Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

19 mai 2016 4 19 /05 /mai /2016 08:56
Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Boris Anisfeld, „Peștele de argint” © Harvard Theatre Collection MS-Thr-414.4(3)

Les Ballets russes a fost la începutul secolului XX un fenomen greu de egalat! Compania creată de Serghei Diaghilev a avut turnee în lumea întreagă, începînd cu 1909, care au debutat la Paris, și au luat sfîrșit în 1929, la Vichy, tot în Franța. Diaghilev a murit la Venezia, în 19 august al aceluiași an. 

Un crochiu pentru spectacolul Sadko, din sezonul anului 1911, semnat de Boris Israilevich Anisfeld (Б. И. Анисфельд, 1878-1973), se va adjudeca în curînd la Sotheby’s din Londra (7 iunie), dar pînă atunci lucrarea este prezentată la Moscova, într-o expoziție care acoperă ultimii 200 de ani din arta rusă. Lucrarea este estimată la 25-30 de mii de lire sterline. Un preț deloc modest, pentru o lucrare de scenografie...

Vorba e că Anisfeld, născut la Bălți - în binecuvîntatul tîrgușor din nordul Moldovei, care a dat naștere unor personalități ale artei universale, precum: Samson Flexor și Lazăr Dubinovschi - este considerat unul dintre corifeii scenografiei pentru acestei spectacole de balet, recunoscute de întreaga istorie a genului.

Pînă la 1918, cînd se stabilește în S.U.A., avînd o scrisoare de recomandare de la juristul   Vladimir D. Nabokov, tatăl marelui scriitor, Anisfeld devenise foarte cunoscut și ca pictor de șevalet, astfel se explică numărul relativ mare de tablouri semnate de acesta, care sunt conservate în Galeria Tretyakov din Moscova.

A făcut studii de desen la Odessa, apoi la Sankt-Petersburg, cu Ilya Repin. În 1905, tînărul pictor este descoperit de influentul pictor, istoric de artă și restaurator, Igor Grabar, care-l prezintă pe Anisfeld lui Serghei Diaghilev. De aici încolo, soarta i-a fost în chip minunat favorabilă descendentului basarabean, care trăiește o viață lungă, creatoare, iar înre 1929-1957 a predat la Art Institut of Chicago, iar în paralel cu asta a creat și o comunitate informală, cunoscută sub numele de Boris Anisfeld School of Painting. În treacăt fie spus, în 1930, cînd Orson Welles (vezi nota 12 din articolul de pe wiki) - cineastul-cheie al secolului XX - devine orfan, tutorele său, pediatrul Maurice Bernestein, îl prezintă lui Anisfeld, care se arată foarte încîntat de desenele adolescentului Orson, căruia îi recomandă să plece în Europa. Aceste repere grăitoare fac din persoana lui Anisfeld o referință de istoria artei de netăgăduit. Nu e deloc puțin lucru - pentru un fiu de horticultor, dintr-o fundătură de lume!     

Astfel, numele lui Anisfeld se alătură pleiadei marilor scenografi și pedagogi ai lumii care, în majoritatea lor, provin din fostul Imperiu Țarist...

Repost 0
18 mai 2016 3 18 /05 /mai /2016 19:02

.....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................

.................................................................................................................................

                                                              .......................................................................................

"Показав на мой нательный крестик, Лера спросила:

— Ты веришь в Бога?
— Да.
— В эпоху аэропланов стыдно быть верующим. Вот я — дочь священника, а не верю. — Она затянулась дымом. — Чего молчишь?
— Разве аэропланы отменили смерть
?"

(с) Евгений Водолазкин, "Авиатор"

 

Apariția acum mai bine de o lună a noului roman al lui Evgheni Vodolazkin, deja cunoscut la noi prin traducerea a două romane ale sale, ne umple de bucurie, că și acesta va fi în curînd disponibil în română. 

Este un roman despre memorie. Se numește: Aviatorul. Iată un fragment care vorbește multe despre conținutul acestei cărți, fragment pe care-l tălmăcesc aici:

Arătînd în direcția cruciuliței mele de pe piept, Lera a întrebat:

- Crezi în Dumnezeu?

- Da.

- În era avioanelor este rușinos să mai fii credincios. Uite, eu, sunt fiică de preot, dar nu sunt credincioasă. - A tras adînc din țigară. - DE ce taci?

- Dar oare avioanele au abrogat moartea?

Povestea adusă acum de Vodolazkin este despre un individ, Inochentie (Иннокентий), care a uitat totul, s-a pomenit într-un pat de spital, în anul 1999, cu memoria într-o stare de tabula rasa. E la o vîrstă destul de înaintată, din moment ce tot ce uitase începe a se developa însă de la revoluția bolșevică din 1917, apoi revine imaginea Gulag-ului, a gerurilor de acolo de minus 40, în care condiții se și muncea de zor, sunt frînturi de adolescență, din epoca primei iubiri, localitățile prin care a trecut: Siverskaia, Solovki, Alușta, apoi...beznă, cioburi de fraze, situații, mirosuri, chipuri, haos pe care, protagonistul - aviator de-asupra tuturor acestor lucruri - încearcă să-l sistematizeze, să pună ordine, pe fundalul unor realități în care nu se regăsește deloc, și mai mult decît atît, constată cît de mult, și cît de diferită poate fi această memorie, cît e de diferită aceasta, de cea pe care el și-o amintește...De fapt, pe el nu-l interesează deloc cum s-a produs această ruptură între anii 30 și 1999, important pentru el acum este să consemneze rapid, meticulos, mecanic, tot ce știe el, și numai el, pentru fiica lui, care s-a născut demult, dar care trebuie să știe ce și cum a fost nu prin ochii a ceea ce se știe azi, despre trecut, ci să privească cu ochii tatălui său, cu mintea de atunci...constată cu stupoare, că atunci cînd era în lagăr nu-i era frică de moarte, acum îi este...o angoasă cumplită, adîncă.  

