Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

20 novembre 2012 2 20 /11 /novembre /2012 00:21

Scriitorul şi astronomul Boris Strugațki a părăsit această lume acum cîteva ceasuri, la Sankt-Petersburg!

”Ultimul mohican” al literaturii fantastice i-a urmat fratelui său, Arkadi, care a încheiat socotelile cu această lume în anul 1991. Boris i-a supraviețuit mai bine de două decenii.

 

În URSS, dar și după disiparea acesteia, frații Strugațki au fost considerați niște guru pentru întregi generații de cititori, visători, exploratori, cutezători...Erau cunoscuți și citiți și în România, în întreaga lume. La noi a fost tradusă aproape întreaga lor operă, prin strădania unor edituri ca Nemira sau Paralela45.
 

 

Filmul Stalker (1979) a lui Tarkovsky a fost turnat după nuvela lor, Picnic la marginea drumuluiBNS_by_Lemkhin.jpg

 

În 2008 Boris Strugațki a întreținut o pasionantă corespondență cu oligarhul întemnițat de Kremlin, Mihail Hodorkovsky. Jurnalul lor epistolar a fost găzduit de publicația Novaya Gazeta, în primăvara lui 2009 [ I, II, III ]. Material este de o întreagă carte. Lectura acestuia este captivantă. Am ales pentru această evocare a lui Strugațki, un crîmpei din această corespondență, în care marele fantast ne vorbește despre pesimism...De fapt, îi vorbește unui deținut politic, dar se adresează întregii lumi.

 

”Dragă Mihail Borisovici!

 

Vă mulțumesc pentru interesanta și consistenta scrisoare.

 

Sunt un pesimist, este adevărat. În schimb, dvs. sunteți un incurabil și necondiționat optimist. Sunteți convins că cei de la putere se ghidează după al lor ratio, că ei judecă, și că se ghidează după legile logicii. Desigur, posedă o logică - una foarte personală. Logica lor este determinată de o cu totul altă paradigmă, decît a noastră. De la sine înțeles, acești oameni cunosc sintagmele ”binele poporului”, ”propășirea țării”, chiar ei înșiși le folosesc, doar că le conferă un sens diferit, unul foarte personal. 

 

Ei cunosc foarte bine, că binele poporului - este binele PROPRIU, iar binele lor este omniprezența puterii și intransigența acesteia. Fără această putere sau în afara ei, poporul este pierdut, se va transforma într-o turmă incontrolabilă, și în ultimă instanță, în niște animale nefericite. Va fi haos, și nimic în afara acestuia ei nu-și pot imagina. 

 

”Propășirea țării” - însemnează militarizarea acesteia, întrucît fără militarizare suntem nimeni și nimic, orice Gruzie ne poate înghiți, ca să nu mai amintim de America (verbul a înghiți era preferat de Stalin, atunci cînd vorbea despre politica externă).

 

Dacă se prăbușește nivelul de trai, nu este grav, important e că puterea rămîne fermă, iar subordonarea este strictă. Dacă apar tulburări sociale - sunt ținute sub control, serviciile speciale și trupele de intervenție rapidă sunt mereu dornice de a restabili ordinea. La care se adaogă mass-media ireproșabilă, capabilă oricînd să explice că demonstrațiile sunt puse la cale de diverse structuri mafiote, sau sunt rodul imperfecțiunii societății democratice, sau chiar o agresiune a alianțelor străine, care deși dorm le văd pe toate.

 

Nu se poate chiar nimic întâmpla în țara, în care verticala puterii este inalterabilă, iar ratingurile personajelor de la vîrf sunt mereu maxime.  Condiția ranforsării tehnologice este consolidarea, fortificarea și iar consolidarea verticalei puterii (armata, flota, securitatea, mass-media). 

 

Cine a spus că ”totalitarismul într-o mare țară europeană de secol XXI face ca viața să devină incofortabilă, și lipsită de orice persectivă, chiar și pe termen scurt?” Asta poate fi adevărat pentru un simplu filistin sau pentru cineva care-și zice intelectual, dar pentru deținătorii puterii totalitarismul nu este deloc stînjenitor ( asta dacă nu depășește granițele admisibilului, transformîndu-se în Marea Teroare).

