Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 mai 2013 1 27 /05 /mai /2013 07:04

C-l-torii-0042.JPGÎntîlnirea cu doamna Cinara Makashova - proprietara brandu-lui TUMAR a avut loc în 8 aprilie, la Bișkek, care a fost, mi s-a spus ulterior, curioasă să cunoască un român interesat de activitatea grupului de creație și meșteșugărit pe care-l conduce - ART-GROUP ”TUMAR”.

 

Mi-a relatat pe îndelete istoria apariției acestui brand, direcționat spre creație și spre conservarea anumitor meșteșuguri încă relativ bine conservate în diverse regiuni ale Kîrgîzstanului. În bună măsură ei determină designul, partea formală, cromatică, furnizează materia primă celor cu care colaborează, astfel încît calitatea produselor să fie mereu controlată, cea dorită de comanditar.

 

Totul a început în anul 1998, cînd din Australia a venit o comandă substanțială pentru a se confecționa mingiuțe din lînă bătucită. Apoi, s-au pus la punct diverse tehnici tradiționale de realizare a unui anumit tip de covor, care nu e țesut, ci colajat din mai multe straturi de fetru, urmărind un anumit decor tradițional, compoziție și cromatică (shirdak). Se merge în special pe coloranți naturali, dar culori prea stridente și aprinse (cum se solicită pe anumite piețe) nu se pot obține din resurse naturale, de aceea se recurge la performanțele industriei chimice.

 

Principalele direcții ale proiectului TUMAR sunt: vestimentație, jucării, covoare, ceramică, încălțăminte, accesorii, genți, design contemporan.

 

La discuție a asistat istoricul și etnograful Alexey Nemyh.


 

Cum a început activitatea ”TUMAR”?

 

- Am avut de la început o mică încăpere, de vreo 20 m pătrați, unde vindeam diverse lucruri tradiționale, confecționate de noi. Apoi, ne-am gîndit ce nume să dăm activității noastre. O sută de mii de variante ne-au trecut prin cap. Desigur, doream un cuvînt în limba kîrgîză, unul cu o semnificație amplă, voluminoasă, un nume sonor, dar cu un sunet concret, tăios, rotund. Ceva care să nu fie deloc dulceag. Ne storceam mințile de mai mult timp. Pînă cînd unchiul meu a pronunțat cuvîntul TUMAR. În acel moment toate varinatele anterioare au căzut de la sine...Era chiar cuvîntul care exprima întreaga noastră concepție despre ce vrem să facem. Mai presus de orice conținea și un indemn interior foarte puternic (слово имело очень хороший посыл)! C-l-torii-0046.JPG

 

TUMAR...știți ce înseamnă?

 

Nu, aș vrea să-mi explicați!

 

- Este o amuletă (warding), un talisman, un obiect cu o funcție protectoare puternică.

 

Cu o funcție apotropaică?

 

- Un obiect de formă triunghiulară, mereu orientat cu vîrful în sus, de regulă confecționat din material textil. Care se purta în diferite locuri ale trupului. Pentru a fi ferit de rău, vrăji, deochi...

 

Se mai poartă și în ziua de azi?

 

- Da. Unii mai poartă. Am și eu un tumar de la bunica, din pînză, pe care eu îl îmbrac mereu într-un fel de husă din piele - pentru a-l proteja. Se poartă la gît. 

Cînd am studiat geneza și istoria acestui obiect, trecînd prin diverse studii, care analizează și clasifică acest tip de obiect, care are o diversitatea apreciabilă, dar nu și la kîrgîzi - am aflat că formele, dimensiunile și materialele din care erau confecționate diferă de la un popor la altul, că unii le poartă la subțioară, căci se consideră că de acolo pleacă sufletul din om...

 

Există un studiu și pe internet, a unei cercetătoare din Uzbekistan, de la Tașkent,  care face o foarte bună clasificare și descriere a acestui obiect la popoarele din Asia Centrală (Elmira Gul - nota mea). 

 

C-l-torii-0064.JPGLa noi tumarele aratău anume așa, și doar așa: în formă de triunghi. La alte popoare pot fi în formă de cilindru; la uzbeci, de pildă sunt așa, metalice, cu extrase din Coran. sau pot conține diverse alte obiect. Se spune că e interzis să deschizi tumarul altcuiva, unul care nu-ți aparține. Dar în urma cercetărilor s-au descoperit unghii de pasăre, pămînt natal...

 

Cine hotărăște ce anume se va ascunde într-un tumar, pentru a-l proteja de rău pe cel care-l poartă?

 

 

 

 

 

 

  Vorbesc acum despre cele mai vechi, care au legătură cu șamanismul, cu tradiția practicilor vrăjitorești. 

 

Alexey Nemyh: Se mai pot vedea semne ale animismului și acum în diverse locuri, prin proximitatea munților, în jurul Bișkekului...

 

C-l-torii 0070Cinara Makashova: Scurt spus, dincolo de multitudinea semnificaíilor și funcțiilor pe care le-a avut tumar în trecut,

pentru noi acesta a devenit întruchiparea unui simbol cu valoare de charme protector. Noi facem obiecte pentru oameni, dar și pentru casa lor. În iurte strămoșii agățau un astfel de tumar la uși și praguri. Trebuie să le apere și să le ocrotească casa, spațiul privat - de cel exterior, considerat potențial ostil, dușmănos...

 

Se aseamănă cu funcția crucii, pe care creștinii o poartă la piept?

 

- Crucea e universală, și în ea nu se conține neapărat ceva, nu funcționează ca un recipient. Tumar e purtător de conținuturi diferite...

 

...poate un bătrîn - moldo, cărturarul satului -, sau o bătrînă în care ai încredere, al căror cuvînt are o pondere mare, greutate - aceștia sunt cei care pot decide conținutul unui tumar.

