Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

30 octobre 2013 3 30 /10 /octobre /2013 07:48

de la mijlocul secolului al XIX-lea, care ne arată frumusețea și dulceața desăvîrșită a limbii române, încă atît de ancorate în lexicul și topica tardomedievale. Acesta este un text din Matei, 6. 9-13, cu Rugăciunea Domnească, care diferă atît de mult de cel actual. Pentru cei care nu știu alfabetul chirilic, transcriu acest text de la anul publicării, 1851:

TATĂL nostru, care ești în ceriuri, sfințească-se Numele tău* Vie Împărăția ta. Fie voia ta, precum în ceriu, și pre pămînt * Pîinea noastră cea spre ființă, dă-ne-o nouă astăzi * Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi ertăm datornicilor noștri * Și nu ne duce pre noi întru ispită, ci ne izbăvește de cel viclean: Că a ta este Împărăția, și puterea și slava în veci. Amin * ”.   

Curiozitati-6673-1-.JPG

Un alt monument, care provine cel mai probabil de la un spital, este o incripție lapidară sub formă de vers. Este un catren, tăiat în piatră, pe care l-am depistat în curtea Palatului Curții Vechi din București. Deși nedatat, și acest text pare de la mijlocul secolului al XIX-lea, nu exclud posibilitatea că această inscripție să fi aparținut Spitalului Brîncovenesc, demolat după 1984:

Curiozitati 6538

Textul este și el așezat în limba română, cu caracterele chirilice specifice perioadei de tranziție, iar ortodografia este foarte asemănătoare celei din NOUL AȘEZĂMÎNT, de la 1851, din care tocmai am extras Rugăciunea Domnească:

 Voi carii fără ajutor v'aflați trudiți de boale

Veniți iubirea cea de om vă chiamă să vă scoale

Cît e putință aici găsiți duioasă mîngîiere

Iar darul cel desăvîrșit numai de sus se cere”.

 

Foto: ©: vladimir bulat, 2013

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
25 octobre 2013 5 25 /10 /octobre /2013 14:26

CRED că este o expoziţie care merită obligatoriu văzută!

Exponatele au fost aduse de la Muzeul de Etnografie Rusă din Sankt Petersburg, considerat un "Ermitaj etnografic".

1381856 577755878939774 1099198318 n

1275894 576864185695610 1021927111 o

1401270_578275588887803_1387130372_o.jpg

foto: Zilele culturii ruse.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
24 octobre 2013 4 24 /10 /octobre /2013 15:49

Am cetit astăzi un interviu, cam chinuit, cu regizorul Cristi Puiu, pe care-l recomand oricui îşi mai pune probleme, mai doreşte să nu fie doar proiecţia celor din jurul său...

Pentru mine Cristi Puiu este în vîrful piramidei din top 3 al cinema-ului românesc din toate timpurile. Nu-l spun pe al treilea, dar secundul este Lucian Pintilie. Întregul bla-bla despre aşa zisul "noul cinema" autohton este trist, absurd şi mimetic...

Tocmai pentru că nu am apucat să văd (deocamdată) ultima realizare filmică a lui Puiu, Trois exercices d'interprétation după cartea "Trei dialoguri" a lui Vladimir Soloviov (Владимир Соловьёв, 1853-1900), reproduc aici comentariul pe care l-am făcut în primăvara lui 2011 pe marginea filmului său Aurora. Textul a fost publicat iniţial în revista "Contrafort", din Chişinău.

Aurora

Filmul lui Cristi Puiu nu este deloc prietenos. Te ţine încordat şi „în priză” permanent, pe parcursul celor 181 de minute. Te face dependent de fiecare secvenţă, replică, situaţie, detaliu care se scurge sau insistă prin faţa ochilor. Pentru că ne-a obişnuit deja cu un anume tip de film, evazionist i-aş spune, trebuie să insişti cînd îl urmăreşti, adică să stărui (în sens arhaic) cu privirea, cu mintea.

