Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

15 octobre 2013 2 15 /10 /octobre /2013 11:05

case--fatade--demolari-6166-copie-1.jpg

Demolările odioase din str. Cristian Tell (numerele 16, 16B, 18), din Bucureşti, chiar în coasta Consulatului Franţei, şi în spatele aceleiaşi ambasade, au devenit un moment mediatic! Sfîrşitul săptămînii trecute a culminat cu demoarea a două dintre imobilele citate, şi anexelor acestora, iar din al treilea monument a mai rămas o coajă cu faţada semicirculară de la stradă.

case--fatade--demolari-6168.jpg

Se pare că intenţia beneficiarului este ca aceasta să se conserve, şi se va integra în ansamblul viitorului bloc cu cinci nivele, dar opinia mea, sinceră, ca de obicei, este că şi aceasta se va pune la pămînt, iar ceea ce vom vedea în viitorul apropiat va apărea ca o mască cosmetizată, care nu va fi decît o vagă amintire a ceea ce a fost cîndva!

case--fatade--demolari-6164.jpg

Am fotografiat azi şi înştiinţarea despre statutul celor trei imobile.

Romtal-Invest.jpg

Eu zic că va veni vremea cînd astfel de afişe vor avea o valoare sociologică, întrucît sunt concepute să nu înţelegi nimic din conţinutul lor! Din aceasta nu reiese ce se demolează integral, şi ce anume doar parţial. Prin urmare, undă verde demolărilor!

Cert este că în acest moment în inima Bucureştiului este un imens morman de moloz, de ziduri care conservau cîndva istoria şi trecutul acestui oraş, şi care nu mai stau în picioare...

case--fatade--demolari-6160.jpg

 

Foto: ©: vladimir bulat, 15 octombrie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Demolări ale trecutului
commenter cet article
14 octobre 2013 1 14 /10 /octobre /2013 09:15

Un eveniment trist, cel al morții cîntăreței de muzică lirică și populară, celei care a fost Angela Moldovan, m-a pus serios pe gînduri asupra felului în care se scrie și se propagă public istoria. Istoria culturii în acest caz! 

Problema e că, iată, un om s-a dus dintre noi, și noi cei rămași aproape că nu știm nimic despre această personalitate a scenei muzicale românești a ultimelor decenii, și căreia i s-a decernat în 2012, la Gala ”Electrecord”, premiul pentru întreaga activitate. Casa de discuri care i-a editat 22 de discuri vinyl, o casetă și un compact disc!

Cunoașterea trecutului nu este de dată imediată, istoria este un domeniu în care nu poate exista intuiție, ci numai reconstrucție, și unde certitudinea rațională este înlocuită de o cunoaștere de fapt, a cărei sursă nu are nimic de-a face cu conștiința. Aceasta nu știe decît că timpul trece...” - afirmă faimosul istoric francez Paul Veyne, în ”Comment on écrit l'histoire : essai d'épistémologie” (Paris: Le Seuil 1970, ed. rom., 1999, pag. 96, traducere de Maria Carpov).

Dacă e să scrutăm realitatea din jurul nostru, aflăm că cel puțin în lumea anglo-saxonă se scriu o sumedenie de cărți biografice, biografii romanțate, studii de întinderi diferite, de la 100 pînă la 1000 de pagini. Mai mult, aceeași personalitate beneficiază de-a lungul vieții de mai multe exegeze, monografii critice etc. Una din cele mai impresionante și docte biografii pe care mi-a fost dat să o studiez a fost cea semnată de William J.Duiker (unul din cei mai competenți cunocători ai realităților social-politice din Vietnam), care a semnat apariția, în 2000, a copleșitoarei biografii a lui Ho Chi Minh.

Ideea la care mă gîndesc aceasta este: ce anume (mecanisme, contexte, oportunități) crează notorietatea unei persoane, înainte să fie declarată personalitate, și ce circumstanțe fac ca numele ei să se acopere de obscuritate, uitare sau ignorare. Singură, persoana nu e capabilă, se pare, de nimic. De propulsarea sa publică. Așa se pare. Totul depinde de cei din jurul acesteia. Alții crează faima, dar și defăimarea...