„Aviatorul”, de Evgheni Vodolazkin

"Независимость, конечно, не цель, но она — то, что помогает достигать цели. Вот бежишь ты по жизни со слабой надеждой взлететь, и все смотрят на тебя с жалостью, в лучшем случае — с непониманием. Но ты — взлетаешь, и все они с высоты кажутся точками. Не потому что в мгновение так уменьшились, а потому что план сверху делает их точками — сотней обращенных к тебе точек-лиц. С открытыми, как представляется, ртами. А ты летишь в избранном тобой направлении и чертишь в эфире дорогие тебе фигуры. Стоящие внизу ими восхищаются (немножко, может быть, завидуют), но не в силах что-либо изменить, поскольку в этих сферах всё зависит лишь от умения летящего. От прекрасного в своем одиночестве авиатора".

 

Încă o frază relevantă din acest roman, care provoacă niște întrebări irepresibile, foarte usturătoare, azi poate mai acut decît în anul 1999, în care se întreba protagonostul din Aviatorul:

 

Independența nu este, desigur, un scop în sine, dar e ceea ce ajută să atingi țintele, pe care ți le-ai propus. Cînd alergi prin viață doar cu o vagă speranță de a zbura, ești privit de cei din jur, în cel mai bun caz - cu neînțelegere. Dar tu îți iei avîntul - zbori, și toți aceștia deja de sus, ți se par niște puncte. Nu pentru că într-o clipă s-au micșorat, ci pentru că din acel plan superior au devenit niște puncte - sute de chipuri care te privesc. Cu gurile deschise, s-ar părea. Iar tu zbori spre o direcție aleasă de tine, și descrii în eter formele tale îndrăgite. Cei rămași jos le admiră (poate chiar te invidiază, puțin), nefiind însă în stare să mai schimbe ceva, deoarece în acele sfere totul depinde doar de iscusința celui care zboară. De singurătatea minunată a aviatorului”. 

 

Ar mai fi de spus, că ilustrația copertei a fost concepută special pentru această ediție de Mihail Șemiakin.

    

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare ochiuldeveghe
commenter cet article
17 mai 2016 2 17 /05 /mai /2016 02:30
Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Dragă Victoria,

mi-amintesc cu nostalgie de expozițiile pe care le făceați, în primul deceniu post-1900, împreună cu Marian  și cei de la Noul Ierusalim, o epocă în care se întîmpla ceva ciclic, divers, pulsatoriu și mereu surprinător, care se înfățișa de Nașterea Domnului și de Învierea Lui. Erau expoziții program, erau evenimente culturale prin excelență, ecourile cărora persistau luni la rîndul! 

Apoi, am făcut împreună acel colosal proiect expozițional Ritual pentru setea pămîntului (inspirat de o compoziție a celei care a fost Myriam Marbe), o expoziție la Muzeul Satului din București, în anul 2000, ajutați de Ion Nicodim (mutat dintre noi, la Domnul, în 2007).

În acele zile de mai, a lui 2004, mi-ai prezentat-o pe doamna Ioana Giossan-Höhn (1915-2004), pe care am vizitat-o apoi la Geneva, în casa căreia am remarcat lucrările voastre, casă în care și unde am avut privilegiul de a vedea și primele picturi realizate în Occident ale celui care este marele artist, Christo Vladimirov Javacheff, cunoscut ca Christo, poate cel mai faimos artist în spațiul a ceea ce numim, intraductibil: environmental art.   

Au trecut ani mulți, și ne-am regăsit recent, cu ideea de a reclădi relația noastră de demult, sudată și animată de credință, artă, colocvii spirituale, afinități în materie de relații umane. Pentru că mereu mi-a plăcut la tine simplitatea și firescul demersului artistic, insistența cu care faci să propășească arta manualității, a rucodeliei, a faptului frust construit din materiale umile, organice, perisabile, pe care însă mereu simți și consimți să le miroși, pipăi, admiri la nivelul formelor și a cromaticii rafinate (de altfel, întreaga natură este desăvîrșită, prietenoasă, armonioasă).  

Am ajuns în torida lună a lui iulie, a anului trecut, în Sfîntul Munte. Pe căi numai de Dumnezeu rînduite și binecuvîntate am ajuns la chilia Sfîntului Tihon, din Kapsala. Am văzut și acolo amprenta mîinilor voastre, ale tale și ale lui Marian. Îndelung am admirat ușile, draperiile, detaliile a tot ce poartă (și) acolo amprenta inconfundabilă a Zidarilor!

În cele din urmă, am văzut filmul-poem al lui Franz Galo, și mi-am dat seama că acolo unde vă aflați acum - în dulcea și miraculoasa Bucovină - nu puteți fi decît în lumină, în tihnă, copleșiți și înnobilați de inspirație, de permanentul suflu creativ. De acolo trimiteți mesaje luminoase, povățuitoare, dar mereu discrete și profunde.

 

La Mulți ani, dragă prietenă în Hristos, tare mă bucur că El a rînduit să ne cunoaștem întru această viață, și tocmai datorită vouă, și ție, și lui Marian, să mă conving, fără tăgadă, că există o artă creștină în România contemporană.    

  
 

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Victoria Zidaru, expoziție personală, Mogoșoaia, august 2014, foto: vladimir bulat

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Oameni și chipuri
commenter cet article
16 mai 2016 1 16 /05 /mai /2016 15:21
 foto: © vladimir bulat, 2016

foto: © vladimir bulat, 2016

 foto: © vladimir bulat, 2016

foto: © vladimir bulat, 2016

Așa cum sticla galeriei The Art of Living din București reflectă imaginea Atheneului Român, tot astfel creația vestimentară a Valentinei Vidrașcu coagulează arta și tendințele modei ale acestui deceniu doi al secolului XXI.