 

E și mai trist, că pentru acești oameni nici prăbușirea țării nu reprezintă niciun pericol, condiția este ca pe aceste ruine ei să reușească să-și mențină monopolul și poziția incontestabilă. Ei nu se tem de NIMIC, în afară de pierderea puterii. Ei sunt sufletul și creierul națiunii. Trupul nației poate să piară din cauza distrofiei, a furunculilor, se poate sufoca într-o atmosferă socială viciată - atîta vreme cît creierul și duhul funcționează, organismul rămîne viu.

 

Există o singură cale de a pune capăt acestui ”festin al duhului” - disiparea în interiorul elitei, schizofrenia puterii. Trebuie să apară un alt Gorbaciov (sau poate - direct un Elțîn), un om cu autoritate, căre să se simtă stînjenit de a conduce doar robi, căruia să nu-i fie îndestulătoare puterea, care să-și dorească pe de-asupra și Faimă. De unde apar aceștia, Dumnezeu știe, dar ei apar (deși rar) cu regularitate în Rusia. Nu-mi dau seama, dacă criza economică favorizează apariția unei asfel de comete, dar nu pot exclude o astfel de posibilitate.  Deci - o așteptăm.

 

Puteți observa că un oarece optimism mă caracterizează și pe mine (”deși cu lacrimi în ochi”).

 

Vă urez la mulți ani, dorindu-Vă din suflet sănătate, noroc, succes, și în primul rînd - libertate!”

 

***

 

Să sperăm că Boris Strugațki a plecat la Domnul cu această doză de optimism și speranță!

 

tălmăcirea și adaptarea îmi aparțin, v.b.

 

FOTO: Mihail Lemkhin.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Necropolistică
commenter cet article
19 novembre 2012 1 19 /11 /novembre /2012 09:02

DSCN3767-1-.JPG

DSCN3768-1-.JPG

Meteorologia unui bazar ideatic. Acesta este subtitlul cărții mele, apărute cu susținerea financiară a Administrației Fondului Cultural Național, la care am muncit cu minunata echipă de la square media. Tirajul cărții este de 700 de exemplare, din care 50 vor avea valoare bibliofilă, semnate și numerotate de mine, aceste însemne se vor aplica pe amprenta unei ștampile special concepute, iar aceasta la rîndul său va se imprima în interiorul cărții pe una din filele lăsate albe...

Concepția supracopertei îmi aparține, am vorbit despre sensurile ei. 

Echipa cu care am lucrat:

Redactor, coordonator și însuflețitorul cărții: Cosmina Chituc.

Concepția grafică: Alexandru Braniște.

Procesare imagine: Eugen Vasile

Litera: Verdana , Calluna

Hîrtia: Offset 140gr/mp

Preț: 9, 87 lei (tva inclus).

 

Volumul se va lansa în data de 6 decembrie ora 17, în cadrul evenimentului organizat de Asociația Idioma, la galeria Universității de Artă din București, str. General Budișteanu nr. 10. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
16 novembre 2012 5 16 /11 /novembre /2012 13:02

Hervé This (născut în 1955) este un chimist francez de renume, care a lansat relativ conceptul de cuisine « note à note », iar în acest an a publicat cartea cu acelaşi nume 1. Este prima în acest domeniu. Chimistul gastronom poate fi considerat printre protopărinţii gastronomiei moleculare, care se opune ştiinţific şi net uniformizării hranei, aditivilor, conservanţilor industrializării şi depersonalizării acesteia. Tendinţa este mai veche, şi nu e locul să insist asupra chestiunii. Am evocat numele lui Hervé This pentru a-l pune în relaţie cu un demers cu care m-am confruntat recent: acela de a imagina o hartă a călătoriilor mele spirituale şi geografice, prinn care să divulg băcătăria personală, cea intelectuală. Hervé This m-a învăţat că se poate merge şi în adînc, la originea moleculei, şi nu doar pe orizontală şi în sus, pe verticală.

 

Prin urmare, ce voiam să arăt prin această hartă generică? Un parcurs înfăţişat prin intermediul imaginilor, cuvintelor, schemelor, poate a cîtorva forme – toate puse pe un mănunchi redus de hîrtie. Pentru că această hartă se doreşte un suport  d e s e n a t  al blogului ochiuldeveghe trebuia să gîndesc o construcţie pe cît de explicită, pe atît de abstractă, care să lămurească niţel sinuoasele unei activităţi blogoristice întinse pe cîţiva ani...Vreau acest lucru sau nu, întreaga mea existenţă se învîrte activ între Chişinău şi Bucureşti – două spaţii care se opun definirii şi instituirii2unei viziuni compacte, definitive, univoce. Din această nebuloasă nu poate ieşi decît ceva la fel de nebulos,  

