Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

28 décembre 2013 6 28 /12 /décembre /2013 13:05

vatra-taraneasca.jpg

Există lucruri care nu se schimbă. Și nu trebuie să se schimbe niciodată!

Este vatra străbună, căldura casei părintești. Este mămăliga care se mănîncă împreună cu cei mai apropiați. Sunt vasele de lut din care se înfruptă cu toții. Cazanul strămoșesc, din care chiar dacă nu am mîncat chiar noi, oasele noastre sunt purtătoarele acestor amintiri, ancestrale, pravoslavnice. 

Oriunde am fi, vatra cea de demult să ne adune împreună, cu valorile ei netrecătoare, simple, dar durabile, temeinice, pur omenești! Anul ce vine să ne aducă mai aproape de toate acestea. Puțin cîte puțin.

 

fotografie: interior de casă țărănească din muzeul culturii satului, Sirogojno, Serbia, 16 august, 2008.    

©: vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
23 décembre 2013 1 23 /12 /décembre /2013 11:16

Într-un anume sens expoziţia lui Mircea CANTOR de la mnac stă sub semnul memoriei lui Mihai Oroveanu, care ne-a părăsit în debutul acestei toamne...

ESTE prima şi cea mai amplă expoziţie pe care acesta a făcut-o Cantor în ţară, după 14 ani de la plecarea sa din România, în 1999, cînd a fost acuzat de pornografie, după ce a prezentat la Academia de Artă din Cluj (unde era student) o lucrare fotografică, apologetică, după "Facerea lumii", a lui Courbet (prezentă în această expoziţie la mnac)!

În esenţă, l-aş caracteriza pe Cantor drept un reacţionar conservator. Este un artist foarte conectat la realităţile artei contemporane, la cel mai înalt nivel, prezent şi invitat la cele mai prestigioase forumuri de artă, încununat cu premiul Marcel Duchamp, în 2011, şi pe de altă parte, foarte critic la adresa lumii actuale, atitudine manifestă sublimat sau explicit în aproape fiecare dintre operele sale

Curiozitati-7796.jpg

De la lucrări minimaliste, ca cea de mai sus, Business Class Worried”, la instalaţia complexă, stratificată ca semnificaţii, precum e cea denumită "Prag Resemnat", străjuită de o intervenţie brută pe tavanul imaculat al sălii, "Cer Variabil", Cantor chestionează această lume la limita efortului contondent al street-artiştilor. Totuşi, rămîne un calofil înnăscut, un estet prin excelenţă. 

Curiozitati-7802.jpg

Lucrarea "Prag resemnat" este o reinterpretare a unei case maramureşene, cioplite şi asamblate din lemn masiv, cu acoperişul rămas nefinalizat, avînd doar căpriorii montaţi, astfel că nu ne putem da seama decît contextual ce împlinire ar fi putut avea această lucrare. Plasată aici, în vintrele Casei Poporului, proiecţia aceasta arhitecturală se pomeneşte încorsetată în neputinţă, într-un avînt fără finalitate, copleşită de sterilitatea lipsită de tradiţie a mastodontului. Altfel spus, habitatul tradiţional al acestui popor şi-a pierdut orice sens în competiţia inegală cu grandomania totalitară, care nu are nevoie de repere, de temeiuri şi legitimitate! Nu are nevoie să privească înapoi. Interesant de consemnat că punctele de sprijin ale acestei construcţii - imaginate de Cantor - sunt "oferite" de cîteva bucăţi de caldarîm, de granit, care nu este exclus să fi provenit din chiar vechile bulevarde ale Bucureştiului; astfel că stoicul caldarîm este înlocuit astăzi de flexibilul asfalt, pe calapodul aplicat deja întregii moşteniri ancestrale a românilor de către "comunismul triumfalist" pe de o parte, iar pe de alta, de capitalismul global...O   idee de dată recentă afirmă, că succesul neşteptat al comunismului s-a grefat în chip insidios şi a avut succes în România pentru că acest popor nu îşi definitivase procesul modernizării, iar capitalismul vine să juguleze şi bruma de consistenţă a acestei modernităţi neîmplinite. În opinia mea, un artist ca Mircea Cantor vorbeşte anume despre astfel de lucruri, pe care le accentuiază prin gesturi disperate, materializate în brutalitatea unei gestici piromane, precum e cea care se desprinde din "Cer Variabil"

Curiozitati-7803.jpg

Mircea Cantor are un dar special de a nu se repeta, de a găsi mereu formule de expresie inedite, dar percutante, fruste, pe care le descoperim în special în lucrările sale video: Vertical Attempt”, I decided not to save the world”, "Sic Transit Gloria Mundi", "Tracking Happiness" etc.  Iar lucrarea "Departures" (2005) prefigura deja marile teme ale creaţiei sale actuale: anxietatea, manipularea, violenţa sublimată, dedublarea... 