La București Valentina Vidrașcu arată colecția sa de ii, reunită sub titlul VEȘMINTE. Ador necondiționat acest cuvînt arhaic, cum apreciez enorm și subtilitatea, priceperea și meticulozitatea cu care sunt lucrate acestei poadoabe de design vestimentar contemporan...

Am fost, am admirat, am fotografiat, recomand cu căldură o întrevedere cu această experiență vizuală, estetică, cromatică, și i-aș putea spune, morală. Pentru că e un act de curaj - să vorbești în numele frumuseții pure în vremuri hîde!

Mi-a plăcut în chip special conceptul de panotare, soluția arhitecturală a expoziției, datorată lui Attila Kim.    

 foto: © vladimir bulat, 2016

foto: © vladimir bulat, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
13 mai 2016 5 13 /05 /mai /2016 00:31
„The Offering”, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

„The Offering”, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

Cam acum un an mă documentam pentru Antologia picturii moldovenești, apărută în iulie 2015. Și am decis ca printre cei 18 artiști, care în opinia mea acoperă în chip magistral mai bine de șapte decenii de pictură, să figureze și Andrei Gamarț, cel mai tînăr din antologie. 

M-a impresionat profund prin cele două expoziții personale, realizate în Zorzini Gallery, în 2012 și 2014, fapt care m-a și determinat să îl înclud în proiectul meu editorial, în care cartografiam pictura moldovenească postbelică. Textul din carte este concis, frust, și se referă la o viziune sumbră, funestă, înnegrită de pre-plinul prezenței umane pe pămînt, fără a fi o viziune lipsită de speranță, infuzie pe care Gamarț reușește să o reverse în pînzele sale mari, prin lumini violente.

Expoziția de la galeria Mobius poartă titlul Mirror for the full Moon, aduce împreună 10 panouri de pînă la doi metri pe latura mare. Impactul vizual al acestei expoziții este colosal, este datorat în bună măsură soluției curatoriale, propuse de Răzvan Ion. Fiecare operă este închisă într-un soi de light box-, de un negru catifelat, cu neoane care iluminează de sus fiecare pînză cu o lumină rece, aseptică, potențînd luminile din interiorul magmei picturale. Într-o oarecare măsură această mise-en-place amintește de panorurile fotografice ale lui Jeff Wall, mai ales din fotografiile sale din anii 90. Doar că la Gamarț e vorba de coparticipare manuală, inserție cromatică, frămîntare a pastei, înscenare a iluziei optice. Artistul și-a dorit să închidă cu totul fiecare tablou în cîte-un dulap negru - niște sicrie-cutii, prevăzute cu ușițe, astfel că vizitatorii urmau să descopere pe cont propriu ceea ce stătea ascuns înapoia acestor obloane. Gestul părea complet radical, iar spațiul galeriei trebuia să fie cufundat în beznă, lumina se servea doar în timpul vizitării și vizionării conținutului acestor cutii...Aceste panouri au o viață individuală, fiecare pe cont propriu, iar fabula lor e lăsată la latitudinea și orizontul de așteptare al spectatorului.      

The Visit, 2016, ulei pe pînză, 200 / 175 cm. @ foto: vladimir bulat

The Visit, 2016, ulei pe pînză, 200 / 175 cm. @ foto: vladimir bulat

Efectul de lectură quasi-stereoscopică este obținut nu doar prin cadrul care dă senzația de profunzime, de tridimensional, ci mai ales de acțiunea luminii de neon, care vibrează cu o intensitate infinitezimală, dar care e suficient de prezentă, astfel ca ochiul să nu se relaxeze defel, ci să asiste la pulsația vagă a imaginii. E o tehnică de seducere a aparatului vizual, care face să se cetească de o manieră diferită imaginea, decît dacă ar avea de a face cu o pictură fixă, panotată direct pe un perete alb imaculat sau vopsit într-o culoare insistentă, criantă, cu care încep a se îmbrăca muzeele lumii. Acest mic truc pus la lucru de artist și curator, fac din această expoziție un eveniment major al artei contemporane la nivel local, dar sunt ferm convins că o astfel de punere în pagină, ar face cinste oricărei entități muzeale sau galerii de oriunde în lume. 

Friedrich Interruption, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

Friedrich Interruption, 2016, ulei pe pînză, 180 / 140 cm. @ foto: vladimir bulat

Experiența reîntîlniri cu pictura lui Andrei Gamarț, mai ales în varianta înfățișată prin expoziția comentată, trebuie trăită  la cote maxime, empatic, mai ales de toți cei care vor să fie părtași la metamorfozele și repoziționările creației actuale, a picturii, căreia îi putem spune post-contemporană.

                       Căci

                              e simțitor diferită de contemporaneitatea anilor 90 și două mii...

 

                      pentru că e coagulată într-un regim aperceptiv care a suferit mutații semnificative (omniprezența tehnologiei își spune apăsat cuvîntul). Poezia rămîne singurul domeniu [bastion] capabil să descrie aceste fenomene de natură energetică, pînă la urmă...

