Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 décembre 2013 6 07 /12 /décembre /2013 16:00
Mai jos - alocuțiunea mea la deschiderea expoziției de icoane a lui Toma Chituc, Librăria Bizantină, București. Transcrierea textului a fost făcută de doamna Cosmina Chituc, căreia îi mulțumesc și pe această cale.
Imagini 7528[1] 
Prima mea întîlnire cu Toma Chituc, iconarul, s-a produs acum mai bine de 6 ani. În Postul Mare, în 2007, el a propus o expoziție cu primele sale încercări, iar traseul parcurs de atunci pînă acum, eu l-aș defini în felul următor, ca un fel de salt, materializat sub forma unui parcurs de la declamație la revelație. Să mă explic.
Cînd a creat primele icoane Toma picta, în paralel, și niște panouri abstracte, foarte nervoase, cu un frotaj energic, viu colorat, o cromatică emfatică, căci era pictor. Nu iconar. Iar icoanele sale erau, în chip clar, ale unui pictor laic.
 
Chiar dacă pictura lui nu era neapărat una figurativă dar mie mi se părea că trebuia să se despartă de, hai să spun așa, de implicarea de fi pictor, pentru a se deda cu totul dăruirii de a fi iconar. Mi-am dat seama că ceea ce face el în materie de pictură puteau să facă și alții și că, ceea ce am descoperit de fapt acum un an la Simpozionul de Iconografie de la Mogoșoaia, ceea ce face el în icoane, în iconografie, în acest domeniu, nu este chiar dat oricui să facă. Și mai ales așa, cum o face el. Iarăși un lucru pe care ieri l-am descoperit, și pe care ei l-au ținut în taină, adică și Cosmina și Toma, este faptul că tot ce vedeți aici este pictură pe pânză. Este iconografie pe pânză. Ai zice, până la urmă, de ce pe pânză? De ce nu pe lemn? Cu asta ne-am obișnuit, asta am văzut de-a lungul vremii... Am meditat pe îndelete la lucrul acesta. Mi-am dat seama în fapt, și Toma m-a ajutat să înțeleg până la capăt, poate, lucrurile, și anume că nu suportul este cel care face iconografia ciimplicarea iconografului, implicarea celui care se apleacă întru zugrăvire asupra acestui suport. Mi-am dat seama de încă un lucru și anume că, în fond, marea redescoperire a iconografiei vechi și a icoanei în general, în speță a celei rusești, căci de-acolo a pornit de fapt reconsiderarea icoanei străvechi și medievale, s-a produs acum o sută de ani.
Marea expoziție de icoane provenite din colecții private ale colecționarilor ruși s-a întâmplat la Moscova, în 1913. Aceasta mai conținea manuscrise vechi, broderii, obiecte din argint și aramă. Dar majoritatea covîrșitoare a exponatelor o constituiau icoanele. Erau în total 147 (secolele XIV-XVII). Expoziția s-a deschis în ziua de 13 februarie, 1913[1]. Iată sunt o sută de ani. Un veac încheiat. Studii și analize ulterioare, făcute de restauratori în speță, au arătat faptul că felul în care vedem astăzi icoanele de secol XII, XIV, XVII, sau din alte veacuri, adică imaginea lor, n-a fost cunoscută generațiilor imediat următoare momentului în care acestea au fost pictate. Ce înseamnă asta? S-a constatat că, ciclic, icoanele se repictau. Cam la 50 de ani odată. Uneori – mai rar. Se ajungea la un moment dat, după niște secole, dacă era vorba de icoane de secol XIV, să zicem, ca prin secolul al XIX-lea, să fie mult mai groase decât atunci când fuseseră inițial făcute, tocmai pentru că acestea conservau multitudinea straturilor pe care le aveau dedesubt. De-abia odată cu rafinarea tehnicilor și a metodelor de restaurare, s-a ajuns să se înlăture aceste straturi ulterioare, succesive, și să se descopere marea iconografie, așa cum arăta ea în epocile în care a fost plăsmuită.
