Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

27 août 2012 1 27 /08 /août /2012 10:12

Lucia Dem. Bălăcescu (n. 22 ianuarie 1895, Bucureşti - d. 5 noeimbrie 1979, Bucureşti) e considerată în cultura română, deopotrivă, o literată şi o pictoriţă. A avut o viaţă lungă, pitorească, interesantă şi influentă. Păstrînd proporţiile, desigur, o pot compara cu cea a Gertrudei Stein. Cea din urmă a fost şi o foarte solidă colecţionară, cunoscătoare, îndemnînd şi susţinînd pe calea modernismului pe mulţi artişti contemporani, scriitori, poeţi: Georges BraqueAndré DerainHenri RousseauGuillaume Apollinaire Henri Matisse - numărul lor este impresionant. Nu am făcut o paralelă de conjunctură aici, pentru că cine se apleacă asupra publicisticii româneşti de după 1937, va observa cît de prezentă şi activă, dar şi de influentă devenise Lucia Dem.Bălăcescu (LDB) în societatea românească antebelică! Scria cronici plastice, pamflete, note de călătorie, studii culturale în diverse publicaţii ale epocii. Desigur, Bucureştiul nu era Paris, şi totuşi, un mic Paris a fost. Nu era prea lesne să te afirmi, dacă nu erai blindat cu un bagaj cultural solid, matur, decantat. Deopotrivă cu activitatea publicistică,  LDB se afirmase ca o înzestrată desenatoare şi ilustratoare de carte. După peregrinările sale europene, mai ales după şederea la Paris, LDB cultiva un spirit de frondă, cu o aciditate de care se ataşau mulţi, regăsind lîngă personalitatea artistei atmosfera necesară pentru a se afirma şi reprezenta public cît mai neobişnuit.   

 

In noul Paradis1Afirmarea definitivă a LDB s-a produs după apariţia cărţii În Noul Paradis, apărută la Editura Naţională Gh.Mecu în decembrie 1941, dar pusă pe piaţă în anul următor.  Este un document care a expediat-o iute pe autoare pe treapta superioară a podiumului mărturisitorilor anticomunişti. Ