Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

17 décembre 2013 2 17 /12 /décembre /2013 09:12

În amurgul comunismului sovietic, în îndepărtata Asie Centrală, mai exact în capitala Kazahstanului, Alma-Ata pe atunci, Almaty acum, în ziua de 16 decembrie a avut loc o ședință-fulger a biroului PC din această republică-soră, în care s-a decis dislocarea liderului de atunci Dinmuhamed Kunaev (în cazahă -Дінмұхаммед (Димаш) Ахметұлы Қонаев), și înlocuirea acestuia cu un activist anonim, adus din regiunea Ul'janovsk - baștina legendară a lui V.I.Lenin - Ghenadii Kolbin. Procedura a durat doar 17 minute. Acest fapt a provocat nemulțumirea subită a unui grup de tineri, care au reacționat printr-o ieșire-n stradă, spontană (s-a crezut atunci), mai exact în Piața Brejnev, în aceeași seară, și apoi doua zi, în 17, dar și în 18 decembrie! Nici pînă astăzi nu se știe și nu se cunosc proporțiile reale ale felului în care a acționat KGB-ul sovietic, care era pe cale să se ”restructureze”, împreună cu sistemul pe care era chemat să-l apere și să-l țină la adăpostul ordinii...Personalitatea lui Kunaev este contradictorie, iar mărturii recente susțin că nici nu ar fi fost de naționalitate cazahă, ci era tătar. Așa sau altfel, se pare că anume înlocuirea sa din post a dus la tulburări crîncene, la ciocniri cu miliția și cu securitatea sovietică, astfel că rezultatul a fost tragic: se vorbește de zeci de morți*, 8500 de persoane au fost arestate, 1700 de persoane au fost traumatizate, au ajuns la Procuratură pentru audieri - 5324, iar la KGB - 850, 309 studenți ai fost exmatriculați din facultăți, iar 319 persoane s-au pomenit disponibilizate, 99 de persoane au înfundat pușcăriile, iar Kairat Rîskulbekov, care fusese condamnat la moarte, a sucombat în 1988 în detenție, în ”circumstanțe neelucidate”...Acesta din urmă a fost reabilitat în 1992, iar noile autorități kazahe l-au declarat ”erou al poporului” în 1996, una dintre distincțiile de prim rang în Kazahstanul actual. Același Nursultan Nazarbaev, care l-a reabilitat pe Rîskulbekov, este autorul masacrelor și terorii, care domnesc în imensul teritoriu al acestui stat...Istoria a consemnat trei personaje esențiale ale acelor evenimente tensionate, care pot fi considerate principalul ”ferment” al dezintegrării URSS: Gorbaciov, Kunaev, Nazarbaev. Metodele de ”negociere pașnică” care au fost aplicate la Almaty, ulterior au fost perpetuate la Tbilisi, Riga, Baku, Vilnius...

jeltoksan5

Tot acest președinte-baron al Kazahstanul, primul și deocamdată singurul președinte al acestui stat, a declarat ziua de 16 decembrie drept Ziua Independenței! În 1991 s-a pronunțat însă pentru conservarea URSS, dar răzmerița din august a zădărnicit planurile lui Nazarbaev de a ocupa un loc mult-rîvnit în guvernul fostului URSS. Dar n-a fost să fie, și de unde și-a pus mari speranțe în ierarhia politică înnoită a necrozatului stat sovietic, a ajuns stăpîn, în cele din urmă, peste un teritoriu enorm ca dimensiuni și ca potențial economic și energetic, în urma scrutinului din 1 decembrie 1991, cînd a cules 98, 7 % din sufragii. E de consemnat, că în buletinul de vot numele lui era singurul! A fost declarat președintele Republicii Kazahstan, denumită astfel din 16 decembrie a aceluiași an. În iunie 2010 Nazarbaev a fost decretat drept Primul Președinte al țării, conferindu-i-se totodată statutul viager de Lider al Națiunii

