Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

6 novembre 2012 2 06 /11 /novembre /2012 08:34

Doi scriitori, conștiințe vii ale neamurilor din care se trag, se vor întîlni joi, 15 noiembrie la Biblioteca Națională din București, pentru a dialoga cu public pe tema:  Prin prisma centenarilor: identitate, libertate, democraţie.

 

 

Prin prisma centenarilor: identitate, libertate, democraţie. Scriitorul sloven Boris Pahor și istoricul Neagu Djuvara în dialog la București

 

 

Ce doi sunt: Boris Pahor, scriitor sloven, născut la Trieste (n. 1913), și Neagu Djuvara (n. 1916).

 

Cartea lui Pahor Nekropola, scrisă în slovenă în 1967, a apărut în traducere italiană Necropoli, în 1997, iar într-o ediție de masă, la Roma, de-abia în anul 2008, unde a beneficiat de o prefață a lui Claudio Magris, confratele său mai tînăr, un fin cunoscător și erudit al graiurilor și dialectelor de la granița Italiei și fosta Yugoslavie. Cartea relatează despre experiența lui Pahor în lagărele de concentrare naziste din timpul celui de-al doilea război mondial. Este cea mai cunoscută carte a lui Pahor. Și e o carte incomodă, desigur.

 

Volumul de memorii, Necropola, a apărut în Franța (1990), SUA (1994), Germania (2001), Finlanda (2006), Rusia (2011). Poate vine vremea și a unei versiuni românești.

 

Cu puțină vreme în urmă Neagu Djuvara a trezit controverse în România, publicînd o carte despre originile cumane ale domnitorului- descălecător român, Negru-Vodă. Despre identitatea acestuia istoricul a făcut o demonstrație irefutabilă, or tocmai asta nu au putut suferi istoricii români, mai ales dintre cei ce promovează cu zel protocronismul, naționalismul tîmp.

 

Probabil, că mare parte din discuția celor doi autori va fi despre cum e să fii incomod, printre incomozii veacului, mai ales într-o vreme în care comoditatea, confortul și superficiliatea devin norme ale existenței.

 

Mai multe informații aici

 

 

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Agenda
commenter cet article
5 novembre 2012 1 05 /11 /novembre /2012 15:20

DSCN3387.JPG

"Antica Foccaceria San Francesco" - este un bun exemplu, de prosperitate şi continuitate. Are filiale în toată Italia, şi mai ales în sudul ţării. 

Hotel Patria este un prost exemplu al oraşului, deşi acestea se află cam în acelaşi cartier, în preajma Pieţii Marina. Aici se risipesc bani publici, restaurarea se tărăgănează, de aceea a devenit un loc al unor acţiuni publice. Este pe Via Alloro, la nr.104.

DSCN3385.JPG

Firma asta de tablă pare mai degrabă rămasă de dinaintea celui de-al doilea război mondial, nicidecum una din 2012. Dar dacă avea aerul anului pe care-l trăim, probabil, nici nu mi-ar fi atras atenţia!

Mie la Palermo mi-au plăcut enorm faţadele. Mai ales cele delăsate, scorojite, decolorate, oropsite...Este marca oraşului, "semnătura" distinctă, semnul recognoscibilităţii absolute. 

FOTO: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
1 novembre 2012 4 01 /11 /novembre /2012 11:22

 

Apariţia în 2010 a cărţii  "Noul Machiavelli" (Cum se gestionează puterea în lumea modernă * ) a trezit în Anglia şi SUA un interes sporit. Autorul ei este fostul şef de cabinet al ex-prim-ministrului Marii Britanii, Jonathan Powell.

 

Laburistul Powell, eminenţa cenuşie (Shadow chancellor) a cabinetului Tony Blair în anii cei mai încordaţi ai anilor 2000, l-a ales pe magnificul Niccolò Machiavelli ca reper în desluşirea, analiza şi înţelegerea politicii contemporane, la care Powell era martor şi arhitect. Tehnica nu e nici originală, nici nouă - are deja o bibliografie solidă şi convingătoare, astfel că machiavellismul a ajuns deja cumva un adjectiv al politicului prin excelenţă. Problema nu e numele lui Machiavelli, care se foloseşte vrute şi nevrute, ci problematic devine faptul cînd sintagma se foloseşte mai ales de cei care nici nu au cetit nimic din opera augustului florentin renascentist. Nu cred că e cazul lui Powell, care-i foloseşte întregul eşafodaj de gîndire, mai mult, presară în cartea sa pasaje din textele marelui său înaintaş - astfel că scopul autorului este să vorbească mai puţin despre profunzimea propriilor asumări politice, şi mai apăsat despre locurile comune ale politicului. 

