Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

7 janvier 2013 1 07 /01 /janvier /2013 14:37

Este o frază a unei tinere la un chef tineresc din anii '70, dintr'un film sovietic cu un destin tragic, ca mai toate filmele lui Mihail (Moisei) Kalik (n.1927) - unul din cei mai subestimaţi regizori din fosta URSS, care ne-a făcut onoarea să-şi creeze filmele la Chişinău. Dar care încă nu beneficiază de o fişă pe wiki în limba română!

 

Pentru cei care ştiu cît de cît istoria filmului basarabean, precum şi a studiolului "Moldova-Film", cunosc numele acestui regizor, mai ales pentru că este autorul minunatului poem cinematografic, Omul merge după soare (1961). Acest film practic nu a putut fi văzut înainte de 1990, căci fusese pus sub obroc de cenzură, pentru că era despre libertatea fanteziei, despre copilăria care nu se spune regimurilor, ideologiiilor, limitărilor.

 

În filmul A iubi  (Любить) este un experiment vizual (filmat în 1968, şi interzis imediat după lansarea pe piaţă), în care o singură întrebare este laitmotivul, care e pusă oricui se nimereşte în cale: ce-nseamnă iubirea, sau ce este a iubi? Răspunsurile sunt dintre cele mai diferite, de la hilare la stupide, de la onomatopeice - la sublime, de la copilăreşti, la profesorale sau ideologice. De cîteva ori apare preotul şi teologul Alexandr Men' (1935-1990), care a fost asasinat în amurgul comunismului, iar la acea vreme devenise un soi de reper al lumii intelectuale şi culturale sovietice. 


Aceste cronici filmate curg printre mici bijuterii filmice, inpirate de scrieri literare semnate de Ion Druţă, Avenir Zack, Isaja Kuzneţov, Yuri Kazakov, V. Sapojnikov. Sunt patru scurt-metraje despre iubire, care se leagă organic atît între ele, atît prin "cizelura" regizorală, cît şi prin alegerea textelor, interpretate foarte bine de mari actori sovietici, printre care aş pomeni pe Andrei Mironov, Alisa Freindlich, Lev Kruglyi, Svetlana Svetlicnaia, Valentin Nikulin, Marianna Vertinskaia, Elisaveta Nikişihina, Mihail Bădicheanu, Antonina Leftii...

 

Desigur, de interes maxim este secvenţa despre iubirea basarabeană. Pentru felul în care este ecranizat Ion Druţă, pentru minunata actriţă Antonina Leftii (n.1945), născută în Camenca basarabeană, şi emigrată în îndepărtata Australie, pentru secvenţele documentare luate în satele moldoveneşti, la nunţi, pentru felul în care arată Nistrul strălucitor după o noapte de iubire!

 

ljubit.Antonina-Leftii.jpg

Antonina Leftii în: "A iubi ".

 

Se poate povesti cu de-amănuntul fiecare povestioară imaginată şi regizată de Kalik, şi acest lucru ar fi pasionant şi util. Doar că nu asta-mi propusesem în postarea de azi. Doream să semnalez şi să invit la vizionarea acestui film minunat. Cît mai multă lume. Filmul este cu adevărat - epocal, istoric. Căci se spunea cu oarece emfază în era sovietică - că nici iubire, nici sex nu există în URSS. Dar unde dispăruseră acestea, dacă oameni erau? S-au ascuns în filme, poezie, muzică, literatură, serate dansante, în Gulag chiar!

 

Filmul lui Kalik este o dovadă în acest sens, tocmai de aceea nici nu a avut un destin prea fericit, după 1969 el nu a mai putut fi văzut pe ecrane. Se spune că versiunea originală nu a putut-o reconstitui nici regizorul însuşi. În 1990 acesta a restaurat filmul din ce a putut găsi în arhive şi printre materialele proprii. Şi este diponibil în domeniul internautic rusesc. 

 

 

A iubi - de Mihail Kalik. Calitatea imaginii lasă mult de dorit, dar un film bun transmite emoţiile necesare dincolo de vremi şi de intemperii ideologice.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
3 janvier 2013 4 03 /01 /janvier /2013 21:47

Este atît de reconfortant și plăcut să constați că mai există și printre oamenii cu o anumită așezare socială un simț special pentru armonia naturii, pentru buna rînduială cu locul în care se așează, și în care construiesc ceva. Am avut puține ocazii să constat asta. De regulă, cînd pui mîna pe un teren, îți zici: ce-mi pasă ce și cum a fost înainte, important este să-l refac după bunul plac...pot face orice pe el! Îl schimonosesc sau îl masacrează iremediabil. Orice hardughie de beton mutilează parcela pe care se află zidită pentru cel puțin trei secole. Asta dacă nu se vor decide cei din viitor să detoneze tot prostul gust care a invadat această țară! Și nu numai; întregul fost lagăr socialist geme sub povara și tangajul prostului gust, al stridenței, al belferismului tîmp, al kitsch-ului devenit o normă a parvenirii pe scara ierarhică - cu cît este acesta din urmă mai hidos, mai disgrațios, cu atît mai aproape ești (sau devii) de lumea politică, de sfera interlopă, de universul manelizat al showbiz-ului autohton...Kitsch-ul are o enormă calitate: este inepuizabil!

