Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

4 juin 2016 6 04 /06 /juin /2016 15:45
foto © vladimir bulat

foto © vladimir bulat

Cartea aceasta s-a născut dintr-un reportaj publicat în Vanity Fair, de jurnalistul Maximillian Potter. Raportul lui Maximillian pentru publicul american a pornit de la povestea sumbră prin care a trecut proprietarul celei mai scumpe plantații oenologice din lume: Domaine de la Romanée-Conti (DRC). Acesta a primit o scrisoarea anonimă, prin care i se comunica inerenta distrugere a celebrei vii, dacă Monsieur Aubert de Villaine - actualul moștenitor al domeniului - nu va plăti suma de un milion de euro, astfel „aurul roșu” al Burgundiei va fi salvat...ce poate fi mai dramatic pentru lumea vinului exclusiv, decît să rămînă orfană, fără acel 1% magic din care se face cel mai scump vin din lume?

Povestea este cu adevărat fascinantă, și nu trebuie povestită. Trebuie parcursă de fiecare cetitor în parte, individual, egoist, pe cont propriu. Tocmai pentru că acest volum a prilejuit autorului său să reconstitui aidoma unui arheolog istoria acestei podgorii, a persoanelor și personalităților care au avut tangențe cu ea, și se pare că Romanée-Conti se înrudește cu istoria Franței înseși. Mai mult, Potter povestește pe larg, în termeni oenologici specifici, ce-nseamnă acest terroir, și aceste les cuveries care fac faima Burgundiei, și a întregii lumi viticole franceze.

Cartea lui Maximillian Potter a apărut în luna iulie a anului 20014, și este un omagiu adus misticismului autentic (poate fi unul impur?) al artei vinului. Minunat este să consemnez că alături de foarte promițătoarea colecție In Vino Veritas a editurii Baroque Books & Arts, iată că și editura Publica își aduce foarte seriosul aport în promovarea culturii vinului în țara noastră. Umbre în vie va fi, cred, o carte discutată, comentată, savurată, cetită cu creionul în mînă, pentru că mai presus de orice este o foarte savuroasă poveste, o carte foarte bine scrisă & documentată. E un ghid instructiv, profund intelectual spre o lume în care simplii muritori nu au acces. În ultimă instanță,  face o punte spre ceva la care unii visează, și doar unii ajung să-l și savureze!

Bernard Pivot, în al său Dicționar din dragoste din Vin, răspunde el însuși unei întrebări pe care o adresa invitaților săi în emisiunea Bouillon de culture: „În ce plantă s-au animal v-ar plăcea să vă reîncarnați?” -  „Într-un butaș de Romanée-Conti”.

Rațiunile pentru care Pivot are și își declară public o astfel de dorință, ni le explică cu lux de amănunte americanul Maximillian Potter...în Umbre în vie, care prezintă adevărata poveste. Este și declarația unei fascinații de multe decenii, pe care o au oamenii din Lumea Nouă față de arta vinului francez...  

Repost 0
30 mai 2016 1 30 /05 /mai /2016 09:50

Azi dimineață m-am trezit cu un dor de proza lui Cinghiz Aitmatov, cel al cărui roman O zi mai lungă decît veacul a schimbat destine și generații de oameni sovietici...

Am deschis ediția din 1989 a romanului, pe care o am la îndemînă, și pentru superbele ilustrații realizate de A.V.Dianov.

Cred că această ilustrație acumulează într-o singură scenă cîteva straturi natarive, precum și secvențe temporale, astfel că un desen izbutit poate explicita pagini întregi de descrieri, de construcții verbale...Dar niciodată imaginea nu poate substitui cuvîntul! Textele vor rămîne pururea esențiale. 

Să-l redescoperim pe Aitmatov, căci proza lui a rezistat probei timpului! Se mai cetește la noi Aitmatov, acum că există și în format electronic?

@ vladimir bulat

@ vladimir bulat

Repost 0
26 mai 2016 4 26 /05 /mai /2016 11:55
afișul expoziției omonime

afișul expoziției omonime

Zis și făcut, spune o vorbă de duh românească, care subliniază cum nu se poate mai bine întruparea cuvîntului, dar nu în sens dogmatic-religios, ci într-o perspectivă strict funcțională, pragmatică. Este o abruptă formulă a felului în care cuvîntul propunțat devine faptă, lucrare împlinită. Este despre ceva care are deja conotații etice, și vine dintr-o lume mai degrabă apusă, tihnită, devenită de neînțeles. Poate chiar înțelesurile au devenit și ele altele?

