Peste cîteva zile se va deschide una din cele mai importante expoziţii cu caracter monografic, care-i va avea ca protagonişti pe Eugenia GAMBURD şi Moisei GAMBURD. Cel din urmă este considerat, unanim, un artist clasic al artei basarabene a secolului XX. 

Expoziţia va fi inaugurată în muzeul de artă rusă, care poartă numele Mariei şi a lui Mihail Ţetlin, din Ramat Gan, Israel.

Cei doi artişti sunt prezentaţi pentru prima oară împreună, cred, într-o atît de amplă expunere monografică, iar conceptul acesteia este elaborat şi pregătit de fiica lor, Miriam GAMBURD, ea însăşi un sculptor redutabil şi o desenatoare excepţională, docent al Academiei de Artă Bezalel. Aceasta din urmă a deschis, recent, o expoziţie personală, care s-ar traduce prin "Adevăr mincinos"...

"Clanul GAMBURD", astfel am denumit cu ani în urmă un articol despre cei trei artişti cu origini basarabene, despre care afirmam că sunt foarte legaţi, indisolubil, de locurile natale, de natura Moldovei, de oamenii şi specificul lor de muncă şi habitat. Expoziţia de la Ramat Gan va acoperi exact perioada devenirii şi a maturităţii lor plastice (1920-1950), a celor doi artişti ce nu mai sunt printre noi, Eugenia şi Moisei Gamburd, care prin lucrările lor au lăsat documente iconografice de prim rang, conservînd imaginea mozaicată a spaţiului interriveran, dintre Prut şi Nistru, a perioadei interbelică.

Eugenia Gamburd (născută Goldenberg) a fost între 1934-1936 discipola lui Jean A.Steriadi, la Academia de arte frumoase din Bucureşti, iar în 1938 - s-a căsătorit cu Moisei Gamburd. În 2007 a apărut monografia semnată de istoricul de artă Ludmila Toma, despre care am avut plăcerea să scriu o cronică. Era prima recuperare a unei artiste mai puţin cunoscute, dar care prin lucrările rămase arată un imens talent, o pagină serioasă a artei locale. Nu există încă o analiză serioasă despre cum depresia şi deznădejdea "noului regim socialist" i-a răpit pe cei doi artişti, lăsînd o fiică de 9 ani, care trebuia să mărturisească întregii lumi despre destinele lor mutilate, trunchiate!  

În anul 2009 cîteva lucrări ale lui Moisei Gamburd din colecţia Muzeului Naţional de artă al Moldovei, şi din cea a MNAR au figurat în expoziţia "Bessarabia Moia" (23 iunie-2 august), al cărei curator am fost, împreună cu doamna Ruxandra Garofeanu. 

Vreau să sper că această expoziţie, care urmează a se deschide, va constitui un moment epocal în calea înţelegerii profunde a locului pe care-l ocupă creaţia fiecăruia dintre cei doi, dar şi prin tragica lor trecere prin lume - în istoria artei româneşti şi universale, în general. 

Secvenţă din expoziţia a lui Miriam Gamburd. 

Bibliografie relevantă, disponibilă în limba română:

Ludmila Toma, Moisei Gamburd, Tel-Aviv-Chişinău, 1998;

Vladimir Bulat, Artă şi ideologie. De la realismul socialist la "noua sensibilitate": 1940-2000, ed. Cartier, Chişinău, 2000, pp. 14-18;

Vladimir Bulat, "Clanul Gamburd", ART-hoc, nr. 27-28, iarna 2003.

Ludmila Toma, Eugenia Gamburd, Tel-Aviv-Chişinău, 2007;

Vladimir Bulat, O supriză pentru istoria artei, Contrafort, 2007.

Adrian Grauenfels, Moisei Gamburd - arta şi conştiinţa unui pictor moldovean.

"Bessarabia Moia" (catalog de expoziţie), Art Society, Bucureşti, 2009.

Foto: © Miriam Gamburd.

Acum un an eram în aceste locuri minunate, şi unde doresc să mă întorc cît mai curînd!

La poalele Munților Ciucului.

Şi pentru a savura cotloanele naturii umane, sugerez discret acest interviu: SLAVOJ ZIZEK AND ISABELLE HUPPERT SPEAKING ABOUT THE PIANO TEACHER, care vă va trimite şi mai rapid în sînul naturii!

