Orice om ar trebui să-și recunoască limitele, și asta nu pentru că omul nu ar fi incapabil să asimileze mult, sau foarte mult, infinit, ci doar că nu toate-i sunt necesare, folositoare, vrednice de a fi reținute. E o temă care nu lasă însă indiferent pe nimeni, fie că se teme de ea, fie că mimează că nu. Sau chiar nu-l interesează! Este tema morții, și a zilelor de dinainte de acest final. Cum este el: tăcut, agonic, năpraznic, firesc, pilduitor, problematic, agasant, sfâșietor, netrăit?

Un scriitor de talia lui  Örkény István  (1912-1979) nu putea să nu-și pună această problemă, mai ales în anii în care a fost pe frontul de Frontul de Est, ajungând până la cotul Donului, devenind și prizonier, iar după întoarcerea în Ungaria fost peste puțină vreme ostracizat, cenzurat, apoi, redus la tăcere - a scris și meditat enorm, inclusiv asupra morții. În perioada 1957-1963 a avut interdicție de a mai publica, iar la un deceniu după, în 1973, încasează cel mai prestigios premiu național al Ungariei: Premiul Kossuth.

Scriitorul maghiar nu este un necunoscut tocmai un necunoscut în literele române, în 1953 i-a apărut romanul Sotii, iar în 1982 - celebra culegere de proză scurtă, în care s-a inclus și nuvela Expoziția de trandafiri. La o distanță mare în timp, două scrieri foarte diferite, dar care l-au adus în conștiința românească ca pe un autor al grotescului și absurdulului, care cu greu se puteau strecura prin sita cenzurii...și totuși, acest lucru se întâmpla!    

Se pare că opera acestui autor n-a trecut neobservată prin fața tinerei generații. Povestirea acestuia, Expoziția de trandafiri (1968), este adusă scenic în actualitate de foarte temerara companie de teatru, RAMPA (înființată în 2013). Chiar în aceste zile se joacă primele reprezentații de avanpremieră, iar premiera va avea loc în debutul lunii martie.

Ce i-a atras pe cei de la RAMPA în acest text, vechi de o jumătate de secol, mai cu seamă, pe regizorul Mihai Alexandru Ion? cred că în primul rând actualitatea morții, atunci și acum. Teama de ea, angoasa, obsesia ei permanentizată. Dacă trăia Örkeny azi, printre noi, cred că ar fi copleșit de numărul imens de clinici, farmacii și spitale! De omniprezența și dominația ipohondriei, a angoaselor de tot felul, de alergii nespuse și nenumărate...chiar dacă autorul noastru avea formație de farmacist.

Örkeny spune povestea lui Aron (Laurențiu Drăgan), un regizor tânăr, debutant de fapt, orgolios, care vrea cu tot dinadinsul să facă ceva incomod și puțin dorit de publicul larg: un documentar despre ultimele minute de dinainte de moarte, scurt spus, despre murire. Despre moartea altora, nu a sa. Nu știu dacă în maghiară există acest cuvânt, murire, dar în română el este nuanțat, și are un sens metaforic pronunțat, el poate să însemne și moartea lentă, dar și viața fără de vlagă, un proces de putrefacție interioară a omului, fiind viu, dar mort. Ei bine, Aron găsește pentru început un savant dornic să „aplice metoda structuralistă în studiul limbilor fino-ungrice”, Gabor Darvas (în românește i-au zis: profesorul Darvariu), și voiește să-l suprindă pe acesta înainte de a muri, dar află telefonic de la soția sa (jucată „stroboscopic” de Armine Vosganian), că a și murit, de aceea o cheamă pe ea în studio, lăsându-o să-și peroreze viața nesemntimentală alături de cel pe care regizorul și-a dorit să-l imortalizeze filmic. Au trăit 18 ani împreună. Iar doamna și-a propus să povestească ultimele zece zile ale acestuia. În amănunt. 