30-almaty-1986-rusazattyq

În 16 decembrie 2011 autoritățile din Kazahstan se pregăteau să marcheze Ziua Independenței. Doar că în orașul Janaozen (kazahă: Жаңаөзен) erau tulburări de luni și luni de zile, după ce muncitorii din industria extracției petrolului (Ozen Munay Gaz, parte a consorțiului de stat, Kaz Munay Gaz) au declarat grevă generală, ca reacție la sistemul de salarizare al acestora, după ce 2 ani de zile munca aceștora era remunerată după un sistem de care nu aveau habar. De Ziua Independenței, ca un sfert de veac în urmă - s-au produs provocări, ciocniri violente, arestări, și de data asta, chiar soldate cu morți și schilodiri. Trupele de represiune au tras în plin, avînd la dispoziție de data asta pistoale-automat, echipament special, scuturi, în comparație cu dotarea miliției din 1986: bîte, pumni, lopeți... Acum, morții au împînzit centrul orașului, oficial se spune că au fost împușcate 16 persoane, în realitate au nimicit mult mai multe, poate de ordinul sutelor. S-au operat și arestări, șapte persoane și acum sunt după gratii, printre care și fosta învățătoare Rosa Tuletaeva, care a fost activă în susținerea muncitorilor petroliști. O lună după acele tulburări violente, denumite în slangul internațional masacru, orașul a funcționat în ”stare de urgență”. 

Pentru eliberarea acestor muncitori puteți semna petiția, adresată Liderului Națiunii, Nursultan Nazarbaev.

Desigur, Asia Centrală este departe de noi, și s-ar părea că nu avem nicio treabă cu problemele lor, cu sistemul lor represiv, dur și univoc, incapabil de dialog și conciliere. Dar, ”roadele” bogate ale acestui consorțiu, Kaz Munay Gaz (listat la bursa de la Londra), se găsește în rezervoarele cu carburanți ale vehiculelor multor români, care alimentează la Rompetrol, inclusiv în prețul pe care-l plătesc aceștia pentru acest combustibil. Lumea globală nu mai este demult izolată, autistă sau inocentă, ci e interconectată prin nenumărate fire cauzale, economice, financiare, ideologice etc.

În 16 decembrie, ieri, s-au împlinit doi ani de la consumarea acelor evenimente tragice, iar lumea de acolo are la fel de multe semne de întrebare, cîte le aveau și atunci...Poate că lumea actuală nu mai e capabilă să formuleze răspunsuri, ci doar să provoace întrebări, mirări, frustrări?  

Foto: Almaty, decembrie, 1986, Arhiva Națională a Kazahstanului.

Mai multe fotografii de epocă se pot vedea aici.

____________________________________________________ 

* versiunea oficială arată că au fost doar trei morți!   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
16 décembre 2013 1 16 /12 /décembre /2013 22:15

Curiozitati-7681.JPG

Strada Alexandrina, din București, a fost pînă mai de curînd una din străzile mele preferate, pentru că a avut șansa să conserve duhul unei străzi liniștite, interbelice, vag burgheze, cu cel puțin o vilă în stil neo-românesc, pe lîngă care treceam și aveam sentimentul că nu mai sunt în capitală, ci undeva într-un colț de Muntenie de altă dată, boierească, de pe la poalele Dealului Mare, aproape de podgoriile sale celebre! Ei bine, de vreo doi-trei ani s-a dus cu molcomeala de demult, s-a duc cu tihna, cu oamenii de altă dată. Au început să se depopuleze casele, apoi au urmat demolările, și desigur cum locurile nu rămîn prea mult neocupate, s-au pornit șantierele, construcțiile de toate soiurile. Apoteoza dezastrului însă avea să se consume la întretăierea acestei străzi cu Docenților, unde sunt în construcție deja doi mastodonți de beton, și un al treilea își va face cu certitudine la anul, căci terenul pentru acesta e eliberat deja de prea mult timp...De prin 2010 trebuia să fie acest edificiu. Cîteva accente arhitecturale ale străzii Alexandrina puteau da, sau conferi acesteia, statutul de ”rezervație arhitecturală” sau o zonă protejată. N-a fost să fie! Și chiar nu e o excepție destinul străzii despre care am făcut vorbire, căci mai în inima orașului se întîmplă lucruri și mai grozave, sfîșietor de revoltătoare.     

Curiozitati-7734-1-.JPG

Strada Mîntuleasa e chiar un loc special în topografia bucureșteană, cu o stufoasă mitologie proprie. Poate una din cele mai cunoscute artere din inima istorică a Bucureștiului. Acesteia i s-au dedicat cărți întregi, numeroase articole, eu însumi am dedicat acestei parcele teza mea de licență la absolvirea Academiei de artă, în 1994 (nepublicată). Dar cel mai important lucru care trebuie spus e că Mircea Eliade a învățat la școala care se afla pe această stradă, la nr. 7-9. Acest edificiu a fost demolat în 2002. Acum, acolo este un teren viran, și se dorește construirea a unui bloc cu 6 nivele. Proprietarii de pe această stradă au devenit activiști. Pînă în 2009 aici se intenționa construirea unui turn cu 17 etaje, însă spiritul civic, presa și anumite presiuni au stopat apariția unei astfel de construcții care ar fi schimonosit pentru totdeauna peisajul urban legat și de nuvela lui Eliade, Pe strada Mîntuleasa. Astăzi trecînd prin strada Mîntuleasa, la colț cu Negustori am dat de acest afiș: ”Ne-am săturat de indiferența Primăriei Capitalei în ceea ce privește zonele istorice, protejate!”. ”Tirania istoriei” se manifestă, în umbra acestei străzi, poate mai abitir decît oriunde în alt loc din acest oraș, care se va pomeni, horribile dictu - în cîțiva ani - fără mărturii ale trecutului, fără certitudinea care mai persistă, că această urbe nu este nicidecum recentă, nici adolescentină, cu atît mai puțin fără personalitate și un profil propriu. Să nu fie! 

