Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

8 novembre 2013 5 08 /11 /novembre /2013 21:47

Sintagma din titlu nu îmi aparține, ea a fost pronunțată de părintele-diacon Ioan Ică jr. în cuvîntul de după Sfînta Liturgie la mănăstirea Stavropoleos, unde astăzi s-a prăznuit sărbătoarea Sfinților Arhistrategi Mihail și Gavriil, dimpreună cu sinaxa celorlalți arhangheli. A fost zi de hram, de bucurie și împreună-petrecere. Ei bine, părintele Ică a vorbit pe larg și minunat despre îngeri, despre lucrarea lor dualistă, pentru proslăvirea și slujirea lui Dumnezeu, și, deopotrivă, pentru folosul oamenilor, model pentru mîntuirea și urcarea lor către Domnul!

Îngerii sunt invizibili, nematerialnici, fără trup, necuvîntători, dar atît de harnici și lucrători întru slava Celui-Prea-Înalt. Lucrători fără încetare, neobosiți, mereu bucuroși, binedispuși, prezenți, în același timp, alături de Împăratul Cerurilor, dar și de oamenii trecători, muritori, dornici de a fi ca îngerii, ca arhanghelii cei din veacuri.

 Ziua a Opta MNAR Expertiza2

Am expertizat această icoană în 2007, este de secol XVII, și înfățișează un subiect destul de rar reprezentat în iconografia tardo-bizantină: ZIUA A OPTA. Este Mîntuitorul revenit pe Tronul Slavei, după ce pămîntenii pentru care se întrupase L-au răstignit pe crucea infamiei, a Înviat și a Urcat la Ceruri. Este înconjurat de acele trupuri invizibile, co-slujitoare și tainice: îngerii din preajma Tronului Ceresc. Este o aporie vizuală, extrem de dificil de perceput cu mintea omului de astăzi, atît de superficială, călduță, împrăștiată și netuburată de scrupule. Totuși, pentru mintea și ochii contemporanului celui care a zugrăvit icoana, lucrurile trebuiau să fie limpezi, explicite, pentru care sunt opt îngeri, ziua a opta - Ziua cea neînserată, veșnică, irepetabilă, unică, este sinonimul eternității, este ceasul slavei cerești! Totodată este Ziua Judecății cele de pe Urmă, cînd va fi un cer nou, precum și un pămînt înnoit. Îngerii, arhanghelii vor fi alături de Domnul în acea zi, cum a și fost mereu, netulburați alături de EL.

Este și, deopotrivă, o ilustrare a heruvic-ului, imnului melismatic, care se cîntă la fiecare Dumnezeiască Liturghie:

"Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim,

Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem,

Toată grija cea lumească să o lepădăm

Ca pe Împăratul tuturor, să primim,

Pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngerești".

Sărbătoarea invizibilului este în același timp a monahilor, dar și a fiecăruia dintre mireni, căci mîntuirea va fi a tuturor, fără excepție! Doar cel care nu-și va dori cu tot dinadisul mîntuirea întru viața veșnică, nu o va primi. Căci Dumnezeu nu ne impune nimic, ne-a lăsat liberi, cutezători, creatori, și absolut conștienți că mîntuirea este în mîinile fiecăruia. Calea ni s-a arătat, Legea ni s-a dat, modelul suprem al mîntuirii este alături de noi, neabătut; cel care are urechi să audă, și cel ce are ochi - să vină să vadă! Amin!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
6 novembre 2013 3 06 /11 /novembre /2013 13:53

Numărul tipărit din 4 noiembrie a publicaţiei germane FOCUS propune un grupaj de texte care relatau că în apartamentul din unui octogenar oarecare Cornelius Gurlitt, deşi nu e, de fapt, un oarecare, căci se pare că este nepotul unui alt domn, cu acelaşi nume, Cornelius Gurlitt (1850-1938), fost istoric de artă german şi arhitect, iar fratele acestuia, Hildebrand Gurlitt, a activat ca dealer şi colecţionar de artă - s-a găsit o enormă serie de opere de artă, însumînd circa 1.500 de piese, precumpănitor de "artă degenerată". 