Zis și cusut - este titlul expoziției pe care ne-o propune Victoria Zidaru, în H'art appendix din Calea Victoriei nr. 91-93, din București, un spațiu care mie îmi place foarte mult, pentru că întrerupe șirul magazinelor cu pretenții, glamour-iste, falimentare în cele mai multe dintre cazuri. Victoria este artista care din materiale umile, sărăcăcioase, organice, uscate, reușește să construiască o lume plastică măreață. O măreție a firescului, pe care doar arta o mai poate reda...

Cum mai e cu putință? Trebuie mers și văzut.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
24 mai 2016 2 24 /05 /mai /2016 22:15
foto © sergiu chihaia

foto © sergiu chihaia

Acum cîteva zile Sergiu Chihaia mi-a solicitat un text compact despre proiectul său Locașuri, din care o parte am văzut în minunatul loc de dialog cultural - Seneca-Anticafe.  Am ezitat, m-am perpelit, am dormit. După care m-am trezit ca ars, și am scris dintr-o respirație rîndurile de mai jos. Expoziția cu titlul de mai sus poate fi văzută la Black Cube Concept a galeriei Galateca, din București. 

 

 

Мой адрес не дом и не улица,
мой адрес - Советский Союз...* 
cîntec sovietic

Întreaga mea copilărie, apoi și adolescență, sovietice amîndouă, au fost marcate de prezența obiectelor din papier-maché. La școală, la cercul de creativitate, acasă, în vizită, în vacanță – copii făceau obiecte bricolate în această tehnică, nu trebuia să ai la îndemînă decît hîrtie și clei. Minimalism pur. O sărăcie de resurse care crea o lume. Ziare, carton, mucava, mape de hîrtie colorată, carioci, constituiau arsenalul copilului creativ din fosta URSS. Miza era g e o g r a f i a, prin intermediul hîrtiei călătoreai, zideai, luptai, cucereai, izbîndeai, te bucurai. 
De aceea nu e, poate deloc întîmplător că Locașurile din hîrtie au apărut în opera lui Sergiu Chihaia, un copil teribil născut pe ruinele acelui imperiu dispărut, cel care, în joacă, a voit să imagineze pentru copiii săi, născuți în plin capitalism global – un Palat de gheață. 

Geografia de altădată plodește azi, din plin, imaginația și multiplicația de tip Disney, devenind o poveste, poate, mult mai prolifică prin culori, forme, configurații, năstrușnicie, curaj... Dar a rămas acel inconturnabil papier-maché, tehnică vetustă, pe care Chihaia parcă o reînvie, plin de curaj, de data asta cu carcase din sîrmă, construind arhitecturi zvelte, colturoase, elegante, lacustre, de un alb imaculat, precum sunt zînele (mai mult decît terestre!), ce urmează a se sălășlui în ele. Moda și arhitectura își dau mîna, spre a țintui incomensurabila geografie...spre a o lua în posesie definitivă. Sergiu Chihaia imaginează această paradigmă.

Adresa mea nu e o casă, nici stradă cu număr, adresa mea este URSS...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
23 mai 2016 1 23 /05 /mai /2016 04:42

Un binecuvîntat deceniu a trecut...cîte mai urmează?

Să ne amintim de prima...postare. Au urmat altele -1137

Știm ce și cum a fost, cum însă ne vom prezenta în fața chipului posterității? Asta e o întrebare pe care mi-o pun zilnic. Și de azi încolo.

Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda ochiuldeveghe
commenter cet article
21 mai 2016 6 21 /05 /mai /2016 11:56

Poetul Ko Un, care la 1 august va împlini 83 de ani, povestea ieri la duelul poetic de la Librăria Humanitas Cișmigiu, că altădată, cu mai mulți ani în urmă, a întîlnit în Africa de sud un poet din Mongolia, care i-a arătat posteriorul, imprimat de o mare vînătaie. Era soarta poetului sub vremi. Ko Un are și el o vînătaie. A făcut destui ani de pușcărie, ca să fie și el înnobilat cu o astfel de pecete funestă, pe care o va duce cu el în mormînt...Asiaticii au tehinicile lor să-ți mutileze corpul, fără să bată la ochi. Trupul molestat geme-n poezie, asta face și Ko Un. 