DSCN9828.JPG

Chiar dacă există o anumită forță, neghioabă, care își dorește cu tot dinadinsul să întinerească chipul acestei străzi, și a orașului în datele sale esențiale, se mai conservă pe ici-colo cîte un însemn discret, umil, pitit pe fațada vreunei case cu tencuiala scorojită, decolorată, anostă. O plăcută de stradă, cu numărul pe ea - este mult mai mult decît o signalectică urbană, sau un crîmpei contabilicesc. Este un declanșator inepuizabil de interpretare...o siglă care dă ghes acestora, le potențează și le irigă copios.

 

fotografii: ©: vladimir bulat, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
14 décembre 2013 6 14 /12 /décembre /2013 08:42

Revista de artă și teorie Художественный журнал («ХЖ») a împlinit 20 de ani!

ESTE cel mai longeviv proiect din Rusia, post-URSS, în materie de teorie, critică și analiză artistică, la cîrma căruia a stat și stă intelectualul Viktor Misiano.

Din 2002 am publicat aici și eu cîteva eseuri pe teme de artă românească contemporană și internațională, inclusiv un eseu despre deschiderea, în 2004, a Muzeului de artă contemporană la București, care a trezit unele rumori în mediul artistic local.

Pentru că sunt, cred, singurul, român care posedă bună parte din arhiva tipărită a acestei epocale publicații postez aici cîteva dintre coperțile acesteia, care au marcat cîteva etape ale evoluției ei.

Primele șase numere erau de format A3!

Curiozitati-7665-1-.JPG

 Designul special, atipic al acestor numere merită o ”răsfoire vizuală”; năzuințele și eforturile acestea de a da un altfel de chip unei publicații de artă se datorează Elenei Kitaeva.

Curiozitati 7666[1]

Imagine și text, alb-negru, de tip constructivist -  făceau ca acest tip de abordare să scoată în relief această publicație față de tot ce se făce în acea epocă în întregul spațiu post-comunist.

Curiozitati-7668-1-.JPG

Apoi, a venit acest design, cu un format aproape dreptunghiular, aproape de două ori mai mic ca precedentul, care se dattorează aceleiași creatoare ingenioase, care nu a ținut decît vreo 15 numere.

Curiozitati-7672.JPG

DUPĂ acesta a urmat, efemer, un format mai pătrat, cu o hîrtie mai pretențioasă, iar haina grafică a fost cusută de Igor Severțev, care își va lega numele de această publicație pentru mai bine de un deceniu.

Curiozitati-7674-1-.JPG

În cele din urmă, aproape de anul 2000, s-a elaborat acest format, de 21 / 23 cm., avîndu-l la cîrma aspectului grafic pe același Igor Severțev. Formatul acesta este prezent pînă astăzi. Revista poate fi cetită și pe internet, la o adresă veche, care e considerată oficială, și una mai nouă, pe portalul Muzeului de artă din orașul Perm.

Curiozitati 7673

În cele din urmă - imaginea primului meu articol, în această revistă, dedicat lui Pavel Brăila, publicat în vara toridă a anului 2002.

Curiozitati-7675-1-.JPG

O analiză ceva mai detaliată a acestei reviste o voi face, poate, cu o altă ocazie, inclusiv mă voi referi la relația mea de amiciție și prietenie cu Viktor Misiano, și a felului în care am colaborat nemijlocit pentru publicația pe care domnia sa o conduce, iată, de două decenii: Художественный журнал.

Pînă atunci însă îi doresc acesteia, și oamenilor săi - La Mulți și rodnici ANI!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
13 décembre 2013 5 13 /12 /décembre /2013 06:59

Cu o seară înainte, la Stanbul, a nins puternic, astfel că meciul Galatasaray-Juventus Torino a trebuit abandonat, apoi, chiar s-a sistat și reprogramat pentru a doua zi, la ora prînzului! Am făcut cîteva fotografii de pe ecranul TV. Zăpada năvalnică făcea ca vizibilitatea însăși să fie pereclitată, serios amînată.