 

Am pornit de la acest nucleu: cele două spaţii geografice, reprezentate schematic prin Moldova şi România, arată un soi de inimă, ca un joc de ambiguităţi – poate fi citit ca imaginea unei nuci, a unui plămîn, sau ca o moleculă complexă etc. În jurul acestui nucleu se înşiruie teme şi perspective, sloganuri, nume de ţări, oraşe, o bicicletă adusă schematic din condei, generată de două ştampile poştale. Ambele sunt aplicate la Bucureşti, arăt prin prezenţa lor că aceasta este localitatea, este spaţiul unde mă deplasez cu acest vehicul. Interacţionez în mod activ cu oraşul, cu străzile, oamenii, traficul, zgomotul, mirosurile, faţadele, culorile (voi resimţi lipsa culorilor în cartea blogului!).

 

În definitiv – subtilităţile şi arguţia nu sunt pentru hărţi, care trebuie să funcţioneze mereu direct, eficient, firesc şi cu maximă precizie, sec. În timp ce cele generice, imaginare, empatice pot fi realmente oricum: narative, înflorite, fanteziste, iraţionale, aberante chiar – libertatea este aici nelimitată. Nicio constrîngere nu-şi are locul, nici sensul.

Este o supracopertă şi intracopertă care invită la dialog, intelocuţie, dezbatere, consens, schimb de idei...ochiuldeveghe cu harta lui!          

1La Éditions Belin, unde i-au apărut majoritatea volumelor.

2  Sinonime adesea cu mortificarea.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
15 novembre 2012 4 15 /11 /novembre /2012 10:52

Am primit azi imagini direct din tipografie - cartea blogului iese în cîteva zile pe piaţă, şi se va lansa în 6 decembrie, în cadrul Festivalului organizat de Asociaţia IDIOMA. La această adresă se găseşte întregu' program al evenimentelor, care se vor desfăşura în perioada 19 noiembrie-16 decembrie - ediţia 1.

 

Vreau să urez acestui început ani lungi!

 

Cosmina Chituc, care a fost şi coordonatoarea volumului meu [meteorologia unui bazar ideatic], a avut răbdarea şi timpul necesar pentru a supraveghea şi tiparul acestuia. Rămîn profund îndatorat, şi îi mulţumesc şi pe această cale! Ea a avut şi inspiraţia să facă aceste fotografii, făcîndu-ne părtaşi la procesul de tipărire...

 

coperta-ochiul-de-veghe1.jpg

 

Aceasta este coperta cărţii-obiect, cu un fragment al unei fotografii pe care am făcut-o la o cizmărie din Chişinău, unde, se ştie, bilingvismul este un modus vivendi.

P1012424.JPG

Supracoperta a fost imaginată şi desenată integral de mine pe suprafaţa unui ziar mai vechi (iunie 2006, de fapt are vechimea blogului!), peste un articol care narează despre vechiul Chişinău, este un colaj pseudo-intelectualist. Imaginea pînă la urmă copleşeşte, pentru mine, puterea cuvîntului! De aceea, am simţit nevoia să desenez, să scriu desene...

 

supracoperta.jpg

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Diariu
commenter cet article
13 novembre 2012 2 13 /11 /novembre /2012 22:11

Filmul semnat de Lyubovi Arkus, Anton aici, alături* ( Антон тут рядом, 2012) i-a oferit prilejul celui mai radical regizor al Rusiei contemporane, Alexey Balabanov, să exclame: Acesta este un film pentru oamenii care au inimă.

 

Filmul este un documentar de autor, despre un băiat autist - Anton Haritonov - pe care autoarea l-a însoțit la bine și la rău, timp de patru ani, din 2008 pînă în acest an. Mai presus de orice, este un film despre dragoste, compasiune, ajutor dezinteresat, dacă dezinteres se poate numi și salvarea (sau și mai exact, cunoașterea) sinelui...La un moment dat Arkus spune: este o istorie despre cum s-a cunoscut pe sine printr-un alt om. Așa a fost să fie - acel cineva să fie un copil-problemă, un autist!