Ei bine, s-a mai ajuns la o concluzie esențială, și anume la aceea că fiecare epocă avea o anumită predilecție, o modă pentru iconografie. Și-atunci, punând cap la cap aceste două lucruri, putem conchide că astăzi ar fi poate forțat (dacă nu chiar nedrept) să se spună că iconografia sau felul în care arată o icoanătrebuie să fie așa sau altminteri. Și doar așa! Pentru că fiecare epocă, practic, și-a creat propria ei modă, propriul gust pentru un anumit tip de iconografie, sau chiar pentru un anumit tip de imagine, specific.
Pornind de la aceste constatări, fie că le știe Toma sau ba, mie mi se pare că el le-a înțeles! Acest lucru este esențial de subliniat. Chiar dacă el poate nu le-a citit sau poate că le-a citit? Ceea ce ne propune iconarul este exact această formulă, cumva neutră, de-a arăta Revelația, imaginea prezenței Duhului, reprezentată prin chipuri de sfinți, dar chipuri întotdeauna și veșminte și o ținută imaterială, într-o formă care avea cumva o imagine cumulată, cumulativă de fapt, a ceea ce astăzi înțelegem despre ceea ce numim iconografie. Aș risca să spun, o iconografie pravoslavnică, drept-măritoare.
Mie mi se pare că acest salt, despre care vorbeam dintru început, de peste șase ani – poate pentru unii să pară o perioadă lungă, poate pentru alții chiar o clipă, pentru unii o viață de om, poate să însemne și mult și puțin – în orice caz asistăm astăzi la... nu i-aș spune nașterea, ci la afirmarea de fapt a unui iconograf de mare forță și stăpân pe un tip de imagine care ne convinge că iconografia este în esență ceva foarte viu, ceva deosebit de actual, ceva foarte prezent, și că ceea ce el ne propune poate fi un model iconografic viabil pentru epoca în care trăim, dar, de ce nu, și pentru epocile care vin. Pentru că, sunt absolut convins de asta, și bănuiesc că toți cei prezenți aici îmi vor da dreptate, cum Hristos este pururea viu, tot așa și iconografia trebuie sa rămână vie, care să ni-L arate, să ni-L aducă în față, revelat, și să ne bucurăm de acești oameni cu care suntem contemporani. Zic eu, cu mintea mea puțină, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu ca astfel de lucruri să ne fie cât mai mult timp aproape. Lîngă noi.
Prietenul Toma, sunt absolut convins, este emoționat de ce spun acum pentru că... noi vorbim de fapt foarte rar. Dar când dialogăm, cu adevărat avem ce ne spune. Reciproc. Eu am vorbit aseară foarte mult. Tocmai pentru că ceea ce vedeți dumneavoastră aici, eu am apucat să văd înainte, și efectiv tot ce-am văzut mi-a declanșat un soi de pornire de a încerca să interpretez. Dar poate mai mult decât să interpretez, să înțeleg eu însumi ceea ce el ne arată în icoanele sale, astfel vă propun să ne bucurăm cu toții!
Eu cam atât am vrut să spun acum.
Mulțumesc.
Notă: [1] În 1913 se împlineau trei veacuri de la urcarea pe tron a dinastiei Romanovilor.
Foto: icoană de Toma Chituc -  ©: vladimir bulat.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
4 décembre 2013 3 04 /12 /décembre /2013 22:29

lui Mihai Potârniche, cumva premonitivă, căci a fost suprinsă în anticul an 1987, la Slobozia Mare, ceva ce urma să se întîmple la scurtă vreme. Cine să fi știut atunci, că peste cîțiva ani nu va mai exista U.R.S.S.? Că moldovenii, mai ales tinerii, vor lua calea exilului, vor fugi de pe meleagurile natale? Că forța tînără, temerară și creativă, va umple fața Pămîntului...Iar în geamurile caselor părintești vor rămîne doar cei care-i așteaptă să revină, să le readucă bucuriile de altădată!

mihai potarniche 1.

În anul 2013 un street-artist, un Banksy moldovean, anonim?, reia cumva subiectul fotografiat cu mai bine de un sfert de veac în urmă de Potârniche, de data asta în plin centrul Chișinăului, spre a face un stencil, pe locul unei ferestre oarbe. O reproducere, o reluare, o inversare și o apropriere, ca un strigăt disperat, care arată o îngrijorătoare stare de fapt: depopularea Moldovei de cele mai conștiente, mai viguroare și poate cele mai creatoare minți...