 

În general, prostul gust se definește prin felul în care ne trăim viața, vorbim, mîncăm, gesticulăm, scriem, locuim. Da, și locuința, adică ceea ce numim a fi o casă - este proiecția modului nostru de a ne raporta la noi înșine, la cei din jur, și mai ales la cele ce ne înconjoară. E instructiv să privești - mai ales iarna cînd frunzișul, verdeața, florile lipsesc - cum se construiește, mai ales în zona rurală. Impresia generală este că nu mai există arhitecți care să se raporteze la tradiția și specificul locului. Fiecare dintre aceștia parcă reinventează habitatul, arhitectura, ideea de a construi. Din fericire, există şi excepţii care combat şi contrazic tendinţele păguboase, schiţate mai sus. 

DSCN3900.JPG

Casa din imaginea aceasta, pe care a o socotesc un exemplu foarte bun, a fost proiectată de un arhitect bucureștean, care mai crede în valorile tradiționale, în arhitectura organică, în construcțiile din lemn și lut. Este în primul rînd grija pentru datul natural, este, apoi, o responsabilitate de cum va fi privită munca ta peste un timp mai mult sau mai puțin îndepărtat, pentru cum se va raporta ceea ce ai construit tu la cele din proximitate, cele alăturate. Bunăoară, într-un sat din apropierea Buzăului mai poți vedea încă exemple de case zidite din lemn și lut, și acestea nu sunt nici puține, nici ieșite din comun. Arhitectura organică este în primul rînd sănătoasă! Chiar dacă mai perisabilă decît cea pe bază de beton armat și cimenturi de mii de feluri, ea conține materiale naturale, și acestea au infinit mai multe șanse să fie protejate de natură. Și în altă ordine de idei, cine se crede chiar atît de important ca  Tutankhamon - ca să-și zidească fortărețe cu 2-3 nivele în mijlocul unui cătun pitoresc din inima pădurii?!

DSCN3896.JPG Lutul, paiele, lemnul, piatra - sunt cîteva materiale simple, care se mai folosesc și astăzi la ridicarea unei case din sat. E drept, aceasta este ridicată de un soclu de beton, dar în definitiv nimeni nu va susține astăzi ideea că trebuie să construim fără a ține cont de evoluția materialelor de construcție. Nici tabla galvanizată nu e de prisos, dacă îți protejează bine zidurile de chirpici. Important e să știi dozajele, buna-cuviiință și proporțiile, măsura și cumpătarea îți dictează de la sine cum poți construi cu discreție și cu puțini bani chiar...Dar chiar și la oraș nu sunt de neglijat vecinătățile! Armoniile sunt binevenite oriunde.

DSCN3880.JPG

De pildă, în satul Valea Sălciilor (jud. Buzău), am remarcat că o bună parte a caselor țărănești au acest gen de intrări. În general, acestea au și anul zidirii pe frontispiciu, și se situează cam între 1950-1960. Cîtă noblețe a fațadelor - în plin comunism! La casele mai vechi am remarcat un grad de simplitate și mai explicit. Arcada de de-asupra intrării era simplă, nu trilobată cum i-au succedat cele de după război...

DSCN3899.JPG

Această casă, de pe ulița principală, poartă însemnele anului 1928. Dar e la fel de albă ca și cele mai noi. În general, albul este o caracteristică a caselor de la fața locului. Și e de observat că cei care se încoțopenesc în astfel de localități, aproape că evită albul, pentru că vor să se deosebească cu tot dinadinsul de ce este în jurul lor. Și greșesc. Albul e mereu neutru, și te face capabil de scufundarea în natură.

 

foto:  © vladimir bulat, decembrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
29 décembre 2012 6 29 /12 /décembre /2012 01:45

Azi se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a pictorului și graficianului Grégoire Michonze (1902-1982), născut la Chișinău, și stabilit la Paris în 1922, unde a studiat la École des Beaux-Arts.

 

A fost o personalitate de rang superior în mișcarea suprarealiștilor, iar din momentul în care l-a cunoscut pe scriitorul Henry Miller - au rămas prieteni întreaga lor viață.

