Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

24 janvier 2014 5 24 /01 /janvier /2014 10:36

Curiozitati-8288.JPG

Pe vremuri, la începutul anilor '90, sloganul acesta era la ordinea zilei. România, proaspăt scăpată de regimul Ceaşescu şi-a votat dreptul la viaţă, aducîndu-l la cîrma ţării pe Iliescu. Poporul acesta, speriat de euforia de care fusese cuprins, timorat şi bucuros în acelaşi timp de deschiderea graniţelor, luat cu valul de liberalizarea vieţii şi altele ale căror efecte le-a resimţit, s-a speriat că într-o zi nu va mai fi stăpîn în propria ţară. Manipularea masselor s-a soldat în cele din urmă în manifestări care avea ca slogan anume această frază: NU NE VINDEM ŢARA!

Ei bine, de atunci au trecut mai bine de două decenii. România a devenit o ţară "prosperă", în care consumerismul şi capitalismul de mall domină peste tot şi toate, iar ţara din care nu se vindea nimic, cîndva, demult nu mai are ce vinde...

Panoul lui Cohn&Jansen este, se spune, o invitaţie la shopping. Căci, doar shoppingul umblă cu momeli, şmecherii, promisiuni, isterii de moment, bag de seamă că şi acest panou, în chip ironic ne oferă o ţară cu o reducere la jumătate din preţul ei! O, chiar aşa? Generos şi tentant!

DAR, ce te face cînd nu mai ai ce vinde, cînd ceea ce ţineai cu dinţii altădată, ai dat pe gratis în dreapta şi în stînga?

 

Fotografii: ©: vladimir bulat,  22 ianuarie, 2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
23 janvier 2014 4 23 /01 /janvier /2014 07:48

Desigur, că a trăi frumos înseamnă să poţi ajuta pe alţii, din preajma ta, şi de mai departe!

Am primit ieri un apel pe acest blog, de a difuza cît mai multor oameni ştirea că tînărul Nicu Pavil -  este într-o grea şi cumplită suferinţă! Din fericire, se mai pot face destule lucruri şi acţiuni reale, care să-l salveze, să-i redea viaţa de mai înainte.

"Am fost diagnosticat cu Neurinom acustico-vestibular stâng. I se mai spune şi SCHWANNOM. Atunci totul parca a cazut peste mine. Viaţa mea şi-a schimbat traiectoria" - scrie pe blogul său Nicu

Concret, se poate face o intervenţie chirurgicală la Hanovra, în Germania, iar aceasta costă 45.000 de euro. O parte din această sumă a fost deja colectată, tot cu ajutorul jertfelor venite de la oameni. Pentru restul, pînă la rotunjirea sumei, rămîn deschise aceste conturi şi telefoane pentru contact:

Conturile sunt deschise pe numele Pavil Vasile Nicolae:

BCR : RON : RO09RNCB0312126445850001

EURO: RO79RNCB0312126445850002.

Numerele de contact sunt: 0751563609 mama (Rodica);

                                      0755837153 tata (Nicu);

                                      0754427151.

Orice ajutor este cu putinţă şi e binevenit. Căci oricare bine veţi face semenilor, acesta nu va fi niciodată trecut cu vederea în faţa lui Dumnezeu. ACESTA să-i dăruiască lui Nicu zile multe, senine şi cu bucurie, pînă la adînci bătrîneţi, spre folosul frumos al său şi al semenilor. Şi ziarul Patriarhiei Române a scris zilele trecute întru ajutorarea acestui tînăr.

O difuzare cît mai largă a acestui mesaj ar fi FOATE binevenită!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
22 janvier 2014 3 22 /01 /janvier /2014 06:07

Articolul publicat acum două săptămîni a suscitat un real și larg interes! M-am decis să continui cu etalarea unor unghiuri de vedere și perspective diferite asupra lucrurilor, care scapă pietonului aflat în goana zilnică prin urbea Bucureștiului. Mi-am ridicat ochii, de data asta, spre fauna fațadelor. Pare un oximoron, căci fațada e prin definiție ceva inert, lipsit de dinamism, departe de agilitatea animalieră, în timp ce lumea acestora din urmă - e opusul a tot ce am afirmat despre cortina edificiilor pe lîngă care trecem, și doar arareori le observăm. Ceea ce vom vedea este o punere împreună, o suprapunere a contrariilor.

antablement Calea Calarasilor, 44

O panoplie complexă, care conține - pe principiul simetriei - personaje alegorice antromorfe, grifoni înaripați, flori și ghirlande floriforme etc. 

DSCN4375.JPG

Acești pelicani străjuiesc de la mare înălțime imobilul aflat pe una din cele mai aglomerate artere din preajma Pieței Unirii. Sunt cîteva perechi care despart șirul de ferestre de la catul superior.