Credit foto: © vladimir bulat, iunie, 2013

În urma publicării articolului de ieri, şi reluat se pare pe reţele de socializare, domnul Lucian Ban s-a pronunţat frust la cele afirmate de mine: "Autorul evident nu cunoaste realitatea. Ar fi de dorit cei care scriu despre ceva sa fie informati." (...) Problema mai larga este lipsa de sprijin a comunitatii ca atare si a celor implicati in scena de pe diverse pozitii - producatori, promoteri, festivale, distribuitori, etc. Productiile romanesti ar trebui celebrate nu minimalizate. Sprijin inseamna multe lucruri. A discuta strict despre o media anuala comparata cu alte tari este reductionist in acest moment". Chiar dacă nu am un cont acolo unde domnul Ban efuzionează, şi dă lecţii despre cum trebuie să se scrie despre jazz în general, doresc să-i comunic acest mic pasaj, despre care nu are ştiinţă, unde glăsuiam public despre revenirea sa în ţară, după o lipsă mai îndelungată:

"...Lucian Ban este, după umila mea opinie, cel mai reliefat pianist român de jazz! Impecabil tehnician şi compozitor, plecat de mai mulţi ani la NY, Lucian Ban revine în ţara de naştere cu diverşi muzicieni americani, şi oferă spectacole de mare complexitate, încadrabile în atmosfera jazzistică a bebop-ului clasic. L'am urmărit pe Ban încă de pe vremea în care activa sub umbrela clubului "Green Hours", dar de atunci a trecut aproape un deceniu...Îl regăsesc perfect maturizat, sofisticat, pus pe "şotii" improvizatorice, galant raportându-se inclusiv la folclorul local - sursa de inspiraţie a jazzului dintotdeauna. Reuşeşte o simbioză moderată între melosul local şi tradiţia bătrână americană a jazzului. Poate că încă nu a găsit formula cea mai optimă de grup (mă refer la calitatea sa de lider!), dar ascultat ca pianist Ban face dovada unui potenţial creator şi componistic rafinat şi viril. Mi'a făcut o reală plăcere să'l reascult pe scena de la TJF 2008!" http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-25374561.html (02/12/08). 

Să-mi limpezesc niţel însă fraza "buclucaşă", în opinia aceluiaşi Lucian Ban, pe care domnia sa o găseşte, în contextul întregii mele scrieri, ca "falsă şi ignorantă". Bun. Am priceput pînă aici. Este ceea ce nelinişteşte pe românul care nu mai locuieşte demult în România: "Și iată un paradox: România deși practic nu produce jazz, a devenit o țară care găzduiește multe festivaluri de gen. Cel mai faimos e, fără îndoială, cel de la Gărîna, care ajunge în acest an la al 18 episod"!

Cînd spun asta mă refer la prezenţa jazz-manilor autohtoni în programele festivalurilor, de aici şi de aiurea, care oriunde s-ar face, ei sunt minoritari. Şi chiar cred cu tărie că organizatorii nu îi ignoră, ci cu disperare caută pe careva, mereu. Cineva care să facă faţă din toate punctele de vedere unei alăturări cu numele grele, care figurează în aceeaşi listă. În consecinţă, unde sunt aceştia, dacă este atît de bogată oferta scenei noastre de jazz? Ne putem compara cu polonezii, ungurii sau cu cehii, măcar? Oricîtă rea-voinţă sau incompetenţă mi-ar atribui dl. Lucian Ban, evidenţa în materie de jazz nu poate fi ocultată. Domnia sa vorbeşte despre miriada de discuri, ce apare în RO! Dar acestea unde se găsesc, cine le distribuie, cine le promovează, unde se scrie despre ele? Unde e măcar acea gazetă de perete, care funcţionează sub numele de cod all about jazz, în versiune autohtonă? Etc. etc. Care este arena pe care se derulează discuţii & analizele despre starea de lucruri în ale jazz-ului. Cînd preopinentul spune despre "sprijinul comunităţii", oare la ce concret se referă acesta? Eu ştiu că, de pildă, pentru promovarea culturii române în străinătate, I.C.R. a făcut enorm, a investit mijloace considerabile, iar logistica acestei reţele a funcţionat cu maximum de randament (cînd nu a frînat cu totul!). Tocmai muzicianul Lucian Ban nu ştie asta? Nu are cum. Tocmai pentru că atunci cînd trebuia reprezentată muzichia mioritică, oriunde în lume, hop, funcţia crea instantanteu organul, de fapt, îl provoca şi-l stimula să se articuleze cît mai armonios; şi Lucian Ban o făcea, de regulă, la înălţimea aşteptărilor! De unde iluzia aceasta, că vehemenţa cu care îşi impune punctele (mereu) cunoscătoare de vedere, va impune şi simpatie/empatie faţă de propria muzică sau prestaţie publică? Fireşte, oricine se poate substitui unei întregi instituţii, unui întreg sistem de valori, cu care să nutreşti şi pe alţii, cum a reuşit, de pildă un vizionar ca Manfred Eicher, cu a sa ECM, sau un altul, dar mai puţin strălucit, ca Siegfried Loch, cu mai noul său label - ACT; dar să ne înţelegem, Loch este în industrie încă din anii 60 (Vezi în acest sens recenta discuţie cu Loch). Desigur, Germania nu e România. Acolo este piaţă, la noi - nu. Nici jazzul de la noi nu poate fi ca cel din SUA, Franţa sau ţările scandinave! Deci, precizez, practic, un sistem jazzistic nu există în România, şi asta este o realitate care nu trebuie nicidecum demontată, este o chestiune de logică simplă, pe care nu o poţi umple de sens sau noimă, decît dacă vrei să o faci cu tot dinadinsul, în dorinţa doar de a avea mereu dreptate...Or, firescul omului este să se îndoiască, să fie dubitativ, oscilant cu propriile păreri. Aşa au fost marile talente, indiferent de unde s-au hrănit, şi ce cărţi au cetit.