Curiozitati-7495.JPG2.

 

Credite foto:

1. Mihai Potârniche, 1987.

2. Vladimir Bulat, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
3 décembre 2013 2 03 /12 /décembre /2013 05:08

1399384 238601589639341 495916961 o

 

Un reportaj fotografic & comentarii & mulţumiri - post-eveniment, aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
2 décembre 2013 1 02 /12 /décembre /2013 02:10

Curiozitati-7253.JPG

Credeam că am văzut multe! Dar m-am înșelat. Se pare că nu este niciodată prea destul, în confruntarea noastră cu lipsa de măsură, cu prostul-gust, cu ”estetica” ortodoxismului contemporan, care ”știe” el cel mai bine, ce e frumos și bine, în perpectiva chiar a elenisticului ”kalos”!

Ei bine, acest catarg-troiță ne întîmpină la intrarea în curtea bisericii Buna Vestire din Chișinău, sfințită acum mai bine de două veacuri, și despre care am mai scris aici. Edificiul e printre cele mai bătrîne, păstrate în urbea noastră. Se află la nr. 10 a străzii B.P.Hașdeu, în partea de jos a orașului vechi.

Iată pisania originală a edificiului, încastrată în zidul lateral (drept) al intrării principale.

Curiozitati-7252.JPG

Textul acesteia glăsuiește: ”Acest sfînt lăcaș cari din / nou s-au făcut de căpitanu(l) / Gavriil Teri(n)ti și de alți / iubitori de Hristos, unde să cinste/ște hramul Bunii Ves /tiri la leat 1810, octombrie 2”.

Pînă mai ieri s-a păstrat și gardul de incintă, pe care nici anii comunismului ateu și hîd nu l-au atins, dar recent cineva a decis că discreția și integritatea acestui monument trebuie perturbată. S-a decis ridicarea acestui monstruos stîlp, care nu numai că este urît, neestetic, ci este și de neocolit. Căci, ca să ajungi în fața intrării în sfîntul locaș, trebuie să ocolești acest monstru, să urci pe niște trepte placate cu gresie de baie, trecînd pe lîngă un soclu de-o confuzie arhitecturală decurajantă, care nu are altă menire decît să prezinte credinciosului, care se va nimeri prin acele locuri străvechi, un fel de letopiseț al avatarurilor prin care a trecut acest locaș de-a lungul acelor veacuri, de cînd stă în picioare, și face umbră pe acest pămînt...

Curiozitati-7251.JPG

Și ca anomia acestei intervenții nefericite să aibă o finalitate indubitabilă, columna aceasta este încununată de o cruce cu un crucifix aurit, iar la baza acestei coloane constatăm o reprezentare multiplicată pe fiecare latură a unui cub, a aceluiași chip, care se dorește a fi cel al Mîntuitorului, într-o versiune standardizată, de ”măști” asemănătoare cu cea a magicului King-Kong. Nu încape nicio îndoială că investiția într-o astfel de operă a fost insignifiantă. Dimpotrivă! Rămîi pur și simplu mut, cînd constați cum se risipește și se investește bănuțul credinciosului basarabean, sau poate a vreunului sponsor, care și-a dorit o troiță în fața bisericii în care vine să se închine! Chiar avem mari probleme în ziua de azi cu gustul, cu bunul-simț, cu înțelegerea unor valori fundamentale ale ortodoxiei, ale dreptei-credințe: evlavia, discreția, smerenia, armonia, cumpătarea, grija pentru conservarea tradiției etc...

