Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

12 mai 2016 4 12 /05 /mai /2016 09:05
„Huĭetul timpului”, de Julian Barnes

Acest autor britanic care se cetește mereu pe nerăsuflate, a oferit recent un soi de biografie ficționalizată a marelui compozitor sovietic Dmitri Dmitrievici Șostakovici (1906-1975), poate cel mai colosal artist al epocii socialiste de oriunde. Pînă să ajung să parcurg textul lui Barnes, mă voi referi doar la două aspecte, pe de o parte, la cel al bornelor temporale alese de autor, în jurul cărora l-a analizat pe Șostacovici, cel care avea să moară de cancer în cea mai gri și stagnantă epocă a fostului URSS. Oarecum formal și aleatoriu Barnes alege să graviteze în jurul a trei date, la care îl țintuiește și pe protagonistul scrierii sale: 1936 - momentul în care începea marea teroare, tînărul (sau deja maturul?) autor al operei Lady Mackbeth din uezdul Mțenski (1934) și al Simfoniei a 4-a, a așteptat o noapte întreagă la ușa liftului, în așteptarea arestării sale, deoarece opera sa a fost virulent criticată într-un articol, intitulat Zgomot în locul muzicii; 1949 - augustul compozitor revenea de la New York, în care s-a bucurat de un triumf total, și unde a beneficiat de onorurile unui star, cum numai americanii știu să-și cinstească vedetele; 1960 - momentul tardiv în care Șostakovici intră în patridul comunist al URSS. Fiecare dintre aceste elemente biografice este împovărat de meditații profunde, sumbre, apăsătoare și moralicește epuizante din partea marelui artist. Pînă la urmă, e greu să mai judeci cu burgheză detașare, acum cînd am pășit în al doilea deceniu al secolului XXI, deciziile unui uriaș creator de bunuri simbolice, luate atunci, în era stalinistă, și ulterioară acesteia, formulate de un om care nu a dat bir cu fugiții, care nu a emigrat într-o țară mai sigură pentru integritatea sa etică și fizică, ci a înfruntat toate aceste drame interioare, auto-impuse pînă la urmă, lacerante și deloc dulci. Șostakovici a trăit cu convingerea fermă a unei lupte a socialismului roșu împotriva nazismului brun, care e o marotă ultra-stîngistă pînă la urmă, și care a crezut în anumite valori, pe care astăzi le repudiem fără a le înțelege, le demonizăm fără a le fi priceput vreodată, temeinic și asumat, resorturile și tîlcul. E ceva care ne scapă pînă la urmă, se prelinge printre degete și minți. Ca un implant, care nu ne priește. 

Intenționat am folosit arhaismul huiet în loc de zgomot, care face parte din titlul romanului dedicat biografiei lui Șostakovici, tocmai pentru a accentua redundanța perspectivei adoptate de Barnes, privindu-l pe compozitor ca pe un biet om subt vremi, și mai puțin ca receptor al creativității, legîndu-și definitiv numele, subreptice, prin scris adică, de un adevărat titan al secolului trecut, cum a fost indubitabil Șostakovici, tot astfel cum a jinduit să și-l asocieze celui care a strălucit sub numele de Flaubert (vezi: Papagalul lui Flaubert).

Acum despre coperta ediției originale, de la Johathan Cape, 2016. Este o grafică sobră, recognoscibilă, cu o reinterpretare a unei „fotografii” cu Șostakovici, furișîndu-se, cu servieta în mîna dreaptă, în spatele cuvîntului time. Este o imagine prea explicită, globalizantă, care sper din tot sufletul să nu fie preluată de editura Nemira, cînd va supune atenției noastre versiunea românească a romanului. Am căutat fotografia originală a acestei ipostaze a compozitorului, nu am găsit nimic în niciun portal dedicat vieții artistului. Este o invenție a editurii, cel mai probabil, înfățișîndu-l pe Șostakovici într-o postură de spion deghizat, căci „oamenii de bine” din acele vremuri se însoțeau mereu de o servietă, neagră și ostentativ misterioasă, imaginea căreia îți provoca îngrijorare, teamă, asta dacă scăpai cu bine de angoasa pielii de găină pe tot corpul...  

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

credit foto: http://classic-online.ru/ru/photo/104

Repost 0
10 mai 2016 2 10 /05 /mai /2016 15:43

Ismail Kadare m-a făcut să vizitez Shqipëria, adică Albania; de fapt, proza lui care respiră aerul Mediteranei, asezonată cu miturile vechilor iliri, a tradițiilor montane, la fel de greu de asimilat, cum e și peisajul în care acestea s-au născut și poate mai trăiesc. Albania e o țară montană, cu un relief dur, pe alocuri de nepătruns, de neescaladat. Mai bine te întorci, decît să te ambiționezi să treci prin anumite locuri, atît de aride sunt anumite zone ale acestui teritoriu care a făcut parte din Imperiul Otoman din secolul al XV-lea, pînă în 1913, cînd pe ruinele colosalului imperiu, care se năruia pe zi ce trecea, s-a proclamat Principatul Albanez, abolit la scurtă vreme...