Tripticul fotografic "Shortcuts" (2004) îmi aminteşte de un eseu de-al meu pe care l-am publicat revista Arhitext Design, cu mulţi ani în urmă. Afirmam atunci că lipsa unui comportament urban al cetăţenilor parveniţi ai oraşelor noastre, conduce pe aceştia la o atitudine şi orientări prin excelenţă rurale, expandate, deci, inadecvate, în care nu există încorsetări spaţiale, gazoane trase cu rigla sau echerul, spaţii verzi limitate de astfalt, beton sau garduri de oţel. Mai simplu spus, atunci cînd cămaşa este prea strîmtă, crapă pe la încheieturi.

Curiozitati-7808.jpg

Dar din punctul meu de vedere lucrarea cea mai tulburătoare este "Fishing Flies" (2011), o instalaţie în care se imaginează o plasă de pescar care captează avioanele de pe cerul liber, nelimitat, imposibil de îngrădit cu o plasă. Atitudinea ironic-critică a artistului subliniază statutul de vînat (citeşte: victimă, ţintă) al acestei lumi, în care orice e cu putinţă doar în limitele Sistemului, controlat, reglementat, contabilizat, prescris, consolidat într-un formalism anchilozat, conceptualizat şi devenit normă. Constatarea nu e nouă, desigur. Dar formula prin care s-a ilustrat această stare de lucruri devine emblematică. Ca şi alegaţiunea mai veche a lui Remo Guidieri (1984), potrivit căruia "frumosul, sacrul,eternul, religia şi dragostea sînt momelile necesare trezirii dorinţei de a muşca" ("Abundenţa săracilor", IDEA, 2008, pag. 134).

Curiozitati-7810.jpg   

Titlul expoziţiei, "Quod Erat Demonstrandum", pare tautologic. Tocmai de aceea este provocator, autoironic, care transformă evidenţa într-un act afirmativ, disturbator şi insurgent. Dar Cantor ştie să dozeze şi să controleze nivelul de receptare al propriilor sale gesturi artistice, comportîndu-se aidoma...unui colonialist sublim.   

 

fotografii: ©: vladimir bulat, decembrie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
20 décembre 2013 5 20 /12 /décembre /2013 16:19

Titlul acestei postări nu îmi aparţine, este inspirat de acest înduioşător desen de pe un zid vechi, de pe strada Ion Luca Caragiale. Dar de ce trist, m-am întrebat atunci?

Curiozitati-7744-copie-2.jpg

Iar ce am văzut astăzi, chiar m-a întristat profund! Şi am înţeles, ulterior, că aveam de ce să pun întrebarea de mai sus.

Crucea care marca locul pe care s-a aflat una din ultimele victime ale comunismului, demolată în 1986 - biserica Sfînta Vineri Herasca (foto), din proximitatea Pieţii Unirii, a fost făcută ţăndări. Un oraş în care şi memoria se face cioburi, chiar că este trist, mult prea trist, întristător, şi impardonabil! Se numeşte barbarie!

Curiozitati-7756.jpg 

 

fotografii: ©: vladimir bulat, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Vandalism
commenter cet article
18 décembre 2013 3 18 /12 /décembre /2013 18:42

Muzeul Țăranului Român (MȚR) este fără doar și poate cel mai spectaculos, dinamic și atractiv proiect muzeal din România post-comunistă! Din 1990 s-a resuscitat un muzeul care a apărut încă în 1906, pus la cale de marele cărturar Alexandru Tzigara-Samurcaș, susținut de Regele Carol I.

Această instituție nu a avut un destin prea fericit în RSR, astfel că după 1948 destinul acesteia a fost ca și proscris. De fapt a dispărut! Meritul a doi oameni de cultură, Andrei Pleșu (ministrul culturii pe atunci) și Horia Bernea (artist plastic și director desemnat) a fost de a resuscita, într-o nouă formă e adevărat, această Mare Idee: cea a vieții interioare, domestice și duhovnicești a țăranului român. Efortului celor doi li s-au alăturat și Irina Nicolau, Ioana Popescu, Speranța Rădulescu, Șerban Anghelescu ș.a.

Dacă muzeele etnografice și de cultură țărănească se ocupă în chip esențial și cu precădere de civilizația satului, de formele construite, estetice ale habitatului, acest muzeu, Muzeul Țăranului Român, și-a propus dintru început să arate portretul psiho-somatic, adică credința, sensibilitatea, trăirile, preocupările și muncile omului de sat. E o perspectivă diferită, este reconstuirea unei ecuații care are mai multe chipuri de abordare, față de tot ce își propune un muzeul al satului, sau unul al arhitecturii rurale, de aici și de aiurea.