 

Este inclus în rîndul reprezentanților Școlii de la Paris, beneficiind de o fișă consistentă redactată de apologeta acestei direcții istorice și teoretice, Nadine Nieszawer.

 

Grégoire Michonze nu este încă asimilat de istoriografia românească, și nu a apărut deocamdată niciun studiu serios despre opera sa, nemaivorbind de o monografie sau un catalog  raisonné.

l michonze village

 Grégoire Michonze, Village, anii 1960.

credit foto: artprice.com

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
25 décembre 2012 2 25 /12 /décembre /2012 12:32

multă nădejde, iubire și curăție sufletească!

DSCN3819.JPG

 

foto:  © vladimir bulat, 10 decembrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
21 décembre 2012 5 21 /12 /décembre /2012 23:29

Séraphine Louis a fost o femeie simplă, discretă, săracă și cu frică de Dumnezeu, a activat o bună parte a vieții sale ca femeie de serviciu și menajeră la Senlis, în Picardia franceză. În 1912 l-a cunoscut pe marele istoric de artă, teoretician și colecționar Wilhelm Uhde (1874-1947), iar ulterior și pe sora acestuia, pictorița Anne-Marie Uhde (1889-1988). Pînă în acest moment istoric pentru ea, se îndeletnicea cu pictura doar de dragul plăcerii proprii - se dedica culorilor, după o zi în care diretica, spăla, călca, lustruia podelile, usca rufe, gătea! Ceea ce picta Séraphine era impulsul sincer și necesar al sufletului său, ea spunea că  „e dictat de înger”...se închidea în cămăruța ei și picta pînă tîrziu în noapte, căzînd istovită, dar bucuroasă și mulțumită. 

Episodul în care Uhde descoperă o mică placă de lemn pe care Séraphine pictase niște flori devine un moment de mare încurcătură pentru ea, pentru că pînă atunci nu exista decît imaginația ei (necesitatea interioară) și reprezentarea. Revelația descoperirii că ceea ce face ea poate să mai interseze și pe altcineva este proporțională cu bucuria consumării actului artistic în singurătate. Wilhelm Uhde a motivat-o și mai mult, a început să-i cumpere scîndurelele”, iar Séraphine a prins să cumpere culori și mai bune, mai des, picta cu și mai mare îndîrjire, mai ales cînd i s-a promis o expoziție la Paris.  Bunul sălbatic”sau primitivul modern” (sintagmă propusă de Uhde) devine conștient de sine, comportamentul public devenind altul decît al unei simple menajere...Metamorfoza aceasta, de la un artizan anonim, un meșter popular, sau al artei nave - spre statutul unui artist curtat de sistemul artistic modern, a fost marcată de îndoieli, ezitări și speranțe. Uhde o încuraja și o susținea, organizîndu-i, în 1929, expoziția Les peintres du Cœur sacré, dar la scurtă vreme o criză economică de proporții a tăiat elanul colecționarilor, al oricăror potențiali cumpărători. Apoi, a început al II-lea război mondial, și criticul german trebuia să se ascundă în sudul Franței, în Gasconia, la Saint-Lary. Prin urmare, pentru mai mult timp Uhde nu a mai știut nimic despre Séraphine. Un întreg deceniu ea a stat izolată prin diverse spitale de psihiatrie, urmărită de depresie, nebunie și isterie...În 1935 Unde o vizitează la Asile de Clermont, dar cea pe care a susținut-o și promovat-o nu mai era abordabilă, aflîndu-se într-o stare de letargie, era încă o legumă vie”. A plecat în rîndul drepților în 11 decembrie 1942, adică acum exact 70 de ani. Avea 78 de ani împliniți.

 

Probabil că arta a făcut-o fericită, era teritoriul ei, universul în care a trăit prin culori, flori, șoapte. Vorbea cu copacii, știa să asculte muzica foșnetului din frunziș, apoi transpunea această comuniune pe pînză.

 

Biografia ei a fost transpusă cinematic de Martin Prevost, în 2009, cu Yolande Moreau în rolul  Séraphinei. O parte din opera ei picturală se conservă în colecția lui  musée d'art et d'archéologie de Senlis. 

 

Celălalt destin uman exemplar a fost cel al lui Christy Brown (1932-1981) - omul care deși s-a născut cu o infirmitate (paralizie) cerebrală a ajuns un pictor, scriitor și poet, care a uimit întreaga lume. Recent, Georgina Louise Hambleton i-a dedicat o biografie controversată (2007), în care printre altele susține că moartea acestui minunat luptător pentru viață, a fost provocată de neglijența crasă a soției lui, Mary Carr, o fostă prostituată. Același autor susține că adevărata muză a lui Brown a fost de fapt Beth Moore, care i-a cultivat marea dragoste pentru literatură.