Dar nu cutez a vorbi despre istoria albanezilor aici, a strămoșilor acelor arnăuți, care erau ostași de încredere la curțile Țării Românești, atît de ferchezuiți și sprinteni, pe care-i mai putem admira în uzatele fotografii ale finalului de secol XIX, cînd ei aveau încă țara ocupată. Voiesc a spune cîte ceva despre un fiu al acestui neam, adevărat rapsod al epocii postbelice albaneze: Ismail Kadare (născut în 1936, la Gjirokastra). Despre orașul său natal autorul însuși spune: „Erau momente cînd orașul acesta se credea mai deștept decît toată Albania la un loc”. Urbea urîtă și dușmănită de toți vecinii, iar Kadare citează „cronicari ocazionali” care „vedeau motivul dușmăniei în grandomania caselor cu etaj, unde sătenii bănuiau că huzuresc cuconișele de la oraș”...Pentru a înțelege astfel de judecăți, trebuie să fi pășit pe ulițele povîrnite, pietruite și dure ale acestui oraș, Gjirokastra. Un oraș neasemuit, împăîmîntător, pitoresc, decăzut și semeț deopotrivă. Acțiunea romanului Cina blestemată (Darka e gabuar) are ca scenă anume străzile, casele, cetatea și oamenii acesei localități înconjurate de munți, de duritatea peisajului pe care tocmai l-am evocat.

Kadare revine după mulți ani în „nemuritorul oraș cenușiu”, în scena căruia plasase trama narativă a romanului Cronică în piatră (ed. Univers, B., 1983, tradus de același neobosit prieten al lui Kadare, filologul Marius Dobrescu). Kadare a făcut studii de literatură la Moscova, iar Marius Dobrescu a studiat albaneza la Tirana, în anii dictatorului Enver Hoxha. Aceste detalii i-a marcat pe ambii. În feluri diferite.

      

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Cronica în piatră s-a transformat după aproape patru decenii - în Cina blestemată, cu același Gjirokastra în fundal și în prim-plan, în care am regăsit cumva aceeași atmosferă funestă, sumbră, frisonantă, simandicoasă totodată prin relațiile dintre personajele pe care le descrie. În noua nuvelă, recent apărută, La Poupée, Kadare evocă din nou orașul natal. A făurit o trilogie dedicată orașului natal, înainte de a adormi, și a nu mai scrie?

În Cina blestemată avem o fabulă cît se poate de simplă (în raport cu scrierile sale anterioare), dar tocmai frugalitatea acesta, la capătul celor 200 de pagini, îți lasă sentimentul că ai vizitat un cavou enorm, într-o mohorîtă zi de noiembrie...cei doi Gurameto, cel mare și cel mic, par să fi fost niște stafii, spectre, fanstasme, ca și întreaga cină oferită de Gurameto, grosse doktor, amicului său german, în calitate de ocupant în acel moment, în Rruga Varosh, 22 - colonelului Fritz von Schwabe. Întreaga narațiune închipuită cu talent octogenar de Kadare palpită în jurul morții (de altfel compoziția Fata și moartea de Schubert este evocată de cîteva ori în paginile nuvelei), a duhului acesteia pe care-l semănau, în chip sanguinar și profesionist de la Tirana la Ulan-Bator - ucenicii școlii NKVD de la Moscova, care purta numele celui care a înventat această mașinărie, Felix Dzerjinski.

Ei bine, în plin al doilea război mondial, Gjirokastra este eliberat de ocupanții italieni, și în urbe își face apariția o garnizoană a armatei germane, care-l avea în frunte pe amintitul colonel. Acesta a pretins că năzuia să-i facă o vizită caramaderească fostului său prieten, Gurameto, grosse doktor. Cum albanezii nu i-au primit tocmai cu brațele deschise pe germani, aceștia din urmă au recurs la represalii, luînd ostatici numeroși orășeni, de toate felurile. Chermeza dată de doctor în onoarea colonelului s-a încheiat cu un somn de moarte al tuturor participanților, parcă otrăviți cu cea mai delicioasă poțiune (pag.63-64). Nimeni nu a știut după aceea, în afară de cei aflați în casa lui Gurameto, ce anume s-a negociat, cumpărat sau vîndut în acea noapte, doar lungi bîrfe, presupuneri, ipoteze și folklorul urban au proliferat multă vreme încă, pînă la schimbarea vremurilor.

Oamenii acestor vremuri noi se vor interesa mai în amănut de acea noapte, de acea enigmatică cină a anului 1943 - împingîndu-i pe cei doi Gurameto în cumplita și baladesca Grotă Shanishaia, construită pe vremea somptuosului vizir Ali Tepelena - spre torturi, siluire, interogatorii, amenințări, umilințe, moarte. Întregul arsenal, medieval, al mutilării demnității umane, a conștiinței, rușinii, responsabilității, onoarei, l-au aplicat cei doi anchetatori albanezi, contra doctorilor Gurameto. Dar nu au aflat nimic semnificativ! „Fiii lui Stalin sunt cei care vor însîngera lumea...Pînă se vor prăbuși catedralele și, odată cu ele, bogătanii și femeile lor luxoase...”(pag. 181) - acesta era pînă la urmă obiectivul lichelelor Moscovei, de a șterge trecutul, precum și pe oamenii săi, cei care-l întruchipau, îl perpetuau, îl făceau să aibă noimă, strălucire și înțelepciune.