Un alt personaj pe care-l urmărim în montarea scenică este cel al lui Miko (Teodora Filip) - o modestă ambalatoare de trandafiri, al unei sere care se numește Crisantema. Ea este diagnosticată cu cancer, dar nu se teme de moarte, ci de singurătatea pe care o va cuprinde pe mama ei (Ana Maria Turcu), o egoistă gurmandă, calculată și aproape oarbă. Miko se îngrijește să aducă în casă o familie de tineri, care după moartea ei, să aibă grijă de mama, de casă și de cele trebuincioase. Miko are o fibră umană colosală, creștinească, nu se plânge de dureri, de degradarea trupească, de lichidele care ies din ea, și că nu se mai poate gestiona singură...Grija ei este pentru cel pe care-l împovărează cu ale sale, și pentru mama, care în pofida cecității severe perseverează în a savura mîncărurile pregătite în untură. Nu în unt, anume în untură! Motivul grăsimii animale este deosebit de grăitor și sugestiv în acest context al comunismului, precarității și fariseismului.     

Poate cel mai problematic în toată montarea de la RAMPA este, în opinia mea, personajul clovnului Kiki (Tudor Morgovan), care în povestirea lui Örkeny este scriitor. Aici nu vorbim de moartea provocată de boală, de accident sau din motive dramatic patologice, ci de dorința benevolă de a muri. Din moftul de a epata. Sau din voința de a înșela moartea! Pentru că nu știu textul lui Örkeny, pot doar presupune că aici rezidă un pariu al scriitorului cu sine însuși: când ești confrunatat cu moartea, căci acesta nu poate fi nici mimată, nici experimentată, nici amăgită? Ea reprezintă un prag dincolo de toate, un hotar înapoia căruia nu mai ești tu, ci doar sufletul tău rămâne să dăinuie. Asta dacă crezi în viața cea veșnică! Găselnița regizorală era să plaseze salonul de spital dincolo de spațiul în care se află spectatorii, dar care să vadă printr-un zid integralmente din sticlă, tot ce se petrece în interiorul aceluia. când lumina se stingea în sala cu spectatorii, aveam sentimentul că văd în fața ochilor secvențe din Solaris (1972), filmul „fantastic” al lui Tarkovski. Noi însă nu putem fi dualiști, și în viața de aci și în cea de dincolo. Opera de artă, în același timp, oferă o atare oportunitate. Dar cred că la vremea lui Örkeny o astfel de idee era doar undeva la distanță, absurdă, grotescă, neglijabilă. Pentru un scriitor contemporan, de talia lui Péter Esterházy  (1950-2016), boala și murirea devin personaje, cu care scriitorul se ceartă, comunică, zeflemisește și vulgarizează prezența lor. Mormăie în prezența lor, cu umor, dar și cu silă. Ultima sa carte, Jurnalul pancreasului, este o „litanie” sfâșietoare a luptei sale cu cancerul pancreatic. Intuiesc că un Aron, cel din povestea montată de RAMPA, pe subiectul lugubru al lui Esterházy, ar face un film demn de Oscar...   

Clovnul Kiki refuză până la urmă să moară, spunând ceva memorabil, glorios, indimenticabil! Lumea s-a obișnuit cu aceste meniuri lăsate posterității, sunt numeroase cărți care consemnează acestea, unii se formează ca oameni cetind acestea cuvinte. Kiki, însă, nu și nu... Aron este nemulțumit, furios, impertinent, lui trebuie să-i iasă filmul. Iar pentru asta chinuie, mai ales cameramana, cu alură cazonă  de comisar (Adela Bengescu). El vrea gloria, recunoașterea, faima, celebritatea, iar pentru asta ar împinge, fie și moralmente, pe oricine în mormânt. El mi-amintește de domnul profesor dintr-o nuvelă (Înmormântarea veselă, 1955) al unui alt compatriot al celor deja pomeniți, scriitorul Déry Tibor (1894-1977), care zice: „Din păcate, la toți prietenii mei pe care-i îngroapă eu trebuie să rostesc discursurile funebre. Niciodată nu mă pot bucura de înmormântarea lor”! 