Chestiunea existenţei sau inexistenţei este una totalmente forţată, şi irelevantă! Pentru că marile valori, în istorie, s-au făcut în pofida condiţiilor care li s-au creat sau ba, contra curentelor, injecţiilor financiare, şi poate că nu va mira pe nimeni reiterarea acestei idei, că profundele transformări în materie de artă, sclipirile de mare forţă, apoteozele ilustrate prin nume directoare ale artei s-au produs anume în momente de criză economică, morală, politică, ideologică, de pildă -- la disiparea Imperiului Austro-Ungar, în sfera sufocării Imperiului Ţarist, în atmosfera avangardelor istorice de la Paris, Zürich, iar mai tîrziu, în anii de după război, la NY, generări indubitabile ale emigraţiei europene...

 "Why do we need jazz?", am putea conchide! În treacăt fie spus, duminică, înainte să intrăm în curtea de la Green Hours apăruse un hipster, cu un skateboard în mînă, voind să intre în curtea acoperită cu umbrele, i s-a spus că în curînd începe concertul de jazz; suprins, omul s-a întors zicînd ca pentru sine: "Cine mai ascultă jazz astăzi"? Cred că asta e o realitate de care trebuie să se ţină cu adevărat cont.

P.S. Intuiesc că e cazul să ne cunoaştem, domnule Lucian Ban. Vedeţi dvs., eu vă ascult demult, vă analizez, vă ştiu relativ bine proiectele, dvs. ce-mi veţi spune cînd ne vom întălni? Că am opinii "false", că sunt "ignorant" şi "înfumurat"? Deja cîmpul comunicaţional e cam viciat. Dar vin negreşit la Festivalul de jazz din Piaţa Enescu, sper să nu fiu plecat din ţară!      

La editura ART a apărut cartea de reportaje şi reconstituiri istorice ale scriitorului polonez Mariusz Szczygieł (a se ceti: Şcigel), cu titlul Gottland (coleţia Ocheanul întors), a cărei ediţie princeps a fost editată la Frankfurt am Main: Suhrkamp, în 2008.

Văzînd coperta acestui volum, imediat gîndul m-a dus la statuia aleasă pentru a o ilustra. Este vorba de grupul statuar dedicat lui Stalin, lucrare a sculptorului ceh Otakar Švec, cel care şi-a curmat viaţa într-un moment în care lucrarea sa încă nici nu fusese inaugurată! Szczygieł ne arată că trupul asfixiat al artistului a zăcut 50 de zile, fără ca nimeni să fi observat dispariția îndelungată a acestuia. A lăsat un bilețel pentru notarul său, în care preciza să fie incinerat, iar toți banii care-i revin ca drepturi de autor pentru acest monument, să fie donați pentru îngrijirea soldaților orbi, care și-au pierdut vederea în război...