Întreaga poveste pusă la cale de Kadare este, de fapt, o nălucire. O construcție atît de măiastră, încît nici pînă la ultimul cuvînt nu-ți dai seama, dacă ficțiunea plămădită de autor are totuși punți de tangență cu vreo realitate, sau scriitura a vrut ca totul să aibă aerul unei reverii, fantasme fotonice, proiecția acelei lumini pe care o numim, de regulă, aurorală. Cînd nu e nici noapte, nici dimineață...încercăm să ne obișnuim ochii cu acea lumină, minute, tot astfel cum percepția noastră se agață frenetic de cuvinte, fraze, sensuri, căutînd o logică rectilinie pînă la urmă, care se scurge, iute, ca apa prin pîlnie. Duhul morții stăruie, în romanul Cina blestemată, precum o ceață persistentă, inflexibilă, dură precum sunt pietrele strămoșești de pe ulițele din Gjirokastra. Acestea rămîn a fi singura certitudine...          

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

o stradă din Gjirokastra @ foto: vladimir bulat, 2009

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Delicii literare Diariu
commenter cet article
9 mai 2016 1 09 /05 /mai /2016 10:26

Nu e o struțocămilă verbală, e încercarea sau poate tentativa de a mima măcar multitudinea limbilor în care a apărut această carte copleșitoare pe care, fără exagerare, am devorat-o în zilele Săptămînii Luminate; Poate Estera a apărut în ultimele zile ale postului mare și în românește. Înainte de asta scrierea a fost tradusă în: norvegiană, daneză, estoniană, maghiară, ucraineană, franceză, italiană, neogreacă, suedeză, portugheză, finlandeză, slovacă, braziliană, olandeză, albaneză, bulgară ...  

Katia Petrovskaia este autoarea acestei autentice bijuterii literare, deși editorul român a preferat să-i păstreze ortografierea germană a numelui, Katja Petrowskaja, așa cum ea însăși își semnează textele pentru publicațiile germane, tot astfel i-a apărut numele și pe titlul cărții ei de debut, Viellecht Esther, la Suhrkamp, în martie 2014, după ce a fost declarată cîștigătoare a premiului Ingeborg Bachmann, în vara lui 2013. 

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Katia Petrovskaia în emisiunea "Вечір з Миколою Княжицьким" @ foto: vladimir bulat

Am spus că am devorat-o, pentru că proza acestei scriitoare (născute în 1970, la Kiev) mi-a amintit într-un chip care mi-a dat frisoane, de romanul Austerlitz semnat de inegalabilul W.G. Sebald, unul din scriitorii pe care-i consider pur și simplu contagioși, și un far al literaturii europene de după războiul al doilea mondial. 

Poate Estera este într-un anume fel tot un road-movie intelectual, mai degrabă poetic decît romanesc, care debutează la Berlin și își are finișul pe strada Instituțkaia din Kiev, acolo unde s-a născut scriitoarea, și tot acolo unde la două luni după terminarea de scris a cărții, mureau peste o sută de oameni, ca o consecință apoteotică a Maidanului...Autoarea povestește despre aceste coincidențe într-o emisiune TV la unul din canalele ucrainene, și pare vădit emoționată, mai ales că încearcă în acel context să vorbească despre alegerea anume a limbii germane pentru a vorbi despre familia sa, despre rădăcinile sale polonezo-ucraineano-ruso-evreiești. Da, cartea a fost scrisă în germană - limba poate cea mai flexibilă, liberă și neîndoctrinată din cîte există în acest moment, mai adaogă Petrovskaia, Germania fiind actualmente țara cu cea mai metisată imigrație din Europa, cel puțin.

Deși autoarea este stabilită în Germania din 1999, de-abia de curînd s-a decis să scrie literatură în această limbă, care spune că i se supune cu greu, lacerant, dar oarecum purificator, deși într-o publicație rusească ea susține că: „ficțiune în această carte este doar limba germană

Mie mi s-a părut că, de fapt, cartea a fost scrisă în rusă, dar într-o rusă marginală, simplificată, hîtră, plină de înțelepciunea tzadik-ilor, dar și cum se vorbea aceasta în tîrgurile Podoliei, sau a Poloniei subcarpatice. Pentru acest gen de lexic și de sintaxă Petrovskaia a potrivit intrumentarul limbii germane - admirabil tălmăcite în românește de Alexandru Al. Șahighian (traducătorul admirabil al Hertei Müller, Oskar Pastior, Jean Amery, Elias Kanetti ș.a.). Petrovskaia a reușit să scrie o carte despre propria istorie, despre familia sa, dar fără a fi ea însăși acolo un personaj; la un moment dat, într-un  interviu, autoarea vorbește despre un anumit efect stereoscopic al acestei scrieri. Vorba e că Poate Estera este o proză aparte, căci nu e nici documentar, nici reportaj, nici jurnal de călătorie, nici proză cu o tramă narativă lineară, nici poem epic (deși are ecouri epice multiple), iar „confuzia” e sporită de subtitlu: povestiri.