Curiozitati-7592.JPG

Curiozitati-7603.JPG

Curiozitati-7608.JPG

Dealtfel, nici la București nu era deloc vară...deși era senin. Cu o temperatură situată în jur de 0, nu e deloc o atmosferă care să favorizeze înflorirea sau măcar înverzirea florilor. Nicidecum. Dar oarecum ne obișnuisem cu anumite fenomene similare, căci mai deunezi a înflorit rozmarinul în grădinița noastră, din fața geamurilor. Poate că mai multe zile ale toamnei prelungite, cu soare, au favorizat acest fenomen, dar apoi a nins, au fost nopți cu ger. Iarna se instalase! Chiar nimic nu înlesnea, nici nu justifica, în vreun fel, venirea primăverii subite...

În dimineața de după însă, am constatat că a înflorit liliacul. Un fir, cel mai din vîrf, aflat în poala molidului a înverzit, cu frunze fragede, de un verde curat, înverzitor, ca o poamă de pădure, și a înflorit discret. Aproape în inima lui decembrie. Orice comentariu este inutil, excesiv, subreptice, de accea afișez dovada fotografică.

Spre bucuria tuturor celor care vor deveni părtași, cu ochii măcar, la această MINUNE.

Curiozitati-7632.JPG

Curiozitati-7616.JPG

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 décembre 2013 2 10 /12 /décembre /2013 18:58

Probabil, că dacă NU s-ar fi întîmplat în Piața Basarabiei, din Kiev, nici nu aș fi observat știrea!

Duminică seara, în contextul demonstrațiilor de massă din capitala Ukrainei, a picat și monumentul lui V.I.Lenin, care a tronat în acel loc din 1946, și care privea spre Bulevardul Taras Șevcenko. Probabil că toate au un sfîrșit! Chiar și la Kiev au înțeles, că cel mai mare călău al începutului de secol XX, trebuia să cadă, să fie făcut una cu pămîntul...Autorul monumentului a fost Serghei Merkurov; acesta a fost vărul primar al filosofului-mistic Georges Gurdjieff. Istoria acestui monument consemnează faptul că acesta era deja gata în 1939, cînd a fost expus în Pavilionul sovietic, la Expoziția mondială de la New-York.

lenin Kiev

Unii deplîng această faptă de vandalism, dar mie mi se pare că această versiune era aproape identică cu cea care a tronat (și) la Chișinău, pînă acum mai bine de două decenii, căci Merkurov pe cît a fost de cult, educat și erudit, pe atît a fost de oportunist și profitor (deținător a două Premii Stalin, în 1941 și 1951). Devenise practic specialistul nr. 1, în materie de leniniană monumentală. Merkurov este considerat printre cei mai mari specialiști din lume în materie de măști mortuare! A realizat peste o sută...

O spun răspicat: NU încuviinţez, nici nu accept în niciun fel, sub nici formă de manifestare vandalismul, şi protestez în orice chip împotriva unor astfel de acte îndreptate spre neantizarea, schimonosirea şi profanarea operelor de artă. 

Se pare că cel mai afectat de acest act de vandalism a fost nepotul sculptorului, Anton Merkurov, care pe blogul său a scris: ”Sunt împotriva refacerii sau restaurării acestui monument. Prejudiciul comis de vandali este irecuperabil. Așa a decis istoria. Fie ca aceste cioburi să arate generațiilor care vor veni, că strămoșii lor au fost niște maimuțe stupide, analfabete și brutale” (traducerea îmi aparţine).

 

Fotografie: L.B.ua    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
9 décembre 2013 1 09 /12 /décembre /2013 15:39

InsideLlewynDavis--1-.jpg

Noua producţie a fraţilor cineaşti Coen ne arată apogeul metabolismului creator al acestora, care atingînd nişte cote maxime în industria de film americană - caută prin această piesă o aterizare lină dinspre aceste înălţimi, şi o oarecare temporizare a resurselor culturale, filosofice şi ideologice, puse la bătaie de ceva timp de acest minunat cuplu creator!

Nu, nu e vorba despre oboseală sau plictis, dimpotrivă. Doar că Ethan şi Joel au decis, probabil, să fie o vreme mai relaxaţi, mai accesibili, după piese infinit mai complexe ca: No Contry for Old Man (2007), sau A Serious Man (2009), asta ca să nu mă refer decît la opera lor filmică mai recentă. Penultima lor bijuterie, True Grit (2011), merită o discuţie aparte, asupra căreia încă nu m-am concentrat!