Aurora este în sensul de „dinaintea răsăritului”, deşi cerul nu se prea vede, nici bucuriile dimineţii nu sunt tocmai vizibile. Vedem un om (Viorel Ghenghe) cum se chinuie, nu-şi găseşte locul, augmentează haosul, sau tocmai că i se pare că încearcă să-l îmblînzească. Ce anume i se întîmplă aflăm mai spre coada filmului. Pînă atunci regizorul, el şi actorul principal, ne furnizează copios detalii, sugestii, ne arată un personaj morocănos, iritat, cu privirea fixă, pedant, care vorbeşte puţin, sec, tăios, cu care nu ai vrea să te pui...

După ce face primele două victime – de fapt intenţiona să-l împuşte doar pe avocatul soţiei sale, dar pentru că acesta era însoţit de o damă oarecare, o omoară şi pe ea, să nu existe martori, probabil, – ne dăm seama că individul este o adevărată „maşină de război”, iar fizionomia lui nu schiţează niciun regret sau vreo ezitare. Asta se întîmplă pe la nouă seara.

Pe la miezul nopţii se duce la uşa amantei sale, care trebuia să se fi întors de la Gara de Nord – şi-a condus fetiţa, cu tatăl acesteia, la Budapesta. Mergeau, se pare, pentru un concert de pian. Olguţa e pianista, cea care a prilejuit şi dialogul lui Viorel cu amanta sa din debutul filmului, despre „povestea Scufiţei Roşii”. Olguţa ar fi spus învăţătoarei de la şcoală că bunica trebuia să fie goală, atunci cînd a fost scoasă din burta lupului de către vînători... Învăţătoarea ar fi contrazis-o: că nu e adevărat, că, chipurile, lupul înainte să o înghită pe bunică ar fi luat alte haine din dulap... „Povestioara” ne plasează în sfera posibilă a miticului, poate fi luată ca un punct de plecare într-o călătorie în mintea sau imaginaţia unui om. Ce se perindă pe ecran – să fie doar o potenţialitate, o proiecţie halucinantă a unei minţi în derută, zăvorîtă în ea însăşi? Căci, Cristi Puiu susţine că „e imposibil ca cineva sau justiţia să aibă acces la gradul de complexitate al relaţiei dintre doi oameni”, că pentru omul iubit, tocmai de aceea neajutorat, poţi face orice: orice crimă nu e îndestulătoare pentru a-l proteja.

Filmul Aurora este un film cumulativ, el vine de „departe”, dintr-o metisare de idei, de meditaţii, e generat de numeroase şi complexe tribulaţii, lecturi, oftici. Cristi Puiu e un creator ofticat, dar din această oftică creează forme. Le dă sensuri, proiecţia superioară a meditaţiei. Ucigaşul se predă în ziua în care şi-a omorît ambii socri, foştii socri. Cam o zi şi jumătate vedem noi, comprimate în trei ceasuri filmice. Dar această „comprimare” face să ai sentimentul că stai pe un butoi cu pulbere, gata să irumpă, şi să pulverizeze orice inocenţă, îndoială, ezitare, împăcare, dialog... Viorel către poliţişti, după ce le-a furnizat detalii pentru un întreg dosar: „V-am zis ce s-a întâmplat. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, şi mi se face teamă”, este ultimul enunţ al ucigaşului. Şi aici pare cheia poveştii: comunicarea e dificilă, spinoasă, tehnologia acesteia – mereu reînnoită, reformulată, ezitantă, şubredă. „Metabolismul” crimei nu poate fi niciodată cuprins sau înregistrat cu instrumentele limbajului, ale vocabularului funcţionăresc şi (sau) juridic-avocăţesc. Acesta rămîne pururea un mister, o fundătură de sens, cum o fundătură pare şi apartamentul în care Viorel îşi pregăteşte meticulos crimele...