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

Ko Un. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016

La rîndul său, Yang Lian, a vorbit despre politică, care e în opinia sa, omniprezentă, carnivoră. Dacă în regimul socialismului real știai cine-ți este dușmanul, cine te urmărea și te persecuta, te fereai de cineva concret, azi nu mai este așa, căci pericolul e ubicuu. Făcînd parte din așa-zisa „grupare” a poeților Misty, el a povestit că în era aceea, el și colegii lui lucrau cît se poate de atent cu limbajul, evitînd cu obstinație estetismul, rezistența prin cultură (cum s-ar eticheta pe la noi)- dimpotrivă, se foloseau de un lexic frust, simplu, direct, al străzii, am zice acum. Oamenii aceștia nu se ascundeau în spatele paravanului verbal, a verbiajului abscons, nu încercau să submineze sistemul, care era oricum mai tare decît orice poet, ci îl sfidau prin folosirea altui limbaj decît se aștepta de la ei. Construaiu poezie în chiar țesătura locvacității propagandistice. Căutau să dezgroape din pămînt acea stăncuță îngropată de vie, cum sugera Kundera, nicidecum nu-i scriau scrisori deschise președintelui țării. Asocierea poetică era una bazată pe afinități profunde, nicidem pe ideea de insurgență, protest!

Apoi, a urmat exilul. China știe cum să-și alunge intelectualii! Gao Xinjian a trebuit să fugă la Paris, în 1988, Lian a hălăduit prin lumea largă, acum e stabilit la Berlin, în timp ce Mo Yan încasează Nobelul fără să-și părăsească țara. Doar cel din urmă este tradus la noi cu cîteva scrieri ale sale. Din Yang Lian există cîteva poeme în românește, iar pictorul și scriitorul, Gao Xinjian, acela care a fost încoronat cu Premiul Nobel, este complet necunoscut la noi, în timp ce romanul lui Soul Montain (1989) este o capodoperă; scriam despre acest lucru încă în 2012. Nicio editură românească nu s-a apropiat încă de opera lui. Nici de cea a lui Yang Lian.

Poate că dacă nu ar fi existat efortul unui critic de artă, ca cel al Simonei Nastac, nici poetul Ko Un nu ar fi fost deloc prezent în literele românești. Sigur nu e întîmplător acest lucru, căci anume „teritoriile conexe” sunt cele care vor iriga teritoriile culturale. Să reținem asta. Astfel, Simona a inițiat și coordonat apariția volumului Timp cu poeți morți, la Tracus Arte, a cărui valoare o vom gusta din plin.     

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Yang Lian. Foto © vladimir bulat, 20 mai, 2016.

Repost 0
20 mai 2016 5 20 /05 /mai /2016 13:04

La galeria KUBE Musette - instalația Alinei Teodorescu, Contra.Diction.

Un statement este lăsat pe jos, în fața vitrinei, astfel că-l poți ceti și fără să intri [am avut tot răgazul pentru a intra, dar ușile erau încuiate]. Citesc și recitesc acest text, dar mă împiedic de această formulare: „o încercare de înțelegere a noimei constitutive a ființei umane”. „Mîna de factură bizantină”, cum se exprimă autoarea, este rezultatul a secole de meditație teologică, filosofică, estetică, iconografică. Acea mînă este chip iconic, este expresia unei spiritualități care acum fie s-a tocit, fie s-a diluat, fie s-a evaporat! 