 

Aceasta este, pe scurt, preistoria mărcii noastre.

 

DE la bun început ne-am ocupat de coaserea textilelor cu caracter etnografic, național. Apoi, am debutat cu fetrul, după care am primit comenzi de diverse jucării din fetru. În acest moment avem 8 puncte de producție în oraș, în fiecare dintre acestea se face un al tip de produs din fetru: papuci, accesorii, jucării etc. Mai sunt 5 ateliere în zona rurală - toate în Cîmpia Chui (în kîrgîză: Чүй өрөөнү). Dar mai avem și colaborări cu meșteri din Naryn, din zona Issyk-Kul, dar acelora le dăm noi modelele. Pe care le elaborăm, le indicăm exact ce dorim. Ei execută comenzi după modele stabilite de noi.

 

Pentru că aveți un sortiment interesant de ceramică, doream să vă întreb: există o tradiție a acestui meșteșug la nomazii kîrgîzi?

 

- Formele de ceramică locală sunt simple, rudimentare, elementare, dar nici acestea nu sunt pur kîrgîze - pentru că ceramica în general este o particularitate a popoarelor agrare. Ceramica era cumpărată de la negustorii uzbeci sau chinezi; aceasta era scumpă, prețioasă, tocmai de accea pentru a o păstra s-au inventat niște recipiente speciale (în kîrgîză: Чыпы кап), din piele. Pentru a o păstra în bune condiții. Niște vase mari, din lut arse direct pe rug, se pare, că au existat totuși. Dar nu putem vorbi despre ”școli” și ”centre”. Așa ceva nu a existat.

 

Din ce vase mîncau nomazii?

 

- În general, acestea erau făcute din lemn sau piele. Acestea sunt specifice pentru noi.

 

Nu ați încercat să reconstituiți astfel de obiecte ancestrale, în formele lor păstrate încă?

 

- Încercăm să facem asta. Purtăm discuții cu un meșter din Jalal-Abad (în kîrgîză: Жалалабат). Acesta este un proiect de viitor. Trebuie să-l ajutăm pe acest om - să procure materie primă, uneltele necesare lucrului. El este singur, efortul pentru a putea lucra pentru noi va fi unul uriaș. Dar ceea ce știe să facă e de mare clasă, vesela făcută de el din lemn impresionează de-a dreptul. Se ține de vechile rețete de preparare a lemnului, știe să-l usuce bine, să-l impregneze cu ulei, ca să fie rezistent la lichide. Aș mai adăoga un detaliu. Problemele ecologice de astăzi au răpit lemnului calitățile de altădată. Folosindu-se aceleași procedee metodologice - lemnul se fisurează mai rapid ca ăn trecut...

 

C-l-torii-0069.JPGDar ce lemn se folosește pentru aceste obiecte?

 

- Chiar și nucul. Dar cel mai des se utilizează ulmul (în kîrgîză: Карагач, din turcă = copacul negru). Un pom din clasa ulmaceelor. Cred că denumirea științifică este Ulmus pumila.  

 

Acum o întrebare ”tehnică”. Cum vă promovați producția ”TUMAR”? Cum ajungeți să fiți prezenți pe diverse piețe ale lumii? Nu vă bate gîndul să ajungeți și în Estul Europei? În Ungaria, România, Bulgaria, Moldova, de pildă?

 

- Mereu ne gîndim să fim în cît mai multe locuri. M-am ocupat și teoretic de asta. Am înțeles că există doar două căi, două moduri strategice de promovare a produsului: a) stai pe loc, și aștepți să fii descoperit; b) alergi în diverse locuri cu acest produs, pentru a-l face cunoscut. Pînă de curînd, ne-am poziționat pe strategia a) - adică am stat pe loc. Am simțit chiar și o oarecare strîmtorare pe plan local (eufemistic vorbind!), și în aceste condiții am primit oferte să ne mutăm afacerea într-un alt loc (au venit oferte de la Moscova, apoi de la kazahi, iar în cele din urmă - din Novosibirsk). În final am decis că nu ne vom muta nicăieri din acest loc. Rămînem aici.

 

Orice extindere începe de la ceva mic; pentru exterior se pune accentul pe lucruri și obiecte mai contemporane, în timp ce pentru piața internă predomină cele cu specific național, accentul etnografic.

 

Dar am reușit să implementăm și pe piața europeană anumite produse indigene, specific autohtone - shirdacele (ширдак), de pildă. 

C-l-torii-0060.JPG

Dar cum a fost cu piața japoneză, căci știu că există un site japonez, care promovează marca ”TUMAR”? Acolo produsele parcă au o țintă precisă, orientată pe gustul local..

 

- În acest caz este vorba de produse create după propunerile unui arhitect și designer japonez (Kei Sato - nota mea, v.b.), care a venit aici, a lucrat și construit ceva pentru o fundație locală. Ne-a vizitat și pe noi, s-a interesat de producția de fetru, de posibilitățile noastre, și ale acestui material.

 

Ne place să experimentăm, să dăm curs unor comenzi speciale, mai neconvenționale. Am colaborat cu Turcia, am executat comenzi de încălțăminte din pîslă pentru Finlanda, acum lucrăm pentru Rusia. Sunt anumite dificultăți cu omologarea internațională a acestui tip de încălțăminte, căci se cere o certificare pentru fiecare tip de produs în parte.

 

Acum purtăm negocieri cu un grup puternic de oameni care e interesat de deschiderea, prin franciză, a unui salon similar celui din Bișkek - la Astana. Inițiativa le aparține în exclusivitate. Noi nu am putea susține direct un astfel de magazin acolo.

