Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

13 janvier 2014 1 13 /01 /janvier /2014 07:39

Tînărul regizor ucrainean-bucovinean Dmytro Sukholilyțki-Sobciuk (Дмитро Сухолиткий-Собчук) este autorul unui documentar care deja a făcut ceva zarvă în țara natală, și astăzi, 13 ianuarie va rula la Muzeul Național al Țăranului Român. Filmul se numește Malanca din Crasna, și relatează despre supraviețuirea, chiar și în condițiile unei societăți represive, cum a fost regimul sovietic, a unui ritual magic, ancestral se pare, pe care etnografii îl numesc malanca -  întru-un sat populat compact de români, Crasna (Crasnoilsk), din Ucraina, ținutul Storojineț. 

Ritualul străvechi are loc în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, cînd ortodocșii răsăriteni cinstesc sărbătoarea Sfîntului Vasile, punct culminant al ciclului de sărbători dintre Nașterea Domnului și Epifania Mîntuitorului.

Krasna_Malanka_01.jpg 

Românii din acest areal, aflat aproape de granița României, au conservat Malanca, acest ciudat ”sandvici” ritualic, care conține elemente de teatru, dans, gesturi magice și buchet de măști, care arată legătura inconturnabilă dintre natură și om, dintre forțele cele dintîi și supușenia negociată a acelui din urmă.  Regizorul Dmytro Sukholilyțki-Sobciuk a declarat că a lucrat asupra acestui documentar timp de 4 ani, și dorește prin eforturi susținute de promovare să atragă publicului ucrainean asupra existenței unui extraordinat fenomen, al unui popor pe care autoritățile de azi și de altădată îl ignoră, dacă nu de-a dreptul îl persecută! O spun în deplină cunoștință. Căci, fiind vara trecută la Cernăuți, mi-am dat seama și am vorbit cu românii de acolo - că statutul lor acolo este șubred și discriminat. A fi român în Bucovina ucraineană nu e o sarcină prea dulce...

E cu atît mai încîntător că un ucrainean get-beget s-a aplecat unui subiect atît de delicat, și îl abordează pe larg în acest film, care va putea fi văzut și la București. Acesta a rulat deja în regiunea Cernăuți, la Lvov și Kiev. Probabil, va avea un destin festivalier bogat, cu o vizibilitate cît mai largă.

Curiozitati-8246.JPG 

Îmi place enorm sloganul filmului: ”Nici noi sî nu murim

                                                                             Cî la lumi trebuim

Mă gîndesc că un astfel de document cinematografic ar trebui chiar achiziționat de către Muzeul Național al Țăranului Român, spre a putea fi vizionat în regim permanent în expoziția de bază a muzeului. Poate că nu e chiar cu neputință acest lucru? Dar e important să-l vedem mai întîi, într-un număr cît mai mare. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
10 janvier 2014 5 10 /01 /janvier /2014 13:55

Cînd mergi pe străzile Bucureştiului, nu doar pentru a le traversa rapid şi grăbit, în drum spre casă, serviciu sau cumpărături, observi multe lucruri deosebite, inedite, originale. Dar e nevoie de un ochi atent (ceea ce pentru ochiul de veghe e clar de la sine!), atenţie la detalii şi, desigur de o anumită pregătire urbană, dublată de un discernămînt augmentat cu ceva boabe de erudiţie.

Curiozitati-8077.jpg

De pildă, în spatele acestei porţi, din zona Halei Traian, se află (sau nu mai e?) un atelier care execută articole de tinichigerie şi cutii poştale. Acolo era pe vremuri un cartier metisat din punct de vedere etnic, dar în orice caz locuia o lume aşezată, burgheză, înnoibilată cu ştaiful modernităţii. Şi care scria scrisori! Ei bine, în acel loc se confecţionau cutii poştale, o plăcuţă mai veche ne şi anunţă ce gen de lucrări se efectuau, la comandă:

Cutii poştale: individuale

                    în panouri

                    afişiere

Tinichigerie: hote absorbante - cuptor sobe - uşi cuptor - uşi pt. coş - tubulatură ghenă

Presaj la rece - Strungărie Drukband. 

Cert este că astfel de activităţi ţin deja de domeniul trecutului, de alte vremi, de traiul la curte, de încălzit la sobe cu lemne sau cărbuni etc. Nu asta am vrut să evoc însă, ci faptul că o anumită parte a frumuseţii vieţii la oraş s-a dus, ireversibil. Indubitabil, nu e loc de regrete, nostalgii, oftaturi - timpul se schimbă, vitezele cresc, oamenii capătă alte gusturi, deprinderi, adoptă alt confort, educă alte principii de viaţă. Se schimbă culorile, formele, configuraţiile, pretenţiile oamenilor. Dar aproape că nu se mai scriu scrisori, ilustrate, şi prin urmare nu mai e nevoie de cutii poştale. Tinichigerii devin o relicvă a acelor vremuri! Dacă nu au dispărut, sunt priviţi ca nişte meşteri perimaţi. Meşterul însuşi, de orice natură ar fi, e pe cale de dispariţie. Consumerismul de azi nu se împacă prea bine cu cei ce ştiu să repare şi să reîmprospăteze lucrurile vechi.