Există oameni care se bucură  pe la înmormântările prietenilor.  Să fie responsabilă, oare, neteama de moarte?

Ca să primiți un răspuns sau să înțelegeți asta trebuie văzută montarea de la compania de teatru Rampa:  Expoziția / Rampa vs. Örkény. După cum se vede, nu e un spectacol prea reconfortant, deloc vesel, dar nu tot ei spun să ieșim din zona de confort!?  

Poate că vom afla mult mai multe despre destinul lui Corneliu Baba la capătul acestui parcurs expozițional, care a început în luna noiembrie a anului 2018! Atunci, moștentoarea legatară a operei literare a artistului, Maria Muscalu Albani, anunța că vor apărea patru volume din jurnalul lui Baba - din care a apărut deocamdată unul - , iar pentru fiecare fascicol se va organiza câte o expoziție, care să acopere la nivelul operei cele consemnate de artist în caietele sale. Un efort uriaș, meticulos, necesar, de recuperare!

Avem în acest moment o expoziție care „ilustrează” perioada 1965-1977, perioada în care Partidul Muncitoresc Român devine Partidul Comunist Român, iar ascensiunea secretarului general al acestuia este spectaculoasă, cu efecte și asupra culturii române. Este epoca „turnurii către naționalism a regimului comunist din România” (vezi pe larg această chestiune dezbătută în paginile volumului semnat de Cosmin Popa, Intelectualii lui Ceaușescu și Academia de Științe Sociale și Politice (1970-1989), ed. litera, 2018).

 Expoziția de la Palat nu mai are compoziții și portrete conjuncturale, ca-n perioada imediat postbelică, cea a epocii instaurării regimului bolșevic în România, ci predomină peisajele, și proiecția escapismului în atelier. Onest vorbind, îmi lipsesc însemnările artistului în acest moment, cu privire la această răsturnare de situație. Mai ales că interesul pentru opera lui este în permanentă creștere în fosta URSS, unde expune sistematic, iar operei sale îi sunt dedicate albume; în 1960 apare la Moscova primul album, semnat de M.Kuzmina, iar în 1975 se editează o mică publicație pe care a scris-o Nora Eliasberg - o specialistă în cultura românească, care a mai publicat despre Nicolae Grigorescu, și o carte de popularizare a Bucureștiului. 

Portretul de fată în roșu (Monica), 1967, care se află în Galeria Națională, este, după mine, definitoriu pentru momentul de maturitate al artistului. Sexagenar, Corneliu Baba pare că este un artist bătrân, răpus, înfrînt, copleșit de amărăciune. Posibil că în chipul acestei tinere femei, deși gravide, s-au întîlnit și proiectat, toate durerile, dezamăgirile, tăcerile, sfîșierile, sugrumările, îndoielile, ezitările, fățărniciile, dar obiectivările epocii, la acel moment, marcate, totuși, de un oarece „dezgheț” ideologic (după modelul sovietic!). Artistul stă mult în atelier, e mai mult taciturn, se luptă cu demonii interiori, dar anume acesta este spațiul în care lăuntricul nu pare afectat, nici definitiv gripat de „societatea multilateral dezvoltată”, cea de dincolo de geamuri. Dar a nu se uita, că anume „viața privată” a livrat fermentul cel mai puternic pentru alteritate, și discreta insurgență în fața regimului. Să ne reamintim cum în întregul lagăr socialist anume bucătăria de la bloc era locul ideal de socializare, de visare și orgii bahice, locul de prosternare în fața valorilor occidentale, capitaliste.       