E spre seară, şi nu se ştie dacă va mai reveni răsăritul, dacă ziua următoare o vom mai apuca..." 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
22 octobre 2013 2 22 /10 /octobre /2013 09:48

După părerea mea, există un imens decalaj, în aceşti ani, între nivelul de analiză şi discuţii publice care se poartă în spaţiul anglo-saxon, în chestiunea creştinismului şi a surselor sale scrise, şi cel al felului în care o face sfera ortodox-răsăriteană. Chiar dacă în lumea apuseană şi americană există mult senzaţionalism şi spirit promoţional, care adumbreşte adesea dreapta judecată, măsura şi spiritul intelectului competitiv, acolo lucrurile se discută cu orice preţ.

Un autor cu mare priză în discutarea chestiunilor delicate ale creştinismului primar este profesorul Bart H. Ehrman, de la University of North Carolina at Chapell Hill, care a editat recent un volum cu un nume provocator:  Forged - Writing in the Name of God--Why the Bible's Authors Are Not Who We Think They Are (HarperOne Publishers, 22 martie 2011), în care susţine că anumite texte ale creştinismului nu au fost scrise de cei cărora Sfînta Tradiţie le atribuie.  Stufosul volum, de peste 300 de pagini se ocupă de un soi de demascare a textelor apocrife, care chipurile biserica le atribui apostolilor, şi că acestea sunt în fapt nişte scrieri anonime. Titlul cărţii mi se pare foarte dur - făcături, contrafaceri, trimiţînd în curtea bisericii (ca instituţie) grele acuze că furnizează omenirii texte ale căror autori nu sunt chiar cei care pretinde că sunt.

America chiar nu s-a descoperit în USA.

Este cel puţin straniu că un autor cu bibliografia şi poziţia universitară pe care le are, să se preteze la astfel de acuze, dar confundă nişte chestiuni elementare, de pildă, premiza de la care ar fi trebuit să plece în dezlegarea demersului său, care să facă diferenţa dintre autor şi autoritate, că aceşti doi termeni, în zorii creştinismului, se confundau.  Excesul de zel al savantului încearcă să ne spună că e mult mai important ce autor a spus sau afirmat un lucru o învăţătură sau o apoftegmă, decît că acest lucru poate avea autoritatea absolută şi revelată a Domnului.  Acum mai mulţi ani un teolog rus, Sergei Averinţev, a scris un lămuritor şi cuprinzător text în acest sens, în care explica persuasiv cei doi termeni. Nu pot să cred că Bart H. Ehrman nu avea ştiinţă de prestaţia absolut copleşitoare pe care a exercitat-o Averinţev în lumea exegezei răsăritene. Dar tocmai asta-i, Ehrman se ocupă de teme care depăşesc cadrul îngust al teologiei răsăritene... Nici nu mă suprinde faptul că o importantă editură de la noi i-a editat o carte în care profesorul Bart H. Ehrman se ocupă de "fundamentala problematică" a Codului lui Da Vinci. Şi, desigur, nu a putut trece cu vederea nici contribuţiile domniei sale la analiza "Evangheliei lui Iuda"!

Nădăjduim că aceeaşi editură îi va publica şi proaspăta sa carte, apărută luna trecută: The Bible: A Historical and Literary Introduction! Poate ne lămurim mai bine, cum stăm cu Dumnezeu, după lectura acestui op, de peste 430 de pagini?! 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
18 octobre 2013 5 18 /10 /octobre /2013 13:50

Uneori, natura oferă "artefacte" pe care nicio mînă, minte, limbă sau imaginaţie umană nu o va putea concepe!

Faptul că anumiţi copaci fac ciuperci, nu e nicio noutate, face parte din firea lor. Unii se aseamănă cu nişte trepte spre cer...Dar ca să şi fie interactive, aceste ciuperci, asta chiar că e o întîmplare minunată.

Am stat mut de admiraţie, şi am privit minute în şir la acest burete, care la bază avea şi forma o reţea de picături de apă, apărute, probabil, din condens care, precum degetele unui pianist se mişcau alternativ, se scurgeau, creşteau altele, unele se pigmentau, se legănau şi dispăreau...se întoceau iute-n pămînt. 