Curiozitati-8040.jpg

Cîndva, la tinichigii se apela şi cînd aveai nevoie de jaluzele la ferestre, care ferestre erau şi ele din lemn, şi mai aveau forme variate, iar sub unele pervazuri se făceau şi scurgeri. Una de o factură cu totul aparte am descoperit-o ziele trecute, în acelaşi cartier, dintre Hala Traian şi Templul Coral. Mai exact, pe strada Pictor Romano (de fapt, corect este să se scrie Alexandru Romano). Este în formă de cîine-grifon(?),din gura căruia apa se scurgea în stradă, cînd gospodina casei turna prea multă apă la flori, sau cînd norii din Cîmpia Română se abăteau vijelios asupra oraşului. Sau atunci cînd era nevoie să speli acel pervaz. Cert este că un astfel de detaliu este absolut fantastic, neaşteptat, şi e clar că a fost cineva care l-a gîndit, cineva care l-a proiectat, şi în cele din urmă, cineva care l-a executat, cu grijă, fineţe şi pricepere. Cei de azi nu-şi dai nici minima străduinţă ca să-l cureţe de gunoaie, ca apă se se mai scurgă măcar ca odinioară! Cum arătau oamenii, cărora astfel de detalii le făceau plăcere? Cum sunt chipurile celor care-şi scriau scrisori, cărţi poştale, poeme pe spatele fotografiilor, cu slove meşteşugite şi caligrafie elegantă?

gura-de-scurgere_grifon-copie-1.jpg

Pe vremuri lumea parcă trăia mai frumos! Chiar dacă nu toţi.

Viaţa la oraş nu mai e ce a fost. Este mai mult decît o axiomă.

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2014.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
7 janvier 2014 2 07 /01 /janvier /2014 12:50

Curiozitati 7084

Troaca aceasta pentru vite sau cai am fotografiat-o la complexul muzeal Goleşti, din coasta Piteştiului. Găsesc că este un exemplu superior de sculptură! Şi mai presus de orice, este (sau bine spus, a fost) un artefact funcţional!. Ţăranii l-au cioplit dintr-un singur bloc de piatră - pentru nevoile animalelor, pe care le înmulţeau, le creşteau, şi aduceau la maturitate pentru hrana de zi de zi, plus de asta animalele îi ajutau la muncile cîmpului, la tracţiune, folosindu-le inclusiv excrementele ca îngrăşămînt de o valoare inegalabilă, iar pielea - pentru nevoile casei şi ca materie primă pentru vestimentaţie, încălţăminte  etc. Mi-am amintit de acest obiect tradiţional în ziua cînd am zărit pe unul din zidule centrale ale Bucureştiului acest stencil...

Curiozitati-7738.jpg

Mi-am zis, uite pînă unde a ajuns, rostogolindu-se, omenirea! Pînă mai ieri, de fapt, odinioară, cu decenii multe în urmă, animalul era salvarea omului, acum este declasat pînă la statutul de "crimă". De fapt, carnea lui. Adică cum? Animalul de casă, care din preistorie, din vremuri mitice era alături de om, la muncă, la cîmp, şi  o sursă esenţială de hrană, în epoca globală şi-a schimbat statutul, şi încă de o manieră radicală; iar oamenii care mănîncă carne sunt consideraţi de pretinşii "eco-logişti", drept ucigaşi, criminali, susţinători ai abatoarelor...O ciocnire iremediabilă de civilizaţii, gusturi, păreri. Cum s-a ajuns aici? Sunt convins că existe în lume mai multe catedre în universităţi şi instituţii care se ocupă meticulos de chestiune. La fel de numeroase sunt şi ONG-urile care profeţesc sfîrşitul lumii doar pentru mîncătorii de carne, şi Raiul - pentru consumatorii de nutreţuri, seminţe goji şi apă pură, distilată. În esenţă, cred, toată problematica se reduce la două imense (şi cu adevărat grave!) probleme, care sunt cît se poate de simple în felul lor de a fi formulate: supraaglomerarea a atras după sine diminuarea catastrofală a resurselor naturale, bazate pe circuitul firesc al cererii şi ofertei. Aşa stînd lucrurile, a intrat triumfal în scenă chimia alimentară, care era cu cîteva decenii în urmă doar în postura de cenuşăreasă, se ocupa preponderent de conservarea materiilor prime oferite de natură, nu era în măsură să decidă să fie mai mult decît atît. Astăzi, anume chimia alimentară devenită adevărată alchimie nutriţionistă hrăneşte planeta noastră intoxicată, poluată, supraaglomerată şi înnebunită de atîta bio-eco-row-naturist-diversitate...Paradoxul este anume acesta, cu cît se vorbeşte pe la toate colţurile de hrană ecologică şi curată biologic, cu atît aceasta este mai rară, mai greu de găsit, şi se procură la preţuri exorbitante. Dar nu peste tot în lume e aceeaşi situaţie. Anume în lumea civilizată, îndestulată, liberală şi libertină aceasta a atins apogeul! Este la pragul de sus al marasmului cotidian în materie de alimentaţie. Axioma este aceasta: cu cît mai multe hipermarketuri, cu atît mai puţină hrană adevărată, aceasta din urmă fiind înlocuită prin polimeri, substituienţi, adjuvanţi, similiarităţi cromatice, morfologice şi de gust.

