Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

16 avril 2013 2 16 /04 /avril /2013 10:37

De multa vreme Kârgâzstanul a atras atentia prin straniile sale pictograme, risipite prin diverse locuri din jurul lacului Issyk-Kul, dar mai ales in partea lui sudica, despre care se spune, pe de-o parte, ca sunt de o vechime inestimabila; antichitatea tarzie ar putea fi mandra cu astfel de exemplare. Din pacate, cam multe! Pe de alta parte - pictogramele cu reprezentari zoomorfe si foarte rar, antropomorfe, sunt considerate rodul "muncii estetice" a unor ciobani locali, de pe la finele secolului al XIX-lea, sau chiar de la inceputul veacului trecut. In orice caz, am avut sansa sa le vad pe viu, cum s-ar spune in situ. Am fotografiat cit am putut, si trebuie sa ma consider fericit ca am avut aceasta sansa, de a le vedea pe viu, aievea, mai mult decit in imagini facute de altcineva! Voi avea, sper, ragazul sa meditez in tihna asupra lor, sa caut o fundamentare mai temeinica, de o calitate stiintifica credibila.

In general, din cite sunt informat acestui tip de arta i s-a acordat de-a lungul timpului o bibliografie stufoasa, insa pentru aceste monumente, din Kârgâzstan, inca nu am stire daca exista scrieri academice sau mai putin academice. Dar intrucit parerile sunt atit de diferite, ma voi ambitiona si mai mult. Ma voi interesa serios de existenta unei bibliografii, cind ma intorc acasa.    

Arta-internationala-0473-1-.JPG

arta-0472-1-.JPG

arta-0476-1-.JPG

arta-0478-1-.JPG

arta-0474-1-.JPG

Asa arata valea in care am descoperit aceasta colectie de desene lapidare, vale aflata in proximitatea satului Kyzyl-Tuu, in care s-au mai conservat citeva mestesuguri ramase de la stramosii lor nomazi: arta construirii iurtelor (in kârgâzăбоз үйboz iuy), confectionarea fetrului din lina de oaie, construirea shirdacelor. Noroc ca exista o cerere bogata din toata Europa (se pare ca ungurii manifesta un interes sporit) si SUA pentru astfel de produse, iar oamenii de aici au destule resurse sa supravietuiasca. Si nu doar sa supravietuiasca, ci sa-si aranjeze un trai decent, sa-si trimita copiii la invatatura, si nu e putin lucru! Se spune ca se fac cam 10-15 iurte pe saptamana numai in acest sat. Pe linga acestea, si alte numeroase produse specifice.

Am asistat la procesul de fabricare a fetrului, care devine baza pentru coaserea shirdacelor. Nomazii nu avea posibilitatea sa teasa covoare, dar foloseau din plin posibilitatile suprapunerilor de straturi, prin decupare (se foloseste, de regula, un sablon), taiere, mozaicare, prin alaturare de elemente cromatice, uneori simetrice, cu o logica stricta, care se repeta, si se insuseste de la o generatie la alta etc. Este una din cele mai dificile tehnici de construire a unor artefacte din lina, care se face doar in aceste locuri. Pentru a construi un shirdak e nevoie de o cantitate de lina adunata de la 4-5 oi, in dependenta de marimea artefactului, desi dimensiunile acestora nu sunt simtitor diferite. Exista niste parametri prestabiliti, care se respecta. 

Arta-internationala-0479-1-.JPG

credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
11 avril 2013 4 11 /04 /avril /2013 13:24

Se spune ca acum ceva vreme o astfel de imagine nu se putea fotografia in Biskek, din simplu motiv ca Islamul nu era la fel de prezent, nici tineretul nu arata formele exterioare ale acestuia. Asta e o tema speciala - islamizarea, careia sper sa am ragazul sa-i dedic un eseu distinct.

Curiozitati 0140[1]

Am apucat sa le fotografiez cu chiar o clipa inainte ca acest cuibusor colorat sa se fi destramat, si risipit pe imensa Piata Ala-Too!

Iar asta era umbra mea lunga, prelunga - in apusul soarelui.

Curiozitati-0141-copie-1.JPG

credit foto: © vladimir bulat,  aprilie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
8 avril 2013 1 08 /04 /avril /2013 09:24

Orasul Biskek se afla in cimpia numita Chui, dupa riul care o traverseaza. Strada principala a orasului, anterior Lenin, se numeste tot Chui. Sunt doua orase mai rasarite in aceasta cimpie: Biskek si Tokmok. 

In partea de sud a acestei cimpii se afla masivul Tian-Chan. Am mers intii in micuta statiune, care e si parc national, Ala-Archa, de unde se urca spre citeva trasee, dar si pe piscuri. Din acest loc nu sunt decit citeva virfuri de circa 4200-4800 de metri, in sudul acestora se afla Masivul Pamir, care se intinde spre Tajikistan si China. 

Ne-am propus un  traseu usor, spre marea cascada (circa 3,75 km. fata de statiune), dar nu am ajuns pina acolo, cararile erau desfundate iar aerul la peste 2500 de metri era deja cam tare pentru mine. Ne-am intors (am fost insotit de istoricul A. Nemyh), pentru a vedea dintr-un alt unghi.