În realitate, despre această captură impresionantă se ştia din 2011, dar doar acum poliţia germană a lăsat să transpire informaţia. S-a constatat între timp, că 200 dintre aceste opere au dispărut în epoca nazistă! Se pot declara furturi din acea eră, care s-a remarcat prin gustul său deosebit pentru artă, manifestat prin spolierea muzeelor, galeriilor şi colecţiilor private. Interesant de consemnat că unele dintre aceste spolieri au fost tezaurizate sub "prozodica" sintagmă - Beutekunst, adică artă de trofeu (eng. Looted art). Istoricul de artă şi cercetătoarea Meike Hoffman a relatat pentru FOCUS, că 300 de piese dintre cele găsite în locuinţa lui Gurlitt au figurat în expoziţia din 1937 de "artă degenerativă", iar asta înseamnă, pe cale de consecinţă, fie un gust deosebit pentru acest tip de artă al celui care le-a colecţionat, fie că această casă a lui Gurlitt era adăpostul pentru arta de trofeu, care trebuia făcută pierdută...

Personal în toată povestea asta nu mă interesează nici senzaţionalismul care va umple publicaţiile lumii cu această ştire, nici "arta degenerată" în mod special, ci sunt interesat de două lucruri, anume:

- obsesia cu care o anumită parte a lumii va perpetua ideea că acest soi de artă este pe doar pe gustul evreilor, că lor le-au aparţinut (ca titlu de proprietate) parte din operele descoperite;

- îndoiala sau certitudinea că aceste opere sunt toate autentice; şi în ce măsură galeria aceasta de bunuri va îmbogăţi percepţia cercetătorilor de azi şi de mîine, şi a publicului larg, asupra artei moderniste; mai mult, în ce măsură depozitul acesta va deveni un bun al pieţei de artă, în marile licitaţii ale lumii! Sau va fi din nou zăvorît pentru mai multe decenii, ca şi pînă acum. 

Seated Woman, Matisse, Loot Femeie aşezată, atribuită lui Henry Matisse. Este una dintre piesele date publicităţii din lotul găsit la Cornelius Gurlitt. Probabil este acea pictură care a aparţinut colecţionarului Paul Rosemberg, a cărui moştenitoare este jurnalista franceză, Anne Sinclair 

Alte surse de presă care relatează despre extraordinara captură de artă din Munchen:

http://www.theguardian.com/world/2013/nov/04/nazi-art-hoard-munich-recluse-cornelius-gurlitt

http://www.bloomberg.com/news/2013-11-05/heirs-to-nazi-loot-in-munich-helped-as-art-list-revealed.html

http://jurnalul.ro/stiri/externe/unde-se-ascunde-proprietarul-comorii-din-munchen-povestea-celor-1-500-de-tablouri-gasite-printre-gunoaie-se-incarca-de-mister-654836.h

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
1 novembre 2013 5 01 /11 /novembre /2013 12:14

întorc în timp cu aproape două săptămîni, la momentul în care un grup nu prea numeros de sirieni, expatriaţi la Bucureşti, a încercat să formuleze un apel disperat românilor, un mesaj de compasiune şi solidaritate cu fraţii lor, aflaţi într-o suferinţă continuă, dramatică, hecatombică, aş risca să spun! Ceea ce se întîmplă în Siria de mai bine de doi ani încoace este de nedescris şi de neînchipuit cu mintea. Şi asta în locul uneia dintre cele mai vechi vetre de misticism religios din cîte a ştiut în istoria creştinismului, unde se mai păstrează, nu se mai ştie pentru cîtă vreme, vestigii ale primelor secole creştine!

Propaganda-6327.jpg 1.

Nu intru în amănunte cu privire la trecutul acelui stat, dar realitatea de astăzi este crudă, abominabilă, de care lumii civilizate nici că-i pasă. Sau, poate, în faţa ororii întreaga lume este neputincioasă?

Propaganda-6323.jpg 2.

Românii noştri, în acea zi de sîmbătă de 19 octombrie erau grămadă în celălalt capăt al Parcului Herăstrău, unde comunitatea turcă oferea un Kurban Bayram, cu veselie, carne de vită, oaie şi cîntări! Acolo erau cu adevărat mulţi compatrioţi de-ai mei. Acolo nu era nevoie de compasiune, ci era rost de cărnuri, cafele, fructe, sutlac etc.