Curiozitati-6924.jpg

Oricărui market, megamarket, hipermarket şi cash & carry (ce barbarii verbale, imune la orice delicii gastronomice plăcute omului!) oricînd prefer un restaurant care se numeşte astfel: La Porcu' răsfăţat, care porc, desigur, e îngrăşat cu grăunţe, sfeclă, corji de cartofi, şi poate chiar pîine...Dar ce te faci, dacă carnea pentru astfel de localuri, cu nume ispititoare, este achiziţionată tot din halele comerciale numite mai sus? Suntem, oare, deja într-un cerc închis ermetic, din care nu poţi ieşi decît dacă părăseşti această lume a supraabundenţei artificial create? Poate doar se mănîncă prea mult, nepermis de mult? Poate că prin moderaţie şi discernămînt lumea asta mai are şanse de a nu se transforma cu totul într-un uriaş Lego?

 

Nota Bene: cuvîntul "macaronic" din titlu este o antonomază, cu sens de parodie, ceva artificial creat, o struţo-cămilă, precum şi carnea de astăzi este.  

 

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
3 janvier 2014 5 03 /01 /janvier /2014 15:49

UN regizor de cinema de talia lui Dinu COCEA nu putea avea loc în România comunistă tîrzie, dar nici în cea post-comunistă, cîtă vreme un fost coleg de-al său, Sergiu NICOLAESCU, domina aproape întreg eșichierul, și devenise ”cineastul Nr. 1” al țării! Nici neliniştitul Lucian PINTILIE nu a mai putut rămîne în țară, fiind nevoit să emigreze cu un deceniu înaintea lui COCEA, stabilindu-se la Paris.

Dinu COCEA a făcut filme de lung-metraj între 1966 și 1981, iar în 1985 și-a ales domiciliul tot la Paris. După 1990 a tot venit în țara natală, de care l-a legat atît un trecut cinematografic impresionant, cît și o legătură de rudenie de mare amploare. Venea în ultimii ani să-și recupeze casa din strada Căderea Bastiliei nr. 19, în care se instalase imediat după fuga din România, un securist hrăpăreț.

L-am cunoscut exact în acea perioadă tulbure pentru domnia sa, în 2006-2007, cînd mi-a vorbit cu tristețe despre faptul că nu reușea să convingă pe nimeni, în România, să-i dea fondurile necesare să turneze filmul ”Patimile după Ștefan”, despre relațiile diplomatice și militare ale lui Ștefan cel Mare și Sfînt cu Papa Sixt (Sixtus) al IV-lea, cel care a edificat, printre altele Capela Sixtină și Musei Capitolini. A fost un papă contestat în epoca, dar și după aceea, chiar și de Machiavelli. Urcat pe tronul papal  în anul 1471, mai devreme de momentul în care Ștefan cel Mare și Sfînt devenea temutul domnitor al Țării Moldovei, Sixt al IV-lea s-a erijat în curînd drept un adept al nepotismului și al manipulărilor prin putere. Dinu COCEA privea relația lui Ștefan cel Mare și Sfînt cu acest Papă al Romei drept o proiecție a ”unui N.A.T.O. în sec. 14” [ în realitate, era al XV-lea veac -  nota mea], voind să înfățișeze cinematografic o ”dramă istorică”, după un roman al fratelui său, Radu Cocea.

Curiozitati-7932.JPG

Iată ce scria Dinu COCEA într-o carte poștală, adresată mie, cu mai bine de cinci ani în urmă:

”Paris, 18.12.(20)08. Stimate Domnule Vladimir. Vă mulțumesc pentru frumoasele urări. Regret că nu ne-am văzut la București, în 2008. N-am avut adresa dumneavoastră, dar în Mai 2009 voi fi acolo în speranța că noul ministru Paleologu să acorde finanțarea filmului ce voi să-l fac: ”Patimile după Ștefan” - o dramă referitoare la relațiile diplomatice ale lui Ștefan cel Mare și Papa Six(t) al IV-lea (un N.A.T.O. în sec. 14). Cel mai important lucru e să ne păstrăm optimismul în speranța că Dumnezeu îi va da românului ”Mintea cea de pe urmă”. Vă doresc multă sănătate și fericire pe toate planurile! La mulți ani! Și o iarnă cu căldură mai ieftină. Dinu Cocea.”

Nu a reușit să facă acest proiect cinematografic, căci acum cîteva zile a sosit vestea încetării sale din viață, la Paris. În ultimii 3 ani nu mi-a mai scris, știindu-l bolnav, suferind și dezmăgit. În 22 septembrie a împlinit 84 de ani. În ultima sa ilustrată pe care mi-a expediat-o, în februarie 2010 scria:

Paris--Obeliscul--2010.jpg

 ”Dragă Domnule Bulat. Cu întîrziere determinată de sănătate, spitalizare, dar și cu multiple deplasări pe alte meleaguri ale lumii vă doresc ca noul an să vă aducă numai bucurii. Sănătate și prosperitate, și să privim viitorul cu optimism și speranța că ne vom putea mîndri cu România! La vară cînd voi veni la București, sper să ne vedem.Dar până atunci vă rog să-mi trimiteți numărul dvs. de telefon - de acasă, și eu vă voi suna. Astfel vom putea comunica mai des. Cu toată afecțiunea mea. Dinu Cocea.”

verso-carte-de-vizita.jpg

Desigur, i l-am comunicat de nenumărate ori, dar nu m-a sunat, pur și simplu n-a apucat să o facă! Ne-am scris doar scrisori.