Mi-a fost puţin teamă că Llewyn David a fost un personaj real, din lumea folk-ului american, căruia fraţii Coen i-au fabricat un panegiric...mi-ar fi displăcut un film "biografic", chiar dacă ştiam că ei nu se îndeletnicesc cu astfel de întruchipări. Dar nu, Llewyn David este o fantezie a lor, avînd ca prototip pe cîntăreţul Dave Van Ronk.

Fraţii Coen şi-au dorit o reconstituire a unei epoci, o unei biografii imaginare, cu dorinţa expresă de a arăta lumea muzicii de autor, de dinaintea intrării acesteia în constelaţia comercialului, mercantilismului şi a manipulării prin marchetizarea creaţiei...La finalul filmului vedem umbra şi vocea lui Bob Dylan. Poate cel mai problematic folkist al tuturor timpurilor, de la care va începe o nouă epocă...

Personajul lui Llewyn David (magistral jucat de ) este un paria, un neliniștit, un individ bun, foarte talentat și onest; încearcă să trăiască după reguli clare, simple, care e permanent pe drum, cînd nu e pe scenă, cînd iubește, își asumă și consecințele acesteia. Nu fuge de responsabilități, și înfruntă bărbătește eșecul, ratarea, lipsa de înțelegere a celor din jur, se învoiește să cînte alături de prieteni, dar refuză angajamentele, contractele, exclusivitățile - tot ce i-ar putea diminua libertatea, libera asociere cu alți muzicieni, propriul repertoriu și alegerea locului în care să cînte.

Filmul se deschide cu precizarea anului narațiunii filmice: 1961. Anul în care primul om, sovieticul Yuri Gagarin a părăsit pămîntul într-o navă cosmică (Vostok 1), este anul în care Fidel Castro a luat premiul Lenin pentru pace, Războiul Rece este în toi. În clubul The Gaslight Cafe se gestează muzica folk, în aburi de fum, alcool, amor și stupefiante. Clubul a existat între 1958 și 1971, dar a devenit o legendă a cartierului New-Yorkez, Greenwich Village, un areal al boemei, euforiei creativității, diversității & neastîmpărului experimentator. Lumea bogată a NY vizita acest cartier în căutarea unor senzații tari, în dorința de a scăpa de lehamitea cotidianului, de spleenul datoriilor, de sila goanei după profit, departe de concurență, consumerism, falsa ierarhizare socială etc. Într-o astfel de atmosferă se simte confortabil, în apele sale Llewyn David! Cînd doarme la familia Mitch și Lilian Gorfein - un cuplu înstărit și îndestulat - are de înfruntat întîlnirea cu pisica acestora, de fapt un cotoi, Ulisse. Deambulările cotoiului, cînd fuge de acasă, le repetă Llewyn David; acesta din urmă - în căutarea unui loc mai confortabil sub soare. Ajunge la Chicago, la un producător celebru al unui club de folk, care-i spune franc: nu găsește niciun potențial comercial în cîntecele sale. Revine la NY, și decide să plece ca marinar, căci asta îi era meseria, și tatăl său a fost marinar. În cele din urmă constată că sora sa i-a aruncat toate documentele cu care ar fi putut pleca în larg, departe de acest loc al pierzaniei, al slavei deșarte și al așteptărilor fără împliniri. Constată, paradoxal, că deși nu-și poate găsi locul, rămîne legat, anume de acest loc, locus, de lumea prea firească a looser-ilor.

Frații Coen l-au lăsat pe talentatul Oscar Isaac, care în 2005 a absolvit celebrisima The Juilliard School, unde a rafinat interpretarea la chitară - să cînte live în filmul lor, unde cîteva piese întregi curg de pe ecran. Cu toate acestea realizarea filmică cu greu poate fi încadrată într-un musical, mai degrabă e un vertij, o întruchipare a călătoriei către sine, care se dovedește a fi un simulacru, o fata morgana, căci destinul acestui om este circular, predictibil, bătătorit, revenind la aceiași prieteni, la aceleași cămăruțe sordide, la aceeași femeie, care-l minte că este gravidă anume de la el...dar că nu-și permite să aducă pe lume un pierde-vară, aidoma lui! Prototipul lui Llewyn David este tipic pentru epoca pe care frații Coen și-au propus să o reînvie, arătînd că, indiferent de țară, continent sau cultură - inadaptatul talentat arată arpoximativ la fel. Fizionomia lui comportamentală, creatoare și umană comportă matricea savuroasă a unui Leopold Bloom, care deambuează pe străzile NY, în metrou, privind lumea cu ochii de motan.