Petrovskaia parcă povestește aievea, în fața noastră, aduce în prim-plan pe strămoșii săi, bunici, unchi, mătușe, acele babușki (pe care ține să le ortografieze anume pe tipic rusesc, originar), care prin existența lor au stimulat acest nutreț verbal, bogat, și prilejuit adînci reflecții despre război, destin, identitate, evreitate, vină, responsabilitate, vecinătate, martori, muțenie, minciună...Ea însăși descrie astfel decizia de a se exprima în germană, nemețki, care în rusă înseamnă limba celor muți, de la nemoi, mut: „Voiam să scriu în germană, cu orice preț în germană, scriam și mă scufundam sub povara nutrețului de vorbe, care se umfla, de parcă eram și vacă, și vițică nenăscută, urlam și mugeam, zămisleam și eram zămislită, merita efortul, stelele mele intraductibile mi-arătau calea, scriam rătăcindu-mă pe cărările secrete ale gramaticii, scrii așa cum respiri, alean și alinare pe care mereu am vrut să le-mpac, de parcă împăcarea asta mi-ar putea dărui o gură de briza mării”(pag. 64). Fragmentul mi se pare tulburător, și explică practic întreaga tramă narativă, este motorul și agregatul în care ne scufundăm, pentru a înțelege mai bine acest ragtime - pus la cale de cea care ne poartă prin Polonia, Ucraina, Austria, prin fostul URSS, prin lagăre de concentrare, sisteme juridice totalitare, prin destine abrupre și supraviețuitoare.

Poate Estera este o povestire din capitolul 5, Babii Iar. Este o proză care s-a culcat între paginile 171-183, și urmează excursului despre Babii Iar (intenționat nu scriu nimic despre acest toponimic, las cetitorii să-l redescopere pe cont propriu!), cîteva prenume de strămoși și rude, și vine să completeze convingerea autoarei despre istorie: „Istorie e atunci cînd, deodată, nu mai există oameni pe care să-i întrebi, ci numai surse” (pag. 23). Ei bine, această babușka care nu s-a prezentat la timp la adunarea evreiască, din ziua de 29 septembrie 1941 la intersecția străzilor Melnik și Dokterivski (lîngă cimitire), avînd conștiința că trebuie să fie și ea prezentă la acest apel, a coborît în stradă...mergea ca un melc, „precum șestoasa din aporiile lui Zenon, pas cu pas - încet, dar sigur -, era atît de înceată încît nimeni n-o putea ajunge din urmă , și cu cît mergea mai încet, cu-atît mai imposibil era s-o ajungi din urmă, s-o oprești, s-o readuci acasă, și cu atît mai puțin să i-o iei înainte. Nici chiar Ahile cel iute de picior n-ar fi putut-o face”(pag. 175). Babușka Estera nu a mai ajuns, se pare, la Babii Iar, dar cum a dispărut din optica prin care percepem o victimă, postfactum? Cine a văzut-o după ce a fost ajutată să iasă din bloc în stradă? Cine poate explica cum funcționează memoria omenească, ce este certitudine și ce reprezintă doar rodul imaginației noastre? Reconstituirea acestor ultime momente ale Poate Esterei se face prin comparația la care recurge autoarea, relatînd despre ficusul care l-a salvat pe tatăl său...adică hîrdăul în care era un ficus se nimerise în camionul de evacuare înaintea lui Miron, de 9 ani atunci, iar Semion, tatăl lui, a dat iute jos planta, pentru a face loc băiatului în bena mașinii. Printre alte catrafuse, vecini, rude, a rămas în viață. Astfel, deși ficusul l-a salvat pe Miron Petrovski, acesta după ani mulți nu își mai amintea despre acest amănunt, iar Katia e cea care relatează acum despre evacuare. Reproșîndu-i tatălui uitarea, Katia își primește sentința: „Uneori tocmai stropul de poezie face amintirea veridică” (pag. 181); prin același procedeu autoarea ne readuce din acel prezent în care a dispărut babușka, al cărei nume nici nu i se mai știe cu certitudine, de aici: Poate Estera. Căci nimeni nu-i mai știa numele, pentru că tata îi spunea babușka, iar bunicii, doar mama. Numele era în acte, probabil, iar acestea nu mai există...Poate... Posibil... Tal vez... Мабуть...Forse... Måske... Кажется...Peut-être...            

