Troaca aceasta pentru vite sau cai am fotografiat-o la complexul muzeal Goleşti, din coasta Piteştiului. Găsesc că este un exemplu superior de sculptură! Şi mai presus de orice, este (sau bine spus, a fost) un artefact funcţional!. Ţăranii l-au cioplit dintr-un singur bloc de piatră - pentru nevoile animalelor, pe care le înmulţeau, le creşteau, şi aduceau la maturitate pentru hrana de zi de zi, plus de asta animalele îi ajutau la muncile cîmpului, la tracţiune, folosindu-le inclusiv excrementele ca îngrăşămînt de o valoare inegalabilă, iar pielea - pentru nevoile casei şi ca materie primă pentru vestimentaţie, încălţăminte  etc. Mi-am amintit de acest obiect tradiţional în ziua cînd am zărit pe unul din zidule centrale ale Bucureştiului acest stencil...

Mi-am zis, uite pînă unde a ajuns, rostogolindu-se, omenirea! Pînă mai ieri, de fapt, odinioară, cu decenii multe în urmă, animalul era salvarea omului, acum este declasat pînă la statutul de "crimă". De fapt, carnea lui. Adică cum? Animalul de casă, care din preistorie, din vremuri mitice era alături de om, la muncă, la cîmp, şi  o sursă esenţială de hrană, în epoca globală şi-a schimbat statutul, şi încă de o manieră radicală; iar oamenii care mănîncă carne sunt consideraţi de pretinşii "eco-logişti", drept ucigaşi, criminali, susţinători ai abatoarelor...O ciocnire iremediabilă de civilizaţii, gusturi, păreri. Cum s-a ajuns aici? Sunt convins că existe în lume mai multe catedre în universităţi şi instituţii care se ocupă meticulos de chestiune. La fel de numeroase sunt şi ONG-urile care profeţesc sfîrşitul lumii doar pentru mîncătorii de carne, şi Raiul - pentru consumatorii de nutreţuri, seminţe goji şi apă pură, distilată. În esenţă, cred, toată problematica se reduce la două imense (şi cu adevărat grave!) probleme, care sunt cît se poate de simple în felul lor de a fi formulate: supraaglomerarea a atras după sine diminuarea catastrofală a resurselor naturale, bazate pe circuitul firesc al cererii şi ofertei. Aşa stînd lucrurile, a intrat triumfal în scenă chimia alimentară, care era cu cîteva decenii în urmă doar în postura de cenuşăreasă, se ocupa preponderent de conservarea materiilor prime oferite de natură, nu era în măsură să decidă să fie mai mult decît atît. Astăzi, anume chimia alimentară devenită adevărată alchimie nutriţionistă hrăneşte planeta noastră intoxicată, poluată, supraaglomerată şi înnebunită de atîta bio-eco-row-naturist-diversitate...Paradoxul este anume acesta, cu cît se vorbeşte pe la toate colţurile de hrană ecologică şi curată biologic, cu atît aceasta este mai rară, mai greu de găsit, şi se procură la preţuri exorbitante. Dar nu peste tot în lume e aceeaşi situaţie. Anume în lumea civilizată, îndestulată, liberală şi libertină aceasta a atins apogeul! Este la pragul de sus al marasmului cotidian în materie de alimentaţie. Axioma este aceasta: cu cît mai multe hipermarketuri, cu atît mai puţină hrană adevărată, aceasta din urmă fiind înlocuită prin polimeri, substituienţi, adjuvanţi, similiarităţi cromatice, morfologice şi de gust.

Oricărui market, megamarket, hipermarket şi cash & carry (ce barbarii verbale, imune la orice delicii gastronomice plăcute omului!) oricînd prefer un restaurant care se numeşte astfel: La Porcu' răsfăţat, care porc, desigur, e îngrăşat cu grăunţe, sfeclă, corji de cartofi, şi poate chiar pîine...Dar ce te faci, dacă carnea pentru astfel de localuri, cu nume ispititoare, este achiziţionată tot din halele comerciale numite mai sus? Suntem, oare, deja într-un cerc închis ermetic, din care nu poţi ieşi decît dacă părăseşti această lume a supraabundenţei artificial create? Poate doar se mănîncă prea mult, nepermis de mult? Poate că prin moderaţie şi discernămînt lumea asta mai are şanse de a nu se transforma cu totul într-un uriaş Lego?