 

În Rusia actuală acest calificativ, acest diagnostic - de autism - încă nu există în nomenclatorul medical oficial. Oricine cu această boală ajunge în cele din urmă într-un spital de psihiatrie, devenind în cele din urmă un donator de organe, redus la statutul unei existențe vegetative, decăzute complet și imunde.Există o singură comunitate non-guvernamentală care se ocupă de problemele specifice autismului - satul Svetlana. Aici nu există garduri, medicamente, nimeni nu este legat de pat, se încearcă terapia prin muncă, co-participare, comuniune, toleranță. Anton a trecut și pe aici, dar nu s-a integrat în viața de acolo.

 

Pentru că avea un copil cu ”probleme” mama băiatului, Rinata Haritonova, a fost silită să plece din serviciu, se îmbolnăvește de cancer și moare, iar tatăl lui, Vladimir Haritonov, îl aduce în cele din urmă în familia lui, descoperind prin intermediul materialului filmat adevărata ființă a celui căruia îi spunea fiu. Vladimir trăia separat de cei doi - pînă la aceste filmări. Filmul i-a reunit, camera a schimbat ceea ce visase cîndva profeticul creator de film Dziga Vertov: a transformat relațiile dintre oameni...universul uman.

 

Filmul Lyubei Arkus a funcționat ca un panaceu pentru Anton, acesta dintr-un copil aproape mut, agitat, năvalnic în pornirile sale împotriva propriei ființe, se transformă într-un adolescent responsabil, atent, potolit, meditativ, împăcat cu sine, a învățat să plîngă...și care și-a regăsit, în cele din urmă, liniștea interioară în preajma tatălui său și a mamei sale vitrege; aceștia din urmă au văzut filmul învierii lui Anton, unde camera l-a însoțit pas cu pas, îndelung, empatic. Atunci s-au decis. Opera de artă le-a ”regizat” destinul. 

 

Imaginile din acest film te urmăresc îndelung, persistă pe retină, lucrează în sufletul privitorului, roiesc prin conștiință, căci o astfel de poveste, REALĂ, nu te poate lăsa nepăsător, rece. Aici nu e numai compasiune, ci e o concretă împreună-trăire, iubire, implicare. Arkus spune: Anton înțelege doar limbajul iubirii, și nu este de acord cu nimic sub nivelul iubirii. Ce minunat este că într-o țară enormă ca Rusia, în care autismul nu este o problemă, nici administrativă, nici medicală, de niciun fel - există oameni care vor să schimbe în esență fața acestei situații; este o miză uriașă, și devine cu atît mai admirabil dacă un om de artă a abordat-o ca pe ceva foarte personal, implicîndu-se la modul cel mai participativ cu putință în a vorbi răspicat, concret și sistematic despre asta.

 

Filmul poate fi văzut aici, cu subtitrare în limba engleză, astfel că și publicul românesc va putea avea acces la această minunată lucrare de artă, mai ales că problematica autismului este abordată poate pentru întîia oară atît de serios și asumată pînă la autoidentificare...

 

* Titlul reia cumva felul de a vorbi, defectuos, al lui Anton.

 

Comentarii pe seama filmului în presa mondială, aici și aici.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Cinemateque
commenter cet article
12 novembre 2012 1 12 /11 /novembre /2012 18:44

Astfel numește D.H. Lawrence Agrigentul, în cartea sa de călătorii Marea și Sardinia, scoasă de sub tipar la finele lui 1921. Se va numi astfel doar pînă în 1927, cînd i se va da numele actual. Luigi Pirandello s-a născut în 1867 în Girgenti. Dealtfel, actualul oraș  are două obiective de bază, dacă tot vizitezi acel sud deosebit al Siciliei: Valle dei Templi și casa memorială a acestui admirabil scriitor, care a luat premiul Nobel pentru Italia, în 1934, fiind al treilea literat din această țară încununat cu această onoare, după Giosuè Carducci (1906), și Grazia Deledda (1926).

 

Ei bine, odată ajuns în Agrigento, în ciudata sa gară, ale cărei linii de cale ferată sunt mult sub nivelul pieței actuale - unde se ajunge fie cu liftul, fie dintr-o respirație lungă, pe scări multe, trebuie să iei un autobuz care coboară lent, dar destul de mult, pînă ajungi în Valea templelor, o salbă de contrucții și ruine de culoarea ciocolatei cu lapte abundent. Cel mai amplu și cel mai conservat este Templul Concordiei, ale cărui coloane cu capiteluri dorice dau măsura grandorii dar și a sobrietății acestui stil, conservat din veacul al VI înainte de Hristos, într-o colonie elină.