Revenind la Angela Moldovan, știu că nu există nicio biografie scrisă despre personalitatea ei, pînă în acest moment. Dintr-o sumară informare, aflăm că nici nu prea sunt date prea multe, pentru apariția unei lucrări în viitorul apropiat. În general, la noi, nu prea există o tradiție în scrierea biografiilor de artiști, scriitori, oameni atipici...Nici nu ne prea omorîm cu exactitățile, de aceea nici nu ne prea reușesc, reconstrucțiile, cum ar fi spus Veyne. Nu poți reconstrui nimic, cînd nu ai habitudinea și temeinicia unei construcții, a unei zidiri durabile. 

Concret, în acest caz, pe care l-am invocat, într-un moment nefericit, vreau să arăt că există confuzii flagrante în datele istorice legate de personalitatea Angelei Moldovan. La Gala ”Electrecord”, invocată deja, se afirmă că, A. M. născută în Basarabia, la Chișinău, în 1927 s-a mutat în 1944 în dreapta Prutului, stabilindu-se cu familia la Tîrgu-Mureș. Cînd avea 17 ani. Cîntăreața însă, în două interviuri TV, din 2006 și 2009 afirmă aproape identic, că: ”m-am născut în Basarabia, unde am stat un an, dar din cauza meseriei tatălui, a trebuit să ne mutăm”. Ce va reține istoria? Ceea ce susținea A.M. cu viu grai, sau ce a spus invitata să o prezente pe cîntăreață de pe scena Sălii Palatului, în fața unei audiențe de peste 2000 de persoane? Apoi, A.M. povestea cu mult patos, în emisiunea lui Marian Lepădatu (emisiunea Popasuri folclorice), că a stat ”4 luni și o săptămînă în China”, unde a și deprins un cîntecel, desigur în chineză. L-a și interpetat în cadrul acelei emisiuni, dar a ”scutit”, spunea ea, publicul de strofa a doua...Probabil că doar arhivele ar mai putea ști, cînd A.M. a poposit în China comunistă. În 2006 afirma că nu a mai cîntat acest cîntecel de trei decenii. Să fi fost pînă la rolul său din nemuritorul film ”Veronica”, al Elisavetei Bostan, lansat pe ecrane în 6 aprilie 1973, sau după? Mai știm că părinții cîntăreței se numeau Profira și Ioachim, și că Floarea Calotă, colega ei de breaslă, a poreclit-o ”bibelou de porțelan”. Da, e greu să nu fii de acord cu un astfel de alint, ținînd cont că A.M a fost mărunțică, scundă, de doar 1, 50 înălțime. Dar tocmai ”buturuga mică, răstoarnă carul mare”. Or, ”carul mare” este întreaga noastră cultură muzicală populară, pe cale de dispariție. Aceasta se va răsturna amarnic, ireversibil, dacă mereu, cînd dispare cîte un reprezentant al acesteia, nu vom ști prea multe despre etapele existenței sale terestre. Confuziile nasc baliverne, intuițiile - închipuiri și năstrușnice fantezii.  

Dar cîtă poezie ne-a lăsat un ziar din New Dehli, în 1973, cînd A.M. a cîntat acolo: ”Angela Moldovan este o cîntăreață absolut excepțională, are o voce atît de fină, și plutește cu glasu-i în sus și în jos, așa cum o pasăre se lasă din zborul său pe o creangă, fără ca aceasta să-și miște frunzele”! (din cuvîntul de laudatio de la Sala Palatului, în 2012). Or, publicul român, dar și intelectualul dîmbovițean, se încîntă și se gudură de plăcere cînd aude astfel de epitete (le gustă realmente savoarea!) mult mai mult și mai temeinic, decît la auzul unor date seci, contabilicești și exacte, legate de biografia celui care s-a învrednicit de acestea...

Destinul colectiv nu e totuna, totuși, cu biografia unică, irepetabilă a fiecăruia dintre semeni!    