Curiozitati-7254.JPG

Îndrăznesc să afirm, că o astfel de imagine nu se putea naște din credință, ci în atmosfera lipsei desăvîrșite a acesteia. Căci, ce poate avea în comun o astfel de butaforie cu sugestia pe care o dă, amintind vag de Năframa Veronicăi (Mahrama Sfintei Veronica), una din primele acheropoietos, adică icoane nefăcute-de-mîna omului? O astfel de imagine nu este un chip iconic, ci e o speculație ieftină pe seama privirii asupra Crucii, despre care poetizat Claudel! Este o întruchipare a neputinței de care trebuie să ne rușinăm, și să ne dăm seama cît de puțin credem, cît de puțin înțelegem, și cît de de-departe suntem de Revelația Prezenței lui Hristos, căci asta este adevărata icoană...Astfel, ceea ce trebuia să fie o ofrandă, o entuziastă manifestare a spiritului contemporan, s-a materializat în ceva hidos, chiar monstruos, și în ultimă instanță - inutil! Scump, și degeaba. Frumoasa noastră alergare spre biserică (despre care slavoslovește Sfîntul Sofronie al Ierusalimului) este, de aici încolo, umbrită de acest colos de metal, vopsit în culoarea caloriferelor de demult, cu imagini flasce, nemeșteșugite, cu texte care nu-și au acolo locul.

 

foto:  ©: vladimir bulat, 2013.   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
22 novembre 2013 5 22 /11 /novembre /2013 16:10

Azi, în unanimitate, criticul şi curatorul de origine poloneză, Adam Szymczyk, a fost ales şi desemnat Director al Documenta 14, din 2017. Este născut în localitatea Piotrków Trybunalski, este actualmente director al lui Kunsthalle Basel, una din cele mai revoluţionare instituţii de artă contemporană din ultimii 40 ani!

Adam-Szymczyk-is-the-director-and-chief-curator-of-Kunsthal.jpg

Probabil că board-ul celei mai prestigioase şi vechi instituţii de artă contemporană are în intenţie să aducă în prim-plan un om tînăr, foarte ambiţios şi cu un CV impresionant, şi astfel să insufle un curent nou în sensibilitatea artistică actuală! "I am convinced that Szymczyk, a ground-breaking and idiosyncratic curator of art, will add new highlights to documenta." (Eva Kühne-Hörmann).. 

 I se vor adeveri aşteptările, previziunile,  convingerile? Timpul o va arăta...

 

foto: Adam Szymczykallartnews (Hildegard Spielhofer).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
20 novembre 2013 3 20 /11 /novembre /2013 00:28

Căutam ceva informații legate de o anume limbă, bretonă (Brezhoneg), și am constat că se vorbește și într-un sat din Bretaine, care se numește Bulat-Pestivien (Departamentul Côtes-d'Armor). Bulat în această vorbire-grai, de veche sorginte celtică, dă numele de bugelat, ceea ce semnifică naștere. E un loc care are o catedrală de secol XIV, cu adăogiri și completări pînă în al XVI-lea veac, cu numele de Notre Dame. Din 1907 este declarată monument istoric. E un loc de pelerinaj, pentru cei ce nu au copii. Cel mai suprinzător și straniu la această construcție arhitecturală este...sculptura, cioplită dintr-o piatră care, în proximitatea apelor șfichiuitoare ale nordului, a devenit de-a dreptul terifiantă!

Bulat-Pestivien_Notre-Dame_de_Bulat_Ankou_01.jpg

* * * * * * 

Zilele acestea la noi la birou se curăță coșurile. Se pregătesc pentru perioada de iarnă, cînd sobele respiră, bubuie, fumegă către ceruri. Constat că serviciul de coșerit, actualmente, este prestat de oameni cu studii superioare, avînd la dispoziție scări telescopice, ustensile de ultimă generație etc. Nimic nu a mai rămas din imaginea cu periile de sîrmă, pe care o întîlneam la țiganii începutului anilor ''90, cînd am sosit eu în București. Dar cum or fi arătat coșarii zorilor comunismului, cei ai anilor ''60, și mai înainte, în secolul al XIX-lea? Și gîndul m-a dus la acea carte poștală, scrisă de poetul avangardist Sașa Pană, care-l chema în acel început de noiembrie a anului 1951, pe coșarul Petre Nicolae, care locuia în str. Nae Popa nr. 10, din cartierul Ferentari...