  machiavelli3d72.JPG

Dealtfel, scopul "memoriilor" oricăror eminenţe cenuşii este de a minimaliza, poate, culpele, greşelile şi erorile, de a transforma cumva fascinaţia lui Machiavelli pentru Cesare Borgia, într-o peroraţie despre diferenţa dintre amoral şi imoral. În definitv, chiar dacă scopurile şi pîrghiiile politicului nu s-au transformat din Antichitate pînă azi, principiile morale au suferit metamorfoze serioase de la o epocă la alta. Despre vremea sa vorbeşte amănunţit în acest volum Jonathan Powell. Şi mai ales despre loialitate. Poate cea mai atrăgătoare [aproape ca un detectiv] parte a cărţii se referă la relaţia dintre Blair şi fostul său coleg de partid, cu care a petrecut ani în şir, în acelaşi birou, Gordon Brown - relaţie care ilustrează cel mai bine aserţiunea lui Machiavelli, portivit căreia "este foarte dificil pentru lideri să aibă prieteni adevăraţi sau să menţină acele prietenii pe care le aveau înainte de a ajunge în funcţie" (pag. 140). Gordon nu a suportat, se pare, niciodată gîndul că mai tînărul său coleg şi subordonat a ajuns atît de sus în scara ierarhică a politicii britanice. De aici, "ura lui intensă" (pag. 172). Despre felul în care relaţionează sau rivalizează cei doi găsim referinţe presărate în întregul volum de aproape 500 de pagini.

 

Nu mi-am propus decît să dau un semnal prin aceste rapide însemnări, căci cartea aceasta a şi apărut în română, prin străduinţele editurii Cartier, şi prin traducerea fină a lui Alexandru Şiclovan. Dar vestea cea mai importantă este că lansarea se va face în prezenţa autorului, care vine special pentru asta la Chişinău. Fostul "aghiotant" al lui Blair va beneficia de oficiile de gazdă ale prim-ministrului actual al RM, Vlad Filat, care va şi vorbi la lansarea volumului, în 6 noiembrie, la ora 18.15.

 

Astfel de cărţi necesită o atentă lectură - ca folosul unei astfel de cetiri să fie mai mare şi cu învăţături pe măsură! Cel puţin asta să ajute să ne dumirim în ce vremuri trăim...care e natura lor, şi care-s oamenii care o construiesc şi o modelează.

 

* Mie pesonal mi se pare tare inexplicabilă opţiunea asta a lui Powell pentru sintagma Modern World, pentru că modernitatea, îndeobşte, se consideră consumată o dată cu terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, din acel moment debutînd era contemporană, cu toate derivatele conceptuale ale acesteia, formulate de ştiinţele sociale, istorice, artistice, de practicile urbane etc.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare
commenter cet article
30 octobre 2012 2 30 /10 /octobre /2012 13:23

 

Siracuza de azi te poate doar pune pe gînduri! Îţi poate evoca, dacă doreşti cu tot dinadinsul, oraşul falnic şi grandios care era cîndva, altfel este o colecţie de ruine teatralizate, dar nu foarte reuşit...

 

Însă partea insulară, Ortigia, merită totuşi vizitată, dacă tot te-ai învredinicit să ajungi în Sicilia, măcar şi pentru a vedea cum Mediterana cea salină muşcă din faţadele de piatră, prefăcîndu-le în cretă, praf şi cenuşă. Mai merită să vezi fîntîna Arethusei, nimfa evocată de Virgiuliu, şi să constaţi cît de mult s-a urcat pămîntul din Antichitatea elină pînă azi. Ne dăm seama aici, poate mai mult decît în orice alt loc cît de departe suntem faţă de strămoşii din trecut, cît de sus...Faţă de

osemintele lor pămînteşti!