Ei bine, nu prea văd unde este contra-dicția? În ce constă aceasta la nivelul instalației Contra.DictionNaturalismul este expresia depeizării, a anulării lui Dumnezeu, căci numai EL poate fi și ieri, azi și mîine și pururea - UNUL, neschimbat și stăpîn a toate. În consecință, Contra.Diction, este proiecția clară a unui non-sens. Un efort de înțelegere a „noimei constitutive” trebuie să dureze decenii și este, de fapt, miza artei laice. Arta realistă, academică, e atașată carnalității, senzualității, rugozităților, asperităților și lichidelor, ea nu se ocupă de ce e nepieritor, concentric, de ce este veșnic. Arta realistă este opusă iconicului. Nu există artă iconică, iconare, se pare, în afara sferei credinței în Dumnezeu. Mîna care binecuvintează este icoană. Icoana este slavă adusă lui Dumnezeu, în timp ce arta profană e - vanitate, proslăvire a omului, a perisabilității sale. Istoria e invenția omului. Cele două lumi nu sunt, prin urmare, contradictorii, nici nu se exclud neapărat reciproc. Ele există independent. Sunt două sisteme de referință, distincte. Este ca în pericopa evanghelică, care spune că nu poți fi slugă la doi stăpîni, ori ești cu Dumnezeu, ori cu mamona. Arta este ori cu miză spirituală, ori este exercițiu al minții umane, ferment al orgoliului acestuia, erzaț al manifestării teluricului. În plină tensiune (contradicție, cum ar veni) se află artistul, cînd nu e decis spre ce pol își îndreaptă mesajul, aspirațiile sau toropeala inimii. Avînd liberul arbitru la dispoziție, aceasta poate opta, ori-ori. Astfel văd eu, în puține cuvinte, contradicția Alinei Teodorescu, așa cum se desprinde aceasta din cele două componente ale gestului său artistic: lucrarea propriu-zisă, și textul care o însoțește.

Recomand cu căldură cartea lui Nikolai Tarabukin, Sensul icoanei (editura Sophia, 2008), una din multele posibile, în care autorul se ocupă exact de această dihotomie: icoană-tablou, de acolo decurge limpede explicația surselor celor două dimensiuni, la care omul și-a adus contribuția. Icoana este întruchiparea credinței, tabloul - „expresia subiectivă a personalității artistului, a ideilor lui, a concepțiilor lui, a atitudinii lui față de obiectul reprezentat” (Nikolai Tarabukin).

foto © vladimir bulat, mai, 2016

foto © vladimir bulat, mai, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Simeze ochiuldeveghe
commenter cet article
19 mai 2016 4 19 /05 /mai /2016 08:56
Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Les Ballets russes a fost la începutul secolului XX un fenomen greu de egalat! Compania creată de Serghei Diaghilev a avut turnee în lumea întreagă, începînd cu 1909, care au debutat la Paris, și au luat sfîrșit în 1929, la Vichy, tot în Franța. Diaghilev a murit la Venezia, în 19 august al aceluiași an. 

Un crochiu pentru spectacolul Sadko, din sezonul anului 1911, semnat de Boris Israilevich Anisfeld (Б. И. Анисфельд, 1878-1973), se va adjudeca în curînd la Sotheby’s din Londra (7 iunie), dar pînă atunci lucrarea este prezentată la Moscova, într-o expoziție care acoperă ultimii 200 de ani din arta rusă. Lucrarea este estimată la 25-30 de mii de lire sterline. Un preț deloc modest, pentru o lucrare de scenografie...

Vorba e că Anisfeld, născut la Bălți - în binecuvîntatul tîrgușor din nordul Moldovei, care a dat naștere unor personalități ale artei universale, precum: Samson Flexor și Lazăr Dubinovschi - este considerat unul dintre corifeii scenografiei pentru acestei spectacole de balet, recunoscute de întreaga istorie a genului.

Pînă la 1918, cînd se stabilește în S.U.A., avînd o scrisoare de recomandare de la juristul   Vladimir D. Nabokov, tatăl marelui scriitor, Anisfeld devenise foarte cunoscut și ca pictor de șevalet, astfel se explică numărul relativ mare de tablouri semnate de acesta, care sunt conservate în Galeria Tretyakov din Moscova.

A făcut studii de desen la Odessa, apoi la Sankt-Petersburg, cu Ilya Repin. În 1905, tînărul pictor este descoperit de influentul pictor, istoric de artă și restaurator, Igor Grabar, care-l prezintă pe Anisfeld lui Serghei Diaghilev. De aici încolo, soarta i-a fost în chip minunat favorabilă descendentului basarabean, care trăiește o viață lungă, creatoare, iar înre 1929-1957 a predat la Art Institut of Chicago, iar în paralel cu asta a creat și o comunitate informală, cunoscută sub numele de Boris Anisfeld School of Painting. În treacăt fie spus, în 1930, cînd Orson Welles (vezi nota 12 din articolul de pe wiki) - cineastul-cheie al secolului XX - devine orfan, tutorele său, pediatrul Maurice Bernestein, îl prezintă lui Anisfeld, care se arată foarte încîntat de desenele adolescentului Orson, căruia îi recomandă să plece în Europa. Aceste repere grăitoare fac din persoana lui Anisfeld o referință de istoria artei de netăgăduit. Nu e deloc puțin lucru - pentru un fiu de horticultor, dintr-o fundătură de lume!     