Christy Brown a învățat să scrie și să picteze cu piciorul stîng! Iată că sintagma românească care se referă la un lucru făcut prost, că ar fi „făcut cu piciorul stîng” - nu-și mai are întru totul acoperire. Christy Brown a publicat în 1954 volumul My Left Foot, care a avut un succes răsunător, tradusă în mai multe limbi. Această scriere l-a proiectat pe Brown dintr-un anonim născut într-o familie catolică cu 13 copii, în rîndul oamenilor care au dus faima Dublinului dincolo de hotarele Irlandei: Joyce, Seán O'Casey, Beckett, Brendan Behan ș.a.

 

Cînd afli despre un destin ca cel al lui Christy aproape că te rușinezi de faptul că majoritatea celor cărora nu le lipsește nici un membru, nicio funcție fiziologică nu este împuținată sau înapoiată - se complac în pospaiul mediocrității și a ratării. Acestui om i-au lipsit toate, în afară de piciorul stîng, pe care l-a putut transforma într-o unealtă de luptă. Grație acestui membru a transformat condiția unui om infirm, marginal, autist, în statura unui autor respectat, căutat, consultat, scurt spus - un model existențial și artistic.

 

Actorul Daniel Day-Lewis a jucat magistral, copleșitor de convingător, rolul lui Christy Brown, în filmul inspirat de cartea memorialistică a acestuia din urmă, My Left Foot (1989). Christy Brown ar fi împlinit în acest an 80 de leaturi...

the-young-christy-brown.jpg sursa imagine: amazon.com 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
19 décembre 2012 3 19 /12 /décembre /2012 08:32

și la București...

 

DSCN3794-1-.JPG

DSCN3820-1-.JPG

DSCN3797-1-.JPG

DSCN3799-1-.JPG

 

DSCN3818-1-.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, decembrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
17 décembre 2012 1 17 /12 /décembre /2012 10:42

Grădina Publică din Chişinău, care poartă numele lui Ştefan cel Mare şi Sfînt (fost Puşkin!)  - este un loc simbolic în topografia oraşului. Iar acest lucru nu se datorează doar amplasării sale în inima oraşului, ci şi pentru că aici se află Aleea Clasicilor, pentru că este bustul lui Alexandr Sergheevici Puşkin (cel mai vechi monument din oraş, a doua jumătate a secolului al XIX-lea), pentru că aici s-au consumat cele mai importante momente ale renaşterii naţionale a românior basarabeni, şi pentru că aici este amplasată statuia lui Ştefan cel Mare şi Sfînt (1928) - opera cea mai impresionantă şi valoroasă a lui Alexandru Plămădeală. Probabil că se poate deja scrie o carte întreagă despre cîte s-au petrecut şi întîmplat în acest areal, şi bune şi rele...în aproape două veacuri de cînd există acesta.

 

Agresiunea asupra acestui parc, şi sfîşierea integrităţii lui nu este deloc nouă, dar ea s-a intensificat după disiparea URSS, moment în care spaţiul public nu mai era perceput ca fiind întru totul public. Anumite minţi înfiebîntate şi avide de profit doresc o ciopîrţire a acestuia, astfel că prin diverse locuri perimentrale ale Grădinii Publice au apărut diverse iniţitive comerciale. Iar aceste anomalii se consumă, cu certitudine, cu ştirea şi aprobarea vinovată a autorităţilor locale! Cum e posibil? Precedentul este creat deja, de cîţiva ani pe latura dinspre strada Mitropolit Bănulescu-Bodoni funcţionează o cîrciumă şi o terasă, fără ca acest lucru să provoace alergii, proteste sau disconforturi în rîndurile chişinăuienilor...Cum ar reacţiona oare francezii, prin contrast cu această situaţie, dacă în minunata Jardin du Luxembourg, unui parizian iresponsabil i-ar veni ideea să deschidă un "obiectiv de alimentaţie publică"?

 

Iată cum stau lucrurile la Chişinău:

Gradina-Publica_schimonosire1.jpg

 

Pînă să ne revoltăm de apariţia gardului de metal pe artera principală a oraşului, să încercăm să "traducem" denumirea obiectivului care urmează să se construiască la intrarea în Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfînt, chiar pe bulevardul cu acelaşi nume. Deci, avem în discuţie doi termeni-cheie: "reconstruire" şi "amplasare", ambii de referă la acelaşi loc. Cînd avem de-a face cu un "complex comercial", cum de acesta se poate reconstrui în vederea amplasării unui "complex cu staţia (sic, corect: staţie) de aşteptare a transportului public"? Apoi, cum construcţia cu pricina poate deveni un "obiectiv de alimentaţie publică"? Totul este ilogic. Nimic nu se potriveşte cu nimic. Dacă e staţie de transport public, atunci rezolvarea chestiunii asta este de competenţa Primăriei, concret: a intreprinderii de transport public...atunci, logic, nicio intervenţie pe un domeniu public nu se poate face fără autorizarea autorităţilor locale. Din panoul amplasat pe gard nu se vede ce autorizaţie a fost eliberată pentru această lucrare, şi de către cine !?