Curiozitati-6134.jpg

Foto: ©: vladimir bulat, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
17 octobre 2013 4 17 /10 /octobre /2013 10:58

Ziua de 15 octombrie este consemnată ca ziua în care s-au stabilit primele relaţii diplomatice ale României, cu Rusia, la nivel de legaţie. Era în anul 1878. Nu funcţiona încă o ambasadă între Regatul nostru şi Imperiul Ţarist, iar relaţiile dintre cele două ţări au avut destule urcuşuri şi coborîşuri. În special, în problema usturătoare a Basarabiei! Despre cum a negociat sau nu România acel spaţiu istoric al Ţării Moldovei nu e locul să insistăm aici. Cert este că problema persistă, doar că Basarabia de altă dată s-a autodeterminat ca stat independent, suveran,  numindu-se Republica Moldova.

La un deceniu de la legarea acelei istorice şi prime relaţii diplomatice dintre România şi Rusia, în Bucureşti, se finaliza construcţia falnicului Ateneu Român (1888), care în seara zilei de 15 octombrie 2013 a fost gazda unui concert de excepţie. Evenimentul a fost organizat de Ambasada Rusiei la Bucureşti, şi s-a dorit sublinirea faptului că data acestuia nu este aleasă aleatoriu, ci anume pentru a marca 135 de ani de relaţii diplomatice dintre cele două state. Astfel, cu un repertoriu minunat, şi cu muzicieni de primă mînă, această seara ne-a făcut părtaşi încă o dată puterea miraculoasă a culturii. Iar cei doi muzicieni, care au şi făcut să se umple pînă la refuz sala mare a Ateneului, Alexandru Tomescu (vioară) şi Eduard Kunz (pian), ne-a făcut mîndri că trăim alături de ei, că suntem contemporani cu astfel de talente! Mai mult, că de curînd, Eduard Kunz este şi concitadinul nostru... 

Mai e de menţionat şi prezenţa la acest regal, pur şi simplu savuros prin sonoritatea muzicii lui Ceaikovski, şi a unei tinere violoniste Inga Rodina (o tînără speranţă a culturii ruse, de doar 13 ani!), dar şi a dirijorului moscovit,  Mihail Hohlov. 

Muzica-6203.jpg

Eduard Kunz, interpretînd Ceaicovski, împreună cu Orchestra Simfonică a Ateneului Român.

Muzica-6189-copie-2.jpg

Alexandru Tomescu interpretînd Valse-Scherzo de Ceaikovski, împreună cu aceeaşi orchestră.  În prim plan: dirijorul Mihail Hohlov.

Astfel de seri fac posibilă nădejdea (pe care o doresc întinsă la nesfîrşit) că frumuseţea chiar va salva lumea!

Foto: ©: vladimir bulat, 15 octombrie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
15 octobre 2013 2 15 /10 /octobre /2013 11:05

case--fatade--demolari-6166-copie-1.jpg

Demolările odioase din str. Cristian Tell (numerele 16, 16B, 18), din Bucureşti, chiar în coasta Consulatului Franţei, şi în spatele aceleiaşi ambasade, au devenit un moment mediatic! Sfîrşitul săptămînii trecute a culminat cu demoarea a două dintre imobilele citate, şi anexelor acestora, iar din al treilea monument a mai rămas o coajă cu faţada semicirculară de la stradă.

case--fatade--demolari-6168.jpg

Se pare că intenţia beneficiarului este ca aceasta să se conserve, şi se va integra în ansamblul viitorului bloc cu cinci nivele, dar opinia mea, sinceră, ca de obicei, este că şi aceasta se va pune la pămînt, iar ceea ce vom vedea în viitorul apropiat va apărea ca o mască cosmetizată, care nu va fi decît o vagă amintire a ceea ce a fost cîndva!

case--fatade--demolari-6164.jpg

Am fotografiat azi şi înştiinţarea despre statutul celor trei imobile.

Romtal-Invest.jpg

Eu zic că va veni vremea cînd astfel de afişe vor avea o valoare sociologică, întrucît sunt concepute să nu înţelegi nimic din conţinutul lor! Din aceasta nu reiese ce se demolează integral, şi ce anume doar parţial. Prin urmare, undă verde demolărilor!