Astfel, numele lui Anisfeld se alătură pleiadei marilor scenografi și pedagogi ai lumii care, în majoritatea lor, provin din fostul Imperiu Țarist...

Repost 0
18 mai 2016 3 18 /05 /mai /2016 19:02

.....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

.................................................................................................................................

                                                              .......................................................................................

"Показав на мой нательный крестик, Лера спросила:

— Ты веришь в Бога?
— Да.
— В эпоху аэропланов стыдно быть верующим. Вот я — дочь священника, а не верю. — Она затянулась дымом. — Чего молчишь?
— Разве аэропланы отменили смерть
?"

(с) Евгений Водолазкин, "Авиатор"

 

Apariția acum mai bine de o lună a noului roman al lui Evgheni Vodolazkin, deja cunoscut la noi prin traducerea a două romane ale sale, ne umple de bucurie, că și acesta va fi în curînd disponibil în română. 

Este un roman despre memorie. Se numește: Aviatorul. Iată un fragment care vorbește multe despre conținutul acestei cărți, fragment pe care-l tălmăcesc aici:

Arătînd în direcția cruciuliței mele de pe piept, Lera a întrebat:

- Crezi în Dumnezeu?

- Da.

- În era avioanelor este rușinos să mai fii credincios. Uite, eu, sunt fiică de preot, dar nu sunt credincioasă. - A tras adînc din țigară. - DE ce taci?

- Dar oare avioanele au abrogat moartea?

Povestea adusă acum de Vodolazkin este despre un individ, Inochentie (Иннокентий), care a uitat totul, s-a pomenit într-un pat de spital, în anul 1999, cu memoria într-o stare de tabula rasa. E la o vîrstă destul de înaintată, din moment ce tot ce uitase începe a se developa însă de la revoluția bolșevică din 1917, apoi revine imaginea Gulag-ului, a gerurilor de acolo de minus 40, în care condiții se și muncea de zor, sunt frînturi de adolescență, din epoca primei iubiri, localitățile prin care a trecut: Siverskaia, Solovki, Alușta, apoi...beznă, cioburi de fraze, situații, mirosuri, chipuri, haos pe care, protagonistul - aviator de-asupra tuturor acestor lucruri - încearcă să-l sistematizeze, să pună ordine, pe fundalul unor realități în care nu se regăsește deloc, și mai mult decît atît, constată cît de mult, și cît de diferită poate fi această memorie, cît e de diferită aceasta, de cea pe care el și-o amintește...De fapt, pe el nu-l interesează deloc cum s-a produs această ruptură între anii 30 și 1999, important pentru el acum este să consemneze rapid, meticulos, mecanic, tot ce știe el, și numai el, pentru fiica lui, care s-a născut demult, dar care trebuie să știe ce și cum a fost nu prin ochii a ceea ce se știe azi, despre trecut, ci să privească cu ochii tatălui său, cu mintea de atunci...constată cu stupoare, că atunci cînd era în lagăr nu-i era frică de moarte, acum îi este...o angoasă cumplită, adîncă.  

„Aviatorul”, de Evgheni Vodolazkin

"Независимость, конечно, не цель, но она — то, что помогает достигать цели. Вот бежишь ты по жизни со слабой надеждой взлететь, и все смотрят на тебя с жалостью, в лучшем случае — с непониманием. Но ты — взлетаешь, и все они с высоты кажутся точками. Не потому что в мгновение так уменьшились, а потому что план сверху делает их точками — сотней обращенных к тебе точек-лиц. С открытыми, как представляется, ртами. А ты летишь в избранном тобой направлении и чертишь в эфире дорогие тебе фигуры. Стоящие внизу ими восхищаются (немножко, может быть, завидуют), но не в силах что-либо изменить, поскольку в этих сферах всё зависит лишь от умения летящего. От прекрасного в своем одиночестве авиатора".