În această atmosferă de dedublare, la începutul anilor 1970, Corneliu Baba expirmentează universul Regelui nebun. Va deveni o temă care-l va urmări întreaga lui viață ulterioară. Mai mult, la cutremurul de pământ din 4 martie a anului 1977 s-a constatat cît este de marcat de anxietate și nesiguranță este tot românul, iar artistul nu putea rămâne în afara efectelor acestui cataclism natural.  Spaima este o temă recurentă a acelor ani. Că aceasta ilustrează o stare colectivă o atestă și faptul că printre personajele amalgamate uneori alandala, se află și însuși pictorul. Sesizăm în noianul de pensulații și frotaje de culoare chipul celui cu care ne-am obișnuit din fotografii, un bătrân cu sprîncenile ascuțite, cu buzele ușor țuguiate, cu tichia roșie pe cap... Autoportret cu fes roșu, 1971 - definește cel mai bine și percutant această stare de fapt. 

Emblematică, totuși pentru acel deceniu al operei artistului rămîne compoziția Omul cu lingură (1971) care, de bună seamă amintește ca atmosferă și tematică de Mâncătorii de cartofi (1885), a lui Van Gogh. Numai pe seama acestui tablou se poate face un temeinic studiu interdisciplinar, căci el arată gradul de sciziune între discursul triumfalist al propagandei, și felul în care unii dintre artiști filtrau realitatea socială în care trăiau, devenită treptat irespirabilă.  

Sunt tentat să-l văd, deocamdată, pe Corneliu Baba ca pe o victimă a sistemului cultural socialist. Dar oare a fost el așa ceva? Cu un prestigios post de profesor la Institutul Grigorescu, cu atelier  privelegiat, în Pangrati, cu ceva călătorii în străinătate, și expoziții personale tot acolo, se poate cineva considera un înfrînt?

Că opera lui nu a fost asimilată în arta europeană a secolului XX - aceasta însă rămâne o certitudine, o afirmație anevoie de infirmat.      

Sunt mai multe de zis în acest început de discuție  mai aplicată, mai nuanțată, dar este prematur să formulezi sentințe, căci nu suntem decât la jumătatea drumului expozițional. Mai avem de cetit încă trei volume din proiectata serie diaristică. Mai avem a revedea încă opera unui deceniu și jumătate aproape, cea de pînă la căderea lui Ceaușescu, și apoi mai urmează anii, aproape un deceniu, pînă artistul s-a mutat în lumea celor drepți. Sunt mai bine de două decenii de cînd s-a făcut retrospectiva care începuse cînd Baba împlinise 90 de ani, și care s-a terminat după ce artistul nu mai era printre noi, în 1997. Puține s-au schimbat de atunci, totuși, în percepția operei sale.

Iar ciclul editorial de care vorbesc, conceput de Maria Muscalu Albani , va contribui cred la această stare a  împrospătării lucrurilor, anume la schimbarea sau statutarea cît mai temeinică a locului pe care-l ocupă Corneliu Baba și opera sa, în arta și critica de artă românească.   

În data de 10 decembrie am vizitat Memorialul închisoarea Pitești.

Zi în care s-a organizat un simpozion internațional pe tema Zidului Berlinului, iar la finele lucrărilor acestuia doi artiști contemporani, cu câțiva invitați ai lor au propus un excurs expozițional, plenar însuflețit de acel loc de beton al torturii, suferinței, groazei, umilinței, fricii, dar și al metanoiei, pentru unii... 

Dacă, cum spuneam în precedentul meu text, inspirat de expoziția tandemului BINOM (februarie, 2019), „Casa Poporului” întruchipează chintesen­ța paranoidală a chindiei ceaușismului, penitenciarul Pitești reprezentase, anterior, chipul furiei dezlănțuite a bolșevismului sovietic importat, grefat cu „succes” pe nebunia anticreștină a unora și brutalitatea animalică a altora, dintre cei localnici. Ce s-a întâmplat între pereții acelui penitenciar, între 1949-1952 - întrece, cred, orice fantezie torționară medievală,
renascentistă
sau iacobină...