DSCN4549.JPG

Păunii cu pricina înadrează un cartuș peste care este pus un mic vas, din care păsările stau să se adape. Nu insist asupra interpretării acestui motiv, dar înclin să cred că inițialele înscrise în interiorul cartușului: A și T suprapuse - au o legătură semantică cu motivul avimorf.

DSCN4837.JPG

O feronerie care face oficiile protectoare și decorative ale unui balcon e cu atît mai atractivă și mai năstrușnică cu cît înfățișează profilul unui monstru cu limba scoasă de-un cot! Valoarea estetică a acesteia copleșește dimensiunea ei utilitară, devenind poate strict apotropaică.

Berbec_Ivo-Andric.jpg

Pe strada pe care a stat marele scriitor sîrb, Ivo Andrić, cînd a fost ambasador al țării sale la București, am zărit acest cap de berbec mitic, pe care nu-l poți observa decît dacă-ți salți puternic pe spate capul, privind întracolo... 

DSCN4128.JPG

Poate fi vorba despre un blazon de familie?

DSCN4126.JPG

Această mască de leu nu are doar funcție decorativă sau magică, ci prin gura lui deschisă se scurge apa dintr-un balcon. E ca o pîlnie necesară. Orificiul acesta bucal este de fapt o ”poartă” între privat (spațiul terasei/balconului) și public (strada de sub acest balcon). 

Curiozitati-7626.JPG

Poate fi vorba despre Răpirea Europei de către Zeus ? Dar atunci lucrurile devin mai complicate. Prefer să le arăt - spre a fi doar privite, fără a fi prea mult interpretate. Uneori, trebuie să ne propunem o ostilitate față de excesul de hermeneutică, care ne poate împiedica să vedem. 

Curiozitati-7627.JPG

Aphrodita și Eros, sau  Almatheia și Zeus - cu Cornul Abundenței în planul secund? Oricare dintre aceste identificări ar fi adevărată, ea trebuie pusă în relație cu imaginea de mai sus, căci ele sunt imagini-pandant, stau afișate pe același plan al imobilului din Calea Călărașilor nr. 44.  

Pe vremuri lumea trăia cu adevărat frumos! Nouă nu ne rămîne decît să constatăm și să consemnăm asta. Să avem ochii larg deschiși...

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2011 - 2014.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 janvier 2014 5 17 /01 /janvier /2014 15:32

ACEST vers a lui Omar Khayam s-ar potrivi de minune, cred, pentru a defini gestul de vandalism la care i-a fost supus recent monumentul din Bucureşti (şoseaua Kiseleff, pe locul pe care era cîndva statuia ostaşului sovietic)! Genunea, prăpastia şi golul din sufletele oamenilor se poate manifesta şi aşa, prin pîngăriri, vandalizări, jigniri şi alte inadecvări ale spiritului suburban. O, da, mi se va spune, grafitti este deja o cultură demult fumată, analizată, investigată în fel şi chip! Tocmai de accea, o atitudine din acestea nu-şi prea mai găseşte locul în preajma noastră, îndreptată împotriva unui monument, care cinsteşte memoria unei dintre cele mai luminate minţi pe care le-a dăruit omenirea posterităţii...

Curiozitati-8247.jpg

Am încercat să cetesc ce scrie pe această plăcuţă de marmoră albă. Şi nu a prea fost cu putinţă din prima. Apoi, m-am concentrat, şi am reuşit: "În numele lui Dumnezeu / Hakim Omar Khayyam /1048-1123 Nishabour Iran / Poet, filosof, astronom şi matematician iranian / unul dintre marii înţelepţi care au adus / glorie ştiinţifică Iranului, / a scris opere preţioase în domeniul muzicii,/ algebrei şi matematicii, filosofiei,/ literaturii şi astronomiei / Ambasada R.I.Iran / septembrie 2001". Ei bine, acest text m-a lăsat visător, dincolo de conţinutul bogat de informaţii, care arată universalismul oamenilor medievali. Înaintea renascentiştilor Europei, oamenii Orientului îmbrăţişau vaste cunoştinţe încă din Antichitate, şi le stăpîneau temeinic, într-un chip unic, imposibil astăzi de imaginat, cu atît mai puţin - de egalat! Oamenii de azi nu au timp. Se grăbesc, se cred stresaţi, avînd minţile împrăştiate, inconsistente, tulburate de nevoi şi griji false...M-a lăsat visător, de cum începe acest panegiric informativ: "În numele lui Dumnezeu"! Cine dintre creştinii de azi, dezvelind vreun monument pune acest incipit - absolut necesar şi benefic oricărui început bun? Sau cîţi folosesc această formulă, cînd purced la orice faptă? Căci Dumnezeu e peste toate şi toţi. 