Horia Bernea a reușit, după spusele unui teoretician al artei (Anca Oroveanu), să articuleze o ”uriașă instalație muzeală”, astfel că această instituție devenise o suprinzătoare operă de artă, care conserva însă în datele ei esențiale absolut toate artefactele, piesele și mărturiile vieții domestice, extrase din mediul ancestral al satului. Nimic strident, ostentativ, didactic sau mumificat - cum sunt de regăsit copleșitoarea majoritate a muzeelor din România. ”Un muzeu neliniștitor, care pune probleme?...Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental.”, scria Bernea în iunie 1992. Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune. Pliere, agăţare, îmbucare, rezemare, croiuri… În lumea tradiţională. De cercetat.” - adăoga același, în 1997. Se pot ceti numeroase gînduri fertile ale ctitorului acestui muzeu aici.

În 1996 MȚR a primit premiul pentru Muzeul European al Anului, asta într-un termen record de la mutarea impresionantei colecții a muzeului în clădirea special construită pentru ea, de la bun început (arhitecți: Nicolae Ghika-Budești și Grigore Ionescu), și conceperea de la 0 a unei serii de săli, dedicate unor teme specifice: Icoane, Rost, Moaște, Reculegere, Fast, Frumusețea crucii, Timp...

Cu timpul acest muzeu a devenit un amplu centru spiritual, cu publicații proprii (revista Martor și colecția de muzichii țărănești - sunt în topul efortului profesional al domeniului), ateliere de creativitate, librărie, magazin de obiecte țărănești, artizanat, sală de cinema, expoziții de artă actuală, cu spectacole de teatru...Actualmente este toposul cultural prin excelență al geografiei urbane bucureștene: ”la MȚR”!

Dar nori grei s-au adunat de-asupra acestuia. Guvernanții actuali i-au pus gînd rău, gînd odios: comasarea MȚR cu Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”. Astfel, cînd MȚR este în apogeul gloriei sale, puterea actuală îi cere demisia! Iar chestiunea pică exact în momentul în care Ministerul Ministrului are un nou boss, pe Gigel Știrbu, și căruia fie i se promite un destin vizitabil, fie acesta îi va fi el însuși proscris, dacă va consimți la sucombarea MȚR!

Actualul director general al MȚR, dl. Virgil Ștefan Nițulescu a adresat o Scrisoare deschisă Prim-Ministrului României.

I-am expediat astăzi domnului Virgil Ștefan Nițulescu următoarea scrisoare de susținere a efortului său de a păstra pe orbită acest minunat şi necesar Muzeu:

Dragă domnule director!

ESTE absolut înfricoşător ce se întîmplă în ţara aceasta!
Puteam accepta multe lucruri, dar desfiinţarea MŢR este o perspectivă absolut de neacceptat în România actuală, cînd adevăratele repere sunt decimate zilnic, de aceea TREBUIE - ca o prioritate de gradul 0 - să angajăm orice mijloace raţionale & eficiente din această ţară - pentru a menţine MŢR, ca unul dintre cele mai vii, active şi percutante proiecte muzeale ale României contemporane.
Vă susţin cu toate forţele pe care le am la dispoziţie, şi sunt dispus să mai mobilizez şi altele, nenumărate...în acest sens!
Am cetit cu interes Scrisoarea deschisă, adresată Prim-Ministrului României, semnată de dvs., şi subscriu la fiecare cuvînt conţinut în acea misivă. Ea trebuie să circule, şi să fie cunoscută de cît mai multă lume! O trimit şi eu pe canalele mele!
Ţinem legătura, şi sunt convins că această încercare va întări şi mai tare coeziunea şi puterea instituţiei pe care, cu onor, o conduceţi.
Cu respect,
Vladimir”.
În încheiere doresc să chem pe toți cei cărora soarta acestui Muzeu nu le este indiferent să se opună unei nedreptăți de proporții istorice, care urmează a se face, în condițiile în care cel căruia domnul Nițulescu i-a adresat Scrisoarea deschisă s-ar fi pronunțat frust și tăios: ”Comasați-le!”. Noroc că în lumea noastră mai există minți raționale, lucide, care nu se sustrag cadrului legal și, mai ales, bunului simț. Acestora mă adresez să susțină și să apere onoarea MȚR!
Jos mîinile de pe MȚR!
    