 

Încă o frază relevantă din acest roman, care provoacă niște întrebări irepresibile, foarte usturătoare, azi poate mai acut decît în anul 1999, în care se întreba protagonostul din Aviatorul:

 

Independența nu este, desigur, un scop în sine, dar e ceea ce ajută să atingi țintele, pe care ți le-ai propus. Cînd alergi prin viață doar cu o vagă speranță de a zbura, ești privit de cei din jur, în cel mai bun caz - cu neînțelegere. Dar tu îți iei avîntul - zbori, și toți aceștia deja de sus, ți se par niște puncte. Nu pentru că într-o clipă s-au micșorat, ci pentru că din acel plan superior au devenit niște puncte - sute de chipuri care te privesc. Cu gurile deschise, s-ar părea. Iar tu zbori spre o direcție aleasă de tine, și descrii în eter formele tale îndrăgite. Cei rămași jos le admiră (poate chiar te invidiază, puțin), nefiind însă în stare să mai schimbe ceva, deoarece în acele sfere totul depinde doar de iscusința celui care zboară. De singurătatea minunată a aviatorului”. 

 

Ar mai fi de spus, că ilustrația copertei a fost concepută special pentru această ediție de Mihail Șemiakin.

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare ochiuldeveghe
commenter cet article
17 mai 2016 2 17 /05 /mai /2016 02:30
Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Dragă Victoria,

mi-amintesc cu nostalgie de expozițiile pe care le făceați, în primul deceniu post-1900, împreună cu Marian  și cei de la Noul Ierusalim, o epocă în care se întîmpla ceva ciclic, divers, pulsatoriu și mereu surprinător, care se înfățișa de Nașterea Domnului și de Învierea Lui. Erau expoziții program, erau evenimente culturale prin excelență, ecourile cărora persistau luni la rîndul! 

Apoi, am făcut împreună acel colosal proiect expozițional Ritual pentru setea pămîntului (inspirat de o compoziție a celei care a fost Myriam Marbe), o expoziție la Muzeul Satului din București, în anul 2000, ajutați de Ion Nicodim (mutat dintre noi, la Domnul, în 2007).

În acele zile de mai, a lui 2004, mi-ai prezentat-o pe doamna Ioana Giossan-Höhn (1915-2004), pe care am vizitat-o apoi la Geneva, în casa căreia am remarcat lucrările voastre, casă în care și unde am avut privilegiul de a vedea și primele picturi realizate în Occident ale celui care este marele artist, Christo Vladimirov Javacheff, cunoscut ca Christo, poate cel mai faimos artist în spațiul a ceea ce numim, intraductibil: environmental art.   

Au trecut ani mulți, și ne-am regăsit recent, cu ideea de a reclădi relația noastră de demult, sudată și animată de credință, artă, colocvii spirituale, afinități în materie de relații umane. Pentru că mereu mi-a plăcut la tine simplitatea și firescul demersului artistic, insistența cu care faci să propășească arta manualității, a rucodeliei, a faptului frust construit din materiale umile, organice, perisabile, pe care însă mereu simți și consimți să le miroși, pipăi, admiri la nivelul formelor și a cromaticii rafinate (de altfel, întreaga natură este desăvîrșită, prietenoasă, armonioasă).  

Am ajuns în torida lună a lui iulie, a anului trecut, în Sfîntul Munte. Pe căi numai de Dumnezeu rînduite și binecuvîntate am ajuns la chilia Sfîntului Tihon, din Kapsala. Am văzut și acolo amprenta mîinilor voastre, ale tale și ale lui Marian. Îndelung am admirat ușile, draperiile, detaliile a tot ce poartă (și) acolo amprenta inconfundabilă a Zidarilor!

În cele din urmă, am văzut filmul-poem al lui Franz Galo, și mi-am dat seama că acolo unde vă aflați acum - în dulcea și miraculoasa Bucovină - nu puteți fi decît în lumină, în tihnă, copleșiți și înnobilați de inspirație, de permanentul suflu creativ. De acolo trimiteți mesaje luminoase, povățuitoare, dar mereu discrete și profunde.

 

La Mulți ani, dragă prietenă în Hristos, tare mă bucur că El a rînduit să ne cunoaștem întru această viață, și tocmai datorită vouă, și ție, și lui Marian, să mă conving, fără tăgadă, că există o artă creștină în România contemporană.    

  
 

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article