 

Interesant este de observat că proiectantul lucrării este o firmă care se numeşte "ART-OBIECT"...Poate că va fi vorba de un obiectiv cu veleităţi artistice? E bine că toţi cei implicaţi în afacere, şi beneficiarul şi  executanţii au numere de contact, şi probabil că pot fi întrebaţi asupra intenţiilor şi a existenţei documentelor şi actelor legale. Dar aici este de văzut şi ce spune Legea privind Ocrotirea Monumentelor (Nr. 1530 / 22. 06. 1993), căci întregul areal al parcului este un monument de importanţă naţională, şi figurează în Lista-anexă la această lege!  În ce măsură în interiorul spaţiului de protecţie a unui monument se pot executa lucrări de "reconstruire" şi "amplasare" de orice fel?

 

Probabil că încă nu e totul iremediabil pierdut, în acest caz. Se mai poate salva integritatea parcului, a sitului, a limitelor lui. Problema mare însă rămîne: cum e cu putinţă ca locuri care practic ar trebui să rămînă intangibile, conservate în integralitatea lor, fiind vorba de proprietatea publică a statului, deci a cetăţenilor urbei, ajung să fie parcelate, mutilate, apropriate şi alocate nevoilor unor beneficiari privaţi? Cine poate garanta că cu timpul astfel de iniţiative nefaste nu vor înainta spre interiorul parcului, în defavoarea vegetaţiei, spaţiului vedre, a monumentelor şi a întregului set de bunuri monumentale conservate acolo de-a lungul timpului?

 

Sursa problemei şi a imaginii: aici şi aici.

***

 

Update: 26.12.12

Sistarea lucrărilor de construcţie a obiectivului din Grădina Publică „Ştefan cel Mare şi Sfânt”.

 

Acesta este blogul tematic, dedicat problemei.

 

Mă bucur extraordinar de mult că atitudinea civică, abordările inteligente, formulările și revendicările legale au dus la înlăturarea unui pericol real: cel al mutilării Grădinii Publice. Deocamdată s-a obținut o victorie, dar e devreme încă să o considerăm definitivă. Pentru că hotărîrea Primăriei poate fi atacată în contencios, și se poate derapa printre niște chichițe avocățești, care pot duce la niște conflicte serioase dintre Primărie și beneficiarul autorizației, acum anulate. Din actele afișate în blog reiese că între primăria municipiului Chișinău și s.r.l ”Ș.O.M. TREISI” funcționează un contract de arendă funciară pentru cei 135 metri pătrați încă din 12.12.2000 (sic!). Cu alte cuvinte, această societate a plătit o chirie municipalității exact 12 ani, iar valoarea acestei chirii era, cel puțin în primul an, de 1802 lei; iar din 2006 quantumul acesteia fusese stabilit la valoarea de 5825 de lei; și e greu de crezut că acum va renunța atît de lesne la ideea de a construi...

 

Vom urmări îndeaproape mersul lucrurilor!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Vandalism
commenter cet article
13 décembre 2012 4 13 /12 /décembre /2012 14:18

Iniţial am cochetat cu gîndul de a merge din Catania la Taormina cu trenul. Dar pentru că legăturile feroviare din Sicilia sunt gîndite mai ales pentru localnici, am renunţat să folosim acest mijloc de transport, şi am plecat cu autobuzul. Acesta circulă repede şi se ajunge în cam o oră, plus de asta am constatat la faţa locului că anume cu autobuzul este indicat să mergi la Taormina, pentru că astfel poţi ajunge în oraş, şi nu în proximitatea plajei. Sigur, dacă vii cu trenul ai posbilitatea să urci în oraş cu telecabina; în orice caz ambele variante îţi propun pînă la destinaţie nişte privelişti şi racoursiuri absolut fantasmagorice.

 

Taormina este un oraş mic, dar absolut copleşitor şi aglomerat. În Sicilia, poate să-l concureze doar Agrigento  - la capitolul solicitare şi viermuială turistică. Dealtfel şi oraşul, privit din anumite unghiuri, pare aruncat haotic pe promontoriile şi văgăunile din preajma mării. San Pancrazio este protectorul acestei cetăţi-grădină.