DSCN3034.JPG

Treaba asta cu adîncimile însă este la pol opus faţă de bărbieritul faţadelor, de către brizele nebuneşti ce vin dinspre Marea Ionică. Este un loc în care trebuie mereu să lucrezi la redresare, conservare, refacere. Piatra este foarte afectată. În scurtă vreme se ajunge la indistincţia oricărui relief, protuberanţă, profil. Am găsit acest exemplu, care arată cum partea superioară s-a restaurat, mai exact spus i s-a înlocuit piatra, iar profilurile au fost cioplite după modelul celor vechi. Problema este că astăzi, cu tehnologiile avansate existente, se poate face o documentare largă, detaliată - nu la fel stăteau lucrurile acum un secol-două, de aceea nu este de mirare că la Siracuza - în partea insulară cu precădere pare să fie totul, şi este, de dată recentă...stihia naturii, meteorologia, ajutate de invazii, războaie, cutremure, instabilităţi politice - au făcut ca gloria de altă dată a acestui oraş străvechi să fie doar hrană pentru imaginaţie, poezie, nostalgie.

DSCN3005.JPG

Iar cartuşul cu chipul Meduzei va necesita şi el, în foarte scurtă vreme, un upgrade temeinic - prin înlocuirea pietrei.

DSCN3006.JPG

Surpriza majoră pentru mine a fost să descopăr la Siracuza biserica cu hramul Sf. Martin (Chiesa di San Martino) - de departe cea mai veche construcţie bisericească paleocreştină, datînd de prin secolul VI. Dar ce se vede acum în picioare datează din cel de-al XII-lea veac, iar mozaicurile admirabil conservate în conca altarului par să fie din epoca în care s-a pavoazat minunata capelă tardo-bizantină - Cappella Palatina, din Palermo. Ideea este că aici, în Sf.Martin, le vezi mai de aproape decît la Palatină, dimensiunile bisericii fiind mai scunde, mai "camerale". Liniştea mormîntală şi faptul că bisericuţa este ruptă de circuitul turistic, te ajută să te reculegi, să înţelegi mai bine cît de minunate şi longevive pot fi faptele oamenilor, şi cît de trecătoare şi fragile - orgoliile şi pretenţiile aceloraşi! De fapt, monumentele sunt un barometru pentru starea noastră interioră. Este acel ceva care-mi evocă, acum, minunatul poem al lui Carlos Drummond de Andrade: "Presimt o bucurie / măruntă, obişnuită, înfrumuseţîndu-l / chiar acolo în mijlocul străzii pe trecătorul / cel mai urît dintre toţi, cel mai golit / de bunurile interioare" ("Viziuni", Maşina lumii şi alte poeme, trad. Dinu Flămând, ed. Humanitas, 2012, pag. 139). Am stat pe îndelete, şi m-a bucurat de o "cenuşăreasă", despre care ştie puţină lume, există bibliografie sumară, nu vine special nimeni să o vadă. Şi noi am descoperit-o absolut întîmplător, atraşi de aspectul său bazilical, de tip navă. Apoi, am văzut portalul gotic, cu rozeta pseudo-romanică. Iar interiorul a depăşit toate aşteptările (pe care, de fapt, cum spuneam, nici nu le aveam...).

DSCN3068.JPG

"Boiandrugul" de de-asupra intrării am constatat că e o fostă piatră tombală, cu însemnele Casei de Aragon, datată 1388, adaptată nevoilor momentului...iar o scriere gotică cu monograma lui Hristos incizată,  o încoronează pe cea dintîi. Se poate crede că lespedea aceea a fost acolo dintru început, în acelaşi loc.

DSCN3069.JPG

În interior - mozaicul şi sculptura Mîntuitorului pe Cruce, impresionantă prin proporţiile umane, şi prin execuţie.

Afişez cîteva imagini, fără a comenta, căci frumuseţea acestor mozaicuri nu are nevoie de prelegeri, explicaţii, ci de contemplare.

DSCN3066.JPG

DSCN3065.JPG

DSCN3064.JPG

M-a impresionat profund acest detaliu, în speţă acurateţea cu care s-a lucrat crucea şi cărja episcopală a celui sanctificat, şi cinstit de biserica apuseană. La care anume dintre mulţii sfinţi care poartă acest nume se referă pictura - nu ştim. Dar se poate spune cu maximă asumare, că felul în care este înveşmîntat acest sfînt nu se deosebeşte prea mult de felul în care se îmbracă astăzi episcopii catolici.