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 décembre 2013 2 17 /12 /décembre /2013 09:12

În amurgul comunismului sovietic, în îndepărtata Asie Centrală, mai exact în capitala Kazahstanului, Alma-Ata pe atunci, Almaty acum, în ziua de 16 decembrie a avut loc o ședință-fulger a biroului PC din această republică-soră, în care s-a decis dislocarea liderului de atunci Dinmuhamed Kunaev (în cazahă -Дінмұхаммед (Димаш) Ахметұлы Қонаев), și înlocuirea acestuia cu un activist anonim, adus din regiunea Ul'janovsk - baștina legendară a lui V.I.Lenin - Ghenadii Kolbin. Procedura a durat doar 17 minute. Acest fapt a provocat nemulțumirea subită a unui grup de tineri, care au reacționat printr-o ieșire-n stradă, spontană (s-a crezut atunci), mai exact în Piața Brejnev, în aceeași seară, și apoi doua zi, în 17, dar și în 18 decembrie! Nici pînă astăzi nu se știe și nu se cunosc proporțiile reale ale felului în care a acționat KGB-ul sovietic, care era pe cale să se ”restructureze”, împreună cu sistemul pe care era chemat să-l apere și să-l țină la adăpostul ordinii...Personalitatea lui Kunaev este contradictorie, iar mărturii recente susțin că nici nu ar fi fost de naționalitate cazahă, ci era tătar. Așa sau altfel, se pare că anume înlocuirea sa din post a dus la tulburări crîncene, la ciocniri cu miliția și cu securitatea sovietică, astfel că rezultatul a fost tragic: se vorbește de zeci de morți*, 8500 de persoane au fost arestate, 1700 de persoane au fost traumatizate, au ajuns la Procuratură pentru audieri - 5324, iar la KGB - 850, 309 studenți ai fost exmatriculați din facultăți, iar 319 persoane s-au pomenit disponibilizate, 99 de persoane au înfundat pușcăriile, iar Kairat Rîskulbekov, care fusese condamnat la moarte, a sucombat în 1988 în detenție, în ”circumstanțe neelucidate”...Acesta din urmă a fost reabilitat în 1992, iar noile autorități kazahe l-au declarat ”erou al poporului” în 1996, una dintre distincțiile de prim rang în Kazahstanul actual. Același Nursultan Nazarbaev, care l-a reabilitat pe Rîskulbekov, este autorul masacrelor și terorii, care domnesc în imensul teritoriu al acestui stat...Istoria a consemnat trei personaje esențiale ale acelor evenimente tensionate, care pot fi considerate principalul ”ferment” al dezintegrării URSS: Gorbaciov, Kunaev, Nazarbaev. Metodele de ”negociere pașnică” care au fost aplicate la Almaty, ulterior au fost perpetuate la Tbilisi, Riga, Baku, Vilnius...

jeltoksan5

Tot acest președinte-baron al Kazahstanul, primul și deocamdată singurul președinte al acestui stat, a declarat ziua de 16 decembrie drept Ziua Independenței! În 1991 s-a pronunțat însă pentru conservarea URSS, dar răzmerița din august a zădărnicit planurile lui Nazarbaev de a ocupa un loc mult-rîvnit în guvernul fostului URSS. Dar n-a fost să fie, și de unde și-a pus mari speranțe în ierarhia politică înnoită a necrozatului stat sovietic, a ajuns stăpîn, în cele din urmă, peste un teritoriu enorm ca dimensiuni și ca potențial economic și energetic, în urma scrutinului din 1 decembrie 1991, cînd a cules 98, 7 % din sufragii. E de consemnat, că în buletinul de vot numele lui era singurul! A fost declarat președintele Republicii Kazahstan, denumită astfel din 16 decembrie a aceluiași an. În iunie 2010 Nazarbaev a fost decretat drept Primul Președinte al țării, conferindu-i-se totodată statutul viager de Lider al Națiunii

30-almaty-1986-rusazattyq

În 16 decembrie 2011 autoritățile din Kazahstan se pregăteau să marcheze Ziua Independenței. Doar că în orașul Janaozen (kazahă: Жаңаөзен) erau tulburări de luni și luni de zile, după ce muncitorii din industria extracției petrolului (Ozen Munay Gaz, parte a consorțiului de stat, Kaz Munay Gaz) au declarat grevă generală, ca reacție la sistemul de salarizare al acestora, după ce 2 ani de zile munca aceștora era remunerată după un sistem de care nu aveau habar. De Ziua Independenței, ca un sfert de veac în urmă - s-au produs provocări, ciocniri violente, arestări, și de data asta, chiar soldate cu morți și schilodiri. Trupele de represiune au tras în plin, avînd la dispoziție de data asta pistoale-automat, echipament special, scuturi, în comparație cu dotarea miliției din 1986: bîte, pumni, lopeți... Acum, morții au împînzit centrul orașului, oficial se spune că au fost împușcate 16 persoane, în realitate au nimicit mult mai multe, poate de ordinul sutelor. S-au operat și arestări, șapte persoane și acum sunt după gratii, printre care și fosta învățătoare Rosa Tuletaeva, care a fost activă în susținerea muncitorilor petroliști. O lună după acele tulburări violente, denumite în slangul internațional masacru, orașul a funcționat în ”stare de urgență”. 