Nota Bene: cuvîntul "macaronic" din titlu este o antonomază, cu sens de parodie, ceva artificial creat, o struţo-cămilă, precum şi carnea de astăzi este.  

Fotografii: ©: vladimir bulat,  2013.

Astfel arăta una dintre cărțile poștale (erau numeroase) care se vindeau la chioșurile de ziare, la librării, pentru sărbătoarea anului noi -  în U.R.S.S. Aceasta e datată de fabrica ”Goznak”: 01.09.1981. Involuntar, s-a scos exact în ziua în care debutează anul nou creștin, care se înnoiește mereu la 1 septembrie!

Cu acest mic siderurgist în față, plin de avînt și zîmbet, radios și bine-dispus - nu putea să-ți meargă prost cînd pășeai în noul an, cred! Făcea parte din valorile sociale ale acelei lumi. Era mai presus de orice un semn, o emblemă, o mărturie a respectului, un gest al neuitării...pe care și le trimiteau oamenii prin intermediul poștei. Putea fi și un gest ironic!

Dar, iată, ajunși la anul 2013, deci la mai bine de trei decenii de la astfel de embleme, mă întreb ce-și oferă omenirea în acest moment de cumpănă aflată între ani? Care este modul de relaționare, cum marchează azi oamenii sărbătorile care premerg și urmează momentului de 1 ianuarie calendaristic? Ce va rămîne din însemnele sau gesturile pe care aceștia și le oferă, dăruiesc, gîndesc, mimează...

Niște simple mănunchiuri de carton, chiar ideologizate și cu încărcături de sens străine, poate golite, reprezentau - se spunea pe-atunci, - niște ”piedici în calea uitării”, niște suporturi pentru cuvinte, gînduri, urări, poate desene. ERAU, vreau să cred, gesturi frumoase. Oamenii își scriau cuvinte reale, cu caligrafii îngrijite, simțite, cu stiloul, cu pixul, cu creionul, cu orice ustensilă care lăsa urme ale manualității, ale gîndirii proprii, iar cine nu putea să scrie, ruga pe cel care știa, dar nu lăsa niciodată ca sărbătorile să treacă fără acest ritual al darului expediat prin poștă! Cartea poștală avea timbre, ștampile, abțibilduri, însemne și înscrisuri ale autorității poștale etc. Toate acestea umpleau de sens și semnificație gestul expeditorului, bucurîndu-l pe destinatar, fără tăgadă. 

Acestea toate par iremediabil neglijate acum, trecute cu vederea, ignorate. Lumea noastră aproape că nu mai scrie scrisori, cărți poștale, ilustrate, nu-și mai urează prin cuvinte ortografiate la masa de scris, ci de pe diverse device-uri, unele mai performante decît altele, dar tot atît de impersonale, seci și reci, precum sunt și acele dispozitive sau unelte de care se folosește majoritatea covîrșitoare. Despre lexicul urărilor de azi nici nu mai are rost să fac vorbire! E mai lesne așa?

Mă gîndesc cîte lucruri dispar anual, lunar și chiar zilnic, de care lumea contemporană nu mai pare să aibă nevoie, îngustînd tot mai mult calea către originile civilizației și culturii mundane. Acestea din urmă devin relicve, piese de muzeu, banale artefacte sau pur și simplu reziduuri, detritusuri pe care ritmul & consumerismul abundent al lumii contemporane nu prea le mai solicită...

Lumea nu-și mai scrie ilustrate nici cărți poștale, asta-i ideea de bază!

Astfel, a dispărut cererea pentru ele, nu-și mai bat capul cu acestea ilustratorii, graficienii, machetatorii, tipografii, zețarii, aceștia din urmă erau numiți, într-un Molitvelnic editat la Iași, la anul 1764 - ”așezătorii slovelor”. Toate acestea și aceștia nu trebuie să devină doar întruchiparea unor cuvinte...nu trebuie să dispară meserii, talente, tipografii.

Ne vom îngriji și de astfel de lucruri în noul an! Mai scrieți cărți poștale, oameni buni!          

Într-un anume sens expoziţia lui Mircea CANTOR de la mnac stă sub semnul memoriei lui Mihai Oroveanu, care ne-a părăsit în debutul acestei toamne...

ESTE prima şi cea mai amplă expoziţie pe care acesta a făcut-o Cantor în ţară, după 14 ani de la plecarea sa din România, în 1999, cînd a fost acuzat de pornografie, după ce a prezentat la Academia de Artă din Cluj (unde era student) o lucrare fotografică, apologetică, după "Facerea lumii", a lui Courbet (prezentă în această expoziţie la mnac)!