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
12 mai 2016 4 12 /05 /mai /2016 09:05
„Huĭetul timpului”, de Julian Barnes

Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS. Oarecum formal și aleatoriu Barnes alege să graviteze în jurul a trei date, la care îl țintuiește și pe protagonistul scrierii sale: 1936 - momentul în care începea marea teroare, tînărul (sau deja maturul?) autor al operei Lady Mackbeth din uezdul Mțenski (1934) și al Simfoniei a 4-a, a așteptat o noapte întreagă la ușa liftului, în așteptarea arestării sale, deoarece opera sa a fost virulent criticată într-un articol, intitulat Zgomot în locul muzicii; 1949 - augustul compozitor revenea de la New York, în care s-a bucurat de un triumf total, și unde a beneficiat de onorurile unui star, cum numai americanii știu să-și cinstească vedetele; 1960 - momentul tardiv în care Șostakovici intră în patridul comunist al URSS. Fiecare dintre aceste elemente biografice este împovărat de meditații profunde, sumbre, apăsătoare și moralicește epuizante din partea marelui artist. Pînă la urmă, e greu să mai judeci cu burgheză detașare, acum cînd am pășit în al doilea deceniu al secolului XXI, deciziile unui uriaș creator de bunuri simbolice, luate atunci, în era stalinistă, și ulterioară acesteia, formulate de un om care nu a dat bir cu fugiții, care nu a emigrat într-o țară mai sigură pentru integritatea sa etică și fizică, ci a înfruntat toate aceste drame interioare, auto-impuse pînă la urmă, lacerante și deloc dulci. Șostakovici a trăit cu convingerea fermă a unei lupte a socialismului roșu împotriva nazismului brun, care e o marotă ultra-stîngistă pînă la urmă, și care a crezut în anumite valori, pe care astăzi le repudiem fără a le înțelege, le demonizăm fără a le fi priceput vreodată, temeinic și asumat, resorturile și tîlcul. E ceva care ne scapă pînă la urmă, se prelinge printre degete și minți. Ca un implant, care nu ne priește. 

Intenționat am folosit arhaismul huiet în loc de zgomot, care face parte din titlul romanului dedicat biografiei lui Șostakovici, tocmai pentru a accentua redundanța perspectivei adoptate de Barnes, privindu-l pe compozitor ca pe un biet om subt vremi, și mai puțin ca receptor al creativității, legîndu-și definitiv numele, subreptice, prin scris adică, de un adevărat titan al secolului trecut, cum a fost indubitabil Șostakovici, tot astfel cum a jinduit să și-l asocieze celui care a strălucit sub numele de Flaubert (vezi: Papagalul lui Flaubert).

Acum despre coperta ediției originale, de la Johathan Cape, 2016. Este o grafică sobră, recognoscibilă, cu o reinterpretare a unei „fotografii” cu Șostakovici, furișîndu-se, cu servieta în mîna dreaptă, în spatele cuvîntului time. Este o imagine prea explicită, globalizantă, care sper din tot sufletul să nu fie preluată de editura Nemira, cînd va supune atenției noastre versiunea românească a romanului. Am căutat fotografia originală a acestei ipostaze a compozitorului, nu am găsit nimic în niciun portal dedicat vieții artistului. Este o invenție a editurii, cel mai probabil, înfățișîndu-l pe Șostakovici într-o postură de spion deghizat, căci „oamenii de bine” din acele vremuri se însoțeau mereu de o servietă, neagră și ostentativ misterioasă, imaginea căreia îți provoca îngrijorare, teamă, asta dacă scăpai cu bine de angoasa pielii de găină pe tot corpul...  

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

Repost 0
10 mai 2016 2 10 /05 /mai /2016 15:43

Ismail Kadare m-a făcut să vizitez Shqipëria, adică Albania; de fapt, proza lui care respiră aerul Mediteranei, asezonată cu miturile vechilor iliri, a tradițiilor montane, la fel de greu de asimilat, cum e și peisajul în care acestea s-au născut și poate mai trăiesc. Albania e o țară montană, cu un relief dur, pe alocuri de nepătruns, de neescaladat. Mai bine te întorci, decît să te ambiționezi să treci prin anumite locuri, atît de aride sunt anumite zone ale acestui teritoriu care a făcut parte din Imperiul Otoman din secolul al XV-lea, pînă în 1913, cînd pe ruinele colosalului imperiu, care se năruia pe zi ce trecea, s-a proclamat Principatul Albanez, abolit la scurtă vreme...

Dar nu cutez a vorbi despre istoria albanezilor aici, a strămoșilor acelor arnăuți, care erau ostași de încredere la curțile Țării Românești, atît de ferchezuiți și sprinteni, pe care-i mai putem admira în uzatele fotografii ale finalului de secol XIX, cînd ei aveau încă țara ocupată. Voiesc a spune cîte ceva despre un fiu al acestui neam, adevărat rapsod al epocii postbelice albaneze: Ismail Kadare (născut în 1936, la Gjirokastra). Despre orașul său natal autorul însuși spune: „Erau momente cînd orașul acesta se credea mai deștept decît toată Albania la un loc”. Urbea urîtă și dușmănită de toți vecinii, iar Kadare citează „cronicari ocazionali” care „vedeau motivul dușmăniei în grandomania caselor cu etaj, unde sătenii bănuiau că huzuresc cuconișele de la oraș”...Pentru a înțelege astfel de judecăți, trebuie să fi pășit pe ulițele povîrnite, pietruite și dure ale acestui oraș, Gjirokastra. Un oraș neasemuit, împăîmîntător, pitoresc, decăzut și semeț deopotrivă. Acțiunea romanului Cina blestemată (Darka e gabuar) are ca scenă anume străzile, casele, cetatea și oamenii acesei localități înconjurate de munți, de duritatea peisajului pe care tocmai l-am evocat.

Kadare revine după mulți ani în „nemuritorul oraș cenușiu”, în scena căruia plasase trama narativă a romanului Cronică în piatră (ed. Univers, B., 1983, tradus de același neobosit prieten al lui Kadare, filologul Marius Dobrescu). Kadare a făcut studii de literatură la Moscova, iar Marius Dobrescu a studiat albaneza la Tirana, în anii dictatorului Enver Hoxha. Aceste detalii i-a marcat pe ambii. În feluri diferite.