C-l-torii 0754[1]

Asta e valea riului Ala-Archa, pina aici am ajuns. Dar nu era decit o treime din drum pina la cascada. Am plecat din parcul national spre statiunea balneo-climaterica, aflata la o altitudine de 1775 de metri de-asupra nivelului marii, cu ape termale si izvoare cu apa sulfuroasa, care tisneste la suprafata aproape fierbinte de la mare adincime. 

C-l-torii-0756-1-.JPG

Am plecat din parcul national spre statiunea balneo-climaterica, Yssyk-Ata (functioneaza din 1891), aflata la o altitudine de 1775 de metri de-asupra nivelului marii, cu ape termale si izvoare cu apa sulfuroasa, care tisneste la suprafata aproape fierbinte de la mare adincime. 

Interesant de consemnat este faptul ca sanatoriul renumit in toata fosta URSS - este activ si astazi, avind un aspect de anii '1930-1960, iar lucrul acesta devine cu atat mai autentic cu cit locul nu este doar superb, dar si marcat de doua puncte de atractie, figura lui Buddha si cascada mica - ambele considerate locuri de inchinaciune pentru budisti si animisti...

C-l-torii-0773.JPG

Asa arata valea riului Yssyk-Ata; aceasta apa se gaseste si imbuteliata. Cind incep sa se dezghete ghetarii albia acestuia devine destul de lata, in timp ce in aceasta perioada este doar o mica fisie de apa. 

Piatra cu desenul lui Buddha este in proximitatea unui isvor cu apa abundenta, iar cinstirea acestei reprezentari se pare ca are o vechime apreciabila, desi documentar ea e consemnata de la finele secolului al XIX-lea, probabil legat de explorarea acestui loc in teluri terapeutice. Oricum, raspindirea budismului de-a lungul Drumului Matasii este databila din secolul al II-lea dupa Hristos. Se crede ca, de fapt, acest chip nu ii apartine neaparat lui Buddha insusi, ci unuia dintre iluminatii sai care propovaduieste calatorilor cultul acestuia - Bodhisattvain ipostaza de Avalokiteśvara, adica: "Domnul care se uită în jos". In orice caz, ramine un mister faptul ca in era comunista aceasta relicva a ramas neatinsa, si continua si astazi sa fie un loc de pelerinaj pentru cei care se mai inchina acestor zeitati.

 C-l-torii-0769.JPG

Faptul ca in pomii din preajma acestei reprezentari se afla puzderie de panglici multicolore, confirma evlavia vie pentru acest loc, pentru aceasta relicva cu caracter religios datat cu secolul al XI-lea. Cel mai ciudat este ca in aceeasi curte au convietuit si aceasta piatra si statuia mobilizatoare a lui V.I.Lenin, pe soclum caruia sunt trecuti anii vietii conducatorului, in conditiile in care ideologia oficiala sustinea ca "Lenin este pururea viu". Paradoxuri.

C-l-torii-0770.JPG

 Piatra pe care s-a conservat imaginea sacra anterior comentata, alaturi de o inscriptie in sanscrita.

Despre situl arheologic Burana - in corespondenta urmatoare!

credit foto: © vladimir bulat, aprilie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
6 avril 2013 6 06 /04 /avril /2013 09:38

OraȘul acesta este inundat de monumente, cele comuniste nu au fost date jos de pe socluri, iar noile orinduri, succesive - deloc prea faste pentru aceasta regiunie - si-au dorit noi idoli, noi eroi, noi istorii cu personajele sale. Eu nu am prea vazut in alte locuri atitea monumente, statui, insemne istorice, cite am consemnat pina acum la Biskek...

Bunaoara, statuia monumentala a lui Manas, personajul eposului anonim cu acelasi nume, se inalta de doua ori! pe aceeasi artera principala, Chui. Una este ridicata in era comunista, in 1981, in fata Filarmonicii Nationale, in preajma primariei orasului, cealalta este opera vointei politice a ultimilor ani din Kirghizstan, si e amplasata in Piata Ala-Too. 

Arta-internationala-0659.JPG

Arta-internationala-0673.JPG

Opera aceasta o datoram sculptorului Turgumbai Sadikov (n.1935), care e considerat un fel de sculptor oficial al acestei tari, si asta deja de multa vreme. In amurgul comunismului, in 1986, a fost declarat artist al poporului din URSS - cea mai mare distinctie acordata unui creator in viata. Am vizitat ieri muzeul sau, intr-un imobil destul de prapadit, cu doua niveluri, in care au fost adunate mai multe lucrari, care dau seama despre opera din ultimele decenii ale aceastui artist. Pentru ziua de luni am programata o intrevedere cu acesta, si atunci voi reveni la creatia lui.

Сealalta piesa este mai recenta, si a luat locul Statuii Libertatii, in 2011. Monumentul acesta nu face decit sa exhibe veleitatile noii puteri, iar din punctul meu de vedere nu are nicio calitate artistica, chiar daca autorul se numeste tot Sadikov, dar e un altul, cu prenumele Bazarbai. Amplasarea, insa, pe fundalul muntilor este cu totul spectaculoasa. 