 Curiozitati-8249.jpg

Asta e în contrapondere ce poate aduce în "discuţie" contemporanul nostru, "artistul" ratat, scriindu-şi, poate numele de familie sau un banal prenume? Şi asta e tot!  

"Te-nfiori, când te-apleci genunea lumii s-o măsori!". Nu prea mai e mare lucru de măsurat, ilustre Omar, se vede bine!

 

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Vandalism
commenter cet article
16 janvier 2014 4 16 /01 /janvier /2014 02:06

Ilie si Profetii din Baal, 1678

Proorocul Ilie şi preoţii lui Baal - icoană rusească semnată de zugravul Semion Holmogoreţ, 1678, colecţia Muzeului din Iaroslavl.

Părintele Pavel Adelgeim a fost asasinat cu un cuţit în inimă, în propria sa casă, la Pskov, în ziua de 5 august 2013. Am avut deja prilejul fericit de a scrie succint despre acest mărturistor al lui Hristos, pătimitor din zilele noastre. Cu două zile înainte de acest moment, cînd s-a cinstit ziua Proorocului Ilie, părintele a publicat pe blogul său această predică. Propun o tălmăcire liberă a acestui minunat cuvînt, care pentru Edelgeim a fost cel mai de pe urmă:

 

"Pe pămînt locuiesc foarte mulţi oameni. Atît de mulţi, încît nici nu ne putem imagina pe toţi aceştia simultan. Fiecare dintre ei este creat după asemănarea lui Dumnezeu, şi este chemat ca acest chip să-l păstreze neîntinat întreaga sa existenţă pămîntească, spre a-l duce în împărăţia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, toţi aceşti oameni înţeleg diferit sensul şi fericirea acestei vieţi. Unii văd fericirea în bunăstare, îndestulare şi linişte:

Nu au nevoie de Dumnezeu,

Să fie-a banului ecou,

Mintea clară să le fie

Burta, plină de piftie

Iar în picioare - cizme... 

Alţii, dimpotrivă, caută impresii, aventuri, romantism:

Neliniştitul caută furtuni,

De parcă-acolo liniştea-l aşteaptă.

Atît o cale cît şi cealaltă îl pot conduce pe om la viaţa cea bună, dar la fel de bine îl pot însoţi spre o fundătură duhovnicească şi existenţială, spre dezamăgiri, deoarece pe aceste drumuri omul este singur, dacă-şi proiectează aceste trasee de capul său. Pot fi greşite. Sunt puţini oameni care s-au realizat ca persoane. Aceştia din urmă şi-au întruchipat viaţa după planul lui Dumnezeu. Aceşti oameni nu au căutat nici bunăstare, nici furtuni. Au jinduit după voia lui Dumnezeu, ca să trăiască astfel. Conţinutul vieţii duhovniceşti este să înţelegi sensul voinţei LUI. În toate religiile este aşa, de la cele mai primitive, în care noţiunea de Dumnezeu este nedemnă de un Dumnezeu viu, pînă la cele mai înalte. În Dumnezeu fiecare dintre religii îşi are începutul suprem, spre care tinde orice om, care ţinteşte să trăiescă conform voinţei LUI. Cine s-a împlinit ca om, înseamnă că dintru început a păstrat înăuntrul său planul lui Dumnezeu. E vorba despre sfinţi. Cinstim pe unul dintre aceştia astăzi. Azi sărbătorim urcarea la cer în carul de foc a proorocului Ilie. 

