţios pentru acest oraş, vechiul cimitir, care conserva o istorie veche, care se putea numi astăzi o nepreţuită relicvă patrimonială, sau această hardughie de beton, care are de-asupra cupolei "sabia lui Domocle" de mai mulţi ani, în pofida faptului că actualul ministru al culturii crede cu pasiune într-o recrudescenţă a instituţiei, care se află în subordinea departamentului pe care-l conduce? Este o întrebare care este, cred, fără de răspuns...Dar o meditaţie sinceră tot poate provoca. Nu pentru ce am făcut deja, ci în perspectiva de a evita acest soi de greşeli de aici încolo...

Cine are urechi de auzit, să audă! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
4 février 2014 2 04 /02 /février /2014 23:16

HOFFMAN-Inez van Lamsweerde & Vinoodh Matadin

 

foto: Inez van Lamsweerde & Vinoodh Matadin, NYTimes

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
3 février 2014 1 03 /02 /février /2014 15:09

PESTE cîteva zile, în 8 februarie, se va dechide o mare expoziţie de sculptură, care-i va avea ca "actanţi" pe cei mai importanţi şi faimoşi reprezentanţi ai avangardei istorice europene: Brâncuşi, Rosso şi Man Ray. 

Expoziţia este organizată de marele muzeu Boijmans van Beuningen, din avangardistul Rotterdam. Şi poartă titlul de mai sus: Brâncuşi, Rosso, Man Ray - Framing Sculpture.

 

Muzeul Naţional de artă al României participă cu lucrarea de tinereţe a lui Brâncuşi, turnată în bronz, acum patinat în verde, 1906. O lucrare de maturitate maximă, care nu lasă nicio urmă de îndoială, că Brâncuşi a fost dintru început acelaşi Brâncuşi, care a schimbat faţa sculpturii universale.

cap-de-copil--Brancusi-001.jpg

Lucrarea aceasta se află din 1956 în Muzeul de artă al R.S.R.(pe atunci). O versiune din aceeaşi perioadă, se află în colecţia Muzeului de artă din Craiova, cu dimensiuni aproape identice. Doar că aceasta a fost realizată la turnătoria HÈRBARD, în timp ce cea de la MNAR, s-a turnat la cea a lui Vasluani. Lucrarea de la MNAR, precum şi cealaltă sunt riguros fişate şi documentate în cartea lui Barbu Brezianu, Opera lui Constantin Brâncuşi în România, Editura Academiei RSR., 1974, pag. 89-92.

Este una din cele mai expuse lucrări ale lui Costantin Brâncuşi; a figurat practic la toate marile expoziţii retrospective ale artistului din SUA, la Filadelphia, New York, Chicago - 1969-1970, precum şi în retrospectiva din Bucureşti, din 1970 (nr. catalog 9).  

credit foto: MNAR, 2014.  

 

UPDATE: Primesc astăzi(10.02.14)acest articol, semnat de Marius Tiţa, care în bună măsură este inspirat de gîndurile mele haotice, de mai sus, şi mă bucur că intuiţiile corecte chiar plutesc în aer - ca şi ideile -, şi pot fi amuşinate de spiritele afine, căci dialogul real nu se poate decît printre acestea. Totuşi, e bine să ai blog! 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
1 février 2014 6 01 /02 /février /2014 11:41

Curiozitati-8312.JPG

În arhiva mea de imagini care conservă vechi sigle, firme sau logo-uri, se află și aceasta, care stă cocoțată pe blocul modernist din Piața C.A. Rosetti, din București.

Blocul este la numărul 4.  Am fotografiat recent acest logo, pentru că mi-am dat seama că este deja incomplet, îi lipsește textul din centrul globului. Pur și simplu a dispărut de curînd. Dar restul osaturii a rămas să troneze.