Pentru eliberarea acestor muncitori puteți semna petiția, adresată Liderului Națiunii, Nursultan Nazarbaev.

Desigur, Asia Centrală este departe de noi, și s-ar părea că nu avem nicio treabă cu problemele lor, cu sistemul lor represiv, dur și univoc, incapabil de dialog și conciliere. Dar, ”roadele” bogate ale acestui consorțiu, Kaz Munay Gaz (listat la bursa de la Londra), se găsește în rezervoarele cu carburanți ale vehiculelor multor români, care alimentează la Rompetrol, inclusiv în prețul pe care-l plătesc aceștia pentru acest combustibil. Lumea globală nu mai este demult izolată, autistă sau inocentă, ci e interconectată prin nenumărate fire cauzale, economice, financiare, ideologice etc.

În 16 decembrie, ieri, s-au împlinit doi ani de la consumarea acelor evenimente tragice, iar lumea de acolo are la fel de multe semne de întrebare, cîte le aveau și atunci...Poate că lumea actuală nu mai e capabilă să formuleze răspunsuri, ci doar să provoace întrebări, mirări, frustrări?  

Foto: Almaty, decembrie, 1986, Arhiva Națională a Kazahstanului.

Mai multe fotografii de epocă se pot vedea aici.

____________________________________________________ 

* versiunea oficială arată că au fost doar trei morți!   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
16 décembre 2013 1 16 /12 /décembre /2013 22:15

Curiozitati-7681.JPG

Strada Alexandrina, din București, a fost pînă mai de curînd una din străzile mele preferate, pentru că a avut șansa să conserve duhul unei străzi liniștite, interbelice, vag burgheze, cu cel puțin o vilă în stil neo-românesc, pe lîngă care treceam și aveam sentimentul că nu mai sunt în capitală, ci undeva într-un colț de Muntenie de altă dată, boierească, de pe la poalele Dealului Mare, aproape de podgoriile sale celebre! Ei bine, de vreo doi-trei ani s-a dus cu molcomeala de demult, s-a duc cu tihna, cu oamenii de altă dată. Au început să se depopuleze casele, apoi au urmat demolările, și desigur cum locurile nu rămîn prea mult neocupate, s-au pornit șantierele, construcțiile de toate soiurile. Apoteoza dezastrului însă avea să se consume la întretăierea acestei străzi cu Docenților, unde sunt în construcție deja doi mastodonți de beton, și un al treilea își va face cu certitudine la anul, căci terenul pentru acesta e eliberat deja de prea mult timp...De prin 2010 trebuia să fie acest edificiu. Cîteva accente arhitecturale ale străzii Alexandrina puteau da, sau conferi acesteia, statutul de ”rezervație arhitecturală” sau o zonă protejată. N-a fost să fie! Și chiar nu e o excepție destinul străzii despre care am făcut vorbire, căci mai în inima orașului se întîmplă lucruri și mai grozave, sfîșietor de revoltătoare.     

Curiozitati-7734-1-.JPG

Strada Mîntuleasa e chiar un loc special în topografia bucureșteană, cu o stufoasă mitologie proprie. Poate una din cele mai cunoscute artere din inima istorică a Bucureștiului. Acesteia i s-au dedicat cărți întregi, numeroase articole, eu însumi am dedicat acestei parcele teza mea de licență la absolvirea Academiei de artă, în 1994 (nepublicată). Dar cel mai important lucru care trebuie spus e că Mircea Eliade a învățat la școala care se afla pe această stradă, la nr. 7-9. Acest edificiu a fost demolat în 2002. Acum, acolo este un teren viran, și se dorește construirea a unui bloc cu 6 nivele. Proprietarii de pe această stradă au devenit activiști. Pînă în 2009 aici se intenționa construirea unui turn cu 17 etaje, însă spiritul civic, presa și anumite presiuni au stopat apariția unei astfel de construcții care ar fi schimonosit pentru totdeauna peisajul urban legat și de nuvela lui Eliade, Pe strada Mîntuleasa. Astăzi trecînd prin strada Mîntuleasa, la colț cu Negustori am dat de acest afiș: ”Ne-am săturat de indiferența Primăriei Capitalei în ceea ce privește zonele istorice, protejate!”. ”Tirania istoriei” se manifestă, în umbra acestei străzi, poate mai abitir decît oriunde în alt loc din acest oraș, care se va pomeni, horribile dictu - în cîțiva ani - fără mărturii ale trecutului, fără certitudinea care mai persistă, că această urbe nu este nicidecum recentă, nici adolescentină, cu atît mai puțin fără personalitate și un profil propriu. Să nu fie! 