 

La finele acestor notiţe aş remarca şi acurateţea cu care s-a restaurat recent Palazzo Bellomo, care conservă o colecţie cu minunate icoane, pietrărie şi alte vestigii de natură arheologică. În general, locurile unde ai atît de multe opere de artă, de un asemenea nivel la un loc, sunt cam puţine. De aceea, nu trebuie ratate. Pentru că sunt prilejuri pentru conservarea memoriei, pentru rememorare, dacă tot spuneam că Siracuza te invită la asfel de exerciţii...

DSCN3076.JPG  Foto: ©  vladimir bulat, octombrie, 2012

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
27 octobre 2012 6 27 /10 /octobre /2012 08:00

 

Nu prea reușesc să localizez în timp, cînd anume ne-am decis să vizităm Sicilia!

 

Cert este că în primăvara ne-am pomenit cu bilete de avion, mai ieftine decît un zbor pe cursa București-Chișinău și retur.

 

Aterizăm în Catania într-o după-amiază de miercuri. Să fiu onest, pentru mine acest oraș era pînă în acest moment sinonim cu un aeroport, atît.

 

În realitate, la fața locului am găsit cu totul diferit - căci e mai bine omul să vadă decît să-și imagineze, decît să se mulțumească cu rătăcitoare prejudecăți...

DSCN3396.JPG

Aproape fiecare oraș care se respectă, în Sicilia, trebuie să arate posterității cîte un amfiteatru elin, și cîte unul roman, căci romanii nu puteau rămîne mai prejos de coonizatorii prin excelență - grecii antichității tîrzii, care și-au cam făcut de lucru pe coastele solare ale Siciliei.

 

DSCN3401.JPG

Din amfiteatrul roman, în Catania, s-a păstrat doar un sector care însă arată amploarea și grandoarea de altă dată a monumentului, ridicat din cîte ne putem da seama din lava împietrită a Etnei. În treacăt fie spus, roca aceasta neagră este mult prea prezentă în construcțiile din Catania. Dar poate cea mai inexplicabilă plombă o putem observa, sub formă de stranie coroană, cocoțată pe acoperișul Bisericii San Nicolo, din Piazza Dante.

DSCN3407.JPG

La vremea gloriei sale, această abație benedictină era cea mai mare construcție monahală din lume, după Montserratul spaniol. Se spune, că aici se preparau cele mai sofisticate mîncăruri, și delicii gastronomice. În general, aceste locașuri erau locuri ale experimentelor, veritabile centre cărturărești și ale științei.Orga barocă este un deliciu, pentru că are o stare de precaritate care nu lasă loc confuziilor și iluziilor ”antichizante”, foarte la modă în vremea noastră.

 

Și mai suprinzător în Catania, dar nu face desigur excepție de la această regulă nici Palermo - despre care voi vorbi mai la vale - este faptul că rămășițele eline stau firesc alături de cele bizantine, cele normande lîngă cele arabe etc.

 

Una din cele mai impresionante străzi ale Cataniei, în opinia mea, este Via dei Crociferi, care păstrează poate cea mai mare densitate de monumente pe metru pătrat, o arteră care nu s-a primenit prea mult de la data trasării sale, în veacul al XVIII-lea. Barocul, desigur, este stilul predominant al acesteia. De remarcat colecția de feronerii, lucrătura și vechimea cărora nu are cum să nu ne lase visători...căci pe meleagurile noastre orice urmă de fier vechi este furată și topită! Pentru un bănuț rahitic, de cele mai multe ori.

 

DSCN3454.JPG

DSCN3432.JPG

Nu în cele din urmă, doresc să evoc magazinul de vinuri, de pe Via Emanuelle, în preajma Pieței Domnului, unde un domn scund, subțirel, cu privire șireată ne-a servit pentru degustare cu cîteva vinuri, iar în cele din urmă ne-a dat un Muscat de Pantelleria. Un minunat vin de desert. Wine & Charme - e numele dughenei, și se află la numărul 143 pe strada deja amintită. Cei care nu sunt insensibili la ispita enologică - să nu rateze acest loc, cînd se vor afla în Catania.

DSCN3457.JPG

Viața de seară și de noapte a Cataniei începe în Piazza Nuovaluce din fața Teatrului Bellini (inaugurat în 1890), unde sute de tineri se adună, stau de vorbă, gesticulează și se sărută, se pregătesc pentru o socializare mai îndelungată, risipindu-se prin cluburi, baruri, trattorii sau terase.