Arta-internationala-0377.JPG 

E de consemnat ca exact pe acest loc se afla statuia lui V.I.Lenin, care a fost mutata, in 2003, spatele muzeului de istorie a natiunii. Adica pe acelasi ax, doar ca nu chiar atit de vizibil din punct de vedere urbanistic. Lenin nu a disparut de nicaieri din oras, nici simbolistica sovietica nu a fost niciodata interzisa aici, pentru ca se considera un act de dreptate istorica de a mentine aceastea, intrucit anume in comunism triburile nomade ale kirgizilor au descoperit civilizatia, confortul, caldura si apa curenta. De aceea, atit Rusia, cit si Lenin au ramas la mare cinste peste tot, faptele de vitejie ale armatei sovietice etc - iar aceste lucruri sunt indiscutabile, ca de la sine intelese, fara a provoca cuiva frisoane, pedanterii nationaliste sau nostalgii dupa vremurile de dinaintea instalarii "fratelui de la rasarit"...

Arta-internationala-0376.JPG

Acesta a aparut in 1984, si a tronat aproape doua decenii in Piata Ala-Too. De fapt, este foarte interesant sa constati ca istoria ultimului secol este aievea, imbalsamate in monumente si eroi. Bunaoara statuia generalului sovietic Ivan Panfilov, care are si strada centrala in oras, a fost instalata in 1942, si are ca autor una din sculptoritele de frunte a Kirghizstanului, Olga Manuilova (1893-1984). Am vizitat casa-muzeu a acestei artiste, si am vazut atelierul in care a lucrat chiar de la construirea acestei case, in 1984. Ea a fost cea care a mentinut traditia sculpturii realiste in Kirghizstan, in timp ce sculptorii locali incercau alte forme de expresie decit cele sovietice.

Arta-internationala-0695.JPG

Pina acum aceasta statuie este colorata cu vopsea de bronz, cum se proceda la acea vreme, cind se dorea ca cel reprezentat sa straluceasca in razele soarelui. Noroc ca stralucirea lui este inofensiva, caraghioasa.

Monumentul care ramine printre cele mai reprezentative ale orasului este cel al generalului si omului de stat, Mihail Frunze, a carui istorie am si venit sa o devoalez in acest loc indepartat. Astfel, am aflat ca ideea unui monument dedicat marei personalitati care a dat si numele orasului Frunze, intre 1926-1991, s-a nascut inca din vara lui 1932, dar de-abia in 1950 s-a pus piatra de temelie. Din acel moment lucrurile au trenat inca 17 ani, pina sa se intimple dezvelirea ecvestrei semnate de A. Posjado si conationalul meu, Lazar Dubinovschi, in 25 octombrie 1967. Cred ca acest moment s-ar mai fi aminat, daca o directiva venita de la Moscova, cu un an mai devreme, nu ar fi dispus urgentarea ridicarii monumentului. Practic, statuia a fost gata in citeva luni! S-a turnat la uzina "Monument-sculptura" din Leningrad, in vara lui 1967, si imediat a fost urcata pe soclu. Piateta si postamentul au fost proiectate de un grup de arhitecti din Moscova si Frunze (Vulyh, Havin, Isaev), care nu numai ca au gasit solutia cea mai buna pentru pozitionarea statuii, ci au si gandit un sistem de implementare a elementelor de verdeata, care pun in valoare relatia dintre arta si contextul natural. Pozitionarea acestui ansamblu intre gara feroviara si unul din cele mai verzi bulevarde ale orasului, face ca monumentul lui Frunze sa fie dintre cele mai reusite din acest oras, fiind si prima ecvestra a urbei.

Arta-internationala-0488.JPGAsta este vederea dinspre actualul Bulevard Erkindik (Tineretului). Se vede foarte bine deplasarea catre dreapta a monumentului fata de axul edificiului garii, descentrare prevazuta inca din documentele incipiente, intrucit la proiectarea axului bulevardului nu s-a tinut cont de simetria fatadei garii. Dar efectul artistic a fost deosebit de bine gandit de grupul de arhitecti, facind ca aceste aparente disfunctii sa nu se resimta deloc la fata locului.

Arta-internationala-0309.JPG

Soclul este simplu, paralelipipedic, usor ingustindu-se spre baza monumentului. E placat cu placi mari de marmura rosie, dreptunghiulare, cu suprafata polisata, cu blocuri de 1000/498 mm., astfel ca inaltimea totala a postamentului are 3,153 mm. Datele acestea au fost culese din arhiva nationala a Republicii Kighizstan.

Lucrarea este semnata de cei doi sculptori: sus - L. Dubinovschi, jos -A.Posjado.

Arta-internationala-0321.JPG

S-a vorbit in societatea kirghiza despre o anume intirziere cu ridicarea monumentului (autor: Sooronbai Beysenbaiev /Сооронбай Бейшенбаев) marelui scriitor Cinghiz Aitmatov (1928-2008), dar tinind cont de experienta monumentului comentat anterior, cei trei ani de la trecerea la cele vesnice a scriitorului, si momentul dezvelirii statuii sale (30 august 2011)  - pare de-a dreptul fulgeratoare. E drept ca la o privire atenta lucrarea e realizata cam de mintuiala, mai ales finisajele si soclul, dar in piata centrala a orasului este acum un insemn public care invesniceste memoria celui mai bun scriitor al acestei natiuni. Inainte cu putina vreme de a ne parasi, a prezentat la Biskek, ultimul sau roman, Cind se prebusesc muntii (are si un subtitlu: Eterna mireasa) - 2006. In acest an a aparut editia rusa a romanului, la bastina scriitorului, intr-o prezentare grafica si poligrafica demna de toata mila. La librarie mi s-a spus ca acestea sunt posibilitatile locale de a edita carti!