Pornind de la aceste cumplite premize, doi artiști contemporani, sculptorul Andrei Bălan și pictorul Andrei Mușat au propus o viziune proprie asupra ororii acelor ani, spre neuitare, spre meditație și o neîntreruptă rugăciune pentru sufletele celor răpuși de tortură, suferință, suplicii de neînchipuit, de „programul de reeducare”.
 

Inserturile „intermediale” (sonore și luministice) ale lui Dan Adrian Ionescu au adăogat, în chip percutant, dimensiunii plastice a ansamblului un + de expresivitate și emotivitate

“Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa!

Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă!
Să nu ne pierdem speranţa!

De unde am pornit și unde am ajuns, cam asta-i mirarea care te urmărește încă multă vreme după ce părăsești acel spațiu semiobscur al expoziției, al penitenciarului stins, muzeificat, dar care încă mai conservă, mi se pare, încărcătura suferinței, gemetelor, a sângelui de altă dată. Iar singura certitudine care reușește să te încălzească este gîndul la verticalitatea demnă a anahoreților trecutului, la putința lor de a lărgi limitele umanului, de a fi pentru noi ca niște faruri în universul nostru tot mai îngust, mai fățarnic, mai supravegheat de alții, mai impersonal decît oricînd. Un tărîm al minciunii generalizate.

Îl vedeam pe scriitorul Mihail Șișkin aievea pentru prima oară în 4 octombrie, 2013, era o întâlnire neformală la sediul casei de licitații Artmark, în prezența câtorva personalități ale culturii române. Erau traduse atunci doar două cărți ale sale: Scrisorar și Părul Venerei.

S-a vorbit mai mult despre literatură, despre cum e să fii scriitor rus în Elveția, și cum contribuie acest statut la apropierea și cunoașterea dintre spații culturale, care au o veche tradiție a interacțiunii dintre ele.

Au trecut exact șase ani lungi, și îl acum regăsesc pe Șișkin un pic parcă mai îmbătrânit, dar și ceva mai rigid decât la acea întâlnire. Poate din cauza locului prezentării: Ateneul Român?

Atunci ședea pe o canapea de culoarea muștarului, cu tapițerie lucioasă. Avea un sacou de culoare închisă, cu o cămașă în dungi. Acum, era pe scenă, așezat într-un fotoliu arhaic, cu o catifea tocită și spălăcită, purta un sacou bej, descheiat, cu o cămașă în carouri minuscule. Părul acum a căpătat o paloare grizonantă sporită, fapt că multe s-au întâmplat în acești 6 ani, ca și în viața fiecăruia dintre noi.

Atunci Șișkin a cetit un fragment din romanul Părul Venerei, iar traducătoarea, Antoaneta Olteanu, a dat glas aceluiași pasaj în versiunea românească.

Acum atmosfera a fost mai solemnă, i s-a adus un laudatio, în preziua conferii titlului de „Doctor honoris causa” a Universității București. Apoi, cei trei s-au așezat în mijlocul scenei Atheului, și a pornit turul întrebărilor. Artistul Barna Némethi a fost amfitrionul, întrebătorul, pe care l-a și complimentat imediat scriitorul, zicându-i că a venit vremea să se omologheze un nou gen literar: întrebarea!

Mihail Șișkin s-a arătat încântat de felul în care arăta Iașiul, unde a participat la FILIT 2019, și i s-a părut nedreaptă opinia editorilor, precum că literatura nu se vinde și cartea moare...dimpotrivă, i s-a arătat că tineretul din România e minunat, și că dacă așa arată „înmormântarea literaturii”, atunci el o declară o adevărată sărbătoare a vieții...