 Proorocul Ilie a trăit pe vremea regelui păgîn Ahab. În acele timpuri credincioşii de osebeau de păgîni: cinsteau pe Dumnezeu cel adevărat. Cei din jurul lor se închinau capiştilor de idoli, erau idolatri. Poporul iudeu era chemat să păstreze Revelaţia Dumnezeiască, şi cuviincioasa cinstire a LUI. Proorocul Ilie a venit la regele Ahab, şi l-a prevenit că pentru necredinţă se vor închide cerurile, trei ani şi şase luni nu va ploua, dacă nu-şi vor întoarce faţa către Dumnezeu. A urmat seceta şi foamea. Ahab îl căuta să-l pesecute pe Ilie, iar acesta trăia într-o peşteră, hrănit fiind de un corb. Dumnezeu l-a trimis în Sarepta Sidonului, unde l-a găzduit o văduvă, care locuia cu fiul său. Ilie a rugat-o să-i coacă o azimă. Văduva a spus: "Viu este Domnul, Dumnezeul tău, că nu am nici o azimă, ci doar o mînă de făină într'un vas şi puţin untdelemn într'un urcior; iată, adun cîteva vreascuri şi mă duc să o gătesc pentru mine şi pentru copiii mei şi vom mînca şi vom muri". Dar Ilie a zis: "Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina pînă în ziua cînd Domnul va da ploaie pe pămînt". Aşa s-a şi întîmplat. Văduva l-a hrănit pe prooroc, oferindu-i toată mîncarea lor. Dimineaţa şi făină era în cămară, şi ulei în ulcior. Erau atît cît avea văduva şi înainte. În fiecare zi, cînd a bîntuit foamea, văduva găsea cele trebuincioase pentru turte. Dar cînd foamea a luat sfîrşit, fiul văduvei s-a îmbolnăvit, şi a murit. Atunci ea s-a revoltat: "Ce-ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? ai venit la mine sa-mi pomenesti pacatele si sa-mi omori fiul?". Ilie a întrat în camera în care zăcea mortul, i-a insuflat pe buze duhul său, şi băiatul s-a trezit din moarte. În cele din urmă, Ilie a mers în oraş, zicînd: "L-aţi părăsit pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi aţi mers după Baal. Voi să strigaţi numele dumnezeilor voştri, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu; ei bine, Dumnezeul care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu". Toată ziua preoţii lui Baal au chemat focul asupra lemnelor de sub jertfe, dar acesta nu a apărut. Atunci Ilie a poruncit: "Aduceti-mi patru vedre de apa si varsati-le peste jertfa si peste lemne!"  S-a rugat lui Dumnezeu. A chemat pe Dumnezeu. Atunci foc a cazut din cer de la Domnul si a mistuit jertfa si lemnele si apa care era in sant; focul a lins pietrele si lutul". Şi s-a întors inima israilenilor către Dumnezeu cel adevărat. Şi cînd a venit vremea ridicării la ceruri a proorocului, aceasta s-a petrecut de faţă cu ucenicul său, Elisei, un car de foc l-a ridicat viu pe Ilie în înalturi. Într-un vîrtej de foc s-a înfăţişat Ilie în faţa Tronului Dumnezeiesc.  

Ce semnificaţie au pentru noi sfinţii? Prin sfinţii Săi s-a arătat Pronia Cerească. Chipul lui Dumnezeu în ei, ni se arată nouă. Sunt chezăşia şi speranţa, că printre grijile noastre cotidiene şi nimicnicia vieţii se deschide fiecăruia posibilitatea de a se împlini după voinţa lui Dumnezeu. Astăzi cinstim pe proorocul Ilie, şi ne rugăm de a fi ajutaţi de Dumnezeu, pe căile de El ştiute, să putem duce în noi chipul LUI prin pămînteasca viaţă, şi să ne păzim comoara acesta pentru veşnicie."       

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
13 janvier 2014 1 13 /01 /janvier /2014 07:39

Tînărul regizor ucrainean-bucovinean Dmytro Sukholilyțki-Sobciuk (Дмитро Сухолиткий-Собчук) este autorul unui documentar care deja a făcut ceva zarvă în țara natală, și astăzi, 13 ianuarie va rula la Muzeul Național al Țăranului Român. Filmul se numește Malanca din Crasna, și relatează despre supraviețuirea, chiar și în condițiile unei societăți represive, cum a fost regimul sovietic, a unui ritual magic, ancestral se pare, pe care etnografii îl numesc malanca -  întru-un sat populat compact de români, Crasna (Crasnoilsk), din Ucraina, ținutul Storojineț. 

Ritualul străvechi are loc în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, cînd ortodocșii răsăriteni cinstesc sărbătoarea Sfîntului Vasile, punct culminant al ciclului de sărbători dintre Nașterea Domnului și Epifania Mîntuitorului.

Krasna_Malanka_01.jpg 

Românii din acest areal, aflat aproape de granița României, au conservat Malanca, acest ciudat ”sandvici” ritualic, care conține elemente de teatru, dans, gesturi magice și buchet de măști, care arată legătura inconturnabilă dintre natură și om, dintre forțele cele dintîi și supușenia negociată a acelui din urmă.  Regizorul Dmytro Sukholilyțki-Sobciuk a declarat că a lucrat asupra acestui documentar timp de 4 ani, și dorește prin eforturi susținute de promovare să atragă publicului ucrainean asupra existenței unui extraordinat fenomen, al unui popor pe care autoritățile de azi și de altădată îl ignoră, dacă nu de-a dreptul îl persecută! O spun în deplină cunoștință. Căci, fiind vara trecută la Cernăuți, mi-am dat seama și am vorbit cu românii de acolo - că statutul lor acolo este șubred și discriminat. A fi român în Bucovina ucraineană nu e o sarcină prea dulce...