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
10 octobre 2013 4 10 /10 /octobre /2013 21:50

 

 

 

art-Munro21-620x349

Recunosc, pînă azi nu am știut de această scriitoare! Un autor de care nu am auzit. Mea culpa, dar poți ști chiar tot ce mișcă în materie de literatură..?

Este prima scriitoare care provine din Canada, căreia i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. O scriitoare de limba engleză.

Se spune că este primul scriitor căruia i s-a decernat Nobelul, fără să fi semnat niciun roman. A scris doar proză scurtă, povestiri, iar motivația juriului exact asta este: "master of the contemporary short story".

În România există deocamdată o singură carte editată, tradusă, care poartă pe copertă numele ei, și este, desigur, o culegere de povestiri: Prea multă fericire (Too much hapiness, 2009), și a apărut la editura Litera, mult înainte ca această scriitoare să fie nobeliată! Editată în 2011, a fost tradusă de Ioana Opaiț.

În continuare, de mulți ani încoace, Comitetul Nobel nu încetează să mă suprindă, prin imprevizibilul pe care ni-l servește an de an. 

Am fost foarte plăcut suprins să constat că de curînd a apărut la noi un volum de exegeză a operei acestei scriitoare, carte semnată de lingvistul Dragoş Zetu. Iar asta înseamnă că receptarea operei acestui autor nu începe deloc de la zero în ţara noastră...chiar deloc!

Foto:   Los Angeles Times

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
10 octobre 2013 4 10 /10 /octobre /2013 06:26

Il-villaggio-di-cartone-testo.jpg

Numele octogenarului Ermanno Olmi probabil că nu spune multe celor din afara lumii cinematice, cu toate acestea este unul dintre cei mai "titraţi" creatori din Italia contemporană, iar pentru cei care sunt atenţi la problematica religioasă, în cazul nostru cea creştină, vor constata că de mai bine de trei decenii încoace, Olmi se ocupă anume de reflectarea acestora în cinema!

Lucrarea lui filmică din 2011 - Il Villaggio di Cartone, pune explicit şi monumental problematica credinţei carităţii, binefacerii, filantropiei. E de consemnat faptul că filmul a debutat la Festivalul de Film de la Venezia, exact în zilele în care mişcarea antiglobalist-corporatistă  Occupy Wall Street  era în plină desfăşurare, iar tensiunea filmului anume de aceasta este dată: de ocuparea de către un grup de transfugi africani a unui spaţiu, care se adăpostesc într-o biserică părăsită, din care încă nu a plecat bătrînul părinte (jucat minunat de către Michael Lonsdale!). Din chiar primele secvenţe aflăm că biserica nu mai foloseşte comunităţii, şi acest spaţiu este vidat de figura monumentală a lui Hristos răstignit, apoi de alte sculpturi, tablouri şi de întreaga "scenografie" specifică bisericii catolice. În primele şapte minute asistăm la coborîrea din înaltul bisericii a acestei figuri sculptate a Mîntuitorului,  care "levita" suveran deasupra jertfelnicului, iar părintele, zăvorît într-o anexă, implora printr-un kyrie eleison sacadat, disperat. După ce biserica a fost golită,  i s-a dat termen preotului să elibereze incinta, să plece de acolo cu totul. Numai că într-o noapte ploiasă se pomenşte la uşă cu o familie de imigranţi, care se ascundea de urmărirea poliţiei. Unul dintre el era copil, iar altul era rănit. În paralel, în anexa locaşului dezafectat, se aciuază un grup mai numeros de tineri şi copii, tot de culoare, care în drum spre Franţa au făcut o escală în această localitate. Tălmaciul lor i-a adus aici,  ştiind că edificiul este părăsit. Şi unde se poate omul ascunde mai bine dacă nu într-o biserică, sub pulpana Domnului? Părintele îi acceptă cu inima deschisă, şi ripostează celui care-l apostrofează că i-a găzduit, că este foarte riscant,  prin cuvintele:  "De cînd caritatea este un risc?".