De Ziua Sacrificiului pentru lumea islamică unii sărbătoreau, alţii - implorau măcar puţină atenţie. Dar în afară de cîţiva jandarmi - care trebuiau să asigure ordinea şi disciplina în zona Arcului de Triumf - şi cîţiva reporteri, aflaţi la datorie, manifestaţia sirienilor din acea zi a trecut aproape neobservată. Căci, suferinţa era în altă parte. Cînd nu te doare pe tine, e greu să-l înţelegi pe cel ce zace în durere...

Dar aseară, la emisiunea Ioanei Dumitrescu (am văzut-o în reluare), s-a arătat această imagine, prin care ni se demonstreaza "faţa hîdă a războiului din Siria". Nu am înţeles deloc această sintagmă, căci războiul nu are decît o singură faţă, cea a morţii.

Vedem o radiografie dată publicităţii de către dr. David Nott*, din care se vede cum un foetus aflat în uterul mamei sale a primit un glonte în cap, expediat cel mai probabil de un lunetist fidel politicii lui Bashar al-Assad! Lumea de astăzi ne arată că imaginaţia umană nu are limite, şi există doar pentru a ne surpinde continuu. Nu mai are nicio altă raţiune de a fi decît asta! Oare spulberarea definitivă a acestei lumi a debutat deja în Siria? Aici nu e vorba deja de purificări etnice, cum s-au întîmplat în Bosnia, ci de un război împotriva propriului popor, şi dacă nu pare ca acest caz să fie un accident, atunci este cu siguranţă o expresie a ultimului cuvînt al umanităţii. Cine va putea opri această spulberare definitivă a Siriei? 

pregnant.jpg 3.

* Doctorul a declarat pentru The Times:  "The women were all shot through the uterus, so that must have been where they were aiming for. I can’t even begin to tell you how awful it was".

Credite foto:

1- 2 ©: vladimir bulat, 2013.

3- domeniu public.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
31 octobre 2013 4 31 /10 /octobre /2013 06:42

Acesta este titlul filmului lui Bruno Dumont, a cărui premieră a avut la festivalul de film de la Berlin din acest an.

În centrul naraţiunii filmice este figura neliniştită a sculptoriţei Camille Claudel (pe numele ei complet: Camille Anastasia Kendall Maria Nicola Claudel), cea care practic l-a influenţat în chip definitoriu pe unul dintre "idolii" lui Constantin Brâncuşi, Auguste Rodin. Iubirea celor doi, cea dintre Camille Claudel - sora poetului Paul Claudel - şi Rodin a durat un deceniu, timp în care nici atenţii cercetători ai operei celor doi nu prea reuşesc să deceleze cine şi ce a semnat cu certitudine: o contopire totală s-a produs, iar operele lor au devenit OPERA. La un moment dat Rodin se simte în pericol, căci se poate afirma că ambii au atins cotele maxime ale operei lor, iar macismul lui Rodin nu prea putea suferi o astfel de stare de lucruri...

Pentru confirmarea celor spuse,  aduc argumentaţia lui J.A. Schmoll din cartea lui intitulată cît se poate de frontal: "Auguste Rodin and Camille Claudel": "...it is difficult to arrive at a balanced judgment of her qualities as an artist because her biography and her involvement with Rodin constantly intrudes into the foreground. She is a fine marble sculptor no doubt, and several of her symbolist creations are indeed substantial works of art, but having lived in Rodin's shadow for so long, even when she made the break from him it was difficult for her to cast off the oppressive burden of his authority and he continued to inadvertently supply the basic template for her work as a sculptor..."

Rodin a părăsit-o brutal pe Camille, în 1895, iar din acest moment viaţa ei, preţ de cîteva decenii a fost atinsă de nebunie, disperare, silă, neputinţă, abandon. A murit la vîrsta de 78 de ani, în 1943. 