Sper de acum încolo la o revedere în Cerurile veșniciei!

Dar pînă atunci - Dumnezeu să-l odihnească în pacea și paza SA, pe acest regizor unic, cu adevărat recunoscut internațional, căci doar el beneficiază de o stea în panteonul de la Hollywood, primind în anul 2000 premiul pentru întreaga sa operă cinematografică.

”Patimile după Ștefan” au devenit - horribile dictu! - cronica pătimirilor sale din ultimii ani de viață, consumate între București și Paris. Sper că familia sa o va face publică, și ni se va face rușine de faptul că mediocritatea, prostia și ignoranța au contat mai mult, care și-a arătat plenar eflorescența, în detrimentul valorilor, a creatorilor care au iubit cu adevărat România, arta și oamenii săi... 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
1 janvier 2014 3 01 /01 /janvier /2014 03:33

La-Multi-ani--1982.jpg

Astfel arăta una dintre cărțile poștale (erau numeroase) care se vindeau la chioșurile de ziare, la librării, pentru sărbătoarea anului noi -  în U.R.S.S. Aceasta e datată de fabrica ”Goznak”: 01.09.1981. Involuntar, s-a scos exact în ziua în care debutează anul nou creștin, care se înnoiește mereu la 1 septembrie!

Cu acest mic siderurgist în față, plin de avînt și zîmbet, radios și bine-dispus - nu putea să-ți meargă prost cînd pășeai în noul an, cred! Făcea parte din valorile sociale ale acelei lumi. Era mai presus de orice un semn, o emblemă, o mărturie a respectului, un gest al neuitării...pe care și le trimiteau oamenii prin intermediul poștei. Putea fi și un gest ironic!

Dar, iată, ajunși la anul 2013, deci la mai bine de trei decenii de la astfel de embleme, mă întreb ce-și oferă omenirea în acest moment de cumpănă aflată între ani? Care este modul de relaționare, cum marchează azi oamenii sărbătorile care premerg și urmează momentului de 1 ianuarie calendaristic? Ce va rămîne din însemnele sau gesturile pe care aceștia și le oferă, dăruiesc, gîndesc, mimează...

Niște simple mănunchiuri de carton, chiar ideologizate și cu încărcături de sens străine, poate golite, reprezentau - se spunea pe-atunci, - niște ”piedici în calea uitării”, niște suporturi pentru cuvinte, gînduri, urări, poate desene. ERAU, vreau să cred, gesturi frumoase. Oamenii își scriau cuvinte reale, cu caligrafii îngrijite, simțite, cu stiloul, cu pixul, cu creionul, cu orice ustensilă care lăsa urme ale manualității, ale gîndirii proprii, iar cine nu putea să scrie, ruga pe cel care știa, dar nu lăsa niciodată ca sărbătorile să treacă fără acest ritual al darului expediat prin poștă! Cartea poștală avea timbre, ștampile, abțibilduri, însemne și înscrisuri ale autorității poștale etc. Toate acestea umpleau de sens și semnificație gestul expeditorului, bucurîndu-l pe destinatar, fără tăgadă. 

Acestea toate par iremediabil neglijate acum, trecute cu vederea, ignorate. Lumea noastră aproape că nu mai scrie scrisori, cărți poștale, ilustrate, nu-și mai urează prin cuvinte ortografiate la masa de scris, ci de pe diverse device-uri, unele mai performante decît altele, dar tot atît de impersonale, seci și reci, precum sunt și acele dispozitive sau unelte de care se folosește majoritatea covîrșitoare. Despre lexicul urărilor de azi nici nu mai are rost să fac vorbire! E mai lesne așa?

Mă gîndesc cîte lucruri dispar anual, lunar și chiar zilnic, de care lumea contemporană nu mai pare să aibă nevoie, îngustînd tot mai mult calea către originile civilizației și culturii mundane. Acestea din urmă devin relicve, piese de muzeu, banale artefacte sau pur și simplu reziduuri, detritusuri pe care ritmul & consumerismul abundent al lumii contemporane nu prea le mai solicită...

Lumea nu-și mai scrie ilustrate nici cărți poștale, asta-i ideea de bază!

Astfel, a dispărut cererea pentru ele, nu-și mai bat capul cu acestea ilustratorii, graficienii, machetatorii, tipografii, zețarii, aceștia din urmă erau numiți, într-un Molitvelnic editat la Iași, la anul 1764 - ”așezătorii slovelor”. Toate acestea și aceștia nu trebuie să devină doar întruchiparea unor cuvinte...nu trebuie să dispară meserii, talente, tipografii.