Filmul este mai degrabă ca o minunată piesă de teatru, în care întreaga acţiune se petrece în interior, parcă într-un decor de teatru, minimalist. Afară - e doar prin ferestre. Şi noi, spectatorii, privim la drama aceasta ca printr-o fereastră ferecată. Printre băncile pe care se rugau cîndva credincioşii, au apărut "construcţii" efemere, de carton, culcuşuri sărmane ale ale refugiaţilor. Dar treptat înţelegem că oamenii aceea, ca şi părintele bătrîn şi bolnav, nu sunt deloc fiinţe de carton, nici de mucava, ci suflete vii, cu simţiri, emoţii, trăiri, judecăţi corecte asupra lumii contemporane. Nu e deloc o aporie,  să înţelegem faptul că dezechibrul acestei lumi consistă în inechitabila distribuţie a bunurilor materiale, între cei bogaţi şi săraci. Cei din urmă nu au ce împărţi. Pentru ca cei bogaţi să trăiască îndestulător, noi trebuie să vieţuim prost - distingem la un moment dat din gura unuia dintre imigranţi.  Or, în această situaţie nu le rămîne decît să ia calea prădalnicei bejenii, a suferinţelor, şi umilinţelor. În aceste condiţii sunt unii care îşi deschid în faţa lor casele (aici metafora casei întruchipată de biserică e limpede), adică şi sufletele. Dacă nu facem acest lucru, suntem ca nişte oameni de carton, spunea undeva Ermanno Olmi. Despre asta este filmul său. 

 

În versiune originală, în limba italiană, filmul poate fi vizionat aici.

 

Foto: bătrînul preot (Michael Lonsdale).

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
9 octobre 2013 3 09 /10 /octobre /2013 08:18

și la producția de vinuri! Și nu e o glumă. Există certitudini mai multe în acest sens. Am avut ocazia să semnalez acest lucru mai demult. Dar acolo era vorba despre un inventar de soiuri de struguri moldovenești. Zona de sud a Basarabiei istorice (Cetatea Albă, Akkermann) încă nu încetează să ne suprindă, prin faptul că era o zonă viticolă cu mare potențial, dar și un loc în care erau oameni care se pricepeau la vinurile fine, pe care le fabricau, dar și cultivau gustul public pentru tot ce era cu adevărat meritoriu în Europa. Importau și vindeau vinuri de mare clasă. Inclusiv pentru Casa Regală!

Iată o dovadă irefutabilă!

Eremeieff-_Cetatea_Alba.gif

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
7 octobre 2013 1 07 /10 /octobre /2013 13:21

campanie-publicitara_iulie-2011.JPG

În vara lui 2011 o campanie a unei băuturi răcoritoare anunța că aceasta este la fel ca și pe vremea cînd, în era comunismului, telefoanele erau ascultate de securitate, dar și de cel cu care eram cuplați cu telefonul, acesta putea fi martor nestingherit al convorbirilor noastre! Era o vreme nebuloasă, lugubră, înfricoșătoare, da era și vremea, iată, ne amintește această campanie, în care se consuma pepsi-cola, pentru că din 1967 aceasta se îmbutelia în România, la Constanța. Adică cu 22 de ani mai devreme de căderea Cortinei de Fier, înainte ca societatea de consum să-și reintre în drepturi! Trebuie să recunosc, că această campanie este dintre cele mai creative din ultimii ani, pentru că nu se adresează unui public comun, blazat, obișnuit cu lucrurile plate, zombificat prin consum. Sloganul ”Din vremurile cînd eram ASCULTAȚI de CUPLAJ”, nu înseamnă deloc că acum suntem mai buni, ci mereu la fel de buni! Or, asta este în contradicție flagrantă cu tot ce susțin campaniile la detergenți, autovehicule, articole intime pentru bebeluși și copii, telefoniile mobile etc. Un produs legendar nu are nevoie de publicitate, ci de calitate. Astfel, devine clar, pe cale logică, puțin ocolită, că pentru a vinde nu ai deloc nevoie de isterie, agresivitate, bani mulți și consumatori nechibzuiți, ci de o flexibilitate a minții celui care cumpără, cu discernămînt, și conșiința faptului că are cu adevărat nevoie de acel ceva...