Cert este că în acest moment în inima Bucureştiului este un imens morman de moloz, de ziduri care conservau cîndva istoria şi trecutul acestui oraş, şi care nu mai stau în picioare...

case--fatade--demolari-6160.jpg

 

Foto: ©: vladimir bulat, 15 octombrie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
14 octobre 2013 1 14 /10 /octobre /2013 09:15

Un eveniment trist, cel al morții cîntăreței de muzică lirică și populară, celei care a fost Angela Moldovan, m-a pus serios pe gînduri asupra felului în care se scrie și se propagă public istoria. Istoria culturii în acest caz! 

Problema e că, iată, un om s-a dus dintre noi, și noi cei rămași aproape că nu știm nimic despre această personalitate a scenei muzicale românești a ultimelor decenii, și căreia i s-a decernat în 2012, la Gala ”Electrecord”, premiul pentru întreaga activitate. Casa de discuri care i-a editat 22 de discuri vinyl, o casetă și un compact disc!

Cunoașterea trecutului nu este de dată imediată, istoria este un domeniu în care nu poate exista intuiție, ci numai reconstrucție, și unde certitudinea rațională este înlocuită de o cunoaștere de fapt, a cărei sursă nu are nimic de-a face cu conștiința. Aceasta nu știe decît că timpul trece...” - afirmă faimosul istoric francez Paul Veyne, în ”Comment on écrit l'histoire : essai d'épistémologie” (Paris: Le Seuil 1970, ed. rom., 1999, pag. 96, traducere de Maria Carpov).

Dacă e să scrutăm realitatea din jurul nostru, aflăm că cel puțin în lumea anglo-saxonă se scriu o sumedenie de cărți biografice, biografii romanțate, studii de întinderi diferite, de la 100 pînă la 1000 de pagini. Mai mult, aceeași personalitate beneficiază de-a lungul vieții de mai multe exegeze, monografii critice etc. Una din cele mai impresionante și docte biografii pe care mi-a fost dat să o studiez a fost cea semnată de William J.Duiker (unul din cei mai competenți cunocători ai realităților social-politice din Vietnam), care a semnat apariția, în 2000, a copleșitoarei biografii a lui Ho Chi Minh.

Ideea la care mă gîndesc aceasta este: ce anume (mecanisme, contexte, oportunități) crează notorietatea unei persoane, înainte să fie declarată personalitate, și ce circumstanțe fac ca numele ei să se acopere de obscuritate, uitare sau ignorare. Singură, persoana nu e capabilă, se pare, de nimic. De propulsarea sa publică. Așa se pare. Totul depinde de cei din jurul acesteia. Alții crează faima, dar și defăimarea...

Revenind la Angela Moldovan, știu că nu există nicio biografie scrisă despre personalitatea ei, pînă în acest moment. Dintr-o sumară informare, aflăm că nici nu prea sunt date prea multe, pentru apariția unei lucrări în viitorul apropiat. În general, la noi, nu prea există o tradiție în scrierea biografiilor de artiști, scriitori, oameni atipici...Nici nu ne prea omorîm cu exactitățile, de aceea nici nu ne prea reușesc, reconstrucțiile, cum ar fi spus Veyne. Nu poți reconstrui nimic, cînd nu ai habitudinea și temeinicia unei construcții, a unei zidiri durabile. 