Filmul lui Dumont atinge această problematică - a degradării ultime a Camillei, care a zăcut 29 de ani în ospiciul Montedevergue, din proximitatea Avignonului, începînd cu anul 1915 (rol jucat magistral de Juliette Binoche*). Alături de oameni cu probleme reale de sănătate mintală, ea a făcut figură distinctă, fiind convinsă că izolarea ei se datorează influenţei nefaste pe care a avut-o Rodin asupra întregului lor cerc de cunoştinţe, dar şi asupra familiei Camillei, care o doreau izolată, nebună, iresponsabilă, labilă şi departe de locul unde se făcea moda artei: Paris. Nu a mai ieşit de acolo niciodată, deşi speranţa ei a fost ca fratele ei, Paul Claudel, care-i plătea spitalizarea se va îndura, şi o va scoate din acel loc oribil, pustiitor de suflet, cum se exprima Camilla. Tensiunea maximă a analizei psihologice intreprinse de Dumont - unul dintre iconoclaştii contemporani - este dată de întîlnirea dintre frate şi soră, şi de unde înţelegem că Paul Claudel nu o vroia pe sora lui în libertate, căci atunci cînd doctorul îi propune să o elibereze, sugestia aceasta trece pe lîngă urechile poetului catolic, atît de marcat de iluminarea avută la contactul cu poezia lui Rimbaud (după 1886). Şi asta pe fundalul unor căutări de ordin religios pe care acesta le avea, şi totuşi, decizia de a o lăsa liberă pe Camille, nu o rezervase lui Dumnezeu, ci cel mai probabil sieşi, şi poate anturajului său (familia, Rodin). În acest condiţii, Camille se apropie singură de credinţa în Dumnezeu, în speranţa că Acesta o va ajuta să scape din prinsura în care fusese băgată cu forţa, împotriva voinţei ei.

Cred că, în esenţă, Dumont se răfuieşte sarcastic cu Paul Claudel, membru al Academiei Franceze, un om subţire, elegant, foarte cultivat, talentat, dar frustrat şi incapabil să dea Cezarului ce e a Cezarului, şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu! O miză, trebuie să recunosc, temerară, care va regîndi, implicit, şi valoarea artistică a operei celei care a fost Camille Claudel, a cărei viaţă a fost prinsă între genialitate şi delir, recluziune şi capabilă de o iubire fără oprelişti...Pe care nimeni nu a înţeles-o!

The Eternal Idol, Rodin. jpg

Auguste Rodin, The Eternal Idol, 1889.  

* trebuie să amintesc aici, că soarta unui artist boem, pe cale de a-şi pierde vederea, Binoche a jucat-o în fantasticul film al lui Leon Carax, Les amants du Pont-Neuf (1991), unde "şi-a făcut mîna" în pielea unei artiste foarte disperate. Aici, în "pielea" Camillei Claudel,  a avut de-a face cu soarta unui indubitabil creator de geniu. 

credit foto: aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
30 octobre 2013 3 30 /10 /octobre /2013 07:48

de la mijlocul secolului al XIX-lea, care ne arată frumusețea și dulceața desăvîrșită a limbii române, încă atît de ancorate în lexicul și topica tardomedievale. Acesta este un text din Matei, 6. 9-13, cu Rugăciunea Domnească, care diferă atît de mult de cel actual. Pentru cei care nu știu alfabetul chirilic, transcriu acest text de la anul publicării, 1851:

TATĂL nostru, care ești în ceriuri, sfințească-se Numele tău* Vie Împărăția ta. Fie voia ta, precum în ceriu, și pre pămînt * Pîinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi * Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi ertăm datornicilor noștri * Și nu ne duce pre noi întru ispită, ci ne izbăvește de cel viclean: Că a ta este Împărăția, și puterea și slava în veci. Amin * ”.   

Curiozitati-6673-1-.JPG

Un alt monument, care provine cel mai probabil de la un spital, este o incripție lapidară sub formă de vers. Este un catren, tăiat în piatră, pe care l-am depistat în curtea Palatului Curții Vechi din București. Deși nedatat, și acest text pare de la mijlocul secolului al XIX-lea, nu exclud posibilitatea că această inscripție să fi aparținut Spitalului Brîncovenesc, demolat după 1984:

Curiozitati 6538

Textul este și el așezat în limba română, cu caracterele chirilice specifice perioadei de tranziție, iar ortodografia este foarte asemănătoare celei din NOUL AȘEZĂMÎNT, de la 1851, din care tocmai am extras Rugăciunea Domnească:

 Voi carii fără ajutor v'aflați trudiți de boale

Veniți iubirea cea de om vă chiamă să vă scoale

Cît e putință aici găsiți duioasă mîngîiere

Iar darul cel desăvîrșit numai de sus se cere”.