 

Avem o reprezentanță în SUA, mai exact în Alaska. Cel mai probabil suntem găsiți după principiul identităților. Cei din Alaska ne-au descoperit în Kazahstan (unde există acum un dealer la Almata - nota mea, v.b.). Au cumpărat atunci o partidă de produse. Ca să fii prezent pe o piață atît de uriașă ca cea din SUA, trebuie să poți furniza cantități importante de marfă, iar pentru asta e nevoie de infrastructură, logistică serioasă, posibilități reale de transport. Nu avem acum căi de acces, suntem într-o zonă cam închisă, izolată. Ne lovim de anumite limitări. Ne punem mari speranțe că vom intra, ca stat, în Uniunea vamală. Astfel, dacă în trecut ne proiectam perspectivele spre piețele îndepărtate, acum încercăm să ne concentrăm, dimpotrivă, pe cele de proximitate: Kazahstan și Rusia.

 

Pentru că sunt niște piețe mari...

 

- Da. Asta pe de-o parte, iar pe de alta, este vorba și de o chestiune practică la mijloc - fetrul, pîsla sunt mai utile în nord! Acolo unde e frig.

 

sacose-batucite.jpgÎn ceea ce mă privește, încerc să-mi imaginez cum și-ar face apariția astfel de produse - mai ales cele create din fetru - în România. Căci românii au și ei o veche tradiție a prelucrării lînii, au și civilizația transhumanței. Este adevărat că la noi nu se butucește lîna, ci se țese, se împletește. Totuși, căldura lînii rămîne aceeași...

 

- Deocamdată, nu am avut niciun contact cu România. Sunteți singurul pe care-l cunosc. În schimb, un turc s-a arătat interesat să ducă mărfurile noastre în Albania. Dar cel mai mult era interesat de garanția exclusivității. Spunea: ”Eu ce certitudine am, ducînd în Albania marfa voastră, că nu veți furniza și pe alte căi?” Putem oferi oricui exclusivitate. Și cu cei din Alaska avem astfel de contracte, cu condiția să ne asigure un volum satisfăcător de comenzi.

 

Ceea ce faceți la ”TUMAR” mie personal mi se pare că se apropie mai degrabă de artefactul artistic decît de artizanat. Avem ceva similar și pe la noi, mici magazine sau galerii, în care poți cumpăra diverse obiecte realizate de artiști, cu produse unicat sau realizate în serii limitate. Lumea caută produse exclusiviste, de nișă, deosebite de tot ce știu. Într-o astfel de nișă văd înscriindu-se anumite produse de la ”TUMAR”. Iar dacă această nu există, ea trebuie creată. Tocmai de accea am întrebat de la început cum a debutat art-grupul denumit atît de inspirat ”TUMAR”. Aș putea vorbi unor persoane pricepute despre activitatea dvs., dar mi-e teamă că aceasta e atît de complexă, încît poate rămîne neînțeleasă pentru început. E un spațiu de discuție.

 

La noi au venit mai mulți unguri de-a lungul timpului. Au și ei tradiția confecționării pîslei. La un moment dat un artist de la ei, se pare destul de cunoscut - care a venit la un simpozion dedicat acestei tehnici -, că meșteșugul prelucrării lînii și transformarea acesteia în fetru sau pîslă se datorează anume ungurilor! Se spune că în epoca migrației ungurilor dinspre regiunile estice (după anumite surse, dinspre regiunile vestice) ale Munților Ural spre Bazinul Panonic (spre sfîrșitul secolului al IX-lea - nota mea v.b.) cîinii folosiți la transportarea bunurilor ungurilor spre noua lor patrie au devenit atît de murdari și bătătoriți cu noroi, încît blana lor devenise dură, pîsloasă. De la acei cîini s-ar fi pus baza istoriei apariției pîslei...

 

Da, este în spiritul ungurilor - care-s vecinii noștri, iar despre vecini ești nevoit să știi mai multe. Mai ales cînd e tentat să fantazeze...

 

Ei, nu ați stat printre kîrgîzi suficient de mult, ca să vă dați seama că și aceștia au creat o bună parte a realizărilor acestei lumi! Că multe le datorează omenirea întreagă) 

 

Vă mulțumesc pentru această minunată discuție!

sabotii lui Picasso

O pereche de cisme (Picasso), care fac parte din colecția încălțările artiștilor (2012). Alte piese (Dali, Matisse, Rodcenko, Degas, Malevici etc.), din aceeși colecție, se pot vedea aici.

C-l-torii-0089.JPG

Tumare istorice (sec. XIX-XX început), fotografiate în muzeul național de istorie.

 

C-l-torii-0057.JPG

 


Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Toate drepturile rezervate asupra conținutului acestui material.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
23 mai 2013 4 23 /05 /mai /2013 06:42

După numeroase descrieri și relatări care se constituie în ceea ce-mi place să numesc ”ciclul kîrgîz”, a venit vremea să evoc un produs alimentar care mi-a marcat olfactiv șederea în Bișkek. Este vorba de  lipia coaptă în cuptor de lut (în kîrgîză: Танды́р нан, în rusă: тандырная лепёшка ). Este o pîine rotundă din grîu, plată, coaptă la jar; e lipită în partea interioară a unui cuptor de pămînt, în interiorul căruia se încing cărbuni, și a căror incadescență mocnită este folosită ore în șir. Lipia are în centru un motiv solar, iar pe margini și nu doar - se presară diverse semințe: chimen negru (în kîrgîză: сейдана), in, mac, susan etc.

 

În Bișkek am atestat numeroase cuptoare de acest fel, unde pentru o sumă modică (mai ieftină decît o franzelă banală, de-a noastră!) puteai mînca o minunăție de pîine, adevărată, ancestrală, care-și dăruia oricui, cu plinătate, gustul său fierbinte, irepetabil.