DSCN2600-copie-1.JPG

Un stencil captat la Chișinău (august, 2012) ne arată un chip-android, mai degrabă o mască! Un monstru oval, cu o felie de tort decupată din partea superioară. Hermeneutica acestei prezențe vizuale nu e un act prea facil, căci îți poți imagina (chiar) orice. Personal, înclin să văd în această reprezentare schematică imaginea consumatorului compulsiv, dependent de publicitate, reclamă și de permanenta noutate de pe piața bunurilor materiale. Or, chipul acesta este la antipodul chipului expresiv, tînăr, ușor hippy, al tînărului din campania deja amintită! Nu mai e mult de spus: prin consumerismul abulic devii o caricatură umană, cu o protuberanță a creierului. Oare, nu asta se dorește de la un real consumator contemporan?  O astfel de ființă nu are pasiuni reale, ci doar unele induse, impure și caraghiose. Despre acel ”zombificat prin consum” nu poți afirma, ca altădată fabulosul Lawrence Durell, în Justine, prin vocea lui Balthazar, că ar face parte din casta acelor: ”libertini care erau gata să se lase pradă simțurilor la fel de profund ca orice părinte al deșertului ar fi fost gata să se lase pradă spiritului”.  

P.S. Nu sunt deloc un consumator al pepsi-cola! Mă delimitez de orice încercare de a interpreta comentariul meu ca o publicitate absonsă pentru acest produs.

 

foto:  © vladimir bulat, 2011, 2012.

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
4 octobre 2013 5 04 /10 /octobre /2013 15:04

Curiozitati-5816.jpg

Aceasta este o lucrare de artă, o sculptură, semnată de un artist britanic (Nicholas Pope). Pentru a o vedea trebuie mers la Muzeul Naţional de artă al României, unde s-a deschis ieri expoziţia Out of Britain. Lemnul de chiparos e ținut la cald, bine luminat, protejat de intemperii, umezeală, xilofagii. E frumos la vedere. Este o operă de artă. Are un statut clar definit.

Curiozitati-5842.jpg

 Acesta este un trunchi de copac, ale cărui rădăcini au rămas sub asfalt! E pe stradă. Nu îl observă aproape nimeni. Dar cînd ne uităm, vedem textura, structura, materialitatea lemnului, dar aici nu a lucrat o mînă de artist. Plus de asta, lemnul a rămas în acelaşi loc în care a fost de cînd era copac. Nu are un statut, nu e muzeificat. Astfel, din alăturarea acestor două piese, putem conchide că doar contextul face un artefact sau un obiect -- opera de artă?

Este una dintre cele mai spinoase probleme ale istoriei artei,  devenită poncif deja, nici nu ştiu ce-mi veni să o formulez, pornind de la această din urmă imagine, a trunchiului acoperit de microrganisme vegetale, pe care l-am admirat cu aceeaşi luare-aminte şi delectare estetică, cu care am scrutat lucrarea sculpturală a lui Nicholas Pope, aseară... O ambiguitate ca oricare alta? 

* * * foto:  ©: vladimir bulat, octombrie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 octobre 2013 4 03 /10 /octobre /2013 14:52

Pentru a înţelege cît de cît personalitatea complexă şi atît de suprinzătoare a muzicienei Iva Bittová este nevoie de a şti că originile ei sunt într-o familie de muzicieni, tatăl ei era un instrumentist-lăutar din sudul Slovaciei (Silezia cehească: České Slezsko), dintr-o zonă de confluenţă a folklorului maghiar şi slovac, iar mama ei era învăţătoare, dar cînta în orchestre profesioniste. Astfel, Iva de mică a descoperit tainele muzicii autentice, ancestrale, a folklorului nepervertit! De aceea, cînd a venit vremea nici nu s-a pus altfel problema, decît că va deveni muziciană. A făcut balet, actorie şi vioară. În anii'80 a jucat în cîteva filme ceheşti, dar din 1985 s-a dedicat muzicii, plasîndu-se la confluenţa rockului alternativ cu muzica autentică lăutărească din întreaga zonă limitrofă, alături de trupa Dunaj, şi de liderul acesteia, Pavel Fajt. Este fascinant de urmărit pe cîte căi a "distilat" Bittová tipul de performance la care am asistat aseară, la Teatrul Odeon din Bucureşti!