În esenţă, l-aş caracteriza pe Cantor drept un reacţionar conservator. Este un artist foarte conectat la realităţile artei contemporane, la cel mai înalt nivel, prezent şi invitat la cele mai prestigioase forumuri de artă, încununat cu premiul Marcel Duchamp, în 2011, şi pe de altă parte, foarte critic la adresa lumii actuale, atitudine manifestă sublimat sau explicit în aproape fiecare dintre operele sale. 

De la lucrări minimaliste, ca cea de mai sus, „Business Class Worried”, la instalaţia complexă, stratificată ca semnificaţii, precum e cea denumită "Prag Resemnat", străjuită de o intervenţie brută pe tavanul imaculat al sălii, "Cer Variabil", Cantor chestionează această lume la limita efortului contondent al street-artiştilor. Totuşi, rămîne un calofil înnăscut, un estet prin excelenţă. 

Lucrarea "Prag resemnat" este o reinterpretare a unei case maramureşene, cioplite şi asamblate din lemn masiv, cu acoperişul rămas nefinalizat, avînd doar căpriorii montaţi, astfel că nu ne putem da seama decît contextual ce împlinire ar fi putut avea această lucrare. Plasată aici, în vintrele Casei Poporului, proiecţia aceasta arhitecturală se pomeneşte încorsetată în neputinţă, într-un avînt fără finalitate, copleşită de sterilitatea lipsită de tradiţie a mastodontului. Altfel spus, habitatul tradiţional al acestui popor şi-a pierdut orice sens în competiţia inegală cu grandomania totalitară, care nu are nevoie de repere, de temeiuri şi legitimitate! Nu are nevoie să privească înapoi. Interesant de consemnat că punctele de sprijin ale acestei construcţii - imaginate de Cantor - sunt "oferite" de cîteva bucăţi de caldarîm, de granit, care nu este exclus să fi provenit din chiar vechile bulevarde ale Bucureştiului; astfel că stoicul caldarîm este înlocuit astăzi de flexibilul asfalt, pe calapodul aplicat deja întregii moşteniri ancestrale a românilor de către "comunismul triumfalist" pe de o parte, iar pe de alta, de capitalismul global...O   idee de dată recentă afirmă, că succesul neşteptat al comunismului s-a grefat în chip insidios şi a avut succes în România pentru că acest popor nu îşi definitivase procesul modernizării, iar capitalismul vine să juguleze şi bruma de consistenţă a acestei modernităţi neîmplinite. În opinia mea, un artist ca Mircea Cantor vorbeşte anume despre astfel de lucruri, pe care le accentuiază prin gesturi disperate, materializate în brutalitatea unei gestici piromane, precum e cea care se desprinde din "Cer Variabil". 

Mircea Cantor are un dar special de a nu se repeta, de a găsi mereu formule de expresie inedite, dar percutante, fruste, pe care le descoperim în special în lucrările sale video: „Vertical Attempt”, „I decided not to save the world”, "Sic Transit Gloria Mundi", "Tracking Happiness" etc.  Iar lucrarea "Departures" (2005) prefigura deja marile teme ale creaţiei sale actuale: anxietatea, manipularea, violenţa sublimată, dedublarea... 

Tripticul fotografic "Shortcuts" (2004) îmi aminteşte de un eseu de-al meu pe care l-am publicat revista Arhitext Design, cu mulţi ani în urmă. Afirmam atunci că lipsa unui comportament urban al cetăţenilor parveniţi ai oraşelor noastre, conduce pe aceştia la o atitudine şi orientări prin excelenţă rurale, expandate, deci, inadecvate, în care nu există încorsetări spaţiale, gazoane trase cu rigla sau echerul, spaţii verzi limitate de astfalt, beton sau garduri de oţel. Mai simplu spus, atunci cînd cămaşa este prea strîmtă, crapă pe la încheieturi.