 

Dimineața străzile și piețele limitrofe rămîn pline de resturi menajere, gunoaie și ambalaje. Orașul este trăit intens, frenetic chiar. Pentru mine personal, gunoaiele acestea capătă o semnificație politică, şi au ecoul unei revolte, sau insurgențe civice, a unei nemulțumiri în massă, un protest care-și dă mîna, oarecum firesc, cu un grafitti citit pe fațada unei biserici din același oraș:  ”Boicotta lo Stato Devasta le banche”... poate că tonul acestui slogan sună cam dur, dar nici grămezile de pîine şi ambalajele de lactate împrăștiate pe străzi nu denotă prezența unei stări prea pașnice și inocente!

DSCN3468.JPG

 

FOTO: © vladimir bulat, octombrie, 2012 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Călătorii
commenter cet article
25 octobre 2012 4 25 /10 /octobre /2012 14:22

De cîteva săptămîni la intersecţia şoselei Kiseleff şi strada Mincu, din Bucureşti, roiau muncitorii, atelajele, forfota mare pregătea un eveniment de prim rang, care a culminat azi: s-a deschis Piaţeta Regelui, şi s-a dezvelit bustul Regelui Mihai I, în prezenţa Măriei Sale Regele nostru. Suveranul României a împlinit azi 91 de ani!

 

Prezint cîteva imagini făcute azi la ceremonia de dezvelire. Consider că acest gest de mare nobleţe, manifestat faţă de ultim suveran al României, merită consideraţia şi respectul tuturor cetăţenilor Bucureştiului! Sculptura a fost elaborată de artistul Valentin Tănase.

Imagini-0770.JPG

Imagini-0779.JPG

Imagini-0774.JPG

Imagini-0783.JPG

Imagini-0784.JPG

 

Fotografiile mi-au fost oferite de cel care a asistat la ceremonie, colegul meu arh. Sergiu Luchian, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Monumente
commenter cet article
23 octobre 2012 2 23 /10 /octobre /2012 06:41

Biserica Anglicană din Bucureşti este situată în una din zonele cele mai pitoreşti ale urbei. În curînd acest monument va împlini un secol de la ridicare. Despre aceasta mărturiseşte inscipţionarea anilor 1913-1914 pe lespedea de la intrare în locaş.

Înainte ca să se împlinească acest veac, asociaţia JAZZ.RO a pus la cale, împreună cu părintele Patrick, un concert de jazz în această biserică. Iar muzica pentru acest ambent a fost foarte bine aleasă. Este primul proiect din cadrul unui şir de concerte care urmează să se desfăşoare la anul, în primăvara anului următor. Cel mai probabil toate vor fi de jazz trio.

Aseară piaţeta din coasta monumentului era plină de lume, poate mult mai multă decît cea care se adună de regulă pentru serviciile divine...

DSCN3538-1-.JPG 

Pentru jazzul nordic numele lui Jakob Bro este fără îndoială unul de notorietate. Are cîteva albume editate în nume propriu, şi mai multe în colaborări cu personalităţi mari ale jazzului contemporan. Are studii muzicale americane, newyorkeze, de aceea stilul şi compoziţiile sale au ceva din specificitatea acelei şcoli. Pentru concertul de la Bucureşti l-a invitat pe unul dintre veteranii toboşari ai continentului, Jon Christensen, care poate fi considerat lejer un sinonim al drum-ului scandinav. Celor doi le-a acompaniat basistul Thomas Morgan - un muzician cu o sensibilitate extremă, şi cu un potenţial uriaş pentru viitor. Pe acesta din urmă l-am mai audit în România, adus de John Abercrombie, la festivalul de la Gărîna.

În mare, muzica lui Bro are ceva din textura şi substanţa celei pe care o face Bill Frisell - un chitarist de prim rang al intersectării vecurilor pe care le trăim. Bro însă este ceva mai meditativ, mai "răbdător", mai poetic chiar. Iar în acest punct - Morgan intervine minunat, şi condimentează sonor cu mult tact şi empatie.

Muzica propusă pentru biserica anglicană a fost aidoma unui meniu autentic slow food - adică bine pregătită din buna tradiţie, condimentată, fiartă ideal şi prezentată în porţii cu aspect seducător. Jon Christensen era maestrul "accentelor", al aromelor ritmice. Prezenţa lui deşi aproape discretă - a fost esenţialmente necesară, pentru că puncta şi reliefa energic dialogul fin dintre confraţii săi mai tineri, care semăna cu un slow blues. Ceea ce am ascultat în această seară este un produs-aliment-savoare muzicală la care vrei să revii, să o reasculţi, să o savurezi îndelung, meditînd.