E cu atît mai încîntător că un ucrainean get-beget s-a aplecat unui subiect atît de delicat, și îl abordează pe larg în acest film, care va putea fi văzut și la București. Acesta a rulat deja în regiunea Cernăuți, la Lvov și Kiev. Probabil, va avea un destin festivalier bogat, cu o vizibilitate cît mai largă.

Curiozitati-8246.JPG 

Îmi place enorm sloganul filmului: ”Nici noi sî nu murim

                                                                             Cî la lumi trebuim

Mă gîndesc că un astfel de document cinematografic ar trebui chiar achiziționat de către Muzeul Național al Țăranului Român, spre a putea fi vizionat în regim permanent în expoziția de bază a muzeului. Poate că nu e chiar cu neputință acest lucru? Dar e important să-l vedem mai întîi, într-un număr cît mai mare. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
10 janvier 2014 5 10 /01 /janvier /2014 13:55

Cînd mergi pe străzile Bucureştiului, nu doar pentru a le traversa rapid şi grăbit, în drum spre casă, serviciu sau cumpărături, observi multe lucruri deosebite, inedite, originale. Dar e nevoie de un ochi atent (ceea ce pentru ochiul de veghe e clar de la sine!), atenţie la detalii şi, desigur de o anumită pregătire urbană, dublată de un discernămînt augmentat cu ceva boabe de erudiţie.

Curiozitati-8077.jpg

De pildă, în spatele acestei porţi, din zona Halei Traian, se află (sau nu mai e?) un atelier care execută articole de tinichigerie şi cutii poştale. Acolo era pe vremuri un cartier metisat din punct de vedere etnic, dar în orice caz locuia o lume aşezată, burgheză, înnoibilată cu ştaiful modernităţii. Şi care scria scrisori! Ei bine, în acel loc se confecţionau cutii poştale, o plăcuţă mai veche ne şi anunţă ce gen de lucrări se efectuau, la comandă:

Cutii poştale: individuale

                    în panouri

                    afişiere

Tinichigerie: hote absorbante - cuptor sobe - uşi cuptor - uşi pt. coş - tubulatură ghenă

Presaj la rece - Strungărie Drukband. 

Cert este că astfel de activităţi ţin deja de domeniul trecutului, de alte vremi, de traiul la curte, de încălzit la sobe cu lemne sau cărbuni etc. Nu asta am vrut să evoc însă, ci faptul că o anumită parte a frumuseţii vieţii la oraş s-a dus, ireversibil. Indubitabil, nu e loc de regrete, nostalgii, oftaturi - timpul se schimbă, vitezele cresc, oamenii capătă alte gusturi, deprinderi, adoptă alt confort, educă alte principii de viaţă. Se schimbă culorile, formele, configuraţiile, pretenţiile oamenilor. Dar aproape că nu se mai scriu scrisori, ilustrate, şi prin urmare nu mai e nevoie de cutii poştale. Tinichigerii devin o relicvă a acelor vremuri! Dacă nu au dispărut, sunt priviţi ca nişte meşteri perimaţi. Meşterul însuşi, de orice natură ar fi, e pe cale de dispariţie. Consumerismul de azi nu se împacă prea bine cu cei ce ştiu să repare şi să reîmprospăteze lucrurile vechi.

Curiozitati-8040.jpg

Cîndva, la tinichigii se apela şi cînd aveai nevoie de jaluzele la ferestre, care ferestre erau şi ele din lemn, şi mai aveau forme variate, iar sub unele pervazuri se făceau şi scurgeri. Una de o factură cu totul aparte am descoperit-o ziele trecute, în acelaşi cartier, dintre Hala Traian şi Templul Coral. Mai exact, pe strada Pictor Romano (de fapt, corect este să se scrie Alexandru Romano). Este în formă de cîine-grifon(?),din gura căruia apa se scurgea în stradă, cînd gospodina casei turna prea multă apă la flori, sau cînd norii din Cîmpia Română se abăteau vijelios asupra oraşului. Sau atunci cînd era nevoie să speli acel pervaz. Cert este că un astfel de detaliu este absolut fantastic, neaşteptat, şi e clar că a fost cineva care l-a gîndit, cineva care l-a proiectat, şi în cele din urmă, cineva care l-a executat, cu grijă, fineţe şi pricepere. Cei de azi nu-şi dai nici minima străduinţă ca să-l cureţe de gunoaie, ca apă se se mai scurgă măcar ca odinioară! Cum arătau oamenii, cărora astfel de detalii le făceau plăcere? Cum sunt chipurile celor care-şi scriau scrisori, cărţi poştale, poeme pe spatele fotografiilor, cu slove meşteşugite şi caligrafie elegantă?

gura-de-scurgere_grifon-copie-1.jpg

Pe vremuri lumea parcă trăia mai frumos! Chiar dacă nu toţi.