      

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Cronica în piatră s-a transformat după aproape patru decenii - în Cina blestemată, cu același Gjirokastra în fundal și în prim-plan, în care am regăsit cumva aceeași atmosferă funestă, sumbră, frisonantă, simandicoasă totodată prin relațiile dintre personajele pe care le descrie. În noua nuvelă, recent apărută, La Poupée, Kadare evocă din nou orașul natal. A făurit o trilogie dedicată orașului natal, înainte de a adormi, și a nu mai scrie?

În Cina blestemată avem o fabulă cît se poate de simplă (în raport cu scrierile sale anterioare), dar tocmai frugalitatea acesta, la capătul celor 200 de pagini, îți lasă sentimentul că ai vizitat un cavou enorm, într-o mohorîtă zi de noiembrie...cei doi Gurameto, cel mare și cel mic, par să fi fost niște stafii, spectre, fanstasme, ca și întreaga cină oferită de Gurameto, grosse doktor, amicului său german, în calitate de ocupant în acel moment, în Rruga Varosh, 22 - colonelului Fritz von Schwabe. Întreaga narațiune închipuită cu talent octogenar de Kadare palpită în jurul morții (de altfel compoziția Fata și moartea de Schubert este evocată de cîteva ori în paginile nuvelei), a duhului acesteia pe care-l semănau, în chip sanguinar și profesionist de la Tirana la Ulan-Bator - ucenicii școlii NKVD de la Moscova, care purta numele celui care a înventat această mașinărie, Felix Dzerjinski.

Ei bine, în plin al doilea război mondial, Gjirokastra este eliberat de ocupanții italieni, și în urbe își face apariția o garnizoană a armatei germane, care-l avea în frunte pe amintitul colonel. Acesta a pretins că năzuia să-i facă o vizită caramaderească fostului său prieten, Gurameto, grosse doktor. Cum albanezii nu i-au primit tocmai cu brațele deschise pe germani, aceștia din urmă au recurs la represalii, luînd ostatici numeroși orășeni, de toate felurile. Chermeza dată de doctor în onoarea colonelului s-a încheiat cu un somn de moarte al tuturor participanților, parcă otrăviți cu cea mai delicioasă poțiune (pag.63-64). Nimeni nu a știut după aceea, în afară de cei aflați în casa lui Gurameto, ce anume s-a negociat, cumpărat sau vîndut în acea noapte, doar lungi bîrfe, presupuneri, ipoteze și folklorul urban au proliferat multă vreme încă, pînă la schimbarea vremurilor.

Oamenii acestor vremuri noi se vor interesa mai în amănut de acea noapte, de acea enigmatică cină a anului 1943 - împingîndu-i pe cei doi Gurameto în cumplita și baladesca Grotă Shanishaia, construită pe vremea somptuosului vizir Ali Tepelena - spre torturi, siluire, interogatorii, amenințări, umilințe, moarte. Întregul arsenal, medieval, al mutilării demnității umane, a conștiinței, rușinii, responsabilității, onoarei, l-au aplicat cei doi anchetatori albanezi, contra doctorilor Gurameto. Dar nu au aflat nimic semnificativ! „Fiii lui Stalin sunt cei care vor însîngera lumea...Pînă se vor prăbuși catedralele și, odată cu ele, bogătanii și femeile lor luxoase...”(pag. 181) - acesta era pînă la urmă obiectivul lichelelor Moscovei, de a șterge trecutul, precum și pe oamenii săi, cei care-l întruchipau, îl perpetuau, îl făceau să aibă noimă, strălucire și înțelepciune.

Întreaga poveste pusă la cale de Kadare este, de fapt, o nălucire. O construcție atît de măiastră, încît nici pînă la ultimul cuvînt nu-ți dai seama, dacă ficțiunea plămădită de autor are totuși punți de tangență cu vreo realitate, sau scriitura a vrut ca totul să aibă aerul unei reverii, fantasme fotonice, proiecția acelei lumini pe care o numim, de regulă, aurorală. Cînd nu e nici noapte, nici dimineață...încercăm să ne obișnuim ochii cu acea lumină, minute, tot astfel cum percepția noastră se agață frenetic de cuvinte, fraze, sensuri, căutînd o logică rectilinie pînă la urmă, care se scurge, iute, ca apa prin pîlnie. Duhul morții stăruie, în romanul Cina blestemată, precum o ceață persistentă, inflexibilă, dură precum sunt pietrele strămoșești de pe ulițele din Gjirokastra. Acestea rămîn a fi singura certitudine...          

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Diariu
commenter cet article
9 mai 2016 1 09 /05 /mai /2016 10:26

Nu e o struțocămilă verbală, e încercarea sau poate tentativa de a mima măcar multitudinea limbilor în care a apărut această carte copleșitoare pe care, fără exagerare, am devorat-o în zilele Săptămînii Luminate; Poate Estera a apărut în ultimele zile ale postului mare și în românește. Înainte de asta scrierea a fost tradusă în: norvegiană, daneză, estoniană, maghiară, ucraineană, franceză, italiană, neogreacă, suedeză, portugheză, finlandeză, slovacă, braziliană, olandeză, albaneză, bulgară ...  

Katia Petrovskaia este autoarea acestei autentice bijuterii literare, deși editorul român a preferat să-i păstreze ortografierea germană a numelui, Katja Petrowskaja, așa cum ea însăși își semnează textele pentru publicațiile germane, tot astfel i-a apărut numele și pe titlul cărții ei de debut, Viellecht Esther, la Suhrkamp, în martie 2014, după ce a fost declarată cîștigătoare a premiului Ingeborg Bachmann, în vara lui 2013. 