CP-expediata-de-Sasa-Pana-unui-cosar-verso.jpg

01.11.1951

”Stimate tov(arăș)

Mi-ai fost recomandat ca un bun curățitor de coșuri. Te rog a trece pe la mine în acest scop; poți suna la mine (parter) sau la etaj (Prog. Sachelarie) în str.Dogarilor, 36

Str Dogarilor e lîngă școala Tunari, sau str.Ghiocei. Mai precis: cu tramvaiul 9 pînă la stația Busolei; apoi, mai sus prima stradă la dreapta Sașa Pană”.

Toată topografia a rămas pînă astăzi neschimbată, doar că Sașa Pană nu mai e, din 1981, locuiește la aceeași adresă fiul său, Vladimir, iar tramvaiul care trece prin preajmă este nr. 5.

foto: arhivă personală. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
18 novembre 2013 1 18 /11 /novembre /2013 14:55

Ieri, 17 după calendarul iulian, la Sinaxarul zilei s-a pomenit de Sf. Cuvios Lazăr Zugravul, alături de Grigorie Taumaturgul. Recunosc că sunt destul de atent la prezenţa iconografilor în rîndul sfinţilor, căci asta confirmă rolul crucial pe care-l are imaginea în economia spaţiului liturgic, alături de cuvînt, psalmodiere, vestimentaţie, odoare, gestică a slujitorilor etc.

Sfantul Grigorie si Sfantul Lazar 

Frescă de la Mănăstirea Visoki Decani, în care Sf.cuvios Lazăr Zugravul este reprezentat alături de Sf.Grigorie Taumaturgul, pomeniţi în aceeaşi zi (în centrul compoziţiei, în prim plan este ierarhul Grigorie).

Tradiţia hagiografică ne spune că cel pe care-l cinstim pentru că s-a încununat cu nimbul sfinţeniei, pre numele său Lazăr Zugravul, a intrat de foarte tînăr în monahism, şi a trăit în era finală a iconoclasmului, fiind osîndit pe vremea Împăratului Theofil (829-842). A fost un împărat puternic, despre care s-a scris mult, iar cel mai interesant este că o cronică ulterioară se referă chiar la subiectul care ne interesează aici: dialogul dintre Theofil împăratul cu monahul Lazăr, reprezentat în Synopsis de istorii, a lui Ioan Skylitzes (Ιωάννης Σκυλίτζης), un cronicar bizantin din a doua jumătate a secolului al XI-lea.

Lazar-si-Theofil.jpg

Miniatură din cronica lui Ioan Skylitzes, secolul al XI-lea.

În lumea rusă Viaţa lui Lazăr Zugravul a fost consemnată de Sfîntul Dimitrie a Rostovului (canonizat în 1757). Probabil că lumea românească încă mai urmează să-i descopere faptele, mărturisirea întru Hristos, şi poate chiar opera iconografică! Este foarte limpede că nu era un zugrav oarecare, era un cărturar de mare clasă, din moment ce apare resprezentat într-un dialog direct cu însuşi împăratul Bizanţului, şi poate că şi contribuţia lui retorică a dus la Triumful icoanelor, în 843, deci imediat după moartea ultimului iconoclast?

 

Imagini: domeniulpublic.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
15 novembre 2013 5 15 /11 /novembre /2013 06:14

TREBUIE  să recunosc public că nu recunosc Bucureştiul, şi-mi devine tot mai străin pe măsură ce trăiesc mai mult în el. Acum două decenii Bucureştiul era un alt oraş, acum este diferit, mutilat, cu imense cratere înconjurate de garduri de fier, cu case părăsite, dărăpănate, dar multe dintre acestea au dispărut pur şi simplu! Şi parcă nu aş observa acest lucru dacă ar dispărea magherniţe, cocioabe şi bojdeuci, de pe la periferiile marii urbe, care dispar fără urmă, ci se fac una cu pămîntul numeroase reşedinţe şi case arătoase, mici palate şi întregi complexe arhitecturale cu natura din preajma lor cu tot. Una din străzile de care m-am ataşat de la venirea mea în Bucureşti, era cea cu numele de atunci, Cosmonauţilor, apoi, George Enescu; era aproape de facultate, apoi şi de loculunde aveam biroul, la Oficiul de Patrimoniu Cultural (Calea Victoriei, 118). E chiar în inima capitalei, şi leagă Calea Victoriei de Bd. Magheru. Era acolo un palat care mă făcea visător de fiecare dată cînd treceam pe lîngă. Este la numărul 11, colţ cu Intrarea Biserica Albă. Acum clădirea aceea este în grea suferinţă, de-abia de se mai ţine în picioare, iar vecina ei, casa de la final de secol XIX, care a aparţinut profesorului Constantin Istrati (1850-1918), care era la numărul 13 - nu mai este! A fost demolată după o perioadă lungă de AGONIE (părăsire, schimonosire, incendiere etc.).