Pentru că acest trio este de puţină vreme împreună, nu există încă un album editat, dar va rămîne pentru multă vreme acest concert - ca un adevărat regal jazzistic! 

DSCN3542-1-.JPG

Peste cîteva zile urmează un nou concert de zile mari: Anouar Brahem quartet, la Sala radio.

foto:  © vladimir bulat, 22 octombrie, 2012.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
22 octobre 2012 1 22 /10 /octobre /2012 16:52

Din 2000 încoace Fundaţia Nobel nu oboseşte a mă uimi, cel puţin în materie de acordare a premiului pentru literatură - de fapt doar acest premiu îl urmăresc, şi doar uneori cel pentru pace!

Anul acesta Nobel Prize a fost acordat scriitorului chinez Mo Yan, a cărui imens roman Sorgul roşu a apărut în 2008 în limba română, care a trecut aproape neobservat.

Motivaţia juriului sună astfel: „Cu un halucinant realism, îmbină legendele, istoria şi actualitatea“.

Scriitorul este născut în 1955, în localitatea Gaomi.

1011-world-onobel_full_600.jpg

Chiar dacă anunţ cu oarece întîrziere nobeliantul din acest an, m-am bucurat să citesc un text echilibrat şi de bun simţ despre acesta, în presa locală.

credit foto: AP

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Nobel
commenter cet article
9 octobre 2012 2 09 /10 /octobre /2012 20:58

De cîţiva ani încoace aşa-zisa "Şcoală de la Baia Mare" a revenit în atenţia publică.

Artişti români şi maghiari s-au întîlnit în acel loc, al confluenţelor benefice, de-a lungul cîtorva decenii, pentru a da un sens nou picturii din zorii modernităţii, dar şi pentru a arăta în primul rînd unii altora cît de inepuizabile sunt resursele picturii, dar şi, în al doilea rînd - pentru a demonstra că arta nu ţine aproape niciodată cont de graniţe, etnie, clase sociale, de aparenţa gusturilor, de ideologii...

În altă ordine de idei, la mare distanţă, "Şcoala de la Baia Mare" parcă şi-a dat mîna cu o altă importantă colonie de artişti din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu cea de la Balcic.

O artistă ca Olejnik Janka (1887-1954) a pictat Balcicul în 1934 şi 1936, lăsînd printre altele una din cele mai frumoase pînze dedicate acelui oraş de la litoralul Mării Negre - lucrare care figurează în expoziţia Budapesta-Baia Mare-Bucureşti, organizată de Colors Art Gallery în minunatele spaţii expoziţionale de la Swan Office&Technology Park din Bucureşti (Pipera). 

DSCN2847.JPG

Proprietarul galeriei Colors Art, Lucian Georgescu, ne-a obişnuit deja cu expoziţii antologice, precum cele dedicate unor artişti de primă mărime ai secolului XX ca: Jules Perahim, Marcel Ianco, Artur Segal, Aurel Cojan, Jacques Hérold, şi în cele din urmă, trebuie să menţionez expunerea crestomatică - Les artistes Roumains et l’École de Paris.

 Între 5-19 octombrie Colors Art Gallery în colaborare cu Mission Art Gallery din Budapesta ne propune o amplă selecţie cu vînzare a unui număr de cîteva zeci de tablouri (mai exact 83), semnate de cei mai reprezentativi pictori maghiari, care au lucrat de-a lungul timpului la Baia Mare. Avem prin această colecţie de lucrări imaginea unui important decupaj şi o "disecţie" a sensibilităţii lor pentru peisaj, floră, viaţa rurală, pentru omul din inima naturii, prins în mrejele ocupaţiilor ancestrale, bine conservate, nepervertite de civilizaţia modernă etc. Tematicile sunt laxe, deopotrivă şi abordările lor plastice; ochiul artistului este atent, dar niciodată rigid. Devine clar că o anume specificitate a Europei Centrale s-a forjat şi în aceste locuri, prin aceşti artişti, datorită insistenţelor acestora de a fi ei înşişi şi consecvenţi.