Viaţa la oraş nu mai e ce a fost. Este mai mult decît o axiomă.

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 janvier 2014 2 07 /01 /janvier /2014 12:50

Curiozitati 7084

Troaca aceasta pentru vite sau cai am fotografiat-o la complexul muzeal Goleşti, din coasta Piteştiului. Găsesc că este un exemplu superior de sculptură! Şi mai presus de orice, este (sau bine spus, a fost) un artefact funcţional!. Ţăranii l-au cioplit dintr-un singur bloc de piatră - pentru nevoile animalelor, pe care le înmulţeau, le creşteau, şi aduceau la maturitate pentru hrana de zi de zi, plus de asta animalele îi ajutau la muncile cîmpului, la tracţiune, folosindu-le inclusiv excrementele ca îngrăşămînt de o valoare inegalabilă, iar pielea - pentru nevoile casei şi ca materie primă pentru vestimentaţie, încălţăminte  etc. Mi-am amintit de acest obiect tradiţional în ziua cînd am zărit pe unul din zidule centrale ale Bucureştiului acest stencil...

Curiozitati-7738.jpg

Mi-am zis, uite pînă unde a ajuns, rostogolindu-se, omenirea! Pînă mai ieri, de fapt, odinioară, cu decenii multe în urmă, animalul era salvarea omului, acum este declasat pînă la statutul de "crimă". De fapt, carnea lui. Adică cum? Animalul de casă, care din preistorie, din vremuri mitice era alături de om, la muncă, la cîmp, şi  o sursă esenţială de hrană, în epoca globală şi-a schimbat statutul, şi încă de o manieră radicală; iar oamenii care mănîncă carne sunt consideraţi de pretinşii "eco-logişti", drept ucigaşi, criminali, susţinători ai abatoarelor...O ciocnire iremediabilă de civilizaţii, gusturi, păreri. Cum s-a ajuns aici? Sunt convins că existe în lume mai multe catedre în universităţi şi instituţii care se ocupă meticulos de chestiune. La fel de numeroase sunt şi ONG-urile care profeţesc sfîrşitul lumii doar pentru mîncătorii de carne, şi Raiul - pentru consumatorii de nutreţuri, seminţe goji şi apă pură, distilată. În esenţă, cred, toată problematica se reduce la două imense (şi cu adevărat grave!) probleme, care sunt cît se poate de simple în felul lor de a fi formulate: supraaglomerarea a atras după sine diminuarea catastrofală a resurselor naturale, bazate pe circuitul firesc al cererii şi ofertei. Aşa stînd lucrurile, a intrat triumfal în scenă chimia alimentară, care era cu cîteva decenii în urmă doar în postura de cenuşăreasă, se ocupa preponderent de conservarea materiilor prime oferite de natură, nu era în măsură să decidă să fie mai mult decît atît. Astăzi, anume chimia alimentară devenită adevărată alchimie nutriţionistă hrăneşte planeta noastră intoxicată, poluată, supraaglomerată şi înnebunită de atîta bio-eco-row-naturist-diversitate...Paradoxul este anume acesta, cu cît se vorbeşte pe la toate colţurile de hrană ecologică şi curată biologic, cu atît aceasta este mai rară, mai greu de găsit, şi se procură la preţuri exorbitante. Dar nu peste tot în lume e aceeaşi situaţie. Anume în lumea civilizată, îndestulată, liberală şi libertină aceasta a atins apogeul! Este la pragul de sus al marasmului cotidian în materie de alimentaţie. Axioma este aceasta: cu cît mai multe hipermarketuri, cu atît mai puţină hrană adevărată, aceasta din urmă fiind înlocuită prin polimeri, substituienţi, adjuvanţi, similiarităţi cromatice, morfologice şi de gust.

Curiozitati-6924.jpg

Oricărui market, megamarket, hipermarket şi cash & carry (ce barbarii verbale, imune la orice delicii gastronomice plăcute omului!) oricînd prefer un restaurant care se numeşte astfel: La Porcu' răsfăţat, care porc, desigur, e îngrăşat cu grăunţe, sfeclă, corji de cartofi, şi poate chiar pîine...Dar ce te faci, dacă carnea pentru astfel de localuri, cu nume ispititoare, este achiziţionată tot din halele comerciale numite mai sus? Suntem, oare, deja într-un cerc închis ermetic, din care nu poţi ieşi decît dacă părăseşti această lume a supraabundenţei artificial create? Poate doar se mănîncă prea mult, nepermis de mult? Poate că prin moderaţie şi discernămînt lumea asta mai are şanse de a nu se transforma cu totul într-un uriaş Lego?