DSCN3331.JPG


La cîteva sute de metri, puțin în amonte este Templul Herei, care deși și-a pierdut arhitravele susținute de coloane, în afară de una, conservă un aer somptuos, copleșitor și aproape teatral.

DSCN3350.JPG


Aici, în jurul acestor ruine cu o scenografie care amintește mai degrabă de Roma decît de Athena, sunt cultivați numeroși pomi de măsline, cactuși, fichi d'India (Opuntia ficus-indica) și migdali. Migdalele erau numai bune de cules, și aproape nimeni nu părea interesat de sîmburii aceștia uriași, fantastic de gustoși. Dar pentru a le simți gustul trebuie o dexteritate de a le putea zdrobi coaja dură și scorțoasă. Cînd privești suprafața acestei coji, ți se evocă în minte imaginea frustă a arhaicului, ancestralului, și ai sentimentul că migdalele sunt niște supraviețuitori organici printre noi, contemporane de dinozaurii, pterodactilii și moștrii lumilor demult dispărute. Lumea plantelor și arborilor e, se pare, mai vivace decît cea zoomorfă, supraviețuiește intemperiilor, iar veacurile sunt pentru aceasta ca anotimpurile...se succed, și nu se mai termină niciodată! 

DSCN3329.JPG

 

În partea sudică a sitului, pe aceeași axă cu celelalte două temple anterior amintite, se conservă vestigiile celui care a fost hărăzit cinstirii lui Hercule, înconjurat de o miriadă de lespezi, fragmente de coloane, cioburi de piatră, printre care într-o devălmășie veselă și nestingherită cresc aceeași migdali scunzi, dar rodnici.

DSCN3358.JPG

 

Vegetația pare mai abundentă decît întinderea de piatră, de calcar. Pentru că e aproape perenă verdeața, clima permițînd ca aceasta să nu-și oprească aproape niciodată dezvoltarea, așa cum civilizațiile, societățile și organizările mundane par a stagna uneori, și chiar a dispărea pentru o vreme...chiar dacă vorbim despre Magna Graecia.

DSCN3360.JPG

 

Traversăm șoseaua care împarte aproape în două această vale, un drum care coboară spre Mediterana care strălucește ca argintul viu în razele soarelui. În cealaltă parte a sitului arheologic ne întîmpină un alt tip de abordare a scenografiei istorice, aici s-au păstrat mai multe vestigii la orizontală. Aici predomină vestigiile Templului lui Jupiter, considerat cel mai extins templu doric din Antichitate. Tocmai pentru a arăta șubrezenia oricărei încercări grandoamane - acest templu nu a fost niciodată finalizat; este poate locul cel mai potrivit de a ne reculege cu adevărat, meditînd asupra condiției umane, asupra sensurilor existenței, creației și a iubirii.

DSCN3377.JPG

Undeva în periferiile acestui cumul de calcar, în această mișcare stinsă a creației și arhitecturii, și de unde se vede poate cel mai bine cenușiul oraș contemporan, cocoțat pe chelia dealului - se conservă un colț doar al Templului Dioscurilor (aka Castor și Pollux), înconjurat și el de lespezi, bolovani, denticuli și fărîme de ceea ce cîndva fuseseră coloane sau capiteluri, pe alocuri copleșite de licheni, mucegaiuri. La Roma din templul dedicat acelorași doi fii ai Ledei - s-au conservat doar trei coloane. Aici sunt patru...

DSCN3363.JPG

 

Norii și natura se întrec în a pune cît mai înălțător și mai de neuitat aceste resturi de coloane și de arhitrave.

DSCN3369.JPG   

Cîndva, în primăvara lui 2007, cînd vizitam Cetatea Eternă, mi-am zis: vreau să revin la Roma, pentru că Roma este inepuizabilă. Agrigentul mi-a întărit această dorință: ruinele de orice fel îți evocă Roma, devin aproape un sinonim al acestei cetăți! Chiar dacă aici nu sunt pinii aceea gigantici, pe care-i zărești pretutindeni în Roma, măslinii, arbuștii de orice fel și migdalii îți evocă, insinuant, ceva mult mai profund decît se vede...

DSCN3371.JPG 


  FOTO: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
7 novembre 2012 3 07 /11 /novembre /2012 18:17

La-Beaute-Salvatrice.jpgLes Editions du Cerf - celebra editură catolică - a scos de sub tipar în septembrie minunatul album La Beauté salvatrice - Mère Marie (Skobtsov).