Dar din punctul meu de vedere lucrarea cea mai tulburătoare este "Fishing Flies" (2011), o instalaţie în care se imaginează o plasă de pescar care captează avioanele de pe cerul liber, nelimitat, imposibil de îngrădit cu o plasă. Atitudinea ironic-critică a artistului subliniază statutul de vînat (citeşte: victimă, ţintă) al acestei lumi, în care orice e cu putinţă doar în limitele Sistemului, controlat, reglementat, contabilizat, prescris, consolidat într-un formalism anchilozat, conceptualizat şi devenit normă. Constatarea nu e nouă, desigur. Dar formula prin care s-a ilustrat această stare de lucruri devine emblematică. Ca şi alegaţiunea mai veche a lui Remo Guidieri (1984), potrivit căruia "frumosul, sacrul,eternul, religia şi dragostea sînt momelile necesare trezirii dorinţei de a muşca" ("Abundenţa săracilor", IDEA, 2008, pag. 134).

Titlul expoziţiei, "Quod Erat Demonstrandum", pare tautologic. Tocmai de aceea este provocator, autoironic, care transformă evidenţa într-un act afirmativ, disturbator şi insurgent. Dar Cantor ştie să dozeze şi să controleze nivelul de receptare al propriilor sale gesturi artistice, comportîndu-se aidoma...unui colonialist sublim.   

fotografii: ©: vladimir bulat, decembrie, 2013.

Muzeul Țăranului Român (MȚR) este fără doar și poate cel mai spectaculos, dinamic și atractiv proiect muzeal din România post-comunistă! Din 1990 s-a resuscitat un muzeul care a apărut încă în 1906, pus la cale de marele cărturar Alexandru Tzigara-Samurcaș, susținut de Regele Carol I.

Această instituție nu a avut un destin prea fericit în RSR, astfel că după 1948 destinul acesteia a fost ca și proscris. De fapt a dispărut! Meritul a doi oameni de cultură, Andrei Pleșu (ministrul culturii pe atunci) și Horia Bernea (artist plastic și director desemnat) a fost de a resuscita, într-o nouă formă e adevărat, această Mare Idee: cea a vieții interioare, domestice și duhovnicești a țăranului român. Efortului celor doi li s-au alăturat și Irina Nicolau, Ioana Popescu, Speranța Rădulescu, Șerban Anghelescu ș.a.

Dacă muzeele etnografice și de cultură țărănească se ocupă în chip esențial și cu precădere de civilizația satului, de formele construite, estetice ale habitatului, acest muzeu, Muzeul Țăranului Român, și-a propus dintru început să arate portretul psiho-somatic, adică credința, sensibilitatea, trăirile, preocupările și muncile omului de sat. E o perspectivă diferită, este reconstuirea unei ecuații care are mai multe chipuri de abordare, față de tot ce își propune un muzeul al satului, sau unul al arhitecturii rurale, de aici și de aiurea.

Horia Bernea a reușit, după spusele unui teoretician al artei (Anca Oroveanu), să articuleze o ”uriașă instalație muzeală”, astfel că această instituție devenise o suprinzătoare operă de artă, care conserva însă în datele ei esențiale absolut toate artefactele, piesele și mărturiile vieții domestice, extrase din mediul ancestral al satului. Nimic strident, ostentativ, didactic sau mumificat - cum sunt de regăsit copleșitoarea majoritate a muzeelor din România. ”Un muzeu neliniștitor, care pune probleme?...Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental.”, scria Bernea în iunie 1992. ”Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune. Pliere, agăţare, îmbucare, rezemare, croiuri… În lumea tradiţională. De cercetat.” - adăoga același, în 1997. Se pot ceti numeroase gînduri fertile ale ctitorului acestui muzeu aici.

În 1996 MȚR a primit premiul pentru Muzeul European al Anului, asta într-un termen record de la mutarea impresionantei colecții a muzeului în clădirea special construită pentru ea, de la bun început (arhitecți: Nicolae Ghika-Budești și Grigore Ionescu), și conceperea de la 0 a unei serii de săli, dedicate unor teme specifice: Icoane, Rost, Moaște, Reculegere, Fast, Frumusețea crucii, Timp...

Cu timpul acest muzeu a devenit un amplu centru spiritual, cu publicații proprii (revista Martor și colecția de muzichii țărănești - sunt în topul efortului profesional al domeniului), ateliere de creativitate, librărie, magazin de obiecte țărănești, artizanat, sală de cinema, expoziții de artă actuală, cu spectacole de teatru...Actualmente este toposul cultural prin excelență al geografiei urbane bucureștene: ”la MȚR”!