Arta-internationala-0358.JPG

In privinta cartii lui Aitmatov nu mai insist aici. Nu am cetit textul, dar cind o voi face sigur un text-comentariu va aparea aici. Se spune, de catre cei care au parcurs romanul, ca este un fel de apoteoza a intregii sale literaturi. Recent, s-a descoperit printre hirtiile ramase de la Aitmatov un roman ramas inedit, Pamantul si flautul

De-abia aici, la Biskek, am inceput sa inteleg mai profund cum se poate scrie istoria unui oras prin monumentele si statuile sale, indiferent de vechimea lui, caci Biskek nu are una prea mare (de-abia in secolul XX a capatat formele unui urbanism credibil), cum pastrarea tuturor vestigiilor te face sa ai o imagine mai clara asupra acestei istorii, zbuciumate, confuze, tensionate si deloc ferite de diferite forme de mistificare...Un exemplu similar, pastrind desigur proportiile, l-am sesizat la Roma, in Cetatea Eterna!

In alta ordine de idei, zidurile caselor de aici pastreaza placutele cu denumirile de strazi din diferite epoci, astfel ca pe aceeasi fatada poti observa 2, 3 sau chiar 4 denumiri ale strazii pe care se afla constructia. Este nepasarea de a nu le scoate pe cele devenite inactuale, caduce, sau e o conservare strategica pentru viitorime? Poate pentru insi ca mine? Cum spuneam in corespondenta trecuta, aici cam totul devine prilej de reflectie, de conceptualizare, de dezbatere publica, de invatare a ce si cum

Arta-internationala-0352.JPG

credit foto: © vladimir bulat, aprilie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
2 avril 2013 2 02 /04 /avril /2013 14:55

Mă organizez cu greu sa scriu despre Biskek, poate pentru ca inca nu am o opinie clara despre ce si cum e aici?! De fapt, una e atitudinea cind vii, vizitezi si pleci, ca turist, si alta e cind petreci o vreme intr-un anume loc...cum e cazul meu. Desigur, cind sosesti din Europa, chiar si din cea orientala, de est, impactul la intilnirea cu acest oras este teribil. Imediat vezi cum a aratat lumea post-comunista acum doua decenii, cea de la apus de fluviul Volga: prabusita, sparta, fragmentata, confuza, disperata, speriata, disfunctionala, dornica sa fuga in lumea larga... Minus trei lucruri care au schimbat intr-un chip echitabil fata actuala a lumii - internetul, TV prin cablu si telefonia mobila, celulara.

 

In primul rind, corporatiile financiare, mall-urile, retelele de supermarketuri, Mc'Donald's si alte alte branduri globale nu definesc necesitatile acestei lumi, in orice caz se poate trai fara ele. In al doilea rand, tinara generatie incepe sa inteleaga ca a decoperi lumea este mai pretios si mai incitant decit consumerismul tamp, spalator de creiere. In al treilea rind, cine chiar vrea sa aiba ceva cu adevarat, reuseste  - si fara ca sa-si vinda credinta, tara, sufletul, proprietatile, demnitatea, verticalitatea, discernamintul etc.

 

Cind vezi aici, in jurul tau, oameni care se multumesc cu putin, care sunt modest imbracati, au accesorii traditionale, conduc o masina cu volanul pe dreapta (aici sunt f.f. multe! - Japonia e (mai) aproape, iar pretul acestor masini este simtitor mai mic decit al celorlalte, se spune...), nu se sinchisesc sa poarte tocuri pe trotuare devastate parca de bombardamente recente, ajungi sa intelegi ca viata poate fi foarte diferita, precum si cerintele (poate si mofturile?) oamenilor se particularizeaza de la un meridian la altul.  E si firesc.

 

Preferinta mea alimentara aici este sa cumpar lepioska dungana. Adica, niste turtite de grau care se modeleaza pe o forma de lemn, ca un caus, apoi se coc in interiorul unor cuptoare de lut. Gustul este unic, nu se poate compara cu nicio bulangerie franceza...Langa gara feroviara am descoperit un astfel de cuptoras, si iau in special de acolo, fierbinti. Se gasesc si la magazinele alimentare, dar cea calda este inegalabila prin aroma, culoare si consistenta.

 Curiozitati-0334-1-.JPG

Cind am scos aparatul sa fac aceasta poza, insul care are zimbetul pina urechi m-a intrebat, cit ii dau pentru asta, sa le fotografiez afacerea? Hei, zic, dar faptul ca am luat de la tine nu e o plata si o apreciere a muncii prestate? Si o sa mai vin, am adaogat. Asta l-a amuzat teribil, si a mai impachetat o lepioska. Am revenit, desigur. Pentru ca e bun ce fac ei in acest cuptor ancestral...

Am mers la gara sa ma interesez cind si in ce zile exista tren spre superbul lac Issyk-Kul. Mi s-a spus ca pina in iunie nu exista trenuri intracolo, ca se poate ajunge cu taxi-ul sau maxi-taxi, care aici e transportul de baza, in oras si in afara lui. Am gasit cu cale sa fac o plimbare prin aceasta relicva a vremurilor rosii, timp in care insusi orasul a capatat aspectul unui urbanism organizat, logic, specific secolului XX,  - dar si standardizarii socialiste, cu teatre, piete publice, cinematografe, monumente, parcuri etc.