Ieșind să se plimbe prin Iași a mers la biserica Trei Ierarhi, unde a stat visător în fața mormântului lui Cantemir, și și-a amintit de povestea acestuia. În anul 1935 când autoritățile sovietice au decis să construiască o linie de metrou, aceasta trecea chiar pe sub biserica Sf. Nicolae, din Moscova, iar biserica a fost demolată. Acolo erau osemintele familiei lui Dimitrie Cantemir: fiul, Antioh Cantemir, fiica Smaragda, soția domnitorului, Cassandra, precum și domnitorul însuși. Statul român a decis să repatrieze aceste rămășițe, iar arheologii au zis că toate s-au amestecat cu moloz, că nu mai sunt, că au dispărut cu ceva vreme în urmă. Auzindu-se acestea la Kremlin, s-a dat ordin să se găsească...spre a se face pe plac românilor, dată fiind însănătoșirea relațiilor sovieto-române. Așa au ajuns rămășițele pământești ale lui Cantemir de la Moscova la Iași, iar Șișkin concluzionează: un exemplu grăitor când ordinul autorității crează realitatea! O fi, că n-o fi, cine să stea azi să-și mai pună aceste întrebări? În realitate, în ianuarie 1935 conținutul tuturor mormintelor și a acaterurilor construite pe banii lui Cantemir au fost amestecate într-un morman de moloz, indistinct, și au dispărut în praful istoriei. Prin urmare, cel care s-a ocupat de istoricul chestiunii ajunge la concluzia că ceea ce au primit românii în vara lui 1935 - nu are cum să fie nicidecum autentic. Despre asta mărturisește pe larg un studiu recent publicat, citat în wikipedia, neconsultat încă [Цвиркун В. И. Легенда и реалии переноса останков Дмитрия Кантемира из Москвы в Яссы // Историческая экспертиза. — 2017. — № 1., c.97-107]

Vorbind despre emigrație, cum e și statutul său actual, Șișkin spune că după ce locuiești mai mulți ani printre străini ajungi să înțelegi, că nu există italieni, elvețieni, nemți sau englezi, ci există în primul rând oameni. Că există oameni buni și ticăloși, zâmbitori și ursuzi, prieteni și dușmani. Până atunci, emigrantul se privește pe sine în oglindă. Vede ce știe el mai bine, ghidat de prejudecăți, informații și confuzii însușite de la alții. 

Mai departe, întrebat despre existența în lumea rusă a fenomenului fake-news,  Șișkin a vorbit despre fenomenul dictaturii, care este valabil în Rusia de sute de ani, pentru că aceasta este țara care nu a avut niciodată exercițiul democrației, căci în istoria ei se schimbă doar personajele, actorii, nu și piesa. Aceasta rămâne mereu aceeași! Putin nu este decât un personaj oarecare, unul care repetă partitura cunoscută de-a lungul veacurilor, și că acesta nu merită a fi articulat ca personaj literar. Literatura, arta și muzica sunt arme mult prea importante ca să țintească în figura dictatorilor. O dictatură, oricât de lungă, nu poate fi la fel de longevivă precum este și trebuie să fie o operă de artă. Personal mă adresez viitorimii, și de aceea nu consider că Putin trebuie să mă preocupe prea mult, și să fie mai mult decât o notă pe wikipedia. 

După căderea URSS fostul imperiul s-a afundat în haos, într-o dezordine criminală. Iar Elțân a pierdut războiul și confruntarea cu Cecenia, poporul era disperat în lipsa autorității Țarului, a omniprezenței sale. DE aceea, și-a dorit o reinstaurare a ordinii și stablității. Putin a oferit această șansă a revenirii la „mâna de fier” a puterii, căci în ochii poporului un Țar slab este răul cel mai mare. Construcția unei dictaturi este rodul întregii societăți. Căci degeaba propaganda vociferează, mormăie și toacă mijloacele, dacă poporul nu îngăduie și nu aprobă entiziast cele impuse de aceasta. Este o axiomă. 