 

Foto: ©: vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
25 octobre 2013 5 25 /10 /octobre /2013 14:26

CRED că este o expoziţie care merită obligatoriu văzută!

Exponatele au fost aduse de la Muzeul de Etnografie Rusă din Sankt Petersburg, considerat un "Ermitaj etnografic".

1381856 577755878939774 1099198318 n

1275894 576864185695610 1021927111 o

1401270_578275588887803_1387130372_o.jpg

foto: Zilele culturii ruse.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
24 octobre 2013 4 24 /10 /octobre /2013 15:49

Am cetit astăzi un interviu, cam chinuit, cu regizorul Cristi Puiu, pe care-l recomand oricui îşi mai pune probleme, mai doreşte să nu fie doar proiecţia celor din jurul său...

Pentru mine Cristi Puiu este în vîrful piramidei din top 3 al cinema-ului românesc din toate timpurile. Nu-l spun pe al treilea, dar secundul este Lucian Pintilie. Întregul bla-bla despre aşa zisul "noul cinema" autohton este trist, absurd şi mimetic...

Tocmai pentru că nu am apucat să văd (deocamdată) ultima realizare filmică a lui Puiu, Trois exercices d'interprétation după cartea "Trei dialoguri" a lui Vladimir Soloviov (Владимир Соловьёв, 1853-1900), reproduc aici comentariul pe care l-am făcut în primăvara lui 2011 pe marginea filmului său Aurora. Textul a fost publicat iniţial în revista "Contrafort", din Chişinău.

Aurora

Filmul lui Cristi Puiu nu este deloc prietenos. Te ţine încordat şi „în priză” permanent, pe parcursul celor 181 de minute. Te face dependent de fiecare secvenţă, replică, situaţie, detaliu care se scurge sau insistă prin faţa ochilor. Pentru că ne-a obişnuit deja cu un anume tip de film, evazionist i-aş spune, trebuie să insişti cînd îl urmăreşti, adică să stărui (în sens arhaic) cu privirea, cu mintea.

Aurora este în sensul de „dinaintea răsăritului”, deşi cerul nu se prea vede, nici bucuriile dimineţii nu sunt tocmai vizibile. Vedem un om (Viorel Ghenghe) cum se chinuie, nu-şi găseşte locul, augmentează haosul, sau tocmai că i se pare că încearcă să-l îmblînzească. Ce anume i se întîmplă aflăm mai spre coada filmului. Pînă atunci regizorul, el şi actorul principal, ne furnizează copios detalii, sugestii, ne arată un personaj morocănos, iritat, cu privirea fixă, pedant, care vorbeşte puţin, sec, tăios, cu care nu ai vrea să te pui...

După ce face primele două victime – de fapt intenţiona să-l împuşte doar pe avocatul soţiei sale, dar pentru că acesta era însoţit de o damă oarecare, o omoară şi pe ea, să nu existe martori, probabil, – ne dăm seama că individul este o adevărată „maşină de război”, iar fizionomia lui nu schiţează niciun regret sau vreo ezitare. Asta se întîmplă pe la nouă seara.

Pe la miezul nopţii se duce la uşa amantei sale, care trebuia să se fi întors de la Gara de Nord – şi-a condus fetiţa, cu tatăl acesteia, la Budapesta. Mergeau, se pare, pentru un concert de pian. Olguţa e pianista, cea care a prilejuit şi dialogul lui Viorel cu amanta sa din debutul filmului, despre „povestea Scufiţei Roşii”. Olguţa ar fi spus învăţătoarei de la şcoală că bunica trebuia să fie goală, atunci cînd a fost scoasă din burta lupului de către vînători... Învăţătoarea ar fi contrazis-o: că nu e adevărat, că, chipurile, lupul înainte să o înghită pe bunică ar fi luat alte haine din dulap... „Povestioara” ne plasează în sfera posibilă a miticului, poate fi luată ca un punct de plecare într-o călătorie în mintea sau imaginaţia unui om. Ce se perindă pe ecran – să fie doar o potenţialitate, o proiecţie halucinantă a unei minţi în derută, zăvorîtă în ea însăşi? Căci, Cristi Puiu susţine că „e imposibil ca cineva sau justiţia să aibă acces la gradul de complexitate al relaţiei dintre doi oameni”, că pentru omul iubit, tocmai de aceea neajutorat, poţi face orice: orice crimă nu e îndestulătoare pentru a-l proteja.