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

coperta ediției românești a cărții @ foto: vladimir bulat

Poate Estera îmi amintește ca un ghiont și deambularea reconstitutivă, admirabil descrisă, în Leagănul respirației, de Herta Müller. Acolo e vorba despre drama deportării germanilor în Siberia, la Petrovskaia - despre cum evreii deveniseră prizonieri în propria lor țară, marginalizați, progonițiți, maltratați, deși majoritatea dintre ei s-au pus în slujba comunităților în mijlocul cărora au trăit și activat. Majoritatea celor din familia Katiei au lucrat cu copiii surdomuți în Polonia, Austria, URSS. 

Nu se poate povesti această carte, ar fi un act gratuit, parțial, nevrednic și, poate, părea o privire într-un tunel întunecat. E mai bine ca înarmîndu-se cu o lanternă a discernămîntului fiecare cetitor să se convingă că Poate Estera nu e o ficțiune, ci o dureroasă privire asupra noastră înșine, acum cînd lumea de azi ne-a învățat să judecăm doar după clișee, prejudecăți, repede-gîndire, via supermarketul conștiinței...

Mai e un element vizual care înrudește cartea Katiei Petrovskaia cu Sebald. Ea înserează în textul său cîteva fotografii alb-negru. Unele făcute chiar de ea, altele - materiale din arhiva familiei sau din arhive publice. Prezența acestor vigniete foto sporesc densitatea textului, veracitatea lui, pentru că ne și arată pe cei despre care se vorbește, sau despre locurile pe care le evocă. Doar două exemple. La pagina 109 avem o fotografie de doar 5/5 cm., în care vedem un fragment de caldarîm din orășelul polonez Kalisz, unde pe lîngă bolovanii de macadam observăm un ciob de piatră funerară evreiască, ale cărei litere sunt încastrate în carosabil. Mașevot - pietrele funerare jidovești - au fost înlăturate din cimititul orașului, și au ajuns material de construcție. Se spune că atunci, cînd s-au scos, în timpul celui de-al doilea război mondial, acestea au fost puse cu fața-n jos, recent însă, în urma unor lucrări de reamenajare tehnică a orașului, unele cioburi au ajuns cu scrierea-n sus, vizibile pentru un ochi atent. 

Anume atenția și rigurozitatea cercetării au ajutat-o pe Katia Petrovskaia să descopere acea fotografie (pag. 183) cu ruinele intersecției de străzi, Luternaskaia și Meringhovskaia, din Kiev, fotografie aeriană realizată, probabil, de autoritatea germană la două luni după masacrul de la Babii Iar. Este o priveliște în care autoarea deslușește patul în care a dormit tatăl său, în pofida prăpădului, a dărîmăturilor, carcaselor care au mai rămas după bombardamente. În pofida timpului, în pofida posibilității ca Estera însăși să mai fi fost vie în acel moment al fotografierii. Poate Estera mai trăia, atunci? Poate. Fotografia tace. E zăvorîtă-n sine. În general, fotografiile sunt mute. Dar e mereu cineva care le face, și acesta poate mărturisi. Chiar dacă actualizarea memoriei pare, adesea, o muncă de Sisif, ea nu trebuie nicidecum abandonată. Asta pentru a abandona într-o zi dihotomia păguboasă, care mai funcționează din plin în fosta lume post-sovietică, fărîmițînd memoria între victime și învingători. Dacă mai sunt victime, de ce mai trăiesc, și dacă sunt învingători, de ce au nevoie să-și bată joc la nesfîrșit de cei învinși? Cartea Katiei Petrovskaia este despre această nevoie de echilibru, de reconciliere, de normalitate; o aspirație, poate romantică, și o pledoarie pentru ziua în care

războiul

(leitomotiv al întregii scrieri)

să devină ceva imposibil,

                                                   mut, aseptic precum o fotografie.  

                                                                                                O vignietă într-un clasor al unui filatelist nebun.  

 

P.S. De-abia cînd am terminat de scris acest text mi-am dat seama că ziua de 9 mai este considerată și în actuala Rusie ziua biruinței asupra nazismului german. Ce omagiu poate fi mai potrivit pentru această a 61-a aniversare decît evocarea cărții Katiei Petrovskaia, care supune sub semnul îndoielii orice anchilozare istorică, orice triumfalism pe seama a ceea ce a fost, și pune între paranteze toate îndoctrinările cu care a fost nutrit poporul urssist; ea fiind, totuși, un copil sovietic! Ca și mine, dealtfel.      

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Delicii literare
commenter cet article
4 mai 2016 3 04 /05 /mai /2016 09:09

Dezvelirea la Praga, în 16 ianuarie 2016, a ansamblului sculptural-arhitectural The House of Mother of the Suicide and the House of Suicide, dedicat memoriei lui Jan Palach, ridică anumite probleme de ordin etic, religios și conceptual.