Concret, în acest caz, pe care l-am invocat, într-un moment nefericit, vreau să arăt că există confuzii flagrante în datele istorice legate de personalitatea Angelei Moldovan. La Gala ”Electrecord”, invocată deja, se afirmă că, A. M. născută în Basarabia, la Chișinău, în 1927 s-a mutat în 1944 în dreapta Prutului, stabilindu-se cu familia la Tîrgu-Mureș. Cînd avea 17 ani. Cîntăreața însă, în două interviuri TV, din 2006 și 2009 afirmă aproape identic, că: ”m-am născut în Basarabia, unde am stat un an, dar din cauza meseriei tatălui, a trebuit să ne mutăm”. Ce va reține istoria? Ceea ce susținea A.M. cu viu grai, sau ce a spus invitata să o prezente pe cîntăreață de pe scena Sălii Palatului, în fața unei audiențe de peste 2000 de persoane? Apoi, A.M. povestea cu mult patos, în emisiunea lui Marian Lepădatu (emisiunea Popasuri folclorice), că a stat ”4 luni și o săptămînă în China”, unde a și deprins un cîntecel, desigur în chineză. L-a și interpetat în cadrul acelei emisiuni, dar a ”scutit”, spunea ea, publicul de strofa a doua...Probabil că doar arhivele ar mai putea ști, cînd A.M. a poposit în China comunistă. În 2006 afirma că nu a mai cîntat acest cîntecel de trei decenii. Să fi fost pînă la rolul său din nemuritorul film ”Veronica”, al Elisavetei Bostan, lansat pe ecrane în 6 aprilie 1973, sau după? Mai știm că părinții cîntăreței se numeau Profira și Ioachim, și că Floarea Calotă, colega ei de breaslă, a poreclit-o ”bibelou de porțelan”. Da, e greu să nu fii de acord cu un astfel de alint, ținînd cont că A.M a fost mărunțică, scundă, de doar 1, 50 înălțime. Dar tocmai ”buturuga mică, răstoarnă carul mare”. Or, ”carul mare” este întreaga noastră cultură muzicală populară, pe cale de dispariție. Aceasta se va răsturna amarnic, ireversibil, dacă mereu, cînd dispare cîte un reprezentant al acesteia, nu vom ști prea multe despre etapele existenței sale terestre. Confuziile nasc baliverne, intuițiile - închipuiri și năstrușnice fantezii.  

Dar cîtă poezie ne-a lăsat un ziar din New Dehli, în 1973, cînd A.M. a cîntat acolo: ”Angela Moldovan este o cîntăreață absolut excepțională, are o voce atît de fină, și plutește cu glasu-i în sus și în jos, așa cum o pasăre se lasă din zborul său pe o creangă, fără ca aceasta să-și miște frunzele”! (din cuvîntul de laudatio de la Sala Palatului, în 2012). Or, publicul român, dar și intelectualul dîmbovițean, se încîntă și se gudură de plăcere cînd aude astfel de epitete (le gustă realmente savoarea!) mult mai mult și mai temeinic, decît la auzul unor date seci, contabilicești și exacte, legate de biografia celui care s-a învrednicit de acestea...

Destinul colectiv nu e totuna, totuși, cu biografia unică, irepetabilă a fiecăruia dintre semeni!    

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
10 octobre 2013 4 10 /10 /octobre /2013 21:50

 

 

 

art-Munro21-620x349

Recunosc, pînă azi nu am știut de această scriitoare! Un autor de care nu am auzit. Mea culpa, dar poți ști chiar tot ce mișcă în materie de literatură..?

Este prima scriitoare care provine din Canada, căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. O scriitoare de limba engleză.

Se spune că este primul scriitor căruia i s-a decernat Nobelul, fără să fi semnat niciun roman. A scris doar proză scurtă, povestiri, iar motivația juriului exact asta este: "master of the contemporary short story".

În România există deocamdată o singură carte editată, tradusă, care poartă pe copertă numele ei, și este, desigur, o culegere de povestiri: Prea multă fericire (Too much hapiness, 2009), și a apărut la editura Litera, mult înainte ca această scriitoare să fie nobeliată! Editată în 2011, a fost tradusă de Ioana Opaiț.

În continuare, de mulți ani încoace, Comitetul Nobel nu încetează să mă suprindă, prin imprevizibilul pe care ni-l servește an de an. 

Am fost foarte plăcut suprins să constat că de curînd a apărut la noi un volum de exegeză a operei acestei scriitoare, carte semnată de lingvistul Dragoş Zetu. Iar asta înseamnă că receptarea operei acestui autor nu începe deloc de la zero în ţara noastră...chiar deloc!