DSCN3078.JPG

La capitolul curiozităţi - această fotografie, în care o localnică îşi plimba pe stradă (pe Corso Umberto) cîinele bolnav, probabil, sau olog într-un cărucior special amenajat pentru asta. A fost prima oară cînd am scos aparatul de fotografiat, nu puteam rata o astfel de şansă să văd ceva special legat de acest loc. Eram opriţi preţ de un arancini (bulete de orez) cînd am observat această minunată apariţie. O împărtăşesc şi cu ceilalţi!

 

O altă curiozitate, la Chiesa San Giuseppe. Ca să intri în biserică trebuia să te fereşti de un individ care fuma aşezat pe pragul acesteia. O făcea cu tot firescul din lume, de parcă anume asta trebuie să facă omul cînd vine într-un sfînt locaş. După care am luat-o în susul oraşului,  spre Via Wilhelm von Gloden (corect: von Gloeden). Acolo de fapt ne-am cam rătăcit, dar asta ne-a făcut să dăm de un pom încărcat de rodii răscoapte. Niciodată nu mai văzusem rodii desfăcute! De mic am mîncat rodii din Caucaz, mai nou am gustat şi savurat din cele turceşti, albaneze, greceşti...Aici,  la Taormina minunea de a vedea aşa ceva,  aievea, ne-a făcut să culegem cîteva fructe, şi să ducem din ele şi la Palermo. Erau dulci, parfumate, sclipitoare.  Dar ales - inimaginabil de dulci. 

rodiile.jpg

IL GINNASIO (NAUMACHIA) - este o ruină care mărgineşte o fîşie verde ascunsă ochilor (deloc hrăpăreţi) ai turiştilor: Giardinazzo. Dar e un exemplu frumos de cum s-au conservat şi integrat în ţesutul viu al Taorminei vestigiile greco-romane. 


DSCN3080.JPG

Am renunţat să intrăm în ţarcul care delimitează pentru turişti ceea ce epoca modernă a conservat din Teatro Greco. Nu am nicio emoţie - anastiloza nu e tocmai ceva care să am la inimă. De aceea, am preferat să simtim oraşul actual, cu micile sale grădini, vile, străzi, privelişti, dintre care cele mai ameţitoare sunt din Parco Giovanni Collona, deschis pentru public în 1923.  Aici verdeaţa, florile şi diversitatea plantelor se alătură butaforiilor arhitecturale, imaginaţiei cu iz bizantin, pseudo-istorist. Întreaga butaforie se află în curs de restaurare. Iar acest lucru te face ca tocmai să le ocoleşti, şi să te concentrezi cu luare aminte pe natură, pe marea care se vede printre ramurile copacilor.

DSCN3106

Este reconfortant că de aici se vede şi piscul Etnei, şi doar într-o zi cu ceva nori prezenţa muntelui o poţi doar bănui. Se spune că din Taormina piscul înzăpezit (sau nu doar) pare cel mai aproape, cel mai accesibil vederii. Se mai afirmă că doar aici ai sentimentul că vîrful Etnei se prăbuşeşte peste tine, este cel mai aievea, lîngă respiraţia ta, la mînă întinsă... Nu am simţit aşa lucrurile,  poate pentru că era o boare de nor, o nebuloasă cerescă asupra căreia nu avem putere, dar cel mai probabil, e că percepţia fiecăruia este unică, irepetabilă, netransmisibilă prin hieratismul cuvintelor. Acestea pot fi neputiincioase, sterpe. Ca în cazul nostru.

DSCN3096.JPG

Căci cum ai putea să descrii în cuvinte o astfel de imagine? Această clipă în care adia puţin vîntul, iar crengile se clătinau agale, abia perceptibil...Un iz salin răzbătea printre frunzele delicate, care ne confirma - dacă mai era nevoie - că la mică distanţă e Marea Ionică, că Mediterana face minuni în materie de culori, vegetaţie, imagini şi în firea umană.

DSCN3107-copie-1.JPG

Fiind în acest loc înţelegi de ce atît de multe personalităţi ale lumii literare şi artişti au ajuns aici, iar unii chiar au petrecut o vreme îndelungată la Taormina, să amintesc doar de D.H. Lawrence, Otto Geleng, Truman Capote, Charles Webster Leadbeater, sau de atît de controversatul fotograf de origine germană, Wilhelm von Gloden, care a lăsat un patrimoniu fotografic încă puţin cunoscut şi explorat (s-au păstrat peste şapte mii de imagini), şi care marchează o pagină inedită pentru istoria artelor vizuale (în special, prin readucerea în actualitate a problematicii reprezentării efebilor).