 

Ultima (de fapt, două) dintre acestea a ajuns la București. În chip de coincidență, cuptorul de la care cumpăram cel mai frecvent aceste lipii se afla pe strada Kiev (între str. Umetaliev și str. Taras Șevcenko).

dandyr-nan.jpg

Există posibilitatea de a cumpăra aceste lipii și în piețe sau chiar la supermarket. Dar, desigur, am preferat să le iau direct de la cuptor, fierbinți, aburind de arome și cu luciu diamantin.

 

C-l-torii-0020.JPG

Astfel se prezintă tarabele cu un sortiment larg de lipii, la Piața Oș (Ошский рынок) - una din cele mai mari și pitorești ale orașului Bișkek.

 


Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
21 mai 2013 2 21 /05 /mai /2013 15:03

Da, bine spune Eugen Lungu în prezentarea succintă, dar foarte exactă, pe de coperta a patra a acestei culegeri suprinzătoare - "Cartea de faţă este, credem, ultima culegere de folclor autentic din Republica Moldova".

 

Autoarea cărţii, Ludmila Romanciuc-Dutcovschi, a adunat în ultimii 13 ani, cum ea însăşi ne spune în loc de prefaţă, cam tot ce a mai rămas în cotloanele ascunse, dosite şi intime ale conştiinţei acestui popor înghesuit din toate părţile - să se civilizeze, să devină la fel de amănător şi  previzibil ca restul lumii, care îl înconjoară. Acum că alţii fac eforturi să-i bage pe moldoveni "în Europa" chiar că astfel de rudimente vor pieri treptat-treptat!

 

Deci, e cu atît mai salutară sincronizarea - au rebours - cu aceste fenomene de globalizare nivelatoare, a editurii ARC, şi dorinţa acesteia de a conserva aceste comori folclorice într-o elegantă carte, cu o copertă care nu lasă niciun dubiu sau  îndoială în privinţa bunelor intenţii, de zile mari. Cu adevărat, după o muncă de teren uriaşă, avem în faţă o colecţie indimenticabilă de poezie, ziceri, povestiri, datini, legende, plus de asta avem de-a face cu un fond lingvistic foarte preţios, încă excelent conservat, care ne arată bogăţia percepţiilor, trăirilor, bucuriilor şi a necazurilor deopotrivă, fazelor existenţiale, sărbătorilor - îmbălsămate în sensibilitatea populară, adunate tematic de harnica cercetătoare: Naşterea, botezul, cumetria (pp. 9-27); Nunta (pp.28-93); Construcţia casei (pp. 94-95); Înmormântarea (pp.96-121); Sărbători populare (pp.122-281); Obiceiuri casnice, tradiţii, credinţe şi superstiţii (pp. 282-288). Apoi, urmează un Glosar (pp. 317-320), care este esenţial pentru cei de azi, căci tănăra generaţie deja are probleme şi cu lectura poeziei culte: Alecsandri, Goga, Costache Conachi, Vasile Voiculescu, darămite cu citirea folclorului ancestral!

 

FOLKLOR DIN MOLDOVADintr-o sumară privire pe paginile acestei cărţi observăm ponderea pe care o are folclorul legat de sărbătorile anului. E capitolul cel mai stufos. Aici sărbătorilor religioase li se adaogă cele legate de ciclurile anului. Şi e remarcabil că acest calendar începe anume în 1 / 14 septembrie, cînd debutează anul liturgic ortodox. Este deosebit de explicit faptul că ţăranul dintotdeauna nu se zgîia deloc la calendarul laic al acestei lumi, el avea ritmul, rostul şi semnificaţiile sale profunde - după care îşi rînduia existenţa, lucrul şi familia. Îl avea pe Dumnezeu mai presus de orice. În chip precis, din generaţie în generaţie, toate acestea se perpetuau.

 

Asistăm acum la întreruperea acestui ciclu existenţial, ordonator, ancestral. Cartea Folclor din Moldova (2012, 326 pag.) o putem considera, cum se spunea şi la începutul acestor rînduri sumare - un fel de epitaf, dar şi o pledoarie împotriva uitării şi a memoriei strămoşilor. Care nu doar au fost, ci au şi vorbit, cîntat, povăţuit, învăţat, şi s-au rugat pentru noi, cei de acum. Rugăciunile lor din trecut au făcut posibil şi viu prezentul. 

 

Mă înclin în faţa celei care a făcut posibilă - Ludmila Romanciuc-Dutcovschi - apariţia pe hîrtie a aceastei comori nestemate, aduse în actualitatea noastră grăbită, confuză şi tot mai laică.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia
commenter cet article
20 mai 2013 1 20 /05 /mai /2013 10:04

Sîmbătă seara a trecut la Domnul unul din cei mai mari cineaşti ai ultimelor două decenii - Alexey Balabanov (avea 55 de ani!). Debutul şi l-a făcut în 1991, după o scriere de Samuel Beckett, deci se poate spune că tot ce a creat, gîndit, realizat a fost sincron cu viaţa noastră, cea de toate zilele...

 

Se poate afirma că a ieşit de sub poala lui Alexey Gherman, care ne-a părăsit şi el de curînd - cel mai important regizor de la al II-lea Război Mondial încoace, figură crucială a cinema-ului universal.

 

De numele lui Balabanov îmi leg propria mea înţelegere a declinului imperiului sovietic, prin cele două op-uri epocale - Brat 1 (1997) şi Brat 2 (2000), filme care au digerat pînă la capăt măruntaiele umane lovite de damblaua libertăţii şi a imoralităţii, a degenerării şi sentimentalismului. În această dilogie s-a dat măsura maximă a prieteniei care i-a legat pe doi mari creatori: Balabanov şi Sergei Bodrov jr. Ultimul a dispărut în 2002 într-o avalanşă - în timpul unei filmări, în Osetia de Nord. Bodrov a interpretat rolul principal în dipticul lui Balabanov.