Dar nori grei s-au adunat de-asupra acestuia. Guvernanții actuali i-au pus gînd rău, gînd odios: comasarea MȚR cu Muzeul Național al Satului ”Dimitrie Gusti”. Astfel, cînd MȚR este în apogeul gloriei sale, puterea actuală îi cere demisia! Iar chestiunea pică exact în momentul în care Ministerul Ministrului are un nou boss, pe Gigel Știrbu, și căruia fie i se promite un destin vizitabil, fie acesta îi va fi el însuși proscris, dacă va consimți la sucombarea MȚR!

Actualul director general al MȚR, dl. Virgil Ștefan Nițulescu a adresat o Scrisoare deschisă Prim-Ministrului României.

I-am expediat astăzi domnului Virgil Ștefan Nițulescu următoarea scrisoare de susținere a efortului său de a păstra pe orbită acest minunat şi necesar Muzeu:

”Dragă domnule director!

Strada Alexandrina, din București, a fost pînă mai de curînd una din străzile mele preferate, pentru că a avut șansa să conserve duhul unei străzi liniștite, interbelice, vag burgheze, cu cel puțin o vilă în stil neo-românesc, pe lîngă care treceam și aveam sentimentul că nu mai sunt în capitală, ci undeva într-un colț de Muntenie de altă dată, boierească, de pe la poalele Dealului Mare, aproape de podgoriile sale celebre! Ei bine, de vreo doi-trei ani s-a dus cu molcomeala de demult, s-a duc cu tihna, cu oamenii de altă dată. Au început să se depopuleze casele, apoi au urmat demolările, și desigur cum locurile nu rămîn prea mult neocupate, s-au pornit șantierele, construcțiile de toate soiurile. Apoteoza dezastrului însă avea să se consume la întretăierea acestei străzi cu Docenților, unde sunt în construcție deja doi mastodonți de beton, și un al treilea își va face cu certitudine la anul, căci terenul pentru acesta e eliberat deja de prea mult timp...De prin 2010 trebuia să fie acest edificiu. Cîteva accente arhitecturale ale străzii Alexandrina puteau da, sau conferi acesteia, statutul de ”rezervație arhitecturală” sau o zonă protejată. N-a fost să fie! Și chiar nu e o excepție destinul străzii despre care am făcut vorbire, căci mai în inima orașului se întîmplă lucruri și mai grozave, sfîșietor de revoltătoare.     

Strada Mîntuleasa e chiar un loc special în topografia bucureșteană, cu o stufoasă mitologie proprie. Poate una din cele mai cunoscute artere din inima istorică a Bucureștiului. Acesteia i s-au dedicat cărți întregi, numeroase articole, eu însumi am dedicat acestei parcele teza mea de licență la absolvirea Academiei de artă, în 1994 (nepublicată). Dar cel mai important lucru care trebuie spus e că Mircea Eliade a învățat la școala care se afla pe această stradă, la nr. 7-9. Acest edificiu a fost demolat în 2002. Acum, acolo este un teren viran, și se dorește construirea a unui bloc cu 6 nivele. Proprietarii de pe această stradă au devenit activiști. Pînă în 2009 aici se intenționa construirea unui turn cu 17 etaje, însă spiritul civic, presa și anumite presiuni au stopat apariția unei astfel de construcții care ar fi schimonosit pentru totdeauna peisajul urban legat și de nuvela lui Eliade, Pe strada Mîntuleasa. Astăzi trecînd prin strada Mîntuleasa, la colț cu Negustori am dat de acest afiș: ”Ne-am săturat de indiferența Primăriei Capitalei în ceea ce privește zonele istorice, protejate!”. ”Tirania istoriei” se manifestă, în umbra acestei străzi, poate mai abitir decît oriunde în alt loc din acest oraș, care se va pomeni, horribile dictu - în cîțiva ani - fără mărturii ale trecutului, fără certitudinea care mai persistă, că această urbe nu este nicidecum recentă, nici adolescentină, cu atît mai puțin fără personalitate și un profil propriu. Să nu fie! 

Chiar dacă există o anumită forță, neghioabă, care își dorește cu tot dinadinsul să întinerească chipul acestei străzi, și a orașului în datele sale esențiale, se mai conservă pe ici-colo cîte un însemn discret, umil, pitit pe fațada vreunei case cu tencuiala scorojită, decolorată, anostă. O plăcută de stradă, cu numărul pe ea - este mult mai mult decît o signalectică urbană, sau un crîmpei contabilicesc. Este un declanșator inepuizabil de interpretare...o siglă care dă ghes acestora, le potențează și le irigă copios.

fotografii: ©: vladimir bulat, 2013.