Curiozitati-0332-1-.JPG

In acea perioada s-a construit si Muzeul lui M.V. Frunze, care are incorporat in recipientul sau casa materna a celui care a cazut printre primii victima a repersiunilor staliniste (m. 1925). Cladirea am vazut-o doar la exterior, dar fatada este bogata in decoratii monumentale, basoreliefuri si solutii arhitecturale interesante, am inregistrat citeva, pina sa ajung sa vizitez muzeul si in colectiile pe care le contine. Dar despre asta - alta data. 

C-l-torii-0366-1-.JPG

C-l-torii-0374-1-.JPG

As incheia prin a spune ca aici nu sunt investitii spectaculoase, cele mai prezente sunt reprezentantele financiare si universitare ale Turciei, Rusiei si SUA. Aceste puteri, care chiar conteaza in lumea contemporana, se inghesuie intr-o forma sau alta aici, dar fara sa investeasca neaparat in infrastructura, in mega-proiecte, complexe comerciale etc. Se afla, s-ar putea crede, intr-un soi de expectativa competitiva. Dar poate ca au si impartit zonele de interes, in timp ce puterea locala - se spune - construieste un fel kyrghyzificare pasunist-triumfalista, care se vede si din imensul drapel al statului, care flutura in chiar piata mare a urbei, Ala-Too, flamura strajuita de doi ostasi, care nu clipesc din ochi niciodata, nici macar cind cineva foloseste blitz-ul in directia lor!

C-l-torii-0621.JPG

 

Ca-n orice loc de pe pamint, si aici, cea mai importanta resursa este cea umana, cu omul incepe totul si cu el se va sfirsi. In timp ce scriam acest text - un grup de vreo 12 persoane, cu virste cuprinse intre 19 si 22 de ani au discutat despre filmul Portocala mecanică a lui Stanley Kubrick, care a avut la baza romanul omonim a lui Anthony Burgess, - ca pretext pentru o incitanta discutie despre violenta, argou, anomalii sociale, devieri fiziologice si mintale, sexualitate reprimata, necesitatea (sau inutilitatea) lecturii in lumea actuala etc.

N.B. nu am tastatura romanizata aici, de aceea voi scrie in lipsa semnelor diacritice. Imi cer scuze. 

credit foto: © vladimir bulat, martie-aprilie, 2013. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
24 mars 2013 7 24 /03 /mars /2013 22:48

Personal pentru mine acest festival a avut un rezultat foarte reușit, care a fost de bun augur de la prima încercare. De regulă, astfel de proiecte au o perioadă de gestație de cîteva ediții, adică ani, aici însă în cîteva luni organizatorii su reușit să aducă nume mari, grele, ale muzicii contemporane, chiar dacă doar generic subsumabile ideii de jazz!

 

Cu o doză maximă de subiectivism, trebuie să afirm că cele mai impresionante prestații le-au avut doi estici: Alexander Bălănescu și Misha Alperin, și aici nu e o judecată de gust. E o chestiune de percepție, de sensibilitate, de prestație în datele unei culturi pe care reușim să o înțelegem mai bine, implicit să o gustăm cu adevărat.

Muzica-0144.JPGPe ambii muzicieni îi urmăresc de multă vreme. Despre amîndoi în diverse momente am și scris cronici, la discuri și concerte. Nu fac istorie acum. Dar ceea ce au prezentat cei doi în această ultimă seară a festivalului Jazz in Church - este deja istorie. Istorie a muzicii contemporane! O pagină care s-a scris în fața ochilor noștri. Precum și a urechilor noastre.

 

Debutul serii însă l-au făcut  Arianna Savall și Petter Udland Johansen, care au încîntat publicul cu muzică nordică și cataluneză. Triple harp, voce, mandolină, violă. Nu sunt neapărat nici instrumente specifice jazzului, dar vocile și sunetele acestea s-au potrivit de minune cu contextul, locul și timpul vesperal al unui locaș sfînt, cu ale sale clopote care punctau fiecare oră fixă. Petter a făcut și ceva istorie a muzicii, și a explicat pentru public specificitatea și geografia fiecărui instrument la care au interpetat în această seară friguroasă, pentru multă vreme de neuitat.

Muzica-0244.JPGMuziciana cu cele mai multe colaborări pe discurile ECM REcords a fost indiscutabil Anja Lechner cea care i-a fost alături, în cel de-al doilea recital în acest festival, lui François Couturier. Cei doi sunt colaboratori și la Tarkovsky Quartet, care au scos în această formulă două albume admirabile. Cu o zi înainte, Couturier a susținut un recital solo, care mie personal mi s-a părut cam fad, deși indiscutabil avem de-a face cu un mare pianist, cu o trăire aparte, cu o tehnică de execuție desăvîrșită. E și firesc, din moment ce acest pianist este un partener apropiat al lui Anouar Brahem - ale cărui albume le știm din scoarță-n scoarță; este unul din cei mai de suflet artiști-muzicieni a cărui muzică am asculta-o și-n somn...

Muzica 0176

Anja Lechner este un sensibil tehnician, a cărei diapazon interpretativ se poate întinde pe o arie largă, de la clasici, la G. I. Gurdjieff, F. Mompou, Dino Saluzzi, Tigran Mansurian ș.a. Deopotrivă, se integrează minunat atît în formula de quartet (Rosamunde Quartett, format în 1991), cît și în diverse asocieri de duo, trio sau quintet. Cred că s-ar prezenta convingător și în formulă de solo, dacă vreo circumstanță creatoare i-ar impune-o.