Filmul Aurora este un film cumulativ, el vine de „departe”, dintr-o metisare de idei, de meditaţii, e generat de numeroase şi complexe tribulaţii, lecturi, oftici. Cristi Puiu e un creator ofticat, dar din această oftică creează forme. Le dă sensuri, proiecţia superioară a meditaţiei. Ucigaşul se predă în ziua în care şi-a omorît ambii socri, foştii socri. Cam o zi şi jumătate vedem noi, comprimate în trei ceasuri filmice. Dar această „comprimare” face să ai sentimentul că stai pe un butoi cu pulbere, gata să irumpă, şi să pulverizeze orice inocenţă, îndoială, ezitare, împăcare, dialog... Viorel către poliţişti, după ce le-a furnizat detalii pentru un întreg dosar: „V-am zis ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, şi mi se face teamă”, este ultimul enunţ al ucigaşului. Şi aici pare cheia poveştii: comunicarea e dificilă, spinoasă, tehnologia acesteia – mereu reînnoită, reformulată, ezitantă, şubredă. „Metabolismul” crimei nu poate fi niciodată cuprins sau înregistrat cu instrumentele limbajului, ale vocabularului funcţionăresc şi (sau) juridic-avocăţesc. Acesta rămîne pururea un mister, o fundătură de sens, cum o fundătură pare şi apartamentul în care Viorel îşi pregăteşte meticulos crimele...

E spre seară, şi nu se ştie dacă va mai reveni răsăritul, dacă ziua următoare o vom mai apuca..." 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
22 octobre 2013 2 22 /10 /octobre /2013 09:48

După părerea mea, există un imens decalaj, în aceşti ani, între nivelul de analiză şi discuţii publice care se poartă în spaţiul anglo-saxon, în chestiunea creştinismului şi a surselor sale scrise, şi cel al felului în care o face sfera ortodox-răsăriteană. Chiar dacă în lumea apuseană şi americană există mult senzaţionalism şi spirit promoţional, care adumbreşte adesea dreapta judecată, măsura şi spiritul intelectului competitiv, acolo lucrurile se discută cu orice preţ.

Un autor cu mare priză în discutarea chestiunilor delicate ale creştinismului primar este profesorul Bart H. Ehrman, de la University of North Carolina at Chapell Hill, care a editat recent un volum cu un nume provocator:  Forged - Writing in the Name of God--Why the Bible's Authors Are Not Who We Think They Are (HarperOne Publishers, 22 martie 2011), în care susţine că anumite texte ale creştinismului nu au fost scrise de cei cărora Sfînta Tradiţie le atribuie.  Stufosul volum, de peste 300 de pagini se ocupă de un soi de demascare a textelor apocrife, care chipurile biserica le atribui apostolilor, şi că acestea sunt în fapt nişte scrieri anonime. Titlul cărţii mi se pare foarte dur - făcături, contrafaceri, trimiţînd în curtea bisericii (ca instituţie) grele acuze că furnizează omenirii texte ale căror autori nu sunt chiar cei care pretinde că sunt.

America chiar nu s-a descoperit în USA.

Este cel puţin straniu că un autor cu bibliografia şi poziţia universitară pe care le are, să se preteze la astfel de acuze, dar confundă nişte chestiuni elementare, de pildă, premiza de la care ar fi trebuit să plece în dezlegarea demersului său, care să facă diferenţa dintre autor şi autoritate, că aceşti doi termeni, în zorii creştinismului, se confundau.  Excesul de zel al savantului încearcă să ne spună că e mult mai important ce autor a spus sau afirmat un lucru o învăţătură sau o apoftegmă, decît că acest lucru poate avea autoritatea absolută şi revelată a Domnului.  Acum mai mulţi ani un teolog rus, Sergei Averinţev, a scris un lămuritor şi cuprinzător text în acest sens, în care explica persuasiv cei doi termeni. Nu pot să cred că Bart H. Ehrman nu avea ştiinţă de prestaţia absolut copleşitoare pe care a exercitat-o Averinţev în lumea exegezei răsăritene. Dar tocmai asta-i, Ehrman se ocupă de teme care depăşesc cadrul îngust al teologiei răsăritene... Nici nu mă suprinde faptul că o importantă editură de la noi i-a editat o carte în care profesorul Bart H. Ehrman se ocupă de "fundamentala problematică" a Codului lui Da Vinci. Şi, desigur, nu a putut trece cu vederea nici contribuţiile domniei sale la analiza "Evangheliei lui Iuda"!