 

Apoi, au fost: GRUZ 200 (2007) - un film greu de privit şi mai ales de înţeles, dar experienţa trecerii prin universul militar al fostei URSS, te ajută să pricepi cît e de insondabilă natura a Răului, şi apoi - Morfii (2008), prin care Balabanov s-a apropiat de nivela lui Mihail Bulgakov, pentru care scenariul l-a scris acelaşi Sergei Bodrov jr. !

 

Ultimele, Cazangerul (2008) şi Vreau şi eu (Я тоже хочу, 2012) - i-au ieşit cele mai neliniştitoare. Acesta din urmă l-am văzut şi revăzut, şi am ajuns la concluzia că autorul îşi presimţea moartea. Ştia sfîrşitul. Cred că semantica profundă a filmului trebuie căutată în însăşi filmografia filmelor lui Balabanov (este o antiteză a tuturor filmelor sale cu Eroi!). De ce însuşi regizorul să nu-şi dorească Fericirea? Poate fi asta o slăbiciune sau e o legitate?

 

Să ne reamintim de episodul final, de discuţia pe care a avut-o Regizorul (personificat de Balabanov însuşi) cu Banditul (Aleksand Mosin), la poalele înzăpezite ale Clopotniţei Fericirii ( Колокольня Счастья ), de unde oamenii erau duşi în ceruri:

 

Banditul  - N-am prea priceput!

Regizorul - Ce, nu te-au luat? Uite-l p'ăla de zace acolo, alerga, ţipa, răcnea: Fericire vreau! Pe prietenul lui l-au luat, iar pe el nu. Acum e acolo, pe ghiaţă (arată cu degetul spre un cadavru îngheţat, lungit pe gheaţă).

Eu vreau fericire!

Vreau şi eu!

Banditul - Dar tu cine eşti?

Regizorul - Regizor de cinema. Membru al Academiei Europene de Film. Tu cine eşti?

Banditul -Sunt pur şi simplu un bandit.

Regizorul - Ai făcut ceva rău?

Banditul - Mai multe rele. De fapt, nici nu ştiu cine sunt.

Regizorul -Fericit vreau să fiu!

Banditul - Şi eu vreau.

Regizorul - Să mergem, să-ţi arăt biserica. Poate te vor lua de acolo. Ajută-mă, am mîna ruptă. Pe băiat l-au luat, nici nu apucase să se apropie de Clopotniţa Fericirii...

Balabanov, Ekaterina Cesnokova

 

Banditul îl ajută pe Regizor să se scoale de pe zăpadă, unde au conversat cei doi, şi se îndreaptă spre intrarea în locaşul sfînt. Se deschide o uşă de metal uriaşă, care scîrţîie puternic, iar înăuntru vedem o părăsire maximă, cadavre pe jos, şi multe-multe lumînări care ardeau...Cine să le fi aprins? Ne răspunde tot Regizorul: de atunci ard!.  Probabil - de cînd a fost părăsită biserica...Banditul rămîne neatins de pronia cerească.

 

Apoi, Regizorul povesteşte afară, bălăngănindu-se de frig:

 

" - Ştii, după clasa a 9-a, am plecat într-o expediţie. Să lucrez, muncitor necalificat. La lacurile din regiunea Celeabinsk, de unde se luau probe de nămol curativ, iar eu săpam, săpam, şi la un moment dat aflu că într-o pădure deasă au dat de un lac mort. Era de culoare neagră, cu  o concentraţie nemiloasă de sare. Am intrat în acest lac, şi am ieşit iute din el. Era cald afară. În picioare aveam bocanci albi. Atunci, am înţeles cum o să mor! (După o pauză) - Eu vreau să fiu fericit!"

 

Cade mort, pe zăpadă, la picioarele Banditului...

 

Banditul călcînd peste Regizor mai încearcă o dată, merge în spatele Clopotniţei Fericirii, şi imploră: "Şi eu vreau". Îngenunchează, se roagă: "Şi eu vreau".

 

Я тоже хочу,

  Я тоже хочу,

      Я тоже хочу!

 

Acum ştim că Alexey Balabanov a murit în alb. Îngerii l-au scos din acea zăpadă.  

 

Să-i fie ţărna puf şi filmele aproape de noi. 

 

 

FOTO: Balabanov la Venezia © РИА Новости, Екатерина Чеснокова

 

Aici se poate vedea on-line, şi în original, filmul  de debut al lui A. Balabanov.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
17 mai 2013 5 17 /05 /mai /2013 13:51

Filmul a ajuns în circuitul nostru cu titlul Oprit din drum. Rulează şi acum pe ecrane.

 

Numele regizorului, Andreas Dresen , nu e deloc unul necunoscut pentru cinefilii de la noi. Iar acest film a fost răsplătit cu un Un Certain Regard Award la Cannes, în 2011.

 

Este povestea cinematică a unui bărbat tînăr, cu nevastă şi doi copii, o fată de 14 ani, şi un băiat de 8, care este diagnosticat cu cancer pe creier, dar într-un loc al cutiei craniene în care nu se poate face nicio intervenţie chirurgicale - necesare pentru înlăturarea tumorii. Nu e nimic de făcut, decît ca omul să se stingă treptat dar violent - în cîteva luni. Soarta lui e proscrisă, dincolo de orice speranţă. Asta spune medicina. Dar ce spune omul, cei din preajma lui?

 

Dintru început doctorul curant (un medic real, în biroul său filmat) încearcă să explice cu delicateţe şi exactitate şi acurateţe maximă situaţia omului, de faţă cu consoarta lui. În cele din urmă tot el conchide, că probabil soarta a decis aşa. Să nu se poată face chiar nimic! Este devastator să auzi asta, şi că trebuie în scurtă vreme să-ţi închei socotelile cu această lume.