Muzica-0184.JPG

Despre Ferenc Snétberger în formula de duo cu Paolo Vinaccia - numai cuvinte de laudă. Ambii, niște artiști flexibili, deși cu sensibilități distincte, s-au asociat (deloc prima oară, însă) într-un recital de virtuozitate, nerv, spirit ludic și latinitate telurică, don-juanescă. 

Muzica-0106.JPGEi bine, punem punct cu cei doi, evocați la început: Alexander Bălănescu și Misha Alperin. După ce ne-a încîntat cu o seară înainte printr-un recital pianistic pe care și l-ar fi dorit orice scenă jazzistică a acestei lumi, arătînd că rămîne unul din cei mai fructuoși și fermenți ai prestației componistice, un autentic storyteller al pianului (merci, Cristina! știe ea de ce), Misha Alperin l-a secondat în secvența de închidere a festvalului pe unul din cei mai creativi și imaginativi violoniști ai ultimilor decenii, Alexander Bălănescu - poate cel mai titrat și faimos muzician contemporan, recunoscut internațional, care-și are rădăcinile parentale în România. Bălănescu a început recitalul cu muzică de Bach, apoi a oferit cîteva compoziții proprii, unele reunite sub umbrela tematică a unor ”Winter variations”, apoi ”For Miriam”.

Muzica-0265.JPGÎn cele din urmă, subreptice aproape, Alperin i-a răspuns prin mici inserturi sonore interpretate la clavietă, după care s-a așezat la pian, și au actat împreună multe minute în șir, ca un duet plin de empatie și despre care vom mai auzi cu certitudine în viitorul apropiat. Poate chiar vom avea parte de albume realizate împreună, deși pînă acum cei doi nu au mai interpretat nimic împreună! 

Muzica-0266.JPG

Oricît de mari, geniali și recunoscuți ar fi muzicienii invitați, dar fără un public cu care să empatizeze aceștia nu ar mai fi la fel! Publicul e, mereu, un barometru pentru artiști, este măsura gradului lor de a convinge și de a comunica cu lumea, cu cei pentru care ei sunt artiști, și se numesc astfel. Or, publicul lui Jazz in Church a fost incandescent, receptiv, vesel și receptiv...*

Muzica-0159.JPG 

 foto:  © vladimir bulat, 22-24 martie.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
23 mars 2013 6 23 /03 /mars /2013 08:20

Nu știu cine este Zohar Wexler, dar am aflat că bunicii lui erau născuți la Chișinău, și s-au mutat în Palestina în 1933. Are, prin urmare, rădăcini basarabene.

 

În aceste zile prezintă la Maison d'Europe et d'Orient din Paris spectacolul Kichinev 1903, inspirat de propriile meditații despre descendența basarabeană, dar și de răcnetul de disperare a poetului Haïm Nahman Bialik, cel care a descris Chișinăul după pogromul din 1903 - ca oraș al masacrului. Zohar Wexler își citește el însuși textul, și proiectează imagini de ieri și de azi din Chișinău, Palestina...

 

Pînă să apară reacțiile din presa franceză la acest spectacol-lectură, noi ne vom mulțumi să urmărim fragmentul postat pe internet.

 

Tema ne interesează, și am postat pe acest blog numeroase referințe pe acest subiect, în special la cartea contelui Serghei Dmitrievici Urusov, apărută în rusă în 1907, netradusă integral nici pînă azi în limba română, deși am atras atenția în repetate rînduri asupra necesității imperioase de a face această restituire!

 

Poate că acest spectacol, Kichinev 1903, trebuie invitat să fie jucat la Chișinău, în 2013?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
22 mars 2013 5 22 /03 /mars /2013 12:07

 

Proiectul a debutat în realitate anul trecut, acum devenind un festival. La biserica anglicană din București am asistat la un emoționant recital al lui Jakob Bro, acum avem parte de un adevărat tur de forță, oferit de aceeași neobosită echipă - jazz.ro

 

Prima zi a acestui festival - desfășurat în eleganta Biserică Luterană, de pe strada cu același nume - ne-a oferit două recitaluri în formulă de duo (Mircea Tiberian, mini-orgă și pian & Liviu Butoi, clarinet, saxofoane; Nik Bärtsch, pian preparat & Sha, saxofon).

 

Prima parte - fără surprize! Tiberian & Butoi au prestat ”ca la stat”, fără emoție, vibrație și noutate. Poate că haina unui astfel de festival este cam strîmtă pentru ei? Poate, recipientul bisericii luterane - prea amplu pentru o muzică atît de firavă, pe alocuri, și incisivă cam gratuit, în anumite pasaje, dar orizontală, cum o concep și o interpretează cei doi? Un gînd, pervers poate, mi-a trecut prin cap în timp ce ai noștri prestau: la cît de multă muzică bună există-n lume, de ce să ne chinuim aparatul auditiv & sensibilitatea cu astfel de produse?

Muzica 0057

 

Elvețienii Nik Bärtsch & Sha au devenit demult de-ai casei în România, dar de această ne-au uluit pe toți prin faptul că au produs un adevărat eveniment, special pentru acest festival. Recitalul lor a avut două părți, în prima au actat ei doi, în formula care i-a consacrat. Modulul 42 a urmat unei compoziții pe care am audiat-o pentru prima oară.