Povestea acestui memorial este veche, și e datorată arhitectului american  John Quentin Hejduk, care în 1991, în prezența lui Vaclav Havel, a dezvelit, tot la Praga, în Pražský hrad, un monument cu același nume, într-un loc nu prea vizibil al orașului. Primele schițe ale acestui monument au apărut încă în 1980, și erau inspirate atît de poemul lui David Chapiro, The Funeral of Jan Palach (1969), cît și de tabloul lui Cezanne, La Maison du pendu (1873). Complicata relaționare dintre faptul istoric, literatură, arhitectură, pictură și martiriu și-a găsit întruchiparea, stilizarea și distilarea ultimă în acest monument care e, pînă la urmă, anti-creștin! Sau, ca să fiu mai nuanțat, ne-creștin. Desigur, chestiunea e ceva mai repede tranșabilă în cazul cehilor, care sunt creștini protestanți (husiți, continuatori ai lui Jan Hus), iar incinerarea morților este o practică uzuală, curentă, canonizată; Jan Hus însuși a fost ars pe rug, iar cenușa i-a fost atuncată în rîul Sfiwt. Astfel, practic orice locaș husit are sub spațiul liturgic o încăpere funerară, de fapt un columbar, cu un havuz în care clipocește apa. Susurul acesta are menirea să reamintească jertfa lui Hus, în liniștea desăvărșită a cenușii adunate în firidele columbarelor. 

Amplasamentul din 1991 al monumentului a fost temporar, și cele două module, din lemn și placaj, au stat acolo pînă în 2000, pînă s-au deteriorat simțitor, cînd autoritățile au decis demontarea.

În 2015-2016, după 1/3 de veac, ideea de casă a suicidului a fost transpusă în material definitiv, din plăci metalice tratate chimic (casa fiului) și plăci de inox (casa mamei), care este expusă acum pe una dintre arterele mari ale capitalei Cehiei, pe cheiul Alšovo al rîului Vltavei, în piața care poartă numele lui Jan Palach. E voba de niște două case convenționale încununate ambele de limbi de foc, perfect ascuțite și răsfirate, ca niște ace la una dintre ele (casa din inox), și mai rotungite, mai drepte, la cealaltă, cu vîrfurile boante (casa patinată, oxidată, pîrjolită).    

 

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

Dům sebevraha a Dům matky sebevraha=The House of the Suicide a The House of the Mother of the Suicide. Foto: Gampe, 2015.

De ce cred că, în pofida unei foarte moderniste realizări plastice, sculptural-arhitecturale, ideea pe care o conține acest monument este ne-creștină? Pentru că face un discurs asupra focului mistuitor a toate, distrugător și ireversibil. Este, în ultimă instanță, un memorial al suicidului. Dedicat omului care nu a mai răbdat umilința, și s-a supus imolării prin incendiere. Chiar dacă e vorba de un suicid simbolic, cum a fost cel al lui Jan Palach, care a adus ca jertfă proprie nemulțumirea întregii națiuni față de invazia sovietică a Cehoslovaciei. Palach a avut parte de funeralii naționale, într-o Pragă oprimată, tristă, cenușie, înghețată.

La noi, de pildă, gestul din Poiana Brașov, a lui Liviu Babeș, nu a produs nici pe departe un ecou atît de puternic și persistent în timp, ca cel al lui Palach. De fapt, astăzi, numele și fapta lui curajoasă sunt aproape uitate. La un monument de anvergura celui deschis la Praga, nici nu putem visa. De-abia dacă avem o mică stelă în curtea bisericii din Poiana Brașov, cu numele celui care a avut curajul să înfrunte un sistem politic, care părea că este etern...cu textul „A binemeritat de la Patrie”. Patrie cu majusculă. Doar atît își mai amintește patria... 

Revin la monumentul lui Palach din Praga, realizat după ideea și schițele lui Hejduk. Îmi place că nu poartă datele unei iconografii a monumentalisticii de tip realist, cu figuri, compoziții și gestici previzibile (cum sunt, de pildă, sterilele Aripi, care au apărut în fața Casei Presei din București). Cel praghez e un memorial decent, subtil, dar a cărui denumire îmi dă frisoane, o neliniște surdă, în care se face apologia deznădăjduirii, a unui final abrupt dramatic. Ceea ce în creștinism consună cu blasfemia, cu lipsa de speranță în mila lui Dumnezeu, cea nemărgnită. 

La nivelul semanticii literare - The House of Mother of the Suicide and the House of Sucide - este în opinia mea, o sinecdocă. Cu alte cuvinte, suicidul este celebrat de-asupra eroismului, jertfei supreme, a morții individuale pentru comunitate. Aici este, cred, problema. Iar designul celor două module este mai prețios decît ideea pe care stau s-o ilustreze...   

Repost 0
2 mai 2016 1 02 /05 /mai /2016 00:22
Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Cu două seri înainte Învierea Domnului am rămas frapat de cum se jucau luminițele de la lumînări pe zidul de de-asupra celor două lumînărare din curtea mănăstirii Stavropoleos din București. Era după Denia celor 12 Evanghelii.

Este locul cel mai drag mie din această metropolă imensă, depersonalizantă, cenușie, sufocată de rumori politicianiste, etnice, sexuale, evazioniste, tehniciste, primitive...