 

Nu e simplu să vezi un astfel de film, tulburător prin realismul său, prin gradul său de naturalism explicit. Este ca o rezecţie pe creier; pentru că în lipsa posibilităţii de a o face pe seama celui suferind, se operează pe nervii, răbdarea şi sensibilitatea spectatorului. Este o particularitate a acestui regizor - să fie neîndurător cu propriul spectator. Dealtfel, la filmele lui Dresen nu mergi pentru a-ţi petrece timpul, ci pentru a-i conferi o altă valoare...

artikel_halt-auf-freier-strecke_2.jpg 

Filmul insistă pe profilul celor cîteva luni pe care le are de trăit Frank Lange, bolnavul, suferindul. După ce face cîteva şedinţe de chimioterapie  &  alte tratamente conexe unei astfel de boli, decide să rămînă în mijlocul familiei, într-un univers privat, închis, departe de ochii străinilor, a spitalelor, hoardelor de doctori, infirmieri şi păreri. E adevărat, din cînd în cînd sosesc tot soiul de persoane specializate, asistente, rude, doctori. Dar esenţială în această poveste este intimitatea familiei, coeziunea ei crescîndă parcă, nucleul ei tare, care se consolidează pe măsură ce inevitabilul devine tot mai prezent, mai hidos, tot mai greu de neacceptat. Frank se duce treptat, într-un mod disgraţios, mintea îl lasă, şi poate singura verigă a lui cu lumea asta rămîne un iPhone, prin intermediul căruia vorbeşte cu sine, scula (gudget-ul) prin care se raportează la cei din preajmă, şi prin care doreşte să lase acestora un fel de testament vizual. Devine un video-blog. Dealtfel, vizualul e foarte prezent în această lucrare a lui Dresen. Frank e adesea în faţa televizorului, o cameră omniprezentă ne poartă prin oraşul Berlin, care-i este tot mai refuzat lui Frank. Imaginile lui Frank devin circumscrise şi determinate exclusiv de unelte...El devine de la un moment dat doar privire-ochi.

 

Cei doi copii asistă zi de zi la acest fenomen al muririi. Al stingerii vieţii raţionale a tatălui lor. Doctoriţa care-i vizitează, spune la un moment dat soţiei, că este foarte bine ca cei mici să asiste la căpătîiul muribundului, că acesta din urmă nu trebuie exilat în spital, dus departe de ei, şi suspus despărţirii de coeziunea familiei, înainte ca moartea să pronunţe sentinţa finală. Fraza asta mi se pare una din cele esenţiale în proiectul umanist al lui Andreas Dresen. Pentru că spulberă frica de moarte.  - Una din cele mai inhibante şi castratoare angoase ale omului dintotdeauna. Pentru că - implicit - inoculează ideea că moartea nu e definitivă, că nu de acel prag trebuie să ne fie frică, ci de viaţa care ne poate aduce acolo. Da, boala este dură, contondentă, sufocantă şi respingătoare, care taie punţile către cei din jur, spre cei dragi. Care ne desparte. Dar iubirea şi devotamentul celor din proximitatea muribunzilor îi pot ciunti suferinţei - temeinicia, hidoşenia, virilitatea & omnipotenţa...

 

În cele din urmă vreau să subliniez prestaţia actorului Milan Peschel, care a făcut unul din cele mai imposibile roluri din cîte mi-a fost dat să văd în cariera mea de cinefil. Chiar a făcut imposibilul, a devenit imaginea contagioasă a bolii însăşi. Care se transmite pentru o vreme şi spectatorului.

 

P.S. Fotografia asta arată una din scenele finale ale filmului, în care fiica, Lili, îşi ţine de mînă pe tatăl aflat la un pas de moarte, poate chiar în ultimele clipe, poate fi interpretată în fel şi chip. Mie îmi place mai ales prin contrastul său izbitor de alb imaculat (al celui care suferă), şi negrul funerar (al celei care compătimeşte, aproape tăcut, cu chipul tînăr şi senin). Cu un accent de verde-prăzuliu, care mă face să zîmbesc...pentru că mi se confirmă că iubirea şi compasiunea sunt mai puternice decît ceea ce noi numim (convenţional sau formal) moarte.

 

P. S.S. germanul Halt din titlu înseamnă şi staţie, oprire, dar şi susţinere, sprijinire etc. Sensurile multiple ale substantivului pot conduce şi spre verb! Oamenii de azi au nevoie de verbe pozitive, constructive.   

 

sursa imaginii

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
16 mai 2013 4 16 /05 /mai /2013 10:08

C-l-torii-0685.JPG

Un turn care încoronează o clădire administrativă, ridicată pe la finele anilor '50, inspirată pe de o parte de neo-clasicismul stalinist, iar pe de alta - de arhitectura asiatică, nobiliară mai veche. Simbioze de acest fel s-au practicat în acea epocă. În special în Asia Centrală. În fostul oraş Frunze - mai ales. 

 

C-l-torii-0678.JPG

Construcţia aceasta tronează în spatele Filarmonicii Naţionale din Bişkek. Este neterminată. După starea betonului şi a gardului împrejmuitor aceasta pare începută demult, dar ce reprezintă şi ce va fi nu este deloc uşor de stabilit. În orice caz este o iniţiativă privată, care neglijează orice tradiţie, integrare în context, e scandalos de inadecvată aici, şi în general ca prezenţă publică...Este gustul vremurilor pe care le trăim!?

Sau lipsa acestuia?

C-l-torii 0679

Există peste o tot o permanenţă - porumbeii, cu dezinvoltura şi libertatea lor compensează bîlbele & inconistenţele umane, de oriunde, de oricînd, şi mereu!