 

După o pauză de reamenajare au intrat în spațiul sacramental (vorbim de o biserică, totuși!) un grup de coarde - String Orchestra, București, alături de percuționistul Mats Eser. Am avut parte de o compoziție fabuloasă pe care Bärtsch & Sha au dirijat-o și la propriu și la figurat, dînd naștere unei ample opere-colaj de muzică polifonică și dodecafonică, iar scurtele asezonări la marimba, oferite de Eser, au trezit și mai puternic sentimentul nerăbdării de a avea această operă imprimată pe un CD sau chiar pe un DVD, căci și întreaga gestică & prestație a întregului ansamblu merită văzută și urmărită. Privirile muzicienilor, surîsurile, foșnetul partiturilor, dirijatul elegant a lui Bärtsch - toate au contribuit la împlinirea acestei opere totale! 

Muzica-0089.JPG

 

Un debut de festival care ne va oferi încă destule momente emoționante, într-un decor unic în felul său, pe care-l semnalez doar prin prezența celor două orgi vechi. Acestea sunt obiecte de patrimoniu documentar-istoric.

Muzica-0074.JPG

 

Orga mică, Johannes Prause (BV) / Hermann Binder (SB), 1796. Restaurată în mai multe rînduri. Din 2001 este în acest loc, adusă din Transilvania, de prin părțile Sibiului (Măgărei, actualmente Pelișor).

 

Muzica-0079.JPG

 

Orga mare, Otto Walcker (Ludwigsburg, Germania), 1912.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
21 mars 2013 4 21 /03 /mars /2013 23:10

Astfel și-a intitulat mexicanul Carlos Reygadas filmul său din 2005, în care problema cărnii, a păcatului și a credinței prefigurează următoarea sa capodoperă - Luz silenciosa (2007).

 

Dacă în Japón (2002) Reygadas ne oferea un spectacol panteist-existențialist (alb-negru), în care întîlnirea omului rătăcit în natura sălbatică îl face să-și revizuiască intenția de a-și lua zilele, Bătălia din ceruri ne arată supliciul căinței sub forma unei lacerante peregrinări prin orașul contemporan, Mexico, spre locul închinării la relicva esențială a acestui megalopolis: Fecioara din Guadalupe. Firul narativ al filmului este mai puțin relevant în acest context; maxima tensiune este atinsă, ”punctul de fierbere” topește totul cînd Marcos, un pămpălău de șofer al unui general, începe să se căiască, pentru că a răpit un copil, care a murit, pentru că se îndrăgostise de fiica generalului, pentru că a omorît-o pe aceasta, după ce s-a culcat cu ea, și după ce aceasta i-a propus răspicat să meargă la poliție să se predea...pentru că și-a dat seama că e un om terminat.

Marcos nu e, totuși, o brută! E adevărta, are o privire de vițel, e credul, direct și nu bănuiește în ce promiscuitate trăiește lumea din jurul său, pentru că și el este un om mărunt, insignifiant, dar e o rîmă capabilă de căință. Care moare cu o cagulă pe cap, chiar în biserica în care a ajuns, tîrîndu-se în genunchi. Să fi fost iertat, mîntuit? Dacă e da sau nu - nu știm. Dar ne putem da seama că o simțire profundă se insinuiează prin fața ochilor. Spunea Reygadas într-un interviu, că întregul film este articulat în jurul verbului spaniol anhelo - care s-ar tălmăci prin simțire adîncă, instinctualitate, cunoaștere, conștientizare a locului în care te afli...de aceea asistăm la o demonstrație aievea a naturii lucrurilor: piele, păr, miros, lumină, sunete, secreții.

 

Lumină lină, așa am putea traduce titlul capodoperei sale din 2007 - e unul din cele mai stranii și impresionante filme văzute de mine în ultimii ani. Aici, cu excepția unei singure scene - dar ce scenă! o înviere din morți a mamei, doar pentru a sta de taclale cu propriii copii - filmul este de un realism documentar, care conservă pentru posteritate viața și credința unei mici comunități religioase de orientare menonită. Acuratețea cu care a filmat Reygadas este proba unei implicări serioase, și proiecția unui stil desăvîrșit în tratarea temei. Care nu e una oarecare. În fapt, regizorul nu a construit acea realitate, ci a decupat-o dintr-un continuum existențial-moral-religios, invitînd pentru scenariul său lumea și oamenii dintr-o comunitate concretă, în care pînă și limba străveche s-a conservat, un soi de germană veche, aproape dispărută. În această limbă e ”jucat” tot filmul.

 

Dacă la Carlos Reygadas religiozitatea este cumva explicită, chestionabilă, cu formule de posibilă ameliorare a omului, a combustiei sale duhovnicești, rămînînd într-un univers mental patriarhal, arhetipal, în cazul lui Bruno Dumont chestiunea existenței lui Dumnezeu este mult mai problematică și formulată de o manieră ceva mai sincretică.  