 

Maica Maria Scobțova este cunoscută și în România prin intermediul cărții apărute la editura Deisis, încă în anul 2000 - Viața și învățăturile Maicii Maria Skobțova. În 2008 a apărut ediția a II-a, astfel demonstrîndu-se interesul manifestat de creștinii (și numai) de la noi pentru această personalitate complexă: poetă, pictor, artist-decorator, dar mai presus de orice - o mărturisitoare pînă la jertfă a lui Hristos. A trăit o viață relativ scurtă (1891-1945), sfîrșindu-și trecerea pe acest pămînt ca martiră, în lagărul de concentrare de la Ravensbrück.

 

În 2004 Sinodul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol a trecut-o în rîndul sfinților, dimpreună cu o ceată de noi mucenici ai secolului XX, dintre cei care au propovăduit prin propria jertfă Ortodoxia pe tărîmuri străine, în emigrație.

 

Albumul apărut la Cerf ne arată înzestrarea specială a Maicii Maria și în materie de pictură, broderie, grafică și desen. Autorul albumului este Xenia Krivochéine.

 

De fapt, acest volum a apărut prima oară la Sankt-Petersburg în chiar anul trecerii Maicii Maria în rîndul sfinților; în acel an i s-au organizat în același oraș o serie de manifestări expoziționale, astfel încît opera acesteia a devenit foarte vizibilă și apreciată. Presa rusă a scris mult despre arta ei. De bună seamă, felul în care reprezenta ea sfințenia era foarte original, și acest ”stil” a dat naștere, în Occident, unei iconografii creștine inedite. Iar re-introducerea broderiei în cultul ortodox nu poate fi decît foarte binevenită. Și în România gustul și rafinamentul broderiei cu subiect religios trăiește un reviriment spectaculos, mai ales în mediul monahal, în așezămîntele de măicuțe. Stavropoleos și Diaconești sunt doar două exemple care-mi vin acum în minte...Moștenirea lăsată de maica Maria poate fi un model pentru tot va urma, atît pentru noi cît și pentru întreaga suflare creștină.

 

S-o rugăm pe maica noastră Maria, să rînduiască pe lîngă Bunul Dumnezeu să ne facă din cugetele noastre pîlnii spre înțelegerea artei sale, dar și a vehiculelor prin care ne urcăm la Cer, spre sînurile dumnezeiești cele nepieritoare!

 

 

Un alt model de cărturar și de mărturisitor a fost și scriitoare sîrbă Isidora Seculić ( 4/16. 2.1877 - 5.4.1958) despre care se spune că a stat o vreme pe lîngă cel care este vrednic întru pomenire veșnică, Sfântul Nicolae Velimirovici, căruia i-a și supraviețuit doi ani. Este considerată cea mai importantă scriitoare sîrbă din prima jumătate a secolului XX, și care e prima femeie devenită membră a Academiei de Științe Sîrbe, în 1939. A fost scriitoare, etnograf, critic de artă, lingvist poliglot, călător (travelogue), o conștiință înaltă.

 

În exterior a făcut-o celebră cartea de călătorie, scrisă sub formă epistolară: Писма из Норвешке  [Scrisori din Norvegia],1914, publicată după călătoria ei în îndepărtata Norvegie, și ale cărei pertinente observații au transgresat deceniile, despre acea țară, oamenii de acolo, despre moravurile și tradițiile consemnate la fașa locului. Este printre primele scrieri ale unui autor din Europa modernă despre o țară scandinavă, care a devenit o carte de referință pentru norvegienii înșiși. Iar pentru o autoare contemporană, compatrioata Isodorei Seculić, anume Vida Ognjenović, scrierea aceasta a devenit un prilej de dialog imaginar peste aproape un secol, intitulîndu-și lungul eseu Călătorie prin Norvegia cu  Isidora Seculić (2005). Am avut acces la acest text prin intermediul tălmăcirii în limba rusă. Aceasta din urmă este deținătoarea premiului literar Ivo Andrić (1994). 