DSCN9828.JPG

Chiar dacă există o anumită forță, neghioabă, care își dorește cu tot dinadinsul să întinerească chipul acestei străzi, și a orașului în datele sale esențiale, se mai conservă pe ici-colo cîte un însemn discret, umil, pitit pe fațada vreunei case cu tencuiala scorojită, decolorată, anostă. O plăcută de stradă, cu numărul pe ea - este mult mai mult decît o signalectică urbană, sau un crîmpei contabilicesc. Este un declanșator inepuizabil de interpretare...o siglă care dă ghes acestora, le potențează și le irigă copios.

 

fotografii: ©: vladimir bulat, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
14 décembre 2013 6 14 /12 /décembre /2013 08:42

Revista de artă și teorie Художественный журнал («ХЖ») a împlinit 20 de ani!

ESTE cel mai longeviv proiect din Rusia, post-URSS, în materie de teorie, critică și analiză artistică, la cîrma căruia a stat și stă intelectualul Viktor Misiano.

Din 2002 am publicat aici și eu cîteva eseuri pe teme de artă românească contemporană și internațională, inclusiv un eseu despre deschiderea, în 2004, a Muzeului de artă contemporană la București, care a trezit unele rumori în mediul artistic local.

Pentru că sunt, cred, singurul, român care posedă bună parte din arhiva tipărită a acestei epocale publicații postez aici cîteva dintre coperțile acesteia, care au marcat cîteva etape ale evoluției ei.

Primele șase numere erau de format A3!

Curiozitati-7665-1-.JPG

 Designul special, atipic al acestor numere merită o ”răsfoire vizuală”; năzuințele și eforturile acestea de a da un altfel de chip unei publicații de artă se datorează Elenei Kitaeva.

Curiozitati 7666[1]

Imagine și text, alb-negru, de tip constructivist -  făceau ca acest tip de abordare să scoată în relief această publicație față de tot ce se făce în acea epocă în întregul spațiu post-comunist.

Curiozitati-7668-1-.JPG

Apoi, a venit acest design, cu un format aproape dreptunghiular, aproape de două ori mai mic ca precedentul, care se dattorează aceleiași creatoare ingenioase, care nu a ținut decît vreo 15 numere.

Curiozitati-7672.JPG

DUPĂ acesta a urmat, efemer, un format mai pătrat, cu o hîrtie mai pretențioasă, iar haina grafică a fost cusută de Igor Severțev, care își va lega numele de această publicație pentru mai bine de un deceniu.

Curiozitati-7674-1-.JPG

În cele din urmă, aproape de anul 2000, s-a elaborat acest format, de 21 / 23 cm., avîndu-l la cîrma aspectului grafic pe același Igor Severțev. Formatul acesta este prezent pînă astăzi. Revista poate fi cetită și pe internet, la o adresă veche, care e considerată oficială, și una mai nouă, pe portalul Muzeului de artă din orașul Perm.

Curiozitati 7673

În cele din urmă - imaginea primului meu articol, în această revistă, dedicat lui Pavel Brăila, publicat în vara toridă a anului 2002.

Curiozitati-7675-1-.JPG

O analiză ceva mai detaliată a acestei reviste o voi face, poate, cu o altă ocazie, inclusiv mă voi referi la relația mea de amiciție și prietenie cu Viktor Misiano, și a felului în care am colaborat nemijlocit pentru publicația pe care domnia sa o conduce, iată, de două decenii: Художественный журнал.

Pînă atunci însă îi doresc acesteia, și oamenilor săi - La Mulți și rodnici ANI!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
13 décembre 2013 5 13 /12 /décembre /2013 06:59

Cu o seară înainte, la Stanbul, a nins puternic, astfel că meciul Galatasaray-Juventus Torino a trebuit abandonat, apoi, chiar s-a sistat și reprogramat pentru a doua zi, la ora prînzului! Am făcut cîteva fotografii de pe ecranul TV. Zăpada năvalnică făcea ca vizibilitatea însăși să fie pereclitată, serios amînată.