Îmi place să privesc lumina lumînărilor, cum i-a plăcut și lui Gaston Bachelard, cel pe care-l inspira flacăra lumănării. În această carte* el spune: „Și în viață există nenumărate lucruri a căror ardere se vrea reaprinsă!

Atunci cînd flacăra de deasupra renăștea, bunică-mea zicea: Uite, copile, păsările focului!”.

 

* Flacăra unei lumînări, ed. Anastasia, B., 1994, p.81.

Foto: © vladimir bulat, 2016

Foto: © vladimir bulat, 2016

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe Spiritualia Diariu
commenter cet article
1 mai 2016 7 01 /05 /mai /2016 02:59
Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

Pogorîrea la Iad, miniatură armenească, secolul al XIV-lea

HRISTOS A ÎNVIAT!

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia Radicalisme
commenter cet article
30 avril 2016 6 30 /04 /avril /2016 10:31
Biserica Sfinților Ioani, Alba-Iulia, zugrav: Ioan Popa. 2014. Foto: © vladimir bulat.

Biserica Sfinților Ioani, Alba-Iulia, zugrav: Ioan Popa. 2014. Foto: © vladimir bulat.

Între Întruparea Domnului în chip de om și Învierea LUI se articulează timp de 33 de ani tereștri această făgăduință remarcabilă, fundamentală, împlinită:  

Acum este judecata acestei lumi; acum stăpînitorul lumii acesteia va fi aruncat afară. 

Iar Eu, cînd Mă voi înălța de pe pămînt, pe toți îi voi trage la Mine”

Ioan 12.31-32.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
29 avril 2016 5 29 /04 /avril /2016 12:54
Troița  (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

Troița (1919) de la Iurceni, septembrie 2015. Foto: © vladimir bulat.

De la Sfîntul Chiril al Turovului cetire:

Cela ce singur ești fără de moarte, Iubitorule de oameni, Care pentru noi, păcătoșii, din sînurile Tatălui ai venit, răni și răstignire răbdînd de bunăvoie și necruțînd trupul Tău cel neprihănit, ce păgînește a fost atîrnat pe Cruce, Cela care, biruit de îndurările și de iubirea Ta de oameni, între cei morți ai fost socotit și prin această iconomie l-ai vînat pe chinuitorul diavol, și ai stricat pe cel ce are stăpînirea morții, și toată oastea cea drăcească prin arătarea crucii Tale ai risipit-o, și în cele mai dedesubt intrînd împărăția iadului ai stricat, și de la tînguirea stricăciunii la veselie i-ai adus pe morții cei din veac, și pe cei robiți de păcat la fericirea cea dintru început i-ai întors, Tu singur ești curat și fără de prihană ai pătimit pentru păcătoși, iar eu sunt spurcat cu sufletul și cu trupul; curățește-mă cu Sîngele Tău cel sfînt, care a curs din coasta Ta, pironește cu frica Ta trupul meu și cu moartea Ta cea de viață dătătoare omoară mădularele trupului meu, care se nevoiesc spre rău; caută-mă pe mine, cel rătăcit, ca pe oaia cea pierdută, pe care luîndu-o pe umeri ai adus-o la Tatăl și ai chemat să se bucure cetele îngerești, că toate le poți și cîte le voiești le faci: după marea mărirea Ta, așa și mila Ta e nenumărată”*.

 

* Rugăciuni pentru fiecare zi a săptămînii și canoane de pocăință, editura Sophia, B., 2015, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, pag. 82-83.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Spiritualia ochiuldeveghe
commenter cet article
27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 22:06

Vlad Alexandrescu nu mai e la cîrma Ministerului Culturii!

România postcomunistă nu a avut un astfel de ministru, nici nu va avea, pentru că a dorit cu adevărat să reformeze un sistem anchilozat, blazat, demonic, cariat de incompetență și arivism - este o certitudine. Nu mai e nimic de făcut, decît să renunțăm la acest domeniu...

 

Incredibil, dar adevărat...
Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 avril 2016 3 27 /04 /avril /2016 15:54

Adevărul este că am amînat nepermis de mult vizitarea acestei expoziții, care se și închide în această săptămînă înainte de Învierea Domnului. Expoziția s-a întins de la finele anului trecut pînă la marea sărbătoare a Învierii, dar în tot acest răstimp MNaR nu s-a învredicit să propună o publicație-catalog, sau măcar o fițuică tipărită, din care orice vizitator să-și poată încărca memoria cu o minimală informație despre ceea ce a vrut să transmită această expoziție. N-a fost să fie!

Menirea acesteia din cîte mi-am putut da eu seama, era să marcheze un veac și jumătate din momentul în care s-au pus bazele colecției de artă medievală a Muzeului de Artă, demers prefigurat de doi oameni de cultură, un scriitor și arheolog (Alexandru Odobescu) și un pictor de factură romantică, un elvețian (Henry Trenk), care s-au pus pe cale să inventarieze așezămintele monastice din Țara Românească, în jurul anului 1860.