 

Nota Bene: cuvîntul "macaronic" din titlu este o antonomază, cu sens de parodie, ceva artificial creat, o struţo-cămilă, precum şi carnea de astăzi este.  

 

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
3 janvier 2014 5 03 /01 /janvier /2014 15:49

UN regizor de cinema de talia lui Dinu COCEA nu putea avea loc în România comunistă tîrzie, dar nici în cea post-comunistă, cîtă vreme un fost coleg de-al său, Sergiu NICOLAESCU, domina aproape întreg eșichierul, și devenise ”cineastul Nr. 1” al țării! Nici neliniştitul Lucian PINTILIE nu a mai putut rămîne în țară, fiind nevoit să emigreze cu un deceniu înaintea lui COCEA, stabilindu-se la Paris.

Dinu COCEA a făcut filme de lung-metraj între 1966 și 1981, iar în 1985 și-a ales domiciliul tot la Paris. După 1990 a tot venit în țara natală, de care l-a legat atît un trecut cinematografic impresionant, cît și o legătură de rudenie de mare amploare. Venea în ultimii ani să-și recupeze casa din strada Căderea Bastiliei nr. 19, în care se instalase imediat după fuga din România, un securist hrăpăreț.

L-am cunoscut exact în acea perioadă tulbure pentru domnia sa, în 2006-2007, cînd mi-a vorbit cu tristețe despre faptul că nu reușea să convingă pe nimeni, în România, să-i dea fondurile necesare să turneze filmul ”Patimile după Ștefan”, despre relațiile diplomatice și militare ale lui Ștefan cel Mare și Sfînt cu Papa Sixt (Sixtus) al IV-lea, cel care a edificat, printre altele Capela Sixtină și Musei Capitolini. A fost un papă contestat în epoca, dar și după aceea, chiar și de Machiavelli. Urcat pe tronul papal  în anul 1471, mai devreme de momentul în care Ștefan cel Mare și Sfînt devenea temutul domnitor al Țării Moldovei, Sixt al IV-lea s-a erijat în curînd drept un adept al nepotismului și al manipulărilor prin putere. Dinu COCEA privea relația lui Ștefan cel Mare și Sfînt cu acest Papă al Romei drept o proiecție a ”unui N.A.T.O. în sec. 14” [ în realitate, era al XV-lea veac -  nota mea], voind să înfățișeze cinematografic o ”dramă istorică”, după un roman al fratelui său, Radu Cocea.

Curiozitati-7932.JPG

Iată ce scria Dinu COCEA într-o carte poștală, adresată mie, cu mai bine de cinci ani în urmă:

”Paris, 18.12.(20)08. Stimate Domnule Vladimir. Vă mulțumesc pentru frumoasele urări. Regret că nu ne-am văzut la București, în 2008. N-am avut adresa dumneavoastră, dar în Mai 2009 voi fi acolo în speranța că noul ministru Paleologu să acorde finanțarea filmului ce voi să-l fac: ”Patimile după Ștefan” - o dramă referitoare la relațiile diplomatice ale lui Ștefan cel Mare și Papa Six(t) al IV-lea (un N.A.T.O. în sec. 14). Cel mai important lucru e să ne păstrăm optimismul în speranța că Dumnezeu îi va da românului ”Mintea cea de pe urmă”. Vă doresc multă sănătate și fericire pe toate planurile! La mulți ani! Și o iarnă cu căldură mai ieftină. Dinu Cocea.”

Nu a reușit să facă acest proiect cinematografic, căci acum cîteva zile a sosit vestea încetării sale din viață, la Paris. În ultimii 3 ani nu mi-a mai scris, știindu-l bolnav, suferind și dezmăgit. În 22 septembrie a împlinit 84 de ani. În ultima sa ilustrată pe care mi-a expediat-o, în februarie 2010 scria:

Paris--Obeliscul--2010.jpg

 ”Dragă Domnule Bulat. Cu întîrziere determinată de sănătate, spitalizare, dar și cu multiple deplasări pe alte meleaguri ale lumii vă doresc ca noul an să vă aducă numai bucurii. Sănătate și prosperitate, și să privim viitorul cu optimism și speranța că ne vom putea mîndri cu România! La vară cînd voi veni la București, sper să ne vedem.Dar până atunci vă rog să-mi trimiteți numărul dvs. de telefon - de acasă, și eu vă voi suna. Astfel vom putea comunica mai des. Cu toată afecțiunea mea. Dinu Cocea.”

verso-carte-de-vizita.jpg

Desigur, i l-am comunicat de nenumărate ori, dar nu m-a sunat, pur și simplu n-a apucat să o facă! Ne-am scris doar scrisori.