O pagină consistentă de istoria artei s-a modelat aici, iar o privire de ansamblu asupra artei secolului XX nu va putea niciodată ocoli sau oculta realizările de plain-air din arealul cuprins în jurul Băii Mari ( NAGYBÁNYA). Probabil, că există locuri predestinate să rămînă în istorie prin consacrarea lor de către artişti; România Mare a avut chiar două astfel de ţinte, ambele cu o influenţă sporită asupra artei româneşti, încă nu îndeajuns de conştientizată, nici suficient de studiată. Lipsesc studiile de amploare, deşi pentru Balcic încep deja să apară unele, în chiar anii din urmă. Doina Păuleanu este un autor care se impune în acest sens, iar Tiberiu Alexa studiază de multă vreme fenomenul artistic de la Baia Mare.

DSCN2865.JPG

DSCN2864.JPG

Astfel de manifestări expoziţionale mă conving o dată în plus, că oferta propusă de entităţile private din România nu numai că supun unui serios examen instituţiile muzeale ale ţării, dar le şi pun sub semnul unei concurenţe la care cele din urmă cu greu fac faţă. Muzeele noastre de artă staţionează sub semnul unei comodităţi endemice, din a cărei lipsă de inspiraţie ies expoziţii care aproape că nu mai intesează pe nimeni...

Cu ocazia expoziţiei Budapesta-Baia Mare-Bucureşti s-a editat un elegant catalog, cu texte semnate de Kósa András László, Cătălin Davidescu, László Jurecskó şi Zsolt Kishonthy. Imaginile tablourilor pot fi văzute aici.

DSCN2862.JPG 

În paralel cu această expoziţie s-a deschis la Centrul Cultural al Republicii Ungare o expoziţie de grafică a majorităţii artiştilor expuşi la Swan. O completare necesară şi folositoare pentru imaginea şi statura pictorilor de la Baia Mare.

Referinţe în presă despre aceste expoziţii, aici şi aici.

 

Foto: © vladimir bulat, 6 octombrie, 2012.         

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
8 octobre 2012 1 08 /10 /octobre /2012 15:34

Arcul-de-Triumff.jpg

Fotografia aceasta, de pe o carte poştală datată 23 IX 1904, reprezintă Arcul de Triumf din Chişinău, văzut din Turnul-clopotniţă. În planul secund era Palatul episcopal, care a fost înlocuit de actuala Casă a Guvernului, în epoca socialismului. Nici casa din dreapta imaginii nu există - Guvernul ocupînd acum întreaga parcelă din faţa Arcului de Triumf. Acestea fiind spuse, devine clară poziţionarea pe artera principală a oraşului Chişinău a Arcului de Triumf!

Ei bine, în primăvara lui 2003 Arcul de Triumf a fost vandalizat cu inscripţii şi însemne lăsate de membri ai Partidului Naţional-Bolşevic [PNB, natsbol] - pe vremea aceea un partid nerecunoscut de statul rus, de fapt, de nimeni, fără un statut juridic, azi  - scos în afara legii, şi interzis.

În acel aprilie friguros eram la Chişinău, şi m-am nimerit să fiu în centru, reuşind să fac aceste fotografii. Care sunt/devin un document, o dovadă a faptului că acea organizaţie extremistă nu avea intenţii prea prietenoase faţă de oraşul nostru. A doua zi parcă semnele vandalizării erau şterse, răzuite! Cineva s-a grăbit să le ascundă. Ceea era şi firesc. Dar cum a fost cu putinţă ca acestea să apară, iar făptaşii să dispară? 

Chusinau_oras-rusesc1.jpg  

Chisinau_oras-rusesc.jpg

Inscripţia este un manifest făţiş: Chişinău oraş rusesc! De remarcat este faptul că iniţial s-a scris Chişeneu, apoi s-a corectat cu denumirea corectă, ceea ce mă face să cred că cei care au scris ori nu erau localnici, ori atît de mult le pasă de această denumire, încît nici nu s-au străduit să-i respecte ortografia. Ambele variante pot fi adevărate - pînă la proba contrarie. La un moment dat această organizaţie şi-a afişat pe unul dintre zidurile unei case din centru şi adresa de site. Am mai consemnat de-a lungul anilor şi altfel de mărturii ale prezenţei celor din PNB.

nazbolt.tk.JPG  

FOTO: ©  vladimir bulat, 2003, 2005.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Radicalisme
commenter cet article