 Întrucît mă ocup de multă vreme de moştenirea artistică stalinistă, în catalogul meu figura şi această realizare diabolică, la care autorul a lucrat între 1952-1955. Dimensiunile grupului statuar sunt cu adevărat ciclopice: 14.000 de tone de piatră, înălţime - 15 m., lungime - 22 de metri, lăţime - 12, şi este compus din 32.000 de fragmente de piatră naturală, aduse din întreaga Cehoslovacie. Dezvelirea monolitului sculptural a avut loc la 1 mai 1955, în prezenţa lui Nikita Hrusciov, prim-secretar al URSS. În 1962, după ce Nikita Hrusciov a criticat vehement activitatea lui Stalin, la al XX-lea congres al PCUS al URSS (1956), s-a decis demolarea colosului al căruia autor a fost Otakar Švec, secondat de arhitectul Jiří Štursa. S-a folosit o cantitate mare de dinamită, dar a fost nevoie de 3 detonări, ca monumentul să fie dislocat şi spulberat de pe soclu.

Povestea lui Švec şi a lucrării lui o reconstituie autorul cărţii Gottland, după date de arhivă ceheşti. Dar e de consemnat aici, că după demolarea monumentului a rămas soclul, precum şi galeriile de sub acesta, care au slujit mulţi ani ca depozit pentru cartofi...Tocmai în 1991 s-a decis montarea unui metronom, pe locul pe care se înălţa figura impunătoare a lui Stalin, urmat de muncitori, ostaşi şi ţărani.

Soarta acestui soclu nu era decisă pînă de curînd, cînd se propunea demolarea înregului ansamblu, şi înlocuirea cu un oceanarium, dar încă nu e pecetluită aceasta, întrucît organizaţia Za Staru Prahu (Pentru vechea Pragă), înfiinţată în 1900, se opune demolării, şi propune includerea acestor ruine în lista monumentelor protejate, pe motiv că acestea sunt reprezentative pentru epoca realismului socialist.

Revenind pe meleagurile noastre, consider că nici soclul lui Lenin, din Bucureşti, care este gol din ianuarie 1990, iar între 2010-2014 a fost "scena" (curator Ioana Ciocan), nu trebuie demolat, aşa cum se intenţionează în cel mai scurt timp. Modalitatea de a-l păstra pentru posteritate, ca un imens bold în obrazul conştiinţei noastre, este de a iniţia de urgenţă o procedură de clasare a întregului sit, şi includerea lui în Lista Monumentelor Istorice. Mai ales că din isprava lui Dumitru Demou (1920-1997), cu monumentul lui Stalin, nu a mai rămas nici măcar memoria. A fost complet demolat în acelaşi an, 1962, cu monumentul de la Praga.

Consider că indiferent de culoarea politică, de simpatii & antipatii, epoca realismului socialist nu trebuie complet aneantizată, căci nu putem lăsa posterităţii un gol. Cine-şi poate aroga atîta cutezanţă de a face tabula rasa din monumentele unei întregi epoci? Cum vor şti urmaşii noştri, cum arătau oraşele şi satele noastre, în materie de monumente de for public, dacă vom rade chiar mărturiile de vîrf ale acelei epoci? Doar din fotografii, cred, ca istoric de artă, că nu-ţi prea poţi întemeia o opinie, o analiză, un crez. Statuia lui Lenin era reprezentativă pentru realismul socialist românesc, pentru epoca oportunismului şi a lentorii minţii umane din acea vreme. A fost dată jos. Excelent! Dar măcar soclul este necesar să fie păstrat; aşa cum nu a inoportunat pe nimeni aproape un sfert de veac, nici de aici încolo nicio minte limpede nu va avea nevoie de altceva decît de acea pauză, care s-a instalat după dispariţia "Tătucului"! Pledez pentru o discuţie publică pe chestiunea soclului lui Lenin, care nu s-a consumat încă.

Să fiu bine înţeles, nu am nimic împotriva Aripilor lui Mihai Buculei, doar că pledez pentru instalarea acestei lucrări în alt loc. Dealtfel, amplasamentul iniţial era rondul din Piaţa Presei Libere (în inima traficucului!), nicidecum pe locul rămăşiţelor leniniene, baraschiene...

Că încă mai interează astfel de "detritusuri", o dovedeşte fără tăgadă şi apariţia la noi a cărţii lui Mariusz Szczygieł! La la lansarea căreia vor paricipa şi doi ambasadori, ai Poloniei şi Cehiei. Cartea a apărut deja în engleză, franceză, rusă, portugheză, maghiară, italiană (vezi aici, lista completă).

Sunt socluri de monumente de care va trebui să ne împiedicăm o veşnicie, o spune şi Szczygieł!       