Llewyn David își cîntă intregul său destin, iar acesta merită ”citit” ca atare. Nu pleci cu mintea goală de la acest film. Nici de la acesta, căci frații Coen știu demult rețeta pentru a te ține în priză, conectat. Mi-am dat seama încă de pe vremea în care am văzut și revăzut Barton Fink (1991)...        

 

fotografie: secvenţă din Inside Llewyn Davis - domeniu public.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
7 décembre 2013 6 07 /12 /décembre /2013 16:00
Mai jos - alocuțiunea mea la deschiderea expoziției de icoane a lui Toma Chituc, Librăria Bizantină, București. Transcrierea textului a fost făcută de doamna Cosmina Chituc, căreia îi mulțumesc și pe această cale.
Imagini 7528[1] 
Prima mea întîlnire cu Toma Chituc, iconarul, s-a produs acum mai bine de 6 ani. În Postul Mare, în 2007, el a propus o expoziție cu primele sale încercări, iar traseul parcurs de atunci pînă acum, eu l-aș defini în felul următor, ca un fel de salt, materializat sub forma unui parcurs de la declamație la revelație. Să mă explic.
Cînd a creat primele icoane Toma picta, în paralel, și niște panouri abstracte, foarte nervoase, cu un frotaj energic, viu colorat, o cromatică emfatică, căci era pictor. Nu iconar. Iar icoanele sale erau, în chip clar, ale unui pictor laic.
 