Curiozitati-7592.JPG

Curiozitati-7603.JPG

Curiozitati-7608.JPG

Dealtfel, nici la București nu era deloc vară...deși era senin. Cu o temperatură situată în jur de 0, nu e deloc o atmosferă care să favorizeze înflorirea sau măcar înverzirea florilor. Nicidecum. Dar oarecum ne obișnuisem cu anumite fenomene similare, căci mai deunezi a înflorit rozmarinul în grădinița noastră, din fața geamurilor. Poate că mai multe zile ale toamnei prelungite, cu soare, au favorizat acest fenomen, dar apoi a nins, au fost nopți cu ger. Iarna se instalase! Chiar nimic nu înlesnea, nici nu justifica, în vreun fel, venirea primăverii subite...

În dimineața de după însă, am constatat că a înflorit liliacul. Un fir, cel mai din vîrf, aflat în poala molidului a înverzit, cu frunze fragede, de un verde curat, înverzitor, ca o poamă de pădure, și a înflorit discret. Aproape în inima lui decembrie. Orice comentariu este inutil, excesiv, subreptice, de accea afișez dovada fotografică.

Spre bucuria tuturor celor care vor deveni părtași, cu ochii măcar, la această MINUNE.

Curiozitati-7632.JPG

Curiozitati-7616.JPG

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 décembre 2013 2 10 /12 /décembre /2013 18:58

Probabil, că dacă NU s-ar fi întîmplat în Piața Basarabiei, din Kiev, nici nu aș fi observat știrea!

Duminică seara, în contextul demonstrațiilor de massă din capitala Ukrainei, a picat și monumentul lui V.I.Lenin, care a tronat în acel loc din 1946, și care privea spre Bulevardul Taras Șevcenko. Probabil că toate au un sfîrșit! Chiar și la Kiev au înțeles, că cel mai mare călău al începutului de secol XX, trebuia să cadă, să fie făcut una cu pămîntul...Autorul monumentului a fost Serghei Merkurov; acesta a fost vărul primar al filosofului-mistic Georges Gurdjieff. Istoria acestui monument consemnează faptul că acesta era deja gata în 1939, cînd a fost expus în Pavilionul sovietic, la Expoziția mondială de la New-York.

lenin Kiev

Unii deplîng această faptă de vandalism, dar mie mi se pare că această versiune era aproape identică cu cea care a tronat (și) la Chișinău, pînă acum mai bine de două decenii, căci Merkurov pe cît a fost de cult, educat și erudit, pe atît a fost de oportunist și profitor (deținător a două Premii Stalin, în 1941 și 1951). Devenise practic specialistul nr. 1, în materie de leniniană monumentală. Merkurov este considerat printre cei mai mari specialiști din lume în materie de măști mortuare! A realizat peste o sută...

O spun răspicat: NU încuviinţez, nici nu accept în niciun fel, sub nici formă de manifestare vandalismul, şi protestez în orice chip împotriva unor astfel de acte îndreptate spre neantizarea, schimonosirea şi profanarea operelor de artă. 

Se pare că cel mai afectat de acest act de vandalism a fost nepotul sculptorului, Anton Merkurov, care pe blogul său a scris: ”Sunt împotriva refacerii sau restaurării acestui monument. Prejudiciul comis de vandali este irecuperabil. Așa a decis istoria. Fie ca aceste cioburi să arate generațiilor care vor veni, că strămoșii lor au fost niște maimuțe stupide, analfabete și brutale” (traducerea îmi aparţine).

 

Fotografie: L.B.ua    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Pamflet
commenter cet article
9 décembre 2013 1 09 /12 /décembre /2013 15:39

InsideLlewynDavis--1-.jpg

Noua producţie a fraţilor cineaşti Coen ne arată apogeul metabolismului creator al acestora, care atingînd nişte cote maxime în industria de film americană - caută prin această piesă o aterizare lină dinspre aceste înălţimi, şi o oarecare temporizare a resurselor culturale, filosofice şi ideologice, puse la bătaie de ceva timp de acest minunat cuplu creator!

Nu, nu e vorba despre oboseală sau plictis, dimpotrivă. Doar că Ethan şi Joel au decis, probabil, să fie o vreme mai relaxaţi, mai accesibili, după piese infinit mai complexe ca: No Contry for Old Man (2007), sau A Serious Man (2009), asta ca să nu mă refer decît la opera lor filmică mai recentă. Penultima lor bijuterie, True Grit (2011), merită o discuţie aparte, asupra căreia încă nu m-am concentrat!

Mi-a fost puţin teamă că Llewyn David a fost un personaj real, din lumea folk-ului american, căruia fraţii Coen i-au fabricat un panegiric...mi-ar fi displăcut un film "biografic", chiar dacă ştiam că ei nu se îndeletnicesc cu astfel de întruchipări. Dar nu, Llewyn David este o fantezie a lor, avînd ca prototip pe cîntăreţul Dave Van Ronk.