 

Credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
15 mai 2013 3 15 /05 /mai /2013 09:30

Dis-de-dimineaţă

am auzit un pescăruş

plîngînd, 

era ca vocea unui copil

trezit brusc din somn,

agonizînd...

 

* * *

 

Cugetul

îmi este mrăniţat

de rău

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
11 mai 2013 6 11 /05 /mai /2013 23:11

Revin la ciclul kîrgîz, cu dorința expresă de a arăta mai multe imagini, cu poate mai puține comentarii, căci de cuvinte nu duce lumea lipsă, nici de informația brută, care se poate ”pescui” de prin internet, și din diverse alte surse. Mi s-a spus că lumea dorește imagine, secvențe de la fața locului, crîmpeie de viață, chipuri de oameni, unghiuri fotografice de vedere, meșteșuguri și manualități specifice.

 

Imaginile ce vor curge sunt de la Kîzîl-Tuu, o localitate din sudul lacului Issyk-Kul, unde se mai știe meșteșugul construirii iurtelor (in kîrgîzăбоз үйboz iuy), și a confecționării fetrului. Voi începe cu imagini în care se vede procesul tehnologic de îndesare a lînii de oaie, în vederea obținerii fetrului. E un efort migălos, în etape, dar calitatea materialului finit pare superioară oricărei tehnici de prelucrare a lînii, adoptate și elaborate de popoarele agrare.

C-l-torii-0429.JPG

După ce se așează lîna pe o rogojină, cît mai uniform, se udă cu apă fierbinte, pentru curățare și omorîrea microorganismelor din materialul brut, se înfășoară sul, și se leagă strîns.

C-l-torii-0434.JPG

C-l-torii-0436.JPG

Apoi, sulul se scoate afară și se instalează într-un dispozitiv (foarte zgomotos) care tasează îndelung acest sul, compactîzînd lîna și scurgînd apa din interiorul acesteia. Trebuie imediat precizat că un astfel de dispozitiv este o noutate destul de recentă, în tradiție tasarea se făcea în moduri infinit mai primitive, se bătea cu picioarele, uneori și săptămîni în șir. Se spune că din acest motiv executarea unui Șîrdac (Шырдак) dura luni de zile.

C-l-torii-0437.JPG

De regulă, șîrdacele clasice aveau 2 / 4 m., dar cele actuale, făcute în special pentru uzul turiștilor - căci în iurte nu se mai locuiește de decenii - au dimensiuni mai mici.

C-l-torii-0440.JPG

Acesta este interiorul unei iurte de prezentare, iar patroana stă cu picioarele pe un
șîrdac - acesta fiind un element esențial al habitatului în iurtă, fiind deopotrivă un artibut utilitar, de protejare de frig, vînt, intemperii, umezeală, dar și - prin decorul său simplu, și o cromatică decentă - un artefact estetic. Prin urmare, ce este util, trebuie să devină și frumos, că aibă ambele funcții. Cel puțin în condițiile unei vieți austere, cu un habitat nomad prin excelență. Viața nomadului este simplă, dar grea și anevoiasă.

C-l-torii-0425.JPG

Acesta este tunduk-ul (түндүк), adică luminătorul iurtei, și deschizătura prin care kut*-ul nimerește în mijlocul celor din familie. Nu exista iurtă fără acest element cu o încărcătură mistică greu de subestimat. Actualmente, acest element se regăsește pe drapelele de stat a Kazahstanului și a Kîrgîzstanului.

 

* = sufletul, ”embrionul vieții”, dăruit de zeii de sus, energie pură din ceruri, harismă, binecuvîntarea lui Tengri, la tengrianiști...

 

acest articol este un ciot.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
10 mai 2013 5 10 /05 /mai /2013 06:38

Cine e născut în URSS, și locuiește și astăzi în spațiile ce gravitează în sfera de influență politică și economică a fostului imperiu sovietic, știe ce importanță și semnificație mai are ziua de ieri, 9 mai!

 

Rusia este prima care dă tonul - pentru că este moștenitoarea de facto a victoriei asupra fascismului, este țara care a contribuit - în afara oricăror îndoieli - la procesul de mutilare definitivă a mașinăriei de război a Germaniei hitleriste. Cu asta URSS, iar apoi și Rusia postcomunistă, cu oamenii ei politici de la Kremlin, s-au mîndrit neîncetat.

 

Activiștii ruși contemporani nu au aceeași părere despre cum stau locuitorii Kremlinului, și cine sunt aceștia cu adevărat...

66485.jpg

Aseară în centrul Moscovei a avut loc un protest care a durat exact 3 minute. 12 tineri și mai puțin tineri au desfășurat de-a curezișul unei importante artere a capitalei ruse un banner negru, pe care era scris: Moarte ocupanților de la Kremlin!

 

Au scandat împotriva puterii actuale, contra lui Putin și clicii lui. Aceștia au răcnit inclusiv și despre ”privatizarea” Zilei Victoriei, de către actualii guvernanți.

 

Toți cei 12 activiști au fost arestați și, probabil, duși în arestul poliției - pentru a li se da spre temeinică lectură  12 scaune de Ilf și Petrov  În ediție originală, desigur!

 

Canalele oficiale ruse declară că la Moscova nu au avut loc accidente legate de această prăznuire, deși presa independentă reclamă reținerea a peste 40 de persoane în diferite locuri ale capitalei ruse - în contextul Zilei Victoriei.

 

Sursa foto: grani.ru


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article
8 mai 2013 3 08 /05 /mai /2013 00:13

Cu mai bine de zece ani în urmă din acest edificiu nu mai erau decît niște jalnice ruine, dărîmături - aflate pe actuala stradă Columna la nr. 100 (plăcuța actuală indică nr. 102). Un deceniu întreg pe acel loc nu a existat decît un gard, care ascundea vederii fundațiile fostei case - una din cele mai vechi și mai celebre din orașul Chișinău!