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Am spus că am devorat-o, pentru că proza acestei scriitoare (născute în 1970, la Kiev) mi-a amintit într-un chip care mi-a dat frisoane, de romanul Austerlitz semnat de inegalabilul W.G. Sebald, unul din scriitorii pe care-i consider pur și simplu contagioși, și un far al literaturii europene de după războiul al doilea mondial. 

Poate Estera este într-un anume fel tot un road-movie intelectual, mai degrabă poetic decît romanesc, care debutează la Berlin și își are finișul pe strada Instituțkaia din Kiev, acolo unde s-a născut scriitoarea, și tot acolo unde la două luni după terminarea de scris a cărții, mureau peste o sută de oameni, ca o consecință apoteotică a Maidanului...Autoarea povestește despre aceste coincidențe într-o emisiune TV la unul din canalele ucrainene, și pare vădit emoționată, mai ales că încearcă în acel context să vorbească despre alegerea anume a limbii germane pentru a vorbi despre familia sa, despre rădăcinile sale polonezo-ucraineano-ruso-evreiești. Da, cartea a fost scrisă în germană - limba poate cea mai flexibilă, liberă și neîndoctrinată din cîte există în acest moment, mai adaogă Petrovskaia, Germania fiind actualmente țara cu cea mai metisată imigrație din Europa, cel puțin.

Deși autoarea este stabilită în Germania din 1999, de-abia de curînd s-a decis să scrie literatură în această limbă, care spune că i se supune cu greu, lacerant, dar oarecum purificator, deși într-o publicație rusească ea susține că: „ficțiune în această carte este doar limba germană

Mie mi s-a părut că, de fapt, cartea a fost scrisă în rusă, dar într-o rusă marginală, simplificată, hîtră, plină de înțelepciunea tzadik-ilor, dar și cum se vorbea aceasta în tîrgurile Podoliei, sau a Poloniei subcarpatice. Pentru acest gen de lexic și de sintaxă Petrovskaia a potrivit intrumentarul limbii germane - admirabil tălmăcite în românește de Alexandru Al. Șahighian (traducătorul admirabil al Hertei Müller, Oskar Pastior, Jean Amery, Elias Kanetti ș.a.). Petrovskaia a reușit să scrie o carte despre propria istorie, despre familia sa, dar fără a fi ea însăși acolo un personaj; la un moment dat, într-un  interviu, autoarea vorbește despre un anumit efect stereoscopic al acestei scrieri. Vorba e că Poate Estera este o proză aparte, căci nu e nici documentar, nici reportaj, nici jurnal de călătorie, nici proză cu o tramă narativă lineară, nici poem epic (deși are ecouri epice multiple), iar „confuzia” e sporită de subtitlu: povestiri.

Petrovskaia parcă povestește aievea, în fața noastră, aduce în prim-plan pe strămoșii săi, bunici, unchi, mătușe, acele babușki (pe care ține să le ortografieze anume pe tipic rusesc, originar), care prin existența lor au stimulat acest nutreț verbal, bogat, și prilejuit adînci reflecții despre război, destin, identitate, evreitate, vină, responsabilitate, vecinătate, martori, muțenie, minciună...Ea însăși descrie astfel decizia de a se exprima în germană, nemețki, care în rusă înseamnă limba celor muți, de la nemoi, mut: „Voiam să scriu în germană, cu orice preț în germană, scriam și mă scufundam sub povara nutrețului de vorbe, care se umfla, de parcă eram și vacă, și vițică nenăscută, urlam și mugeam, zămisleam și eram zămislită, merita efortul, stelele mele intraductibile mi-arătau calea, scriam rătăcindu-mă pe cărările secrete ale gramaticii, scrii așa cum respiri, alean și alinare pe care mereu am vrut să le-mpac, de parcă împăcarea asta mi-ar putea dărui o gură de briza mării”(pag. 64). Fragmentul mi se pare tulburător, și explică practic întreaga tramă narativă, este motorul și agregatul în care ne scufundăm, pentru a înțelege mai bine acest ragtime - pus la cale de cea care ne poartă prin Polonia, Ucraina, Austria, prin fostul URSS, prin lagăre de concentrare, sisteme juridice totalitare, prin destine abrupre și supraviețuitoare.

Poate Estera este o povestire din capitolul 5, Babii Iar. Este o proză care s-a culcat între paginile 171-183, și urmează excursului despre Babii Iar (intenționat nu scriu nimic despre acest toponimic, las cetitorii să-l redescopere pe cont propriu!), cîteva prenume de strămoși și rude, și vine să completeze convingerea autoarei despre istorie: „Istorie e atunci cînd, deodată, nu mai există oameni pe care să-i întrebi, ci numai surse” (pag. 23). Ei bine, această babușka care nu s-a prezentat la timp la adunarea evreiască, din ziua de 29 septembrie 1941 la intersecția străzilor Melnik și Dokterivski (lîngă cimitire), avînd conștiința că trebuie să fie și ea prezentă la acest apel, a coborît în stradă...mergea ca un melc, „precum șestoasa din aporiile lui Zenon, pas cu pas - încet, dar sigur -, era atît de înceată încît nimeni n-o putea ajunge din urmă , și cu cît mergea mai încet, cu-atît mai imposibil era s-o ajungi din urmă, s-o oprești, s-o readuci acasă, și cu atît mai puțin să i-o iei înainte. Nici chiar Ahile cel iute de picior n-ar fi putut-o face”(pag. 175). Babușka Estera nu a mai ajuns, se pare, la Babii Iar, dar cum a dispărut din optica prin care percepem o victimă, postfactum? Cine a văzut-o după ce a fost ajutată să iasă din bloc în stradă? Cine poate explica cum funcționează memoria omenească, ce este certitudine și ce reprezintă doar rodul imaginației noastre? Reconstituirea acestor ultime momente ale Poate Esterei se face prin comparația la care recurge autoarea, relatînd despre ficusul care l-a salvat pe tatăl său...adică hîrdăul în care era un ficus se nimerise în camionul de evacuare înaintea lui Miron, de 9 ani atunci, iar Semion, tatăl lui, a dat iute jos planta, pentru a face loc băiatului în bena mașinii. Printre alte catrafuse, vecini, rude, a rămas în viață. Astfel, deși ficusul l-a salvat pe Miron Petrovski, acesta după ani mulți nu își mai amintea despre acest amănunt, iar Katia e cea care relatează acum despre evacuare. Reproșîndu-i tatălui uitarea, Katia își primește sentința: „Uneori tocmai stropul de poezie face amintirea veridică” (pag. 181); prin același procedeu autoarea ne readuce din acel prezent în care a dispărut babușka, al cărei nume nici nu i se mai știe cu certitudine, de aici: Poate Estera. Căci nimeni nu-i mai știa numele, pentru că tata îi spunea babușka, iar bunicii, doar mama. Numele era în acte, probabil, iar acestea nu mai există...Poate... Posibil... Tal vez... Мабуть...Forse... Måske... Кажется...Peut-être...            