Nădăjduim că aceeaşi editură îi va publica şi proaspăta sa carte, apărută luna trecută: The Bible: A Historical and Literary Introduction! Poate ne lămurim mai bine, cum stăm cu Dumnezeu, după lectura acestui op, de peste 430 de pagini?! 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
18 octobre 2013 5 18 /10 /octobre /2013 13:50

Uneori, natura oferă "artefacte" pe care nicio mînă, minte, limbă sau imaginaţie umană nu o va putea concepe!

Faptul că anumiţi copaci fac ciuperci, nu e nicio noutate, face parte din firea lor. Unii se aseamănă cu nişte trepte spre cer...Dar ca să şi fie interactive, aceste ciuperci, asta chiar că e o întîmplare minunată.

Am stat mut de admiraţie, şi am privit minute în şir la acest burete, care la bază avea şi forma o reţea de picături de apă, apărute, probabil, din condens care, precum degetele unui pianist se mişcau alternativ, se scurgeau, creşteau altele, unele se pigmentau, se legănau şi dispăreau...se întoceau iute-n pămînt. 

Curiozitati-6134.jpg

Foto: ©: vladimir bulat, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
17 octobre 2013 4 17 /10 /octobre /2013 10:58

Ziua de 15 octombrie este consemnată ca ziua în care s-au stabilit primele relaţii diplomatice ale României, cu Rusia, la nivel de legaţie. Era în anul 1878. Nu funcţiona încă o ambasadă între Regatul nostru şi Imperiul Ţarist, iar relaţiile dintre cele două ţări au avut destule urcuşuri şi coborîşuri. În special, în problema usturătoare a Basarabiei! Despre cum a negociat sau nu România acel spaţiu istoric al Ţării Moldovei nu e locul să insistăm aici. Cert este că problema persistă, doar că Basarabia de altă dată s-a autodeterminat ca stat independent, suveran,  numindu-se Republica Moldova.

La un deceniu de la legarea acelei istorice şi prime relaţii diplomatice dintre România şi Rusia, în Bucureşti, se finaliza construcţia falnicului Ateneu Român (1888), care în seara zilei de 15 octombrie 2013 a fost gazda unui concert de excepţie. Evenimentul a fost organizat de Ambasada Rusiei la Bucureşti, şi s-a dorit sublinirea faptului că data acestuia nu este aleasă aleatoriu, ci anume pentru a marca 135 de ani de relaţii diplomatice dintre cele două state. Astfel, cu un repertoriu minunat, şi cu muzicieni de primă mînă, această seara ne-a făcut părtaşi încă o dată puterea miraculoasă a culturii. Iar cei doi muzicieni, care au şi făcut să se umple pînă la refuz sala mare a Ateneului, Alexandru Tomescu (vioară) şi Eduard Kunz (pian), ne-a făcut mîndri că trăim alături de ei, că suntem contemporani cu astfel de talente! Mai mult, că de curînd, Eduard Kunz este şi concitadinul nostru... 

Mai e de menţionat şi prezenţa la acest regal, pur şi simplu savuros prin sonoritatea muzicii lui Ceaikovski, şi a unei tinere violoniste Inga Rodina (o tînără speranţă a culturii ruse, de doar 13 ani!), dar şi a dirijorului moscovit,  Mihail Hohlov. 

Muzica-6203.jpg

Eduard Kunz, interpretînd Ceaicovski, împreună cu Orchestra Simfonică a Ateneului Român.

Muzica-6189-copie-2.jpg

Alexandru Tomescu interpretînd Valse-Scherzo de Ceaikovski, împreună cu aceeaşi orchestră.  În prim plan: dirijorul Mihail Hohlov.

Astfel de seri fac posibilă nădejdea (pe care o doresc întinsă la nesfîrşit) că frumuseţea chiar va salva lumea!

Foto: ©: vladimir bulat, 15 octombrie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article