ACUM întreaga parcelă, pînă la casa care face joncţiunea cu str. Mendeleev, este un imens şantier, o fundaţie pentru cel puţin două clădiri impunătoare...Cea de lîngă pălăţelul de la numărul 11 va avea, se spune, 9 etaje! Dar ni se afirmă, că aceasta va fi consolidată şi restaurată.

Pînă atunci, am făcut un fotoreportaj, ca să avem cu ce compara, atunci cînd dezvoltatorul va face recepţia obiectivului primenit...

Curiozitati-6917.jpg

Curiozitati-6908-copie-1.jpg

Curiozitati-6909.jpg

Curiozitati-6910.jpg

Curiozitati-6919.jpg

Curiozitati-6912.jpg

detaliu-de-sub-balcon.jpg

credit foto ©: vladimir bulat, 2013.


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
14 novembre 2013 4 14 /11 /novembre /2013 06:35

20131015-bacon_fa_panel2.jpg

Aceasta este cea mai supraevaluată piesă de artă contemporană, tripticul lui Francis Bacon (1909-1992)Three Studies of Lucian Freud.

Piesa a fost vîndută în seara zilei de 12 noiembrie, la o licitație americană, pentru suma de 142, 4 mln. de dolari americani, și este singurul triptic al artistului britanic, care nu se află într-un muzeu.

Reamintesc acest context, că unul dintre marii scriitori ai acestui secol, Jonathan Littell i-a dedicat recent lui Bacon o carte, în care se ocupă de creația lui preț de 3 eseuri. Cartea este intitulată chiar Triptique (Trois etudes sur Francis Bacon, Gallimard, 2011).

P.S. Mulţumesc Corei, pentru semnalarea volumului (1969), semnat de Gilles Deleuze despre Francis Bacon, în ediţie britanică (2003).

 

credit foto: aici.



Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
13 novembre 2013 3 13 /11 /novembre /2013 09:02

TOAMNA aceasta ne-a oferit nenumărate suprize, dar și toamna tîrzie ni se arată cu porția ei de frumuseți! Pun un plural, pentru că frumusețea e și vădită și ascunsă, tăinuită. Dar e cu atît mai minunat cînd cea vizibilă o depășește pe cea închipuită, de după paravanul imaginației. Din această inepuizabilă categorie (gen, specie, rasă, clasă?) este și minunata înflorire a rozmarinului din grădina noastră. De regulă, rozmarinul înflorește primăvara (aprilie-mai). Se înțelege, pentru mine este o minune, întrucît această plantă mediteraneană nu prea ne desfată cu ale sale flori discrete. Darămite, în acest episod de amurg de toamnă, de mijloc de noiembrie! Și mai ales după acele zile și nopți de ploaie, frig, prăpăd, căznire a naturii, de acum cîteva săptămîni, cînd am crezut cu toții că nici nu vom mai vedea soarele anul acesta...Dar nu e cum vrea (sau crede, după puțintica lui credință) omul, ci e cum vrea Domnul! Cred că mîndria florii de crin, despre care a cîntat și cîntă pururea psalmistul David, nu o întrece cu mult pe cea a unei firave alcături florale de rozmarin (Rosmarinus officinalis). Îmi asum această îndrăzneală. Umilincios, tăcut, o las pradă vederii, celor care vor să o vadă, nu doar s-o privească. 

Curiozitati-5771.JPG

Curiozitati-5762.JPG

Curiozitati-6903.JPG

Curiozitati-5768.JPG

foto: vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article