Piata Rosetti, detaliu Mobirom

Era un text care conținea sintagma MOBIROM, și semnala cea mai importantă firmă de confecționare a mobilei din România epocii comuniste, aceasta a fost creată în anul 1950. Iar logo-ul acesta a supraviețuit vremurilor, fiind prezent pînă și pe etichetele cutiilor de chibrituri, pe care fabrica de chibrituri din Gherla le producea pentru export pînă în amurgul comunismului.

gherla_export_010e.jpgSe observă foarte clar logo-ul acestei societăți, care era pentru piața internă cunoscută ca Tehnoforestexport, și se pare că era prosperă în vremea comunismului, atunci era specializată în producerea scaunelor, într-o varietate amețitoare, apoi pe la finele epocii totalitare, în 1989, acest logo a fost brevetat, cu această înfățișare. A devenit marcă înregistrată. Parcă se știa deja aproapiata deschidere a societății romînești către lumea largă...

marca-inregistrata-MOBIROM--1989.gif

Și de aici devenea limpede orientarea  producătorului către beneficiarul exterior. Poate că astfel arătau ștampilă sau antetul intreprinderii, dar cuvintele ROMANIAN FURNITURE nu au fost niciodată afișate pe acoperișul blocului din Piața Rosetti.  

Actualmente, Mobirom este o firmă care produce mobilă de tip horeca. Dar nu mai figurează la adresa indicată mai sus, căci i-a dispărut pînă și titulatura de acolo...Oricum, pentru signalectica mai veche a Bucureștiului a mai rămas o mărtuie istorică. Doar că ea și-a pierdut mesajul și sensul de altă dată, rămînînd doar un semn.

O semnalez ca atare! În absenţa cuvîntului - se pierde orice sens.

 Curiozitati-8313.JPG 

 

fotografii: vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
29 janvier 2014 3 29 /01 /janvier /2014 00:11

Curiozitati-7891-copie-1.JPG

Despre ilustratorul, graficianul, scenograful și artistul Theodor Kiriacoff-Suruceanu (TKS), am mai avut prilejul să scriu.

O personalitate deosebit de contradictorie, prolifică și aproape un dandy, TKS nu are parte, în opinia mea, de posteritatea pe care ar fi meritat-o. Nu există deocamdată niciun studiu extins, minuțios elaborat și lămuritor asupra creației sale, chiar dacă un album cu un eseu introductiv a fost editat acum cîțiva ani, la Chișinău. Acesta însă este extrem de schematic, și departe de a arăta amploarea operei lui TKS, așa cum poate fi aceasta schițată prin minunata descoperire a unui număr impresionant de lucrări (de ordinul cîtorva sute!, preponderent foi de grafică) semnate de artist, lucru pe care deja l-am semnalat pe acest blog. Există, deocamdată, o serie de impedimente pentru publicarea lor extinsă:

- slaba cunoaștere a biografiei artistului;

- insufienta receptare a creației sale în economia istoriei artei autohtone;

- poziționarea inadecvată a artistului în contextul constituirii scenografiei românești, de către cei care s-au aplecat asupra operei lui;

- lipsa unei susțineri financiare și logistice a unui astfel de proiect, care ar necesita atît niște costuri considerabile, cît și o dificultate de difuzare ulterioară a acestui document iconografic, date fiind motivele mai sus enumerate;

- nu este deloc exclusă apariția unor noi lucrări, într-un chip la fel de suprinzător, ca și lotul despre care am vorbit deja...

 

Pînă una-alta, și acesta este singurul lucru cert, de netăgăduit, la mai bine de 55 de ani de la trecerea sa la cele veșnice, am reușit să-i găsesc piatra tombală, care e comună cu a soției sale, la cimitirul Bellu ortodox - care m-a cucerit prin sobrietate, și prin stilul său decorativ.

Poate că numele lui TKS nu va rămîne doar un semn grafic pe o piatră de mormînt, în viitor?