Ne vom îngriji și de astfel de lucruri în noul an! Mai scrieți cărți poștale, oameni buni!          

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
28 décembre 2013 6 28 /12 /décembre /2013 13:05

vatra-taraneasca.jpg

Există lucruri care nu se schimbă. Și nu trebuie să se schimbe niciodată!

Este vatra străbună, căldura casei părintești. Este mămăliga care se mănîncă împreună cu cei mai apropiați. Sunt vasele de lut din care se înfruptă cu toții. Cazanul strămoșesc, din care chiar dacă nu am mîncat chiar noi, oasele noastre sunt purtătoarele acestor amintiri, ancestrale, pravoslavnice. 

Oriunde am fi, vatra cea de demult să ne adune împreună, cu valorile ei netrecătoare, simple, dar durabile, temeinice, pur omenești! Anul ce vine să ne aducă mai aproape de toate acestea. Puțin cîte puțin.

 

fotografie: interior de casă țărănească din muzeul culturii satului, Sirogojno, Serbia, 16 august, 2008.    

©: vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
23 décembre 2013 1 23 /12 /décembre /2013 11:16

Într-un anume sens expoziţia lui Mircea CANTOR de la mnac stă sub semnul memoriei lui Mihai Oroveanu, care ne-a părăsit în debutul acestei toamne...

ESTE prima şi cea mai amplă expoziţie pe care acesta a făcut-o Cantor în ţară, după 14 ani de la plecarea sa din România, în 1999, cînd a fost acuzat de pornografie, după ce a prezentat la Academia de Artă din Cluj (unde era student) o lucrare fotografică, apologetică, după "Facerea lumii", a lui Courbet (prezentă în această expoziţie la mnac)!

În esenţă, l-aş caracteriza pe Cantor drept un reacţionar conservator. Este un artist foarte conectat la realităţile artei contemporane, la cel mai înalt nivel, prezent şi invitat la cele mai prestigioase forumuri de artă, încununat cu premiul Marcel Duchamp, în 2011, şi pe de altă parte, foarte critic la adresa lumii actuale, atitudine manifestă sublimat sau explicit în aproape fiecare dintre operele sale

Curiozitati-7796.jpg

De la lucrări minimaliste, ca cea de mai sus, Business Class Worried”, la instalaţia complexă, stratificată ca semnificaţii, precum e cea denumită "Prag Resemnat", străjuită de o intervenţie brută pe tavanul imaculat al sălii, "Cer Variabil", Cantor chestionează această lume la limita efortului contondent al street-artiştilor. Totuşi, rămîne un calofil înnăscut, un estet prin excelenţă. 

Curiozitati-7802.jpg

Lucrarea "Prag resemnat" este o reinterpretare a unei case maramureşene, cioplite şi asamblate din lemn masiv, cu acoperişul rămas nefinalizat, avînd doar căpriorii montaţi, astfel că nu ne putem da seama decît contextual ce împlinire ar fi putut avea această lucrare. Plasată aici, în vintrele Casei Poporului, proiecţia aceasta arhitecturală se pomeneşte încorsetată în neputinţă, într-un avînt fără finalitate, copleşită de sterilitatea lipsită de tradiţie a mastodontului. Altfel spus, habitatul tradiţional al acestui popor şi-a pierdut orice sens în competiţia inegală cu grandomania totalitară, care nu are nevoie de repere, de temeiuri şi legitimitate! Nu are nevoie să privească înapoi. Interesant de consemnat că punctele de sprijin ale acestei construcţii - imaginate de Cantor - sunt "oferite" de cîteva bucăţi de caldarîm, de granit, care nu este exclus să fi provenit din chiar vechile bulevarde ale Bucureştiului; astfel că stoicul caldarîm este înlocuit astăzi de flexibilul asfalt, pe calapodul aplicat deja întregii moşteniri ancestrale a românilor de către "comunismul triumfalist" pe de o parte, iar pe de alta, de capitalismul global...O   idee de dată recentă afirmă, că succesul neşteptat al comunismului s-a grefat în chip insidios şi a avut succes în România pentru că acest popor nu îşi definitivase procesul modernizării, iar capitalismul vine să juguleze şi bruma de consistenţă a acestei modernităţi neîmplinite. În opinia mea, un artist ca Mircea Cantor vorbeşte anume despre astfel de lucruri, pe care le accentuiază prin gesturi disperate, materializate în brutalitatea unei gestici piromane, precum e cea care se desprinde din "Cer Variabil"

Curiozitati-7803.jpg

Mircea Cantor are un dar special de a nu se repeta, de a găsi mereu formule de expresie inedite, dar percutante, fruste, pe care le descoperim în special în lucrările sale video: Vertical Attempt”, I decided not to save the world”, "Sic Transit Gloria Mundi", "Tracking Happiness" etc.  Iar lucrarea "Departures" (2005) prefigura deja marile teme ale creaţiei sale actuale: anxietatea, manipularea, violenţa sublimată, dedublarea... 