 

Se spune că pe acea stradă, apărută pe harta urbei după prima decadă a secolului al XIX-lea (după 1817), conacul  nobilului Teodor I. Krupenski a fost printre primele edicii construite, și de bună seama - prima cu două nivele. De-a lungul timpului casa a suferit modificări, transformări, schimonosiri, iar în a doua jumătate a secolului XX ajunsese de nerecunoscut. După cutremurul din 1977 a zăcut îndelung într-o stare avariată. Despre importanța acestei case există o bibliografie constituită, de aceea nu doresc să insist, nici să adaog decît faptul că după lungi așteptări și speranțe - conacul  Teodor I. Krupenski a fost reconstruit și integrat unui proiect imobiliar care însumează un bloc cu 13 etaje, cu apartamente de lux. Acum se fac ultimele retușuri și finisaje. Inaugurarea este aproape...

 

Astfel, avea de-a face cu ceea ce presa a numit încă cu mai mulți ani în urmă un remake arhitectural. Am avut ocazia să-l văd, și cu greu îmi stăpînesc entiziasmul în urma analizei sumare pe care am făcut-o acestui obiectiv istoric. Desigur, nu avem de-a face cu o restaurare, ci cu o veritabilă restituire. Un act de reparație, o readucere în țesutul istoric al orașului a unui edificiu dispărut - acum repus la locul său originar. În lipsa unei documentații cu măsurători precise, topografice, fotografice și a unor relevee precise, conacul  Teodor I. Krupenski are aerul unei reparații fanteziste, dar acest fapt ocultează, totuși, orice tăgadă sau contestație cu privire la atît de necesara lui restitutio in integrum!

 

Este vorba de un proiect constructiv-arhitectural deosebit de ambițios, costisitor și spectacular, menit să readucă în discuție nu numai un loc, ci și memoria unei minunate dinastii nobiliare: familia Krupenski. Ca să ne dăm seama despre cine este vorba să scrutăm doar bibliografia existentă despre această stirpe, care a dat oameni minunați și ctitori ai istoriei și culturii Basarabiei (Alcătuitori: Raisa Melnic, Lilia Zaporojan, Chișinău, 2007):

 

Akulov, Leonardo. Nobili basarabeni, atunci cândva... // Curierul de seară. – 1994. – 22 sept. – P.6.

N. M. Krupenski, mareşal al nobilimii (1866 – 1869): [imagine] //Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 119.

Bezviconi, Gheorghe; Callimachi, Scarlat. Puşkin în exil. – Bucureşti: „Presa”, 1947. – 184 p.

Трубецкой, Б. А. Пушкин в Молдавии. – Кишинев: «Литература артистикэ», 1983. – 395 с.

Краваль, Л. Графиня Роксандра Эдлинг в жизни Пушкина // Молдова литературная. – 1991. - No 6. – С.194.

Трубецкой, Б. А. «Твоей молвой наполнен сей предел...». – Кишинев: «Картя молдовеняскэ», 1973. – 43 с.

Крупенский, А. Н. Краткий очерк о Бессарабском Дворянстве 1812 – 1912. К столетнему юбилею
Бесcарабии. – С. – Петербург, 1912. – 134 с.

Bezviconi, Gheorghe. Familia Krupenski în Basarabia // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 5.

Casa lui T. Krupenski la Chişinău: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 9.

Matei I. Krupenski, Vice - guvernator; Ecaterina Krupenski, născută Comenco. Colecţiile d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P.16.

Ecaterina Krupenski, născută Comenco. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P.17.

Maria Comneno, născută Prinţesa Moruzi; generalul Hristofor M. Comneno. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 24.

Teodor I. Krupenski; Smaranda Krupenski. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 28.

Prinţul Dimitrie A. Sutzo; Prinţesa Elisabeta Sutzo. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 29.

Nicolae M. Krupenski, mareşal al Basarabiei. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 32.

Nadejda Krupenski, născută von Hintz. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 33.

Mihail N. Krupenski, mareşal al Basarabiei. Colecţia d-lui P. M. Krupenski: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 40.

Dimitrie T. Krupenski, mareşal de Cetatea-Albă; Prinţesa Eufrosinia Viazemski, născută Krupenski; Anatolie N. Krupenski, ambasador la Roma; Alexandru N. Krupenski, mareşal al Basarabiei: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 43.

Ana Krupenski, născută Catargi; Pavel M. Krupenski, diplomat; Nicolae M. Krupenski, mareşal de Hotin: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 44.

Matei G. Krupenski, Lt. – general; Prinţesa Maria Cantacuzino, născută Krupenski; Vasile N. Krupenski, ambasador la Tokio; Pavel N. Krupenski, deputat al Dumei: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 45.

Gheorghe N. Krupenski, preşedinte al zemstvelor basarabene: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 47.

Sofia Krupenski; Alexandrina Krupenski, născută Catargi; Smaranda Krupenski; Eliza Krupenski, născută Krupenski; Gheorghe D. Krupenski, Şambelan: [foto] // Din trecutul nostru. – 1939.- Anul VII. - Nr. 10. – P. 48.

Viabilitatea limbii române în Basarabia // Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 122.

Vizita lui Alexandru I în Basarabia // Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 94.

Membrii comitetului care au contribuit la deschiderea Tipografiei Eparhiale // Dinu Poştarencu. O istorie a Basarabiei în date şi documente (1812 – 1940). – Chişinău: „Cartier”, 1998. – P. 136.

Imagini-0964.JPG
Imagini-0966.JPG
Imagini-0967.JPG
Imagini 0956-copie-1
Imagini-0968.JPG
Credit foto: © vladimir bulat,  mai, 2013.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article