Interesant de consemnat este că pelerinajul lor laic avea ca scop să elucideze ce și cît din averile mănăstirilor și schiturilor românești au statut de danii și jertfe din partea domnitorilor, boierilor, dregătilor din trecut, astfel că acestea erau deținute de locașe închinate în special Sfîntului Munte. Cu alte cuvinte, averile mobile și imobile ale mănăstirilor nu erau în niciun fel impozitabile, nici supuse legislației civile a României care devenea un stat modern, și nu se cădea ca biserica să rămînă în aceste condițiuni un stat în stat. Altfel spus, hagealîcul celor doi avea ca scop inventarierea, catalogarea și descifrarea tuturor vestigiilor trecutului, procedură perfect sincronă cu ceea ce se făcea în anumite țări din Europa și în Rusia Țaristă aceleiași perioade. Nu întîmplător am pomenit și de Rusia în acest context, deoarece are cumva legătură cu biografia lui Odobescu, cel care în 1858 s-a căsătorit cu Alexandra Prijbeanu, fiica naturală a Ruxandrei Băleanu și a contelui rus Pavel Kiseleff

Alexandru Odobescu a ținut un jurnal al călătoriei făcute pe locașurile sfinte ale Țării Românești, în care a notat cu scupulozitate și acuratețe tot ce a văzut, dar mai ales ce a trebuit consemnat: date istorice, legende, inscripții, ipoteze etc. Acest document, facsimilat, este prezent în expoziție, și poate fi consultat de cei care doresc și au răgazul pentru parcurgerea acestui document, vast de 50 file mari, îmbrăcare în placaj.     

Henri Trenk, Ostrovul, ulei pe hîrtie cerată, nedatat. @ MNaR

Henri Trenk, Ostrovul, ulei pe hîrtie cerată, nedatat. @ MNaR

Piesele aduse în circuitul esteticului civil după spolierea mănăstirilor, care a început în 1863, prin naționalizarea averilor acestora, care au făcut parte din Subsecțiunea Ecleziastică a Muzeului Național de Antichități, deschisă publicului din 1 septembrie 1865 - nu sunt multe, doar cîteva icoane, orfevrărie, cărți, țesături, două epitafuri (pe care cei de la MNaR le numesc Aere!), bastonul primului egumen al mănăstirii Hurezi...Dacă DEX ne spune că aer poate fi sinonim cu epitaf, nici în ruptul capului nu pot pricepe de ce la ferecătură i se spune de cei de la MNaR riza? Și exemplele abundă...dar nu îmi propun aici să formulez prea multe întrebări, dar onest vorbind, cred că avenit vremea să se facă o revizie a limbajului și a vocabularului inventarului religios, cum și BOR a pus pe roate un amplu program de revizuire amplă a textelor religioase, inclusiv pe cele aflate în serviciul liturgic. 

Recunosc că expoziția „Colecția de Artă Veche Românească. 150 + ”este impresionantă, ca scenografie și ca material vizual, artefacte aduse și arătate, inclusiv de la Cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române. În special mi-au atras atenția: cele două brîie (brîne, cum le numește Odobescu) otomane, cu o cromatică feerică, care se presupune că ar fi de la banul Barbu Craioveanu, precum și mînecuțele preoțești cu scena Bunei-Vestiri, din prima jumătate a secolului al XVI-lea, lucrate admirabil cu fir de aur, cu o cromatică rafinată și pastelată. În acest din urmă caz, Trenk s-a limitat a imita prost această minunată și aproape ireală realizare decorativă. Doar că ea nu era atunci cînd s-a lucrat o piesă cu destinație decorativă, căci s-a donat mănăstirii Govora, de către Radu cel Mare (pe tron: 1495-1508), pentru a fi în folosite în cult. Mai este și Epitaful adus din Rusia secolului al XVI-lea, care a ajuns la mănăstirea Bistrița, despre care Odobescu se întreba, cum o fi nimerit acest odor aici din îndepărtata regiune a Rusiei. Decît să-și fi formulat astfel de dileme, mai bine ar fi consemnat minunatul chip al Maicii Domnului care-L ține pe fiul său mort - poate cea mai frumoasă și înțeleaptă realizare din cîte mi-a fost dat să văd în cultura religioasă medievală, de oriunde. Doar că și în acest caz, piesa este scoasă din circuitul religios, folosește doar scrutării laice, muzeale.  Dealtfel, toate odoarele prezente în expoziție au fost în serviciul liturgic, de-a lungul veacurilor, și au slujit oamenilor spre slăvirea și preamărirea lui Dumnezeu. Acum acestea sunt ca niște animăluțe în cuște, precum niște pești în acvariu. 

Singura mea nemulțumire este că această expoziție s-a desfășurat în quasi-anonimat, sau poate că asta se dorea? Personal, mă bucur că am văzut-o, și am înțeles mai bine cum s-a făcut naționalizarea averilor bisericești, ce etape au premers acestui rapt, și cum unul din marii cărturari ai epocii sale s-a pus în slujba acestei afaceri dirijate de statul român.     

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article