Fraţii Coen şi-au dorit o reconstituire a unei epoci, o unei biografii imaginare, cu dorinţa expresă de a arăta lumea muzicii de autor, de dinaintea intrării acesteia în constelaţia comercialului, mercantilismului şi a manipulării prin marchetizarea creaţiei...La finalul filmului vedem umbra şi vocea lui Bob Dylan. Poate cel mai problematic folkist al tuturor timpurilor, de la care va începe o nouă epocă...

Personajul lui Llewyn David (magistral jucat de ) este un paria, un neliniștit, un individ bun, foarte talentat și onest; încearcă să trăiască după reguli clare, simple, care e permanent pe drum, cînd nu e pe scenă, cînd iubește, își asumă și consecințele acesteia. Nu fuge de responsabilități, și înfruntă bărbătește eșecul, ratarea, lipsa de înțelegere a celor din jur, se învoiește să cînte alături de prieteni, dar refuză angajamentele, contractele, exclusivitățile - tot ce i-ar putea diminua libertatea, libera asociere cu alți muzicieni, propriul repertoriu și alegerea locului în care să cînte.

Filmul se deschide cu precizarea anului narațiunii filmice: 1961. Anul în care primul om, sovieticul Yuri Gagarin a părăsit pămîntul într-o navă cosmică (Vostok 1), este anul în care Fidel Castro a luat premiul Lenin pentru pace, Războiul Rece este în toi. În clubul The Gaslight Cafe se gestează muzica folk, în aburi de fum, alcool, amor și stupefiante. Clubul a existat între 1958 și 1971, dar a devenit o legendă a cartierului New-Yorkez, Greenwich Village, un areal al boemei, euforiei creativității, diversității & neastîmpărului experimentator. Lumea bogată a NY vizita acest cartier în căutarea unor senzații tari, în dorința de a scăpa de lehamitea cotidianului, de spleenul datoriilor, de sila goanei după profit, departe de concurență, consumerism, falsa ierarhizare socială etc. Într-o astfel de atmosferă se simte confortabil, în apele sale Llewyn David! Cînd doarme la familia Mitch și Lilian Gorfein - un cuplu înstărit și îndestulat - are de înfruntat întîlnirea cu pisica acestora, de fapt un cotoi, Ulisse. Deambulările cotoiului, cînd fuge de acasă, le repetă Llewyn David; acesta din urmă - în căutarea unui loc mai confortabil sub soare. Ajunge la Chicago, la un producător celebru al unui club de folk, care-i spune franc: nu găsește niciun potențial comercial în cîntecele sale. Revine la NY, și decide să plece ca marinar, căci asta îi era meseria, și tatăl său a fost marinar. În cele din urmă constată că sora sa i-a aruncat toate documentele cu care ar fi putut pleca în larg, departe de acest loc al pierzaniei, al slavei deșarte și al așteptărilor fără împliniri. Constată, paradoxal, că deși nu-și poate găsi locul, rămîne legat, anume de acest loc, locus, de lumea prea firească a looser-ilor.

Frații Coen l-au lăsat pe talentatul Oscar Isaac, care în 2005 a absolvit celebrisima The Juilliard School, unde a rafinat interpretarea la chitară - să cînte live în filmul lor, unde cîteva piese întregi curg de pe ecran. Cu toate acestea realizarea filmică cu greu poate fi încadrată într-un musical, mai degrabă e un vertij, o întruchipare a călătoriei către sine, care se dovedește a fi un simulacru, o fata morgana, căci destinul acestui om este circular, predictibil, bătătorit, revenind la aceiași prieteni, la aceleași cămăruțe sordide, la aceeași femeie, care-l minte că este gravidă anume de la el...dar că nu-și permite să aducă pe lume un pierde-vară, aidoma lui! Prototipul lui Llewyn David este tipic pentru epoca pe care frații Coen și-au propus să o reînvie, arătînd că, indiferent de țară, continent sau cultură - inadaptatul talentat arată arpoximativ la fel. Fizionomia lui comportamentală, creatoare și umană comportă matricea savuroasă a unui Leopold Bloom, care deambuează pe străzile NY, în metrou, privind lumea cu ochii de motan.

Llewyn David își cîntă intregul său destin, iar acesta merită ”citit” ca atare. Nu pleci cu mintea goală de la acest film. Nici de la acesta, căci frații Coen știu demult rețeta pentru a te ține în priză, conectat. Mi-am dat seama încă de pe vremea în care am văzut și revăzut Barton Fink (1991)...        

 

fotografie: secvenţă din Inside Llewyn Davis - domeniu public.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article