Sper de acum încolo la o revedere în Cerurile veșniciei!

Dar pînă atunci - Dumnezeu să-l odihnească în pacea și paza SA, pe acest regizor unic, cu adevărat recunoscut internațional, căci doar el beneficiază de o stea în panteonul de la Hollywood, primind în anul 2000 premiul pentru întreaga sa operă cinematografică.

”Patimile după Ștefan” au devenit - horribile dictu! - cronica pătimirilor sale din ultimii ani de viață, consumate între București și Paris. Sper că familia sa o va face publică, și ni se va face rușine de faptul că mediocritatea, prostia și ignoranța au contat mai mult, care și-a arătat plenar eflorescența, în detrimentul valorilor, a creatorilor care au iubit cu adevărat România, arta și oamenii săi... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
1 janvier 2014 3 01 /01 /janvier /2014 03:33

La-Multi-ani--1982.jpg

Astfel arăta una dintre cărțile poștale (erau numeroase) care se vindeau la chioșurile de ziare, la librării, pentru sărbătoarea anului noi -  în U.R.S.S. Aceasta e datată de fabrica ”Goznak”: 01.09.1981. Involuntar, s-a scos exact în ziua în care debutează anul nou creștin, care se înnoiește mereu la 1 septembrie!

Cu acest mic siderurgist în față, plin de avînt și zîmbet, radios și bine-dispus - nu putea să-ți meargă prost cînd pășeai în noul an, cred! Făcea parte din valorile sociale ale acelei lumi. Era mai presus de orice un semn, o emblemă, o mărturie a respectului, un gest al neuitării...pe care și le trimiteau oamenii prin intermediul poștei. Putea fi și un gest ironic!

Dar, iată, ajunși la anul 2013, deci la mai bine de trei decenii de la astfel de embleme, mă întreb ce-și oferă omenirea în acest moment de cumpănă aflată între ani? Care este modul de relaționare, cum marchează azi oamenii sărbătorile care premerg și urmează momentului de 1 ianuarie calendaristic? Ce va rămîne din însemnele sau gesturile pe care aceștia și le oferă, dăruiesc, gîndesc, mimează...

Niște simple mănunchiuri de carton, chiar ideologizate și cu încărcături de sens străine, poate golite, reprezentau - se spunea pe-atunci, - niște ”piedici în calea uitării”, niște suporturi pentru cuvinte, gînduri, urări, poate desene. ERAU, vreau să cred, gesturi frumoase. Oamenii își scriau cuvinte reale, cu caligrafii îngrijite, simțite, cu stiloul, cu pixul, cu creionul, cu orice ustensilă care lăsa urme ale manualității, ale gîndirii proprii, iar cine nu putea să scrie, ruga pe cel care știa, dar nu lăsa niciodată ca sărbătorile să treacă fără acest ritual al darului expediat prin poștă! Cartea poștală avea timbre, ștampile, abțibilduri, însemne și înscrisuri ale autorității poștale etc. Toate acestea umpleau de sens și semnificație gestul expeditorului, bucurîndu-l pe destinatar, fără tăgadă. 

Acestea toate par iremediabil neglijate acum, trecute cu vederea, ignorate. Lumea noastră aproape că nu mai scrie scrisori, cărți poștale, ilustrate, nu-și mai urează prin cuvinte ortografiate la masa de scris, ci de pe diverse device-uri, unele mai performante decît altele, dar tot atît de impersonale, seci și reci, precum sunt și acele dispozitive sau unelte de care se folosește majoritatea covîrșitoare. Despre lexicul urărilor de azi nici nu mai are rost să fac vorbire! E mai lesne așa?

Mă gîndesc cîte lucruri dispar anual, lunar și chiar zilnic, de care lumea contemporană nu mai pare să aibă nevoie, îngustînd tot mai mult calea către originile civilizației și culturii mundane. Acestea din urmă devin relicve, piese de muzeu, banale artefacte sau pur și simplu reziduuri, detritusuri pe care ritmul & consumerismul abundent al lumii contemporane nu prea le mai solicită...

Lumea nu-și mai scrie ilustrate nici cărți poștale, asta-i ideea de bază!

Astfel, a dispărut cererea pentru ele, nu-și mai bat capul cu acestea ilustratorii, graficienii, machetatorii, tipografii, zețarii, aceștia din urmă erau numiți, într-un Molitvelnic editat la Iași, la anul 1764 - ”așezătorii slovelor”. Toate acestea și aceștia nu trebuie să devină doar întruchiparea unor cuvinte...nu trebuie să dispară meserii, talente, tipografii.

Ne vom îngriji și de astfel de lucruri în noul an! Mai scrieți cărți poștale, oameni buni!          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article