 

Isidora Seculić s-a manifestat ca o curajoasă apărătoare a valorilor spirituale și umane, fină observatoare, după cum se poate vedea din caracteristica deloc îngăduitoare pe care a dat-o norvegienilor: ”Aflatau norvegienii că libertatea lor este aidoma libertății vulturului, mai degrabă singurătate decît libertate. Norvegianul este un bun pescar și un brav plugar, dar ar fi cel mai bun pescar sau plugar, dacă nu ar fi uneori plugar alterori pescar, alegînd de fiecare dată varianta care-i solicită cel mai mic efort. După natura sa el este marcat de încetineală, nici nu se străduie să-și depășească obișnuința încetățenită în iernile lungi și întunecoase; doarme mult, se trezește tîrziu, iar ca viața aceasta să nu-l țină în prizonieratul sărăciei, a învățat să fie foarte cumpătat și chibzuit cu toate - iată o găselniță în felul său” (tălmăcirea îmi aparține). Vida Ognjenović  susține că judecata aceasta este valabilă și astăzi pentru norvegieni, dar asta nu i-a împiedicat deloc să ridice o țară cu aproape cel mai ridicat PIB din lume...Cu atît mai prețioase rămîn observațiile și întreaga operă a Isidorei Seculić pentru posteritate. A rămas pentru întregi generații de cărturari, poeți și oameni de litere un model neîntrecut, nepieritor. Pentru poporul său a avut de rostit, printre altele, și această povață: ”Feriți-vă de slava deșartă. Poporul nu e lăsat pe lume să fie faimos...ci să muncească”. Profetice cuvinte, valabile pentru orice națiune...

Isidora SeculicIsidora Seculić în una din rarele fotografii de bătrînețe, de unde se poate vedea limpede ținuta sobră a unei doamne din alte vremuri, într-o vizită privată, în aer liber.


Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
6 novembre 2012 2 06 /11 /novembre /2012 08:34

Doi scriitori, conștiințe vii ale neamurilor din care se trag, se vor întîlni joi, 15 noiembrie la Biblioteca Națională din București, pentru a dialoga cu public pe tema:  Prin prisma centenarilor: identitate, libertate, democraţie.

 

 

Prin prisma centenarilor: identitate, libertate, democraţie. Scriitorul sloven Boris Pahor și istoricul Neagu Djuvara în dialog la București

 

 

Ce doi sunt: Boris Pahor, scriitor sloven, născut la Trieste (n. 1913), și Neagu Djuvara (n. 1916).

 

Cartea lui Pahor Nekropola, scrisă în slovenă în 1967, a apărut în traducere italiană Necropoli, în 1997, iar într-o ediție de masă, la Roma, de-abia în anul 2008, unde a beneficiat de o prefață a lui Claudio Magris, confratele său mai tînăr, un fin cunoscător și erudit al graiurilor și dialectelor de la granița Italiei și fosta Yugoslavie. Cartea relatează despre experiența lui Pahor în lagărele de concentrare naziste din timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai cunoscută carte a lui Pahor. Și e o carte incomodă, desigur.

 

Volumul de memorii, Necropola, a apărut în Franța (1990), SUA (1994), Germania (2001), Finlanda (2006), Rusia (2011). Poate vine vremea și a unei versiuni românești.

 

Cu puțină vreme în urmă Neagu Djuvara a trezit controverse în România, publicînd o carte despre originile cumane ale domnitorului- descălecător român, Negru-Vodă. Despre identitatea acestuia istoricul a făcut o demonstrație irefutabilă, or tocmai asta nu au putut suferi istoricii români, mai ales dintre cei ce promovează cu zel protocronismul, naționalismul tîmp.

 

Probabil, că mare parte din discuția celor doi autori va fi despre cum e să fii incomod, printre incomozii veacului, mai ales într-o vreme în care comoditatea, confortul și superficiliatea devin norme ale existenței.

 

Mai multe informații aici

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
5 novembre 2012 1 05 /11 /novembre /2012 15:20

DSCN3387.JPG

"Antica Foccaceria San Francesco" - este un bun exemplu, de prosperitate şi continuitate. Are filiale în toată Italia, şi mai ales în sudul ţării. 

Hotel Patria este un prost exemplu al oraşului, deşi acestea se află cam în acelaşi cartier, în preajma Pieţii Marina. Aici se risipesc bani publici, restaurarea se tărăgănează, de aceea a devenit un loc al unor acţiuni publice. Este pe Via Alloro, la nr.104.

DSCN3385.JPG

Firma asta de tablă pare mai degrabă rămasă de dinaintea celui de-al doilea război mondial, nicidecum una din 2012. Dar dacă avea aerul anului pe care-l trăim, probabil, nici nu mi-ar fi atras atenţia!