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Poate Estera îmi amintește ca un ghiont și deambularea reconstitutivă, admirabil descrisă, în Leagănul respirației, de Herta Müller. Acolo e vorba despre drama deportării germanilor în Siberia, la Petrovskaia - despre cum evreii deveniseră prizonieri în propria lor țară, marginalizați, progonițiți, maltratați, deși majoritatea dintre ei s-au pus în slujba comunităților în mijlocul cărora au trăit și activat. Majoritatea celor din familia Katiei au lucrat cu copiii surdomuți în Polonia, Austria, URSS. 

Nu se poate povesti această carte, ar fi un act gratuit, parțial, nevrednic și, poate, părea o privire într-un tunel întunecat. E mai bine ca înarmîndu-se cu o lanternă a discernămîntului fiecare cetitor să se convingă că Poate Estera nu e o ficțiune, ci o dureroasă privire asupra noastră înșine, acum cînd lumea de azi ne-a învățat să judecăm doar după clișee, prejudecăți, repede-gîndire, via supermarketul conștiinței...

Mai e un element vizual care înrudește cartea Katiei Petrovskaia cu Sebald. Ea înserează în textul său cîteva fotografii alb-negru. Unele făcute chiar de ea, altele - materiale din arhiva familiei sau din arhive publice. Prezența acestor vigniete foto sporesc densitatea textului, veracitatea lui, pentru că ne și arată pe cei despre care se vorbește, sau despre locurile pe care le evocă. Doar două exemple. La pagina 109 avem o fotografie de doar 5/5 cm., în care vedem un fragment de caldarîm din orășelul polonez Kalisz, unde pe lîngă bolovanii de macadam observăm un ciob de piatră funerară evreiască, ale cărei litere sunt încastrate în carosabil. Mașevot - pietrele funerare jidovești - au fost înlăturate din cimititul orașului, și au ajuns material de construcție. Se spune că atunci, cînd s-au scos, în timpul celui de-al doilea război mondial, acestea au fost puse cu fața-n jos, recent însă, în urma unor lucrări de reamenajare tehnică a orașului, unele cioburi au ajuns cu scrierea-n sus, vizibile pentru un ochi atent. 

Anume atenția și rigurozitatea cercetării au ajutat-o pe Katia Petrovskaia să descopere acea fotografie (pag. 183) cu ruinele intersecției de străzi, Luternaskaia și Meringhovskaia, din Kiev, fotografie aeriană realizată, probabil, de autoritatea germană la două luni după masacrul de la Babii Iar. Este o priveliște în care autoarea deslușește patul în care a dormit tatăl său, în pofida prăpădului, a dărîmăturilor, carcaselor care au mai rămas după bombardamente. În pofida timpului, în pofida posibilității ca Estera însăși să mai fi fost vie în acel moment al fotografierii. Poate Estera mai trăia, atunci? Poate. Fotografia tace. E zăvorîtă-n sine. În general, fotografiile sunt mute. Dar e mereu cineva care le face, și acesta poate mărturisi. Chiar dacă actualizarea memoriei pare, adesea, o muncă de Sisif, ea nu trebuie nicidecum abandonată. Asta pentru a abandona într-o zi dihotomia păguboasă, care mai funcționează din plin în fosta lume post-sovietică, fărîmițînd memoria între victime și învingători. Dacă mai sunt victime, de ce mai trăiesc, și dacă sunt învingători, de ce au nevoie să-și bată joc la nesfîrșit de cei învinși? Cartea Katiei Petrovskaia este despre această nevoie de echilibru, de reconciliere, de normalitate; o aspirație, poate romantică, și o pledoarie pentru ziua în care

războiul

(leitomotiv al întregii scrieri)

să devină ceva imposibil,

                                                   mut, aseptic precum o fotografie.  

                                                                                                O vignietă într-un clasor al unui filatelist nebun.  

 

P.S. De-abia cînd am terminat de scris acest text mi-am dat seama că ziua de 9 mai este considerată și în actuala Rusie ziua biruinței asupra nazismului german. Ce omagiu poate fi mai potrivit pentru această a 61-a aniversare decît evocarea cărții Katiei Petrovskaia, care supune sub semnul îndoielii orice anchilozare istorică, orice triumfalism pe seama a ceea ce a fost, și pune între paranteze toate îndoctrinările cu care a fost nutrit poporul urssist; ea fiind, totuși, un copil sovietic! Ca și mine, dealtfel.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article
4 mai 2016 3 04 /05 /mai /2016 09:09

Dezvelirea la Praga, în 16 ianuarie 2016, a ansamblului sculptural-arhitectural The House of Mother of the Suicide and the House of Suicide, dedicat memoriei lui Jan Palach, ridică anumite probleme de ordin etic, religios și conceptual.