Foto:   Los Angeles Times

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
10 octobre 2013 4 10 /10 /octobre /2013 06:26

Il-villaggio-di-cartone-testo.jpg

Numele octogenarului Ermanno Olmi probabil că nu spune multe celor din afara lumii cinematice, cu toate acestea este unul dintre cei mai "titraţi" creatori din Italia contemporană, iar pentru cei care sunt atenţi la problematica religioasă, în cazul nostru cea creştină, vor constata că de mai bine de trei decenii încoace, Olmi se ocupă anume de reflectarea acestora în cinema!

Lucrarea lui filmică din 2011 - Il Villaggio di Cartone, pune explicit şi monumental problematica credinţei carităţii, binefacerii, filantropiei. E de consemnat faptul că filmul a debutat la Festivalul de Film de la Venezia, exact în zilele în care mişcarea antiglobalist-corporatistă  Occupy Wall Street  era în plină desfăşurare, iar tensiunea filmului anume de aceasta este dată: de ocuparea de către un grup de transfugi africani a unui spaţiu, care se adăpostesc într-o biserică părăsită, din care încă nu a plecat bătrînul părinte (jucat minunat de către Michael Lonsdale!). Din chiar primele secvenţe aflăm că biserica nu mai foloseşte comunităţii, şi acest spaţiu este vidat de figura monumentală a lui Hristos răstignit, apoi de alte sculpturi, tablouri şi de întreaga "scenografie" specifică bisericii catolice. În primele şapte minute asistăm la coborîrea din înaltul bisericii a acestei figuri sculptate a Mîntuitorului,  care "levita" suveran deasupra jertfelnicului, iar părintele, zăvorît într-o anexă, implora printr-un kyrie eleison sacadat, disperat. După ce biserica a fost golită,  i s-a dat termen preotului să elibereze incinta, să plece de acolo cu totul. Numai că într-o noapte ploiasă se pomenşte la uşă cu o familie de imigranţi, care se ascundea de urmărirea poliţiei. Unul dintre el era copil, iar altul era rănit. În paralel, în anexa locaşului dezafectat, se aciuază un grup mai numeros de tineri şi copii, tot de culoare, care în drum spre Franţa au făcut o escală în această localitate. Tălmaciul lor i-a adus aici,  ştiind că edificiul este părăsit. Şi unde se poate omul ascunde mai bine dacă nu într-o biserică, sub pulpana Domnului? Părintele îi acceptă cu inima deschisă, şi ripostează celui care-l apostrofează că i-a găzduit, că este foarte riscant,  prin cuvintele:  "De cînd caritatea este un risc?".

Filmul este mai degrabă ca o minunată piesă de teatru, în care întreaga acţiune se petrece în interior, parcă într-un decor de teatru, minimalist. Afară - e doar prin ferestre. Şi noi, spectatorii, privim la drama aceasta ca printr-o fereastră ferecată. Printre băncile pe care se rugau cîndva credincioşii, au apărut "construcţii" efemere, de carton, culcuşuri sărmane ale ale refugiaţilor. Dar treptat înţelegem că oamenii aceea, ca şi părintele bătrîn şi bolnav, nu sunt deloc fiinţe de carton, nici de mucava, ci suflete vii, cu simţiri, emoţii, trăiri, judecăţi corecte asupra lumii contemporane. Nu e deloc o aporie,  să înţelegem faptul că dezechibrul acestei lumi consistă în inechitabila distribuţie a bunurilor materiale, între cei bogaţi şi săraci. Cei din urmă nu au ce împărţi. Pentru ca cei bogaţi să trăiască îndestulător, noi trebuie să vieţuim prost - distingem la un moment dat din gura unuia dintre imigranţi.  Or, în această situaţie nu le rămîne decît să ia calea prădalnicei bejenii, a suferinţelor, şi umilinţelor. În aceste condiţii sunt unii care îşi deschid în faţa lor casele (aici metafora casei întruchipată de biserică e limpede), adică şi sufletele. Dacă nu facem acest lucru, suntem ca nişte oameni de carton, spunea undeva Ermanno Olmi. Despre asta este filmul său. 

 

În versiune originală, în limba italiană, filmul poate fi vizionat aici.

 

Foto: bătrînul preot (Michael Lonsdale).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article