 

Hors Satan (2011) - înfățișează crîmpeie din existența unui magician contemporan, care exorcizează printr-o gestică minimală, sumbră, uneori eficientă; este modelul antropologic al necesității acute de a avea un contact cu transcendentul, în lipsa cultului, sau în pofida acestuia. ”Magul” (le gars, pe generic) nu e decît un individ dubios, cu un chip canin, care doarme sub cerul liber, nu suferă de frig, și de niciun alt disconfort meteorologic, ia sub protecția sa o tînără dezabuzată, nițel cretinoidă, asexuată și primitivă. Ea îi urmează pas cu pas acestui ipochimen, pe coclauri, în inima naturii, participînd alături de el la exorcizări. Într-o bună zi aceasta moare, iar ”magul” o răpește din casa mamei sale și o duce pe malul unei mlaștini, lăsîndu-o într-o rînă. Acolo, lîngă duhul apei tînăra se trezește din prinsoarea lui Thanatos, și o ia repejor spre casă, iar mama își recapătă copilul înviat, aidoma acelei minuni făcute fiicei lui Iair, despre care slavoslovește Evanghelistul Luca. Desigur, intențiile lui Dumont nu au un substrat creștin. E mai degrabă o inversare a puterii dumnezeiești, pentru că învierea aceasta nu pare a avea de a face cu transendența, cu imuabilul ”credința ta te-a mîntuit!”. Aici pare că minunea s-a produs de la sine, sau în orice caz energia acestei întremări s-a comutat dintr-o altă sursă decît cea a nădejdii venite de Sus.

 

Celălalt film al lui Dumont, unul anterior acestuia, Hadewijch pare și mai acuzat sincretic, pentru că deși problema credinței este de-a dreptul afișată de către cea care-și zice Céline, dar și Hadewijch, în care dintre Dumnezei crede aceasta nu-i este nici înseși foarte clar! Ea spune că nu are nevoie decît de dragostea, inclusiv trupească, a lui Dumnezeu. Și aici nu ai cum să nu-ți amintești de lunga istorie a misticelor femei din lumea apuseană, care au devenit iubitele Domnului. Numai că Céline după că este confuză în felul în care se manifestă credința ei, mai e și credulă, căci își investește credința aproape habotnică, și total lipsită de o conduită duhovnicească (pentru care fapt este alungată dintr-o mănăstire catolică, după un scurt stagiu de noviciat), unei cauze care nu e decît ideologie militantă: terorismul prin Jihad, în numele dreptății; violența care e singura capabilă să ”pună toate la locurile lor” (cum îi explică Nassir, un imigrant radical, alături de care Céline se și jetfește într-un atac cu bombă în metroul parisian). Ca și în cazul fetei reînviate, din Hors Satan, o revedem pe cea nebună întru Dumnezeu, identificîndu-se cu o poetă mistică de secol XIII, Hadewijch - reintrînd în aceeași comunitate monahală din care fusese izgonită. În încercarea de a-și ”omorî moartea”, Hadewijch încearcă să se înece, ca să răscumpere păcatul săvîrșit de Céline. Dar e salvată de un simplu muncitor, care lucra la restaurarea acelei mănăstiri...

 

Este limpede că lista filmelor care dezbat problematica ”luptei din ceruri” poate fi augmentată, căci pare a fi una la modă, dar dincolo de această tendință, forțat catalogată de mine drept modă, este vădit faptul că lumea contemporană are nevoie de astfel de problematizări, are nevoie de clarificări, limpeziri, chestionări, în pofida unui permanent flux și reflux al însuși sentimentului religios. Deocamdată - religia a pierdut teren, indiferent de confesiune, acesta fiind deloc timid ocupat de superstiții, magii, vrăjitorii, panteism, iconofobii, confuzii și teisme de proporții variabile.  

 

* * * *

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
16 mars 2013 6 16 /03 /mars /2013 06:30

Recunosc, titlul acestei tablete mi-a fost inspirat de articolul cel mai recent al fostului meu coleg de facultate, Erwin Kessler.

 

Autorul se ocupă acolo, în rînduri multe și bine ticluite, de comentarea Rundgang-ului din acest an de la

zur Startseite
astfel că parcurgem împreună cu el sălile acestei școli superioare de artă - considerate de multă vreme deja un fel de anticameră a artei actuale. Din prezentarea lui Kessler lucrurile nu arată prea bine, astfel că: ”Pre­zentarea de altădată a claselor ca „ateliere deschise“ a lăsat locul redefinirii acestora ca „galerii de portofoliu“, spaţii dedicate viziunii unui profesor-manager. În­văţă­mântul artistic de stat a fost astfel „pri­vatizat“, şcoala devenind nu o anticameră a pieţei, ci un instrument executiv al aces­teia. Publicul nu mai are acces episodic în intimitatea procesului artistic. Actul crea­ţiei, aerul familiar, căutarea indecisă în care se simte atmosfera de lucru a lăsat locul unei regii curatoriale stricte, în care profesorii-star au devenit impresari ai forţei de muncă aruncate pe piaţa artei. În fiecare clasă-galerie, expoziţiile sunt ri­guros montate conceptual, lucrările per­fect amplasate, nici un detaliu nefiind lă­sat la voia întâmplării. Totul e destindere, dar destinderea e perfect codificată. Mi­mat sau evocat subversiv, spectrul comer­cialului animă mai toate demersurile”.
Noroc cu internetul, că ne dă posibilitatea să vedem imagini mai multe, de la fața locului, și să încercăm să analizăm și de o manieră mai personală starea de fapt. Dar analiza aceasta necesită timp, răbdare, documentare mai temeinică, o implicare mai mult sau mai puțin competentă în derularea și pulsarea fenomenelor. Acum însă nu fac decît să semnalez o fișă și o piesă posibilă - pentru bibliografia temei! Căci nu se scrie deloc mulțumitor nici despre piața de artă în general, nici despre cea de artă contemporană, în particular.
Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article