 

Muzica-5799-1-.JPG

Este prea puţin spus, că prestaţia ei a fost a unui"artist total", pentru că am avut parte de momente de sublimă vocaliză, psalmodiere, actorie, instrumentaţie minimalistă (vioară, kalimba),efecte vizuale, toate acestea se îmbinau în chip absolut armonios, în directă relaţie cu publicul, cu cei din audiență. La bis, artista a cerut să se aprindă lumina şi în sală, pentru a-i vedea pe cei în faţa cărora se afla, la ochi!

Muzica-5794-1-.JPG

În acest sens, mi s-au părut ieşirile ei la public absolut exemplare, căci în permanenţă s-a străduit să nu existe nicio barieră, şi nicio cortină, între ea şi public. A vorbit şi s-a bucurat împreună cu noi. Deşi a cîntat în cehă, idiş, germană, engleză, limbajul gestual-fiziognomic, dar şi cel trupesc se adapta în vederea furnizării sensului. Personal nu am mai văzut niciodată un alt artist, care să fie atît de conectat şi empatic în raport cu publicul!

Muzica 5792[1]

În chip absolut paradoxal, prestaţiile ei scenice sunt catalogate ca fiind de factură avangardistă. Mie însă mi se pare, că acestea sunt cît se poate de ancestrale, tradiţionaliste,"folklorice", amintind în bună măsură de muzica lăutărească, de trubaduri, de incantaţii, de cîntarea psaltică, de ritualurile de înmormîntare, dar şi de nuntă etc.

Este un adevărat actor de muzici!

Iva Bittová: "The violin is a mirror reflecting my dreams and imagination. I believe there are fundamentals to my performance, such as the music's vibration and resonance between violin and my voice."

* * * foto:  ©: vladimir bulat, octombrie, 2013. 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
2 octobre 2013 3 02 /10 /octobre /2013 06:44

Despre Nadia Anjuman (1980-2005) am aflat dintr-un interviu cu scriitorul și regizorul de origine afganeză, Atiq Rahimi. Poetă și jurmalistă, studentă la Universitatea din Herat, era născută într-o familie de etnici tadjici persani, care locuiau în Afganistan. Publicase în 2005 un volum de versuri lirice, întîmpinate cu entiziasm atît în propria țară, cît și în Iranul vecin. Volumul este intitulat - Gul-e dodi (”Floarea de-un roșu închis”), care a avut un tiraj de vreo 3000 de exemplare, un succes mai mult decît răsunător! În noaptea de 4 spre 5 noiembrie 2005 a murit în spital, în urma leziunilor și rănilor provocate de soțul acesteia, pe motiv că notorietatea ei publică și poezia fac de rușine familia!

Cazul acesta l-a zguduit pe Atiq Rahimi, care urma să ajungă în acel oraș pentru o întîlnire literară. N-a fost să fie, dar călătorește peste cîtva timp în Afganistan, unde a încercat să se întîlnească cu familia fetei. Dar i s-a refuzat dorința de a-i cunoaște rudele...a aflat apoi că soțul ei a fost întemnițat, unde a încercat un suicid, injecîndu-și în venă cherosen, iar  ”curajul” acesta l-a proiectat într-o comă prelungită. Desigur, scriitorul nu i-a putut vorbi, dar l-a văzut lungit, pe patul suferinței, atunci și-a imaginat o femeie, care i-ar fi relatat aceluia toate cîte le avea la inimă și în suflet...spuse fără teamă, direct, sec. Așa a luat naștere fabuloasa povestire intitulată Syngué sabour. Pierre de patience; scrisă direct în franceză, în 2008, tot atunci publicată (P.O.L.). În același an cartea a fost premiată cu prestigiosul Prix Goncourt. Este tradusă deja în zeci de limbi.

În 2011 textul literar a fost adaptat sub formă de scenariu de film, împreună cu faimosul scriitor Jean-Claude Carrièreiar lansarea pe piață a creației cinematice a avut loc în februarie 2013. 