Tripticul fotografic "Shortcuts" (2004) îmi aminteşte de un eseu de-al meu pe care l-am publicat revista Arhitext Design, cu mulţi ani în urmă. Afirmam atunci că lipsa unui comportament urban al cetăţenilor parveniţi ai oraşelor noastre, conduce pe aceştia la o atitudine şi orientări prin excelenţă rurale, expandate, deci, inadecvate, în care nu există încorsetări spaţiale, gazoane trase cu rigla sau echerul, spaţii verzi limitate de astfalt, beton sau garduri de oţel. Mai simplu spus, atunci cînd cămaşa este prea strîmtă, crapă pe la încheieturi.

Curiozitati-7808.jpg

Dar din punctul meu de vedere lucrarea cea mai tulburătoare este "Fishing Flies" (2011), o instalaţie în care se imaginează o plasă de pescar care captează avioanele de pe cerul liber, nelimitat, imposibil de îngrădit cu o plasă. Atitudinea ironic-critică a artistului subliniază statutul de vînat (citeşte: victimă, ţintă) al acestei lumi, în care orice e cu putinţă doar în limitele Sistemului, controlat, reglementat, contabilizat, prescris, consolidat într-un formalism anchilozat, conceptualizat şi devenit normă. Constatarea nu e nouă, desigur. Dar formula prin care s-a ilustrat această stare de lucruri devine emblematică. Ca şi alegaţiunea mai veche a lui Remo Guidieri (1984), potrivit căruia "frumosul, sacrul,eternul, religia şi dragostea sînt momelile necesare trezirii dorinţei de a muşca" ("Abundenţa săracilor", IDEA, 2008, pag. 134).

Curiozitati-7810.jpg   

Titlul expoziţiei, "Quod Erat Demonstrandum", pare tautologic. Tocmai de aceea este provocator, autoironic, care transformă evidenţa într-un act afirmativ, disturbator şi insurgent. Dar Cantor ştie să dozeze şi să controleze nivelul de receptare al propriilor sale gesturi artistice, comportîndu-se aidoma...unui colonialist sublim.   

 

fotografii: ©: vladimir bulat, decembrie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
20 décembre 2013 5 20 /12 /décembre /2013 16:19

Titlul acestei postări nu îmi aparţine, este inspirat de acest înduioşător desen de pe un zid vechi, de pe strada Ion Luca Caragiale. Dar de ce trist, m-am întrebat atunci?

Curiozitati-7744-copie-2.jpg

Iar ce am văzut astăzi, chiar m-a întristat profund! Şi am înţeles, ulterior, că aveam de ce să pun întrebarea de mai sus.

Crucea care marca locul pe care s-a aflat una din ultimele victime ale comunismului, demolată în 1986 - biserica Sfînta Vineri Herasca (foto), din proximitatea Pieţii Unirii, a fost făcută ţăndări. Un oraş în care şi memoria se face cioburi, chiar că este trist, mult prea trist, întristător, şi impardonabil! Se numeşte barbarie!

Curiozitati-7756.jpg 

 

fotografii: ©: vladimir bulat, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Vandalism
commenter cet article
18 décembre 2013 3 18 /12 /décembre /2013 18:42

Muzeul Țăranului Român (MȚR) este fără doar și poate cel mai spectaculos, dinamic și atractiv proiect muzeal din România post-comunistă! Din 1990 s-a resuscitat un muzeul care a apărut încă în 1906, pus la cale de marele cărturar Alexandru Tzigara-Samurcaș, susținut de Regele Carol I.

Această instituție nu a avut un destin prea fericit în RSR, astfel că după 1948 destinul acesteia a fost ca și proscris. De fapt a dispărut! Meritul a doi oameni de cultură, Andrei Pleșu (ministrul culturii pe atunci) și Horia Bernea (artist plastic și director desemnat) a fost de a resuscita, într-o nouă formă e adevărat, această Mare Idee: cea a vieții interioare, domestice și duhovnicești a țăranului român. Efortului celor doi li s-au alăturat și Irina Nicolau, Ioana Popescu, Speranța Rădulescu, Șerban Anghelescu ș.a.

Dacă muzeele etnografice și de cultură țărănească se ocupă în chip esențial și cu precădere de civilizația satului, de formele construite, estetice ale habitatului, acest muzeu, Muzeul Țăranului Român, și-a propus dintru început să arate portretul psiho-somatic, adică credința, sensibilitatea, trăirile, preocupările și muncile omului de sat. E o perspectivă diferită, este reconstuirea unei ecuații care are mai multe chipuri de abordare, față de tot ce își propune un muzeul al satului, sau unul al arhitecturii rurale, de aici și de aiurea.

Horia Bernea a reușit, după spusele unui teoretician al artei (Anca Oroveanu), să articuleze o ”uriașă instalație muzeală”, astfel că această instituție devenise o suprinzătoare operă de artă, care conserva însă în datele ei esențiale absolut toate artefactele, piesele și mărturiile vieții domestice, extrase din mediul ancestral al satului. Nimic strident, ostentativ, didactic sau mumificat - cum sunt de regăsit copleșitoarea majoritate a muzeelor din România. ”Un muzeu neliniștitor, care pune probleme?...Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental.”, scria Bernea în iunie 1992. Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune. Pliere, agăţare, îmbucare, rezemare, croiuri… În lumea tradiţională. De cercetat.” - adăoga același, în 1997. Se pot ceti numeroase gînduri fertile ale ctitorului acestui muzeu aici.