 

foto© vladimir bulat, decembrie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
28 janvier 2014 2 28 /01 /janvier /2014 02:45

cei-patru-aromani_mandragora.jpg

Filmul acesta documentar, regizat de Eliza Zdru, intitulat Cantece pentru un muzeu” / Songs for a Museum”, a rulat duminică seara la Muzeul Țăranului Român, în cadrul programului Astra Film on Tour.

Este o lucrare rară în peisajul autohton al documentaristicii, şi iată de ce. Tratează despre un subiect aproape abandonat de cei de azi: cîntecul strămoşesc al aromânilor fărșiroți (cei care, în comparaţie cu ceilalţi aromâni, care-şi denumesc propriul grai - armāneashti, îi spun acestuia - rrεmεneshti). Ei bine, aceşti aromâni fărşiroţi, despre care narează filmul, au fost descoperiţi de muzicianul şi entomuzicologul Grigore Leşe în satul lor natal, Cogealac, în Dobrogea, în vara lui 2007. De atunci, aceştia patru, care sunt "actorii" filmului Elizei Zdru, au colindat ţara-n lung şi-n lat, dar şi peste hotare în numeroase locuri...

Filmul "Song for a Museum" a avut un traseu lung, pînă să iasă la întălnirea cu spectatorii, în această toamnă, la festivalul Astra Film. Autoarea a lucrat la el practic fără deadline, pe îndelete, apropiindu-se subtil de personajele sale, analizîndu-le raţional, cu răbdare şi pricepere. Ea are şi avantajul de a le înţelege graiul, ea însăşi fiind aromâncă. Deci, avem o privire din interiorul etniei, de la nivelul "firului ierbii", fără detaşarea îmbibată de frigiditate a documentariştilor de meserie. Devine clar, că autorul empatizează cu aceşti patru bătrîni, pentru care tradiţia cîntecului şi a dansului este încă vie, prezentă, bătrîni care sunt la fel de bine lămuriţi, că această tradiţie nu mai are cui fi transmisă, căci nepoţii lor deja sunt dezinteresaţi de acest soi de perpetuare a specificităţii etniei din care fac parte. Şi nu este deloc accidentală denumirea acestui documentar, căci ea este dată chiar de cuvîntul rostit de cimpoerul grupului, care spune că acest "cîntat" nu se învaţă după note sau partituri, ci de la om la om, în timp, iar dacă nu va avea cui transmite această vocaţie, cînd el are deja 84 de ani, ea pur şi simplu va muri...va deveni o relicvă de muzeu, cu instrumentul său ancestral cu tot.

Cei patru nu au nimic din morga sau mulţumirea de sine a vedetelor apărute peste noapte; ceea ce-i mînă pe aceşti oameni bătrîni să plece la drum, nu arareori, la unul lung, anevoios, este dorinţa clară şi explicită de a vorbi şi de a cînta despre rudele, strămoşii şi neamul lor. Pleacă sprijiniţi în cîrje, gîrboviţi, uneori cu căderi inerente vîrstei, dar mereu blajini, voioşi, bine-dispuşi, zîmbitori şi curioşi...

Mai presus de orice, suprema învăţătură pe care o desprindem din acest film de 63 de minute, este întîlnirea cu normalitatea acestor oameni, care şi-a găsit vocaţia, locul şi menirea pe acest pămînt. Despre asta vorbesc ei celor din jur, despre asta cîntă şi dansează!

În vara lui lui 2010 cred, i-am ascultat pe viu pe scena din Piaţa Enescu din Bucureşti. Era un spectacol absolut de neuitat, cu mai mulţi cîntăreţi aşezaţi în semicerc, căci în acel moment simţeai că muzica cu adevărat nu are graniţe, acei bătrînei, asistaţi de Grigore Leşe, erau o mică părticică dintr-o indelebilă tradiţie muzicală, care-i înrudeşte cu tot ce a rămas mai autentic şi mai original în lume, în cîntarea vocală polifonică, laică şi numai, din Tuva, Altay, Albania, Sicilia şi chiar Tibet.   

 

Fotografie:  © 2013 Songs for a museum. All Rights Reserved. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article