Dictatura este mereu în stare de război, iar folosirea patriotismului devine arma sa principală; vecinul este dușmanul esențial, împortiva lui se îndeaptă toată ura, disprețul, cerbicia, toată aversiunea. Ucraina a devenit dușmanul Rusiei, este chiar fața fascismului, împotriva căruia URSS și-a îndreptat toate forțele și în al Doilea Război Mondial. Zeci de mii de morți deja, teritorii anexate, și sute de mii de vieți rămase pe drumuri, dislocate - rod al unei propagande anexioniste, accentuate și neîntrerupte din ultimii ani, care trebuie să mențină un regim autocrat, tolerat de toate națiunile lumii. Când în joc sunt mii de miliarde de dolari, morala nu-și mai găsește locul la masă, iar economicul și consumerismul s-au substituit demult oricărei forme etice și cinstei. 

Mihail Șișkin a chemat în scris la boicot țările lumii, și înaintea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, în 2014, dar și înaintea Campionatului European la Fotbal, de anul trecut...dar cine să asculte un scriitor?, conchide acesta. Interesele sportive, financiare, de orice alt ordin - sunt mai presus de realitățile violente și mușamalizatoare ale lumii rusești. 

Despre Premiul Nobel spune că este boala psihică a literaturii. Căci adevărata literatură nu este nicidecum despre bani și glorie. 

Șișkin vorbea despre două tipuri de scriitori: 

Există unii care scriu pentru glorie și bani, privesc literatura ca pe o profesie, ei deservesc publicul care face lectură, sunt în serviciul celor care cetesc; editurile le comandă cărți pentru categorii de vârstă, preferințe estetice, tematici specifice etc.

ceilalți - nu scriu pentru nimeni anume, iar pe aceștia îi asemuiește zborului avionului, care nu are nevoie să se „sprijine” de aer ca să poată zbura, nici de public ca să existe; căci avionul este absorbit de cer, iar cei care zboară sunt atrași de gravitația cerului, iar cetitorul, dacă dorește, are posibilitatea să zboare împreună cu tine, scriitorul, în ceruri...și chiar dacă nu ai niciun cetitor, poți zbura liber spre cer...

foto: @vladimir bulat, 2019

Albumul acesta apare după mai bine de un deceniu de la editarea celui dintâi, în care apăreau pentru prima oară chipurile de monahi de la Sihăstria Putnei. Era un album în negru-alb. Lumea duhovnicească răsăriteană evită, de regulă, să privească frontal și să fotografieze obrazurile călugărești, știindu-se că părinții din trecut îndemnau pe cei din obștile monahale să nu ridice ochii de la pământ mai sus decât botul încălțălțărilor celui cu care vorbește, și în fața căruia se află...chiar și azi în anumite comunități mănăstirești fotografiatul, de orice fel, este descurajat.

Știind acestea, se poate spune că apariția celor două volume de fotografii, din 2006 și 2017, marchează două acte de curaj - spre prudentă zidire! Să mă explic. 

Lumea de azi, cu vitezele ei impuse de tehnologii și lipsa de tihnă, impusă de motoare și mass-media, are nevoie de un real antidot. Și de unde să vină acesta, dacă nu dinspre așezămintele monahale, și dinspre „trăitorii în duh”, așa-zișii monahi albi, cucernicii mărturisitori mireni, și parohiile cu viață duhovnicească durabilă? Cum vedem, vorbim de instituții create în jurul credinței în Hristos Cel Milostiv - singura permanență într-o societate a cărei rațiune de a fi este chiar metamorfoza neîncetată, „evoluția” pe scara dematerializării...    

Ce este această scara a dematerializării? Vorba e că tehnologiile post-uman(ist)e nu au nevoie de prezențe, de persoane, ci de aparențe lucrative, fără cusur biologic, genetic, cu randament & eficiență cât mai ridicat. Spiritul, credința, simțirea, dorul și căința nu-și au locul în această ecuație, și nici nu se (mai) vorbește despre ele. Vocabulele cu pricina au fost expurgate din lexicul cotidian al societăților actuale... 