Mie la Palermo mi-au plăcut enorm faţadele. Mai ales cele delăsate, scorojite, decolorate, oropsite...Este marca oraşului, "semnătura" distinctă, semnul recognoscibilităţii absolute. 

FOTO: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
1 novembre 2012 4 01 /11 /novembre /2012 11:22

 

Apariţia în 2010 a cărţii  "Noul Machiavelli" (Cum se gestionează puterea în lumea modernă * ) a trezit în Anglia şi SUA un interes sporit. Autorul ei este fostul şef de cabinet al ex-prim-ministrului Marii Britanii, Jonathan Powell.

 

Laburistul Powell, eminenţa cenuşie (Shadow chancellor) a cabinetului Tony Blair în anii cei mai încordaţi ai anilor 2000, l-a ales pe magnificul Niccolò Machiavelli ca reper în desluşirea, analiza şi înţelegerea politicii contemporane, la care Powell era martor şi arhitect. Tehnica nu e nici originală, nici nouă - are deja o bibliografie solidă şi convingătoare, astfel că machiavellismul a ajuns deja cumva un adjectiv al politicului prin excelenţă. Problema nu e numele lui Machiavelli, care se foloseşte vrute şi nevrute, ci problematic devine faptul cînd sintagma se foloseşte mai ales de cei care nici nu au cetit nimic din opera augustului florentin renascentist. Nu cred că e cazul lui Powell, care-i foloseşte întregul eşafodaj de gîndire, mai mult, presară în cartea sa pasaje din textele marelui său înaintaş - astfel că scopul autorului este să vorbească mai puţin despre profunzimea propriilor asumări politice, şi mai apăsat despre locurile comune ale politicului. 

  machiavelli3d72.JPG

Dealtfel, scopul "memoriilor" oricăror eminenţe cenuşii este de a minimaliza, poate, culpele, greşelile şi erorile, de a transforma cumva fascinaţia lui Machiavelli pentru Cesare Borgia, într-o peroraţie despre diferenţa dintre amoral şi imoral. În definitv, chiar dacă scopurile şi pîrghiiile politicului nu s-au transformat din Antichitate pînă azi, principiile morale au suferit metamorfoze serioase de la o epocă la alta. Despre vremea sa vorbeşte amănunţit în acest volum Jonathan Powell. Şi mai ales despre loialitate. Poate cea mai atrăgătoare [aproape ca un detectiv] parte a cărţii se referă la relaţia dintre Blair şi fostul său coleg de partid, cu care a petrecut ani în şir, în acelaşi birou, Gordon Brown - relaţie care ilustrează cel mai bine aserţiunea lui Machiavelli, portivit căreia "este foarte dificil pentru lideri să aibă prieteni adevăraţi sau să menţină acele prietenii pe care le aveau înainte de a ajunge în funcţie" (pag. 140). Gordon nu a suportat, se pare, niciodată gîndul că mai tînărul său coleg şi subordonat a ajuns atît de sus în scara ierarhică a politicii britanice. De aici, "ura lui intensă" (pag. 172). Despre felul în care relaţionează sau rivalizează cei doi găsim referinţe presărate în întregul volum de aproape 500 de pagini.

 

Nu mi-am propus decît să dau un semnal prin aceste rapide însemnări, căci cartea aceasta a şi apărut în română, prin străduinţele editurii Cartier, şi prin traducerea fină a lui Alexandru Şiclovan. Dar vestea cea mai importantă este că lansarea se va face în prezenţa autorului, care vine special pentru asta la Chişinău. Fostul "aghiotant" al lui Blair va beneficia de oficiile de gazdă ale prim-ministrului actual al RM, Vlad Filat, care va şi vorbi la lansarea volumului, în 6 noiembrie, la ora 18.15.

 

Astfel de cărţi necesită o atentă lectură - ca folosul unei astfel de cetiri să fie mai mare şi cu învăţături pe măsură! Cel puţin asta să ajute să ne dumirim în ce vremuri trăim...care e natura lor, şi care-s oamenii care o construiesc şi o modelează.

 

* Mie pesonal mi se pare tare inexplicabilă opţiunea asta a lui Powell pentru sintagma Modern World, pentru că modernitatea, îndeobşte, se consideră consumată o dată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, din acel moment debutînd era contemporană, cu toate derivatele conceptuale ale acesteia, formulate de ştiinţele sociale, istorice, artistice, de practicile urbane etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article