Chiar dacă pictura lui nu era neapărat una figurativă dar mie mi se părea că trebuia să se despartă de, hai să spun așa, de implicarea de fi pictor, pentru a se deda cu totul dăruirii de a fi iconar. Mi-am dat seama că ceea ce face el în materie de pictură puteau să facă și alții și că, ceea ce am descoperit de fapt acum un an la Simpozionul de Iconografie de la Mogoșoaia, ceea ce face el în icoane, în iconografie, în acest domeniu, nu este chiar dat oricui să facă. Și mai ales așa, cum o face el. Iarăși un lucru pe care ieri l-am descoperit, și pe care ei l-au ținut în taină, adică și Cosmina și Toma, este faptul că tot ce vedeți aici este pictură pe pânză. Este iconografie pe pânză. Ai zice, până la urmă, de ce pe pânză? De ce nu pe lemn? Cu asta ne-am obișnuit, asta am văzut de-a lungul vremii... Am meditat pe îndelete la lucrul acesta. Mi-am dat seama în fapt, și Toma m-a ajutat să înțeleg până la capăt, poate, lucrurile, și anume că nu suportul este cel care face iconografia ciimplicarea iconografului, implicarea celui care se apleacă întru zugrăvire asupra acestui suport. Mi-am dat seama de încă un lucru și anume că, în fond, marea redescoperire a iconografiei vechi și a icoanei în general, în speță a celei rusești, căci de-acolo a pornit de fapt reconsiderarea icoanei străvechi și medievale, s-a produs acum o sută de ani.
Marea expoziție de icoane provenite din colecții private ale colecționarilor ruși s-a întâmplat la Moscova, în 1913. Aceasta mai conținea manuscrise vechi, broderii, obiecte din argint și aramă. Dar majoritatea covîrșitoare a exponatelor o constituiau icoanele. Erau în total 147 (secolele XIV-XVII). Expoziția s-a deschis în ziua de 13 februarie, 1913[1]. Iată sunt o sută de ani. Un veac încheiat. Studii și analize ulterioare, făcute de restauratori în speță, au arătat faptul că felul în care vedem astăzi icoanele de secol XII, XIV, XVII, sau din alte veacuri, adică imaginea lor, n-a fost cunoscută generațiilor imediat următoare momentului în care acestea au fost pictate. Ce înseamnă asta? S-a constatat că, ciclic, icoanele se repictau. Cam la 50 de ani odată. Uneori – mai rar. Se ajungea la un moment dat, după niște secole, dacă era vorba de icoane de secol XIV, să zicem, ca prin secolul al XIX-lea, să fie mult mai groase decât atunci când fuseseră inițial făcute, tocmai pentru că acestea conservau multitudinea straturilor pe care le aveau dedesubt. De-abia odată cu rafinarea tehnicilor și a metodelor de restaurare, s-a ajuns să se înlăture aceste straturi ulterioare, succesive, și să se descopere marea iconografie, așa cum arăta ea în epocile în care a fost plăsmuită.
Ei bine, s-a mai ajuns la o concluzie esențială, și anume la aceea că fiecare epocă avea o anumită predilecție, o modă pentru iconografie. Și-atunci, punând cap la cap aceste două lucruri, putem conchide că astăzi ar fi poate forțat (dacă nu chiar nedrept) să se spună că iconografia sau felul în care arată o icoanătrebuie să fie așa sau altminteri. Și doar așa! Pentru că fiecare epocă, practic, și-a creat propria ei modă, propriul gust pentru un anumit tip de iconografie, sau chiar pentru un anumit tip de imagine, specific.
Pornind de la aceste constatări, fie că le știe Toma sau ba, mie mi se pare că el le-a înțeles! Acest lucru este esențial de subliniat. Chiar dacă el poate nu le-a citit sau poate că le-a citit? Ceea ce ne propune iconarul este exact această formulă, cumva neutră, de-a arăta Revelația, imaginea prezenței Duhului, reprezentată prin chipuri de sfinți, dar chipuri întotdeauna și veșminte și o ținută imaterială, într-o formă care avea cumva o imagine cumulată, cumulativă de fapt, a ceea ce astăzi înțelegem despre ceea ce numim iconografie. Aș risca să spun, o iconografie pravoslavnică, drept-măritoare.
Mie mi se pare că acest salt, despre care vorbeam dintru început, de peste șase ani – poate pentru unii să pară o perioadă lungă, poate pentru alții chiar o clipă, pentru unii o viață de om, poate să însemne și mult și puțin – în orice caz asistăm astăzi la... nu i-aș spune nașterea, ci la afirmarea de fapt a unui iconograf de mare forță și stăpân pe un tip de imagine care ne convinge că iconografia este în esență ceva foarte viu, ceva deosebit de actual, ceva foarte prezent, și că ceea ce el ne propune poate fi un model iconografic viabil pentru epoca în care trăim, dar, de ce nu, și pentru epocile care vin. Pentru că, sunt absolut convins de asta, și bănuiesc că toți cei prezenți aici îmi vor da dreptate, cum Hristos este pururea viu, tot așa și iconografia trebuie sa rămână vie, care să ni-L arate, să ni-L aducă în față, revelat, și să ne bucurăm de acești oameni cu care suntem contemporani. Zic eu, cu mintea mea puțină, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu ca astfel de lucruri să ne fie cât mai mult timp aproape. Lîngă noi.
Prietenul Toma, sunt absolut convins, este emoționat de ce spun acum pentru că... noi vorbim de fapt foarte rar. Dar când dialogăm, cu adevărat avem ce ne spune. Reciproc. Eu am vorbit aseară foarte mult. Tocmai pentru că ceea ce vedeți dumneavoastră aici, eu am apucat să văd înainte, și efectiv tot ce-am văzut mi-a declanșat un soi de pornire de a încerca să interpretez. Dar poate mai mult decât să interpretez, să înțeleg eu însumi ceea ce el ne arată în icoanele sale, astfel vă propun să ne bucurăm cu toții!
Eu cam atât am vrut să spun acum.
Mulțumesc.
Notă: [1] În 1913 se împlineau trei veacuri de la urcarea pe tron a dinastiei Romanovilor.
Foto: icoană de Toma Chituc -  ©: vladimir bulat.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
4 décembre 2013 3 04 /12 /décembre /2013 22:29

lui Mihai Potârniche, cumva premonitivă, căci a fost suprinsă în anticul an 1987, la Slobozia Mare, ceva ce urma să se întîmple la scurtă vreme. Cine să fi știut atunci, că peste cîțiva ani nu va mai exista U.R.S.S.? Că moldovenii, mai ales tinerii, vor lua calea exilului, vor fugi de pe meleagurile natale? Că forța tînără, temerară și creativă, va umple fața Pămîntului...Iar în geamurile caselor părintești vor rămîne doar cei care-i așteaptă să revină, să le readucă bucuriile de altădată!

mihai potarniche 1.

În anul 2013 un street-artist, un Banksy moldovean, anonim?, reia cumva subiectul fotografiat cu mai bine de un sfert de veac în urmă de Potârniche, de data asta în plin centrul Chișinăului, spre a face un stencil, pe locul unei ferestre oarbe. O reproducere, o reluare, o inversare și o apropriere, ca un strigăt disperat, care arată o îngrijorătoare stare de fapt: depopularea Moldovei de cele mai conștiente, mai viguroare și poate cele mai creatoare minți...

Curiozitati-7495.JPG2.