În 1996 MȚR a primit premiul pentru Muzeul European al Anului, asta într-un termen record de la mutarea impresionantei colecții a muzeului în clădirea special construită pentru ea, de la bun început (arhitecți: Nicolae Ghika-Budești și Grigore Ionescu), și conceperea de la 0 a unei serii de săli, dedicate unor teme specifice: Icoane, Rost, Moaște, Reculegere, Fast, Frumusețea crucii, Timp...

Cu timpul acest muzeu a devenit un amplu centru spiritual, cu publicații proprii (revista Martor și colecția de muzichii țărănești - sunt în topul efortului profesional al domeniului), ateliere de creativitate, librărie, magazin de obiecte țărănești, artizanat, sală de cinema, expoziții de artă actuală, cu spectacole de teatru...Actualmente este toposul cultural prin excelență al geografiei urbane bucureștene: ”la MȚR”!

Dar nori grei s-au adunat de-asupra acestuia. Guvernanții actuali i-au pus gînd rău, gînd odios: comasarea MȚR cu Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”. Astfel, cînd MȚR este în apogeul gloriei sale, puterea actuală îi cere demisia! Iar chestiunea pică exact în momentul în care Ministerul Ministrului are un nou boss, pe Gigel Știrbu, și căruia fie i se promite un destin vizitabil, fie acesta îi va fi el însuși proscris, dacă va consimți la sucombarea MȚR!

Actualul director general al MȚR, dl. Virgil Ștefan Nițulescu a adresat o Scrisoare deschisă Prim-Ministrului României.

I-am expediat astăzi domnului Virgil Ștefan Nițulescu următoarea scrisoare de susținere a efortului său de a păstra pe orbită acest minunat şi necesar Muzeu:

Dragă domnule director!

ESTE absolut înfricoşător ce se întîmplă în ţara aceasta!
Puteam accepta multe lucruri, dar desfiinţarea MŢR este o perspectivă absolut de neacceptat în România actuală, cînd adevăratele repere sunt decimate zilnic, de aceea TREBUIE - ca o prioritate de gradul 0 - să angajăm orice mijloace raţionale & eficiente din această ţară - pentru a menţine MŢR, ca unul dintre cele mai vii, active şi percutante proiecte muzeale ale României contemporane.
Vă susţin cu toate forţele pe care le am la dispoziţie, şi sunt dispus să mai mobilizez şi altele, nenumărate...în acest sens!
Am cetit cu interes Scrisoarea deschisă, adresată Prim-Ministrului României, semnată de dvs., şi subscriu la fiecare cuvînt conţinut în acea misivă. Ea trebuie să circule, şi să fie cunoscută de cît mai multă lume! O trimit şi eu pe canalele mele!
Ţinem legătura, şi sunt convins că această încercare va întări şi mai tare coeziunea şi puterea instituţiei pe care, cu onor, o conduceţi.
Cu respect,
Vladimir”.
În încheiere doresc să chem pe toți cei cărora soarta acestui Muzeu nu le este indiferent să se opună unei nedreptăți de proporții istorice, care urmează a se face, în condițiile în care cel căruia domnul Nițulescu i-a adresat Scrisoarea deschisă s-ar fi pronunțat frust și tăios: ”Comasați-le!”. Noroc că în lumea noastră mai există minți raționale, lucide, care nu se sustrag cadrului legal și, mai ales, bunului simț. Acestora mă adresez să susțină și să apere onoarea MȚR!
Jos mîinile de pe MȚR!
    
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 décembre 2013 2 17 /12 /décembre /2013 09:12

În amurgul comunismului sovietic, în îndepărtata Asie Centrală, mai exact în capitala Kazahstanului, Alma-Ata pe atunci, Almaty acum, în ziua de 16 decembrie a avut loc o ședință-fulger a biroului PC din această republică-soră, în care s-a decis dislocarea liderului de atunci Dinmuhamed Kunaev (în cazahă -Дінмұхаммед (Димаш) Ахметұлы Қонаев), și înlocuirea acestuia cu un activist anonim, adus din regiunea Ul'janovsk - baștina legendară a lui V.I.Lenin - Ghenadii Kolbin. Procedura a durat doar 17 minute. Acest fapt a provocat nemulțumirea subită a unui grup de tineri, care au reacționat printr-o ieșire-n stradă, spontană (s-a crezut atunci), mai exact în Piața Brejnev, în aceeași seară, și apoi doua zi, în 17, dar și în 18 decembrie! Nici pînă astăzi nu se știe și nu se cunosc proporțiile reale ale felului în care a acționat KGB-ul sovietic, care era pe cale să se ”restructureze”, împreună cu sistemul pe care era chemat să-l apere și să-l țină la adăpostul ordinii...Personalitatea lui Kunaev este contradictorie, iar mărturii recente susțin că nici nu ar fi fost de naționalitate cazahă, ci era tătar. Așa sau altfel, se pare că anume înlocuirea sa din post a dus la tulburări crîncene, la ciocniri cu miliția și cu securitatea sovietică, astfel că rezultatul a fost tragic: se vorbește de zeci de morți*, 8500 de persoane au fost arestate, 1700 de persoane au fost traumatizate, au ajuns la Procuratură pentru audieri - 5324, iar la KGB - 850, 309 studenți ai fost exmatriculați din facultăți, iar 319 persoane s-au pomenit disponibilizate, 99 de persoane au înfundat pușcăriile, iar Kairat Rîskulbekov, care fusese condamnat la moarte, a sucombat în 1988 în detenție, în ”circumstanțe neelucidate”...Acesta din urmă a fost reabilitat în 1992, iar noile autorități kazahe l-au declarat ”erou al poporului” în 1996, una dintre distincțiile de prim rang în Kazahstanul actual. Același Nursultan Nazarbaev, care l-a reabilitat pe Rîskulbekov, este autorul masacrelor și terorii, care domnesc în imensul teritoriu al acestui stat...Istoria a consemnat trei personaje esențiale ale acelor evenimente tensionate, care pot fi considerate principalul ”ferment” al dezintegrării URSS: Gorbaciov, Kunaev, Nazarbaev. Metodele de ”negociere pașnică” care au fost aplicate la Almaty, ulterior au fost perpetuate la Tbilisi, Riga, Baku, Vilnius...