DSCN3123.JPG

Oamenii se bucură cu adevărat în acest oraş, îi vezi cu zîmbetul pe buze, luminaţi la chip, toată lumea e importantă, de la cel care stă cu ţigareta-n colţul gurii pe pragul bisericii pînă la cea care vine aici să se fotografieze, ca o odaliscă, precum e domnişoara din fotografie, pe care nu am reuşit să o suprind în acea postură...aparatul jucîndu-mi feste la capitolul promptitudine. Poţi să apuci să vezi ceva, fără să şi fotografiezi. O amintire tot rămîne. Restul e imaginaţie, fabulaţie, manipulare, literatură şi, uneori, chiar ideologie.     

DSCN3119.JPG

Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
11 décembre 2012 2 11 /12 /décembre /2012 10:41

De trei săptămîni - mea culpa pentru întîrzierea cu care am aflat! - scriitorul, biograful şi criticul de artă Pierre Assouline a plecat de sub umbrela care i-a fost oferită timp de şapte ani de către publicaţia LeMonde, transferîndu-şi activitatea blogoristică pe un domeniu propriu, cu aceeaşi marcă care a devenit, în timp, un brand intelectual cu maximă rezonanță în spațiul de limbă franceză:

 

 

La République des livres

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
10 décembre 2012 1 10 /12 /décembre /2012 20:23

Nu știu dacă au observat cititorii acestui blog, dar eu nu am consumat relatările despre călătoria în Sicilia, din octombrie!

 

În ultimele săptămîni am fost prins cu diverse chestiuni organizatorice, în special unele legate de pregătirea pentru tipar a cărții blogului, și cu tot ce a urmat apariției acesteia. Doresc o revenire la normlitatea de pînă atunci,  asta însemnînd o reaplecare asupra raportului despre cum a fost și ce am văzut în Sicilia. Episodul de azi îl dedic unuia dintre cele mai neașteptate orășele pe care ne-a fost dat să-l vizităm în însorita zi de 11 octombrie, cînd am luat trenul spre Etna.

 

Din anumite motive pe care nu doresc să le invoc aici am coborît la Randazzo, un orășel de pe versantul de vest al muntelui, la 70 de km de Catania, aflat la o altitudine de cca 800 m. Este cunoscut de prin secolul al VIII-lea, purtînd numele unui patrician bizantin, Randàches. În siciliană orașul de numește Rannazzu.

 

Prima stradă pe care am călcat după ce ne-am depărtat de halta Ferrovia Circumetnea a fost Via degli Anzalone, care ne-a condus pînă la ceea ce s-a numit pe vremea cînd Randazzo mai era o cetate: Porta Aragonese (sec. XIII).

DSCN2921.JPG

Între paranteze se spunea că altădată această intrare era a evreilor (degli Ebrei), ceea ce ne face să bănuim că și aici comunitatea evreiască era numeroasă, și avea un acces în cetate special rezervat...

 

În dreapta intrării drumeagul ne-a adus în Piazza San Giorgio, cu ruinele unei abații - absolut părăsite. Întreaga piață părea abandonată, decăzută, și nici o țipenie de om. Era pomeriggio, miezul zilei, iar în astfel de locuri nu există nimic și nimeni care să-ți dea garanția că viața mundană mai are sorți de izbîndă: totul moare pentru cîteva ceasuri bune. Pentru a reînvia spre seară, cînd lumea inundă străduțele, dughenele și cafenelele se redeschid, iar suflul omenesc își reconfirmă natura divină, prinde carne.

DSCN2928.JPG

Forma urbei este ca a unui pește, mai mult întins pe verticală - decît înalt. Am constatat că Porta Pugliese, tot din al XIII-lea veac, făcea posibil accesul printr-un pod peste rîul Alcántara. Acum acel pod este o ruină, cu niște piloni care se mai văd prin vegetația abundentă, arătînd grandoarea orașului medieval.