Syngue Sabour - R Benoi et Peverelli03

Aici poate fi văzut filmul online, în original, cu subtitrare în limba franceză. Poartă exact numele cărții. Este un film zguduitor, realist, crud pe alocuri, dar nu mai puțin frumos și spectaculos. Poate niciodată un film nu mi-a arătat atît de explicit și direct realitățile unei lumi prăbușite, violente, măcinate de conflicte și împinse în stagnare de o quasi-totală ideologizare islamistă, care duce acea lume bătrînă într-o ireversibilă prăpastie emoțională, socială, morală și politică. Rahimi spune că metafora bărbatului paralizat, devenit o legumă inertă reprezintă ”anchiloza sistemului falocratic”, opresiv și nedrept în raport cu femeile, iar camera în care se consumă drama ”dialogului” (care e monolog în fapt, de aici vorbirea cu ”piatra răbdării”, care trebuie să aducă izbăvirea, mîntuirea) dintre cei doi - este întruchiparea femeii, care este închisă, sugrumată, abandonată și devastată de acest sistem, prin excelență violent.     

Filmul o are în prim-plan pe minunata actriță iraniană Golshifteh Farahani

 

Photo courtesy Sony Pictures Classics.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
30 septembre 2013 1 30 /09 /septembre /2013 11:39

Am avut răgazul de-a lungul acestor ani, de cînd am blog, să scriu despre o sumedenie de personalităţi artistice, în dorinţa de a găsi (spre a o defini) o anumită substanţă a basarabenităţii. E ceva cu acest spaţiu, totuşi, care generează atîtea talente, care apoi, umplu lumea de încîntare, bucurii, emoţii pozitive şi energii creatoare...

Unul dintre aceste talente, care mi-a atras atenţia în ultimul timp, este Patricia Kopacinskaia (numele căreia se regăseşte în diverse ortografieri: Patrizija Kopatschinskaja, Patricia Kopatchinskaja, Патриция Викторовна Копачинская). Este născută la Chişinău, într-o familie de muzicieni, mama, pianista Emilia Kopacinskaia, iar tatăl - ţambalagiu, Victor  Kopacinsky. Au plecat cu toţii la Viena, în 1989.

În 2010 au scos împreună un briliant şi emoţionant album - Rapsodia, unde i-au avut alături pe Mihaela Ursuleasa, la pian, şi pe Martin Gjakonovski, la bass. 

patriciakopatchinskaja051-e1355857136161

Patricia împreună cu părinţii ei.

Este în acest moment una din violinistele cele mai apreciate şi rîvnite de marile orchestre ale lumii. Colaborările ei cu diverşi muzicieni, ca factură şi vîrstă (Fazıl SaySol GabettaMarkus HinterhäuserThomas Demenga, compozitori György Ligeti Boris Yoffe Tigran MansurianNikolai KorndorfGerald Resch etc.), arată, cu prisosință, imensul potenţial creator şi interpretativ al acestei muziciene, care este şi autoarea albumului "Bartók,  Ligeti and Eötvös" (octombrie, 2012), declarat "Cea mai bună înregistrare din concert a anului", de către 2013 Echo Klassik

 Recent,  a sosit vestea că acelaşi disc a fost declarat drept Record of the Year, de către Gramophone. Ce se mai poate spune? Mie personal îmi place faptul că această mare muziciană şi interpretă nu a uitat de unde a plecat, şi s-a implicat într-un program de salvardare a Luncii Prutului. Prin muzica ei se susţine un amplu program de armonizare a unui sit natural pe aria căruia comunităţile rurale vor avea şanse mai mari să înfrunte provocările grobalizării şi încălzirii globale.

În toamna lui 2011, alături de regretata pianistă Mihaela Ursuleasa, Patricia Kopatchinskaja a interpretat Şase dansuri româneşti de Béla Bartók, la Bucureşti, în cadrul "Festivalului Enescu". Un concert pe care l-am ratat. 

Foto: Marco Borggreve, de pe site-ul muzicienei

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article