jeltoksan5

Tot acest președinte-baron al Kazahstanul, primul și deocamdată singurul președinte al acestui stat, a declarat ziua de 16 decembrie drept Ziua Independenței! În 1991 s-a pronunțat însă pentru conservarea URSS, dar răzmerița din august a zădărnicit planurile lui Nazarbaev de a ocupa un loc mult-rîvnit în guvernul fostului URSS. Dar n-a fost să fie, și de unde și-a pus mari speranțe în ierarhia politică înnoită a necrozatului stat sovietic, a ajuns stăpîn, în cele din urmă, peste un teritoriu enorm ca dimensiuni și ca potențial economic și energetic, în urma scrutinului din 1 decembrie 1991, cînd a cules 98, 7 % din sufragii. E de consemnat, că în buletinul de vot numele lui era singurul! A fost declarat președintele Republicii Kazahstan, denumită astfel din 16 decembrie a aceluiași an. În iunie 2010 Nazarbaev a fost decretat drept Primul Președinte al țării, conferindu-i-se totodată statutul viager de Lider al Națiunii

30-almaty-1986-rusazattyq

În 16 decembrie 2011 autoritățile din Kazahstan se pregăteau să marcheze Ziua Independenței. Doar că în orașul Janaozen (kazahă: Жаңаөзен) erau tulburări de luni și luni de zile, după ce muncitorii din industria extracției petrolului (Ozen Munay Gaz, parte a consorțiului de stat, Kaz Munay Gaz) au declarat grevă generală, ca reacție la sistemul de salarizare al acestora, după ce 2 ani de zile munca aceștora era remunerată după un sistem de care nu aveau habar. De Ziua Independenței, ca un sfert de veac în urmă - s-au produs provocări, ciocniri violente, arestări, și de data asta, chiar soldate cu morți și schilodiri. Trupele de represiune au tras în plin, avînd la dispoziție de data asta pistoale-automat, echipament special, scuturi, în comparație cu dotarea miliției din 1986: bîte, pumni, lopeți... Acum, morții au împînzit centrul orașului, oficial se spune că au fost împușcate 16 persoane, în realitate au nimicit mult mai multe, poate de ordinul sutelor. S-au operat și arestări, șapte persoane și acum sunt după gratii, printre care și fosta învățătoare Rosa Tuletaeva, care a fost activă în susținerea muncitorilor petroliști. O lună după acele tulburări violente, denumite în slangul internațional masacru, orașul a funcționat în ”stare de urgență”. 

Pentru eliberarea acestor muncitori puteți semna petiția, adresată Liderului Națiunii, Nursultan Nazarbaev.

Desigur, Asia Centrală este departe de noi, și s-ar părea că nu avem nicio treabă cu problemele lor, cu sistemul lor represiv, dur și univoc, incapabil de dialog și conciliere. Dar, ”roadele” bogate ale acestui consorțiu, Kaz Munay Gaz (listat la bursa de la Londra), se găsește în rezervoarele cu carburanți ale vehiculelor multor români, care alimentează la Rompetrol, inclusiv în prețul pe care-l plătesc aceștia pentru acest combustibil. Lumea globală nu mai este demult izolată, autistă sau inocentă, ci e interconectată prin nenumărate fire cauzale, economice, financiare, ideologice etc.

În 16 decembrie, ieri, s-au împlinit doi ani de la consumarea acelor evenimente tragice, iar lumea de acolo are la fel de multe semne de întrebare, cîte le aveau și atunci...Poate că lumea actuală nu mai e capabilă să formuleze răspunsuri, ci doar să provoace întrebări, mirări, frustrări?  

Foto: Almaty, decembrie, 1986, Arhiva Națională a Kazahstanului.

Mai multe fotografii de epocă se pot vedea aici.

____________________________________________________ 

* versiunea oficială arată că au fost doar trei morți!   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article