Povestea acestui memorial este veche, și e datorată arhitectului american  John Quentin Hejduk, care în 1991, în prezența lui Vaclav Havel, a dezvelit, tot la Praga, în Pražský hrad, un monument cu același nume, într-un loc nu prea vizibil al orașului. Primele schițe ale acestui monument au apărut încă în 1980, și erau inspirate atît de poemul lui David Chapiro, The Funeral of Jan Palach (1969), cît și de tabloul lui Cezanne, La Maison du pendu (1873). Complicata relaționare dintre faptul istoric, literatură, arhitectură, pictură și martiriu și-a găsit întruchiparea, stilizarea și distilarea ultimă în acest monument care e, pînă la urmă, anti-creștin! Sau, ca să fiu mai nuanțat, ne-creștin. Desigur, chestiunea e ceva mai repede tranșabilă în cazul cehilor, care sunt creștini protestanți (husiți, continuatori ai lui Jan Hus), iar incinerarea morților este o practică uzuală, curentă, canonizată; Jan Hus însuși a fost ars pe rug, iar cenușa i-a fost atuncată în rîul Sfiwt. Astfel, practic orice locaș husit are sub spațiul liturgic o încăpere funerară, de fapt un columbar, cu un havuz în care clipocește apa. Susurul acesta are menirea să reamintească jertfa lui Hus, în liniștea desăvărșită a cenușii adunate în firidele columbarelor. 

Amplasamentul din 1991 al monumentului a fost temporar, și cele două module, din lemn și placaj, au stat acolo pînă în 2000, pînă s-au deteriorat simțitor, cînd autoritățile au decis demontarea.

În 2015-2016, după 1/3 de veac, ideea de casă a suicidului a fost transpusă în material definitiv, din plăci metalice tratate chimic (casa fiului) și plăci de inox (casa mamei), care este expusă acum pe una dintre arterele mari ale capitalei Cehiei, pe cheiul Alšovo al rîului Vltavei, în piața care poartă numele lui Jan Palach. E voba de niște două case convenționale încununate ambele de limbi de foc, perfect ascuțite și răsfirate, ca niște ace la una dintre ele (casa din inox), și mai rotungite, mai drepte, la cealaltă, cu vîrfurile boante (casa patinată, oxidată, pîrjolită).    

 

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

De ce cred că, în pofida unei foarte moderniste realizări plastice, sculptural-arhitecturale, ideea pe care o conține acest monument este ne-creștină? Pentru că face un discurs asupra focului mistuitor a toate, distrugător și ireversibil. Este, în ultimă instanță, un memorial al suicidului. Dedicat omului care nu a mai răbdat umilința, și s-a supus imolării prin incendiere. Chiar dacă e vorba de un suicid simbolic, cum a fost cel al lui Jan Palach, care a adus ca jertfă proprie nemulțumirea întregii națiuni față de invazia sovietică a Cehoslovaciei. Palach a avut parte de funeralii naționale, într-o Pragă oprimată, tristă, cenușie, înghețată.

La noi, de pildă, gestul din Poiana Brașov, a lui Liviu Babeș, nu a produs nici pe departe un ecou atît de puternic și persistent în timp, ca cel al lui Palach. De fapt, astăzi, numele și fapta lui curajoasă sunt aproape uitate. La un monument de anvergura celui deschis la Praga, nici nu putem visa. De-abia dacă avem o mică stelă în curtea bisericii din Poiana Brașov, cu numele celui care a avut curajul să înfrunte un sistem politic, care părea că este etern...cu textul „A binemeritat de la Patrie”. Patrie cu majusculă. Doar atît își mai amintește patria... 

Revin la monumentul lui Palach din Praga, realizat după ideea și schițele lui Hejduk. Îmi place că nu poartă datele unei iconografii a monumentalisticii de tip realist, cu figuri, compoziții și gestici previzibile (cum sunt, de pildă, sterilele Aripi, care au apărut în fața Casei Presei din București). Cel praghez e un memorial decent, subtil, dar a cărui denumire îmi dă frisoane, o neliniște surdă, în care se face apologia deznădăjduirii, a unui final abrupt dramatic. Ceea ce în creștinism consună cu blasfemia, cu lipsa de speranță în mila lui Dumnezeu, cea nemărgnită. 

La nivelul semanticii literare - The House of Mother of the Suicide and the House of Sucide - este în opinia mea, o sinecdocă. Cu alte cuvinte, suicidul este celebrat de-asupra eroismului, jertfei supreme, a morții individuale pentru comunitate. Aici este, cred, problema. Iar designul celor două module este mai prețios decît ideea pe care stau s-o ilustreze...   

Repost 0
2 mai 2016 1 02 /05 /mai /2016 00:22
Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Cu două seri înainte Învierea Domnului am rămas frapat de cum se jucau luminițele de la lumînări pe zidul de de-asupra celor două lumînărare din curtea mănăstirii Stavropoleos din București. Era după Denia celor 12 Evanghelii.

Este locul cel mai drag mie din această metropolă imensă, depersonalizantă, cenușie, sufocată de rumori politicianiste, etnice, sexuale, evazioniste, tehniciste, primitive...

Îmi place să privesc lumina lumînărilor, cum i-a plăcut și lui Gaston Bachelard, cel pe care-l inspira flacăra lumănării. În această carte* el spune: „Și în viață există nenumărate lucruri a căror ardere se vrea reaprinsă!

Atunci cînd flacăra de deasupra renăștea, bunică-mea zicea: Uite, copile, păsările focului!”.

 

* Flacăra unei lumînări, ed. Anastasia, B., 1994, p.81.

Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia Diariu
commenter cet article