De aceea, Zâmbetul împărăției / The Smile of the Kingdom are menirea și datoria de a mărturisi despre aceste lucruri înalte, ancestrale, mai necesare omului decât orice tel. portabil, dispozitiv, mașinărie, robot sau mutant genetic...

Cred că foarte chibzuit este aleasă imaginea de pe coperta albumului, în care un monah, în plină iarnă, trage după sine în fugă o sanie cu doi copii! Pentru că ne arată legătura celor din mănăstire cu cei de dincolo de ea, uniți sub cerul lui Dumnezeu - printr-o credință nestrămutată, sobornicească, permanentă. Copiii sunt mărturistitorii de mâine, când noi, cei de azi, nu vom mai putea rosti cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, vedem mulți copii și adolescenți în acest album, pentru că ei cresc pe lângă biserică și în biserică, și sunt mulți, într-o vreme a ispitelor generate de societatea divertismentului și a internetului, de pildă...vezi pag. 14, 15, 18, 20, 21, 24, 25, 127, 134, 150, 151, 179 etc.   

Cum era și firesc, mare parte a albumului, capitolele Împreună și Înlăutru, narează fotografic despre cotidianul monahal, slujbe și muncile gospodărești, rugăciuni și mari sărbători. Se va vedea că în cele ale hranei - de sărbători și praznice - monahii sunt ajutați de femeile vrednice și harnice, și de fetele care-au deprins de la mamele lor plăcerea pregătirii hranei. Pe cât sunt de importante hrana și postul în viețuirea monahală, ne ajută să înțelegem mai bine minunatul volum al ieromonahului Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui. De parcurs în paralel, căci dezghiocând scrierile lui Evagrie Ponticul, Bunge ne apropie de înțelegerea adâncă și autentică a viețuirii și menirii monahale. 

Urmărind filă cu filă, ne dăm seama că anume munca îi hrănește și îi bucură pe monahi, și pe noi toți, căci animalele și câmpul sunt resursele noastre esențiale și sănătoase, deloc laboratoarele închise ermetic ale marilor corporații din care se „nutresc” majoritatea mirenilor...

Și dacă tot vorbim de lumea contemporană, părintele Constantin Necula a găsit o formulă foarte actuală, prilejuită de una dintre fotografiile făcute de Dragoș Lumpan, incluse în acest album:  #Je suis...Simon de Cirene. În imagine e vorba despre episodul din Joia Săptămânii Pătimirilor, cînd unul dintre preoții slujitori scoate din altar Sfânta Cruce, și o instalează în mijlocul bisericii, ca ax al dramei cristice! Este singurul moment al anului liturgic când Crucificarea în act este prezentă în fața  oricărui credincios, în fața căreia poate îngenunchea și prosterna până la pământ, alături de ceilalți frați ai lui Hristos. Când în iarna nebună a lui 2015 întreaga planetă fusese infestată de morbul lui #Je suis...cutare sau cutare, iată un slujitor al altarului, un răsăritean, se declară aidoma lui Simon din Cirene, cel care I-a dus o parte din drum crucea lui HRISTOS. Emoționantă și justă alăturare, deloc ideologizată însă! 

Trăim într-o lume a contrastelor, a contrariilor, a tensiunilor consumeriste, repede schimbătoare, o lume a inconsistenței păgubitoare sufletului... iar mintea omul are nevoie să se afle mai presus de orice - „pretutindeni sub privirile Iubirii” (Constantin Necula), care e tot mai puțină între oameni, și neschimbată și nelimitată - la Dumnezeu.

Un cuvânt aparte e de spus despre macheta și grafica albumului, acestea sunt realizate de Atelierul de grafică, și de monahul Sofronie Fischer (căruia îi aparțin și câteva dintre fotografiile acestei publicații). Logica construcției și alternarea imaginilor sunt clare și coerente. Iar tiparul, impecabil, împlinește un efort comun, împreună-lucrător al tuturor celor implicați în apariția acestui mărturistor album.

Domnului nostru slavă!