 

Credite foto:

1. Mihai Potârniche, 1987.

2. Vladimir Bulat, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
3 décembre 2013 2 03 /12 /décembre /2013 05:08

1399384 238601589639341 495916961 o

 

Un reportaj fotografic & comentarii & mulţumiri - post-eveniment, aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
2 décembre 2013 1 02 /12 /décembre /2013 02:10

Curiozitati-7253.JPG

Credeam că am văzut multe! Dar m-am înșelat. Se pare că nu este niciodată prea destul, în confruntarea noastră cu lipsa de măsură, cu prostul-gust, cu ”estetica” ortodoxismului contemporan, care ”știe” el cel mai bine, ce e frumos și bine, în perpectiva chiar a elenisticului ”kalos”!

Ei bine, acest catarg-troiță ne întîmpină la intrarea în curtea bisericii Buna Vestire din Chișinău, sfințită acum mai bine de două veacuri, și despre care am mai scris aici. Edificiul e printre cele mai bătrîne, păstrate în urbea noastră. Se află la nr. 10 a străzii B.P.Hașdeu, în partea de jos a orașului vechi.

Iată pisania originală a edificiului, încastrată în zidul lateral (drept) al intrării principale.

Curiozitati-7252.JPG

Textul acesteia glăsuiește: ”Acest sfînt lăcaș cari din / nou s-au făcut de căpitanu(l) / Gavriil Teri(n)ti și de alți / iubitori de Hristos, unde să cinste/ște hramul Bunii Ves /tiri la leat 1810, octombrie 2”.

Pînă mai ieri s-a păstrat și gardul de incintă, pe care nici anii comunismului ateu și hîd nu l-au atins, dar recent cineva a decis că discreția și integritatea acestui monument trebuie perturbată. S-a decis ridicarea acestui monstruos stîlp, care nu numai că este urît, neestetic, ci este și de neocolit. Căci, ca să ajungi în fața intrării în sfîntul locaș, trebuie să ocolești acest monstru, să urci pe niște trepte placate cu gresie de baie, trecînd pe lîngă un soclu de-o confuzie arhitecturală decurajantă, care nu are altă menire decît să prezinte credinciosului, care se va nimeri prin acele locuri străvechi, un fel de letopiseț al avatarurilor prin care a trecut acest locaș de-a lungul acelor veacuri, de cînd stă în picioare, și face umbră pe acest pămînt...

Curiozitati-7251.JPG

Și ca anomia acestei intervenții nefericite să aibă o finalitate indubitabilă, columna aceasta este încununată de o cruce cu un crucifix aurit, iar la baza acestei coloane constatăm o reprezentare multiplicată pe fiecare latură a unui cub, a aceluiași chip, care se dorește a fi cel al Mîntuitorului, într-o versiune standardizată, de ”măști” asemănătoare cu cea a magicului King-Kong. Nu încape nicio îndoială că investiția într-o astfel de operă a fost insignifiantă. Dimpotrivă! Rămîi pur și simplu mut, cînd constați cum se risipește și se investește bănuțul credinciosului basarabean, sau poate a vreunului sponsor, care și-a dorit o troiță în fața bisericii în care vine să se închine! Chiar avem mari probleme în ziua de azi cu gustul, cu bunul-simț, cu înțelegerea unor valori fundamentale ale ortodoxiei, ale dreptei-credințe: evlavia, discreția, smerenia, armonia, cumpătarea, grija pentru conservarea tradiției etc...

Curiozitati-7254.JPG

Îndrăznesc să afirm, că o astfel de imagine nu se putea naște din credință, ci în atmosfera lipsei desăvîrșite a acesteia. Căci, ce poate avea în comun o astfel de butaforie cu sugestia pe care o dă, amintind vag de Năframa Veronicăi (Mahrama Sfintei Veronica), una din primele acheropoietos, adică icoane nefăcute-de-mîna omului? O astfel de imagine nu este un chip iconic, ci e o speculație ieftină pe seama privirii asupra Crucii, despre care poetizat Claudel! Este o întruchipare a neputinței de care trebuie să ne rușinăm, și să ne dăm seama cît de puțin credem, cît de puțin înțelegem, și cît de de-departe suntem de Revelația Prezenței lui Hristos, căci asta este adevărata icoană...Astfel, ceea ce trebuia să fie o ofrandă, o entuziastă manifestare a spiritului contemporan, s-a materializat în ceva hidos, chiar monstruos, și în ultimă instanță - inutil! Scump, și degeaba. Frumoasa noastră alergare spre biserică (despre care slavoslovește Sfîntul Sofronie al Ierusalimului) este, de aici încolo, umbrită de acest colos de metal, vopsit în culoarea caloriferelor de demult, cu imagini flasce, nemeșteșugite, cu texte care nu-și au acolo locul.

 

foto:  ©: vladimir bulat, 2013.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article