Continui cu periplul capadocian.

Un grup compact de bisericuțe, relativ bine conservate, din perioada imediat post-iconoclastă, se pot vizita în proximitatea localității Göreme. Despre acestea există o bibliografie lămiritoare, de aceea nu voi insista decît prin a spune că grupul compact de peste 10 bisericuțe înglobate în rezervația muzeală cu același nume nu este nici pe departe partea exclusivă și cea mai spectaculoasă a acestui sit de monumente cu veșmînt iconografic. Pe acelea le vizitează toată lumea!

Una din bisericuțele cele mai surpinzătoare din această regiune poartă numele de Aynalî, și se află la cîteva sute de metri în aval de grupul compact deja amintit, și e mai retrasă de la șosea. Trebuie urmărită această plăcuță, care indică prezența monumentului.

Drumul este nisipos, se poate face și cu mașina, dar și pe jos, pănă se deschide în fața ochilor această superbă fațadă, monumentală, cu două niveluri.

Dacă ai noroc să fie supraveghetorul, plătești un tarif modic și intri, și orice efort îți este răsplătit cu vărf de măsură. Probabil, că tocmai datorită unui aflux mai mic de turiști și vizitatori, monumentul pare foarte puțin afectat de trecerea secolelor, și ai parte de înfățișarea unei foste mănăstiri cu tot ce a avut aceasta ca și părți componente: biserica, trapeză, spațiu funerar, galerii, chilii, anexe pentru depozitare etc.

Acesta este interiorul bisericuței, văzut dinspre pristol. După cum se vede, spațiul este compartimentat în trei nave longitudinale, marcate prin colonete circulare, care susțin arcuri rotungite, iar în fața concăi altarului acestea sunt limitate la semicercuri. Tavanul este boltit, marcat în ax de o rețea de cruci și rozete, înscrise în cercuri.

Decorația generală a capelei este simplă, geometrizată, predomină romburile, liniile drepte, crucile, și două elemente zoomorfe, unul reluat repetitiv: păunul, iar celălalt, pisica, reprezentat de două ori, ca într-un blazon. Culoarea predominantă este roșul-cărămiziu, și doar pe alocuri se pot constata urme de albastru-gri.

Piatra pristolului a dispărut, dar arcosoliul înalt, pronunțat, cu trei trepte este marca distinctă a bisericilor primelor veacuri ale creștinismului capadocian. 

Absolut suprinzătoare este prezența (deasupra concăi altarului) a acestor două animale, probabil pisici(?), închipuite creaturi, care pot simboliza orice, dar în acest context ele întruchipează cel mai probabil ispita, forța malefică și iscoditoare a pustiului, care se furișează printre monahi, spre a le sădi în suflet îndoiala, plictisul, lîncezeala, ezitarea, sămînța corozivă a acediei. Poate fi și imaginea slavei deșarte, a lipsei de smerenie. Mai e de cercetat prezența lor în acest spațiu, în care toate celelalte sunt sobre, fruste, minimaliste aș spune.

La etaj se află o sală amplă, cu pereții decorați cu două rețele suprapuse de nișe semicirculare în partea superioară. Nu există pictură deloc. Nu am găsit o explicație pentru această ”neliniște” decorativă, care nu conservă niciun indiciu sub formă de inscripții, culori sau alte elemente care ar duce la o lectură ce i-ar putea decripta sensurile...

De pe terasa-balcon de la etaj se deschide o priveliște impresionantă, dar eu am preferat să intru în galeria care ducea spre interiorul nevăzut, neiluminat, neștiut al așezămîntului monastic. Aveam o mică lanternă. Aceasta a străpuns doar în parte întunerciul instalat de veacuri.

Întîlnirea cu un astfel de monument te pune, de regulă pe gînduri, te adună și te coleșește, te trimite la acele vremuri în care aici se locuia, zi de zi, ani de ani, decenii și veacuri la rînd: pentru proslăvirea lui Dumnezeu, care ERA viu atunci, cum VIU este și astăzi. Dar cum suntem noi, cărora nu le lipsește confortul, căldura și răcoarea, toate după dorințe? Cum stăm cu dorul după Dumnezeu?!

Mai suntem oare capabili de simplitatea aceasta, care te ajută să pătrunzi cu atît mai adînc în esența lucrurilor, a înțelepciunii, și te aduce mai aproape de priceperea Adevărului? Singurul care contează, care e geamăn cu veșnicia.

FOTO: © vladimir bulat, aprilie, 2014