DSCN2936.JPG

Apoi, am avut ocazia să intrăm într-o locuință părăsită, în care am pătruns cu mult curaj pentru a vedea cum era construit spațiul de habitat aici. O casă din bolovani, aliniată la linia străzii, cu o intrarea semicirculară în partea superioară, cu un minuscul hol în fața căruia se află scara din piatră, care te conduce la etaj. Parterul are o singură cameră, și o singură fereastră. Etajul, probabil destinat dormitorului, avea și el o unică fereastră. Probabil că în vremurile mai noi s-a montat o chiuvetă imediat la intrare. Acesta reprezenta practic singurul confort al locuinței. Totul era de o simplitate desăvărșită, inimaginabilă pentru gradul de comoditate cu care este obișnuit omul zilelor noastre. Poate de aceea, era părăsită aceasta? Cui rămîne un astfel de exemplu, deloc izolat, o astfel de arhitectură dintr-un țesut urban practic neatins în ultimele veacuri...? Cu tehnicile internautice de astăzi, cînd cu o aplicație cît de cît sofisticată poți survola orice colțișor al acestei planete, mă întreb ce relevanță sau interes mai pot trezi niște considerații sau descrieri, oricît de amănunțite ar fi acestea? Ce mai poți spune în plus în cuvinte, cînd calitatea fotografiilor încărcate în rețea pot concura lesne cu capacitatea ochiului nostru de a vedea detalii la o rezoluție maximă? Ne mai rămîn (poate) senzațiile, mirosurile, sunetele, scărțîitul lemnului, clinchetul abia perceptibil al xilofagiilor, pe care omul le percepe. Le poate transcrie, decupa din banalul digitalizabil, expune empatic, olfactiv, îmbrăca în forme desenate etc.

DSCN2939.JPG

Pe Via Duca degli Abruzzi am dat peste o biserică absolut pedestră, dreptunghiulară, și probabil că treceam pe lîngă ea dacă nu fugea ochiul pe ancadramentul portalului lateral, înspre Via Fiera. Nu vreau să descriu în cuvinte - prefer doar imaginea să o expun.

DSCN2950.JPG

Pînă aici practic nimic spectaculos, demn de reținut, de memorat. Dar vine sub pașii noștri Via Agonia, cu una din cele mai vechi construcții a orașului, la care se lucrează de zor acum: se consolidează, se toarnă betoane, se substituie ferestrele, ușile, iluminatul e de ultimă generație, și chiar nimic nu contrazice observația că și italienilor le plac înnoirile cu orice preț, că Roma și Venezia,  Padova și  Florența sunt departe, ce era de conservat și de arătat lumii e departe, undeva acolo...aici, se poate oricum! În definitiv, Sicilia nu e tocmai, nici neapărat - Italia.

 

Dar sunt și lucruri indimenticabile, irepetabile. Imediat ce am lăsat în spate Via Agonia, cea cu zgomot și animație datorată muncitorilor, nu turiștilor (care erau rari), am zărit un soi de inel din piatră cioplit, care ieșea dintr-un zid care părea să aibă niște veacuri. Prin aceste locuri sintagma ”niște veacuri” e la fel de firească cu a spune cuvîntul cer! Dar și aici cimentul și chituielile de mîntuială nu stînjenesc pe nimeni dintre cei de la fața locului. Să nu fim chiar puriști! Am abordat această femeie de pe stradă, care vorbea în dialect sicilian, drept aceea singurul cuvînt deslușit de noi a fost Giuseppe. Cine era Giuseppe? Am ridicat ochii, și am înțeles, era proprietarul casei lîngă care ne aflam.

DSCN2954.JPG

O casă ale cărei uși s-au deschis larg, și am fost poftiți să vedem atelierul de lutier. Omul era Giuseppe Severini, care dincolo că mai face și restaurează lăute (oud), precum și alte instrumente muzicale cu corzi, posedă un impresionant muzeu domestic de instrumente și aparate de produs sunete, cele mai vechi avînd cam vechimea casei (sec. XV-XVI). Ne-a arătat mare parte dintre acestea. Mai mult, am procurat și un CD cu muzică medievală interpretată de acesta. Pe unele instrumente ne-a arătat că trebuie să posezi o virtuozitate de înaltă clasă, ca să scoți din ele sunetele pe care lumea de azi nu le mai asociază cu mai nimic, nici nu mai e dispusă (sau capabilă?) să le audă.

DSCN2958.JPG

Am stat în acel univers mult peste cît ne-am fi putut imagina, dar de fapt ce puteai să-ți imaginezi cînd realitatea o depășește? Unde mai puteai să ai trecutul atît de aproape, chiar la nici o mînă întinsă: o casă străveche, instrumente bine conservate, un om care știe și cum se restaurează, și cum funcționează fiecare dintre acestea. Cu lux de amănunte. Riguros. Chiar mai mult decît atît, ne-a făcut atenți și la felul în care se zideau casele în perioada în care instrumentele erau la mare căutare, cînd chiar încîntau de-adevăratelea urechile și inimile. Nu era vorba de nimic exotic, extravagant, extraordinar, muzica făcea parte din metabolismul sufletesc și sentimental al oamenilor. Muzica era ca un drum, șerpuind printre ziduri, printre bretoanele verzi ale copacilor care se apleacă spre stradă, ca ferestrele care privesc mereu spre siniliul cerului, care străjuiește Etna cea posomorîtă și cam înfumurată.

DSCN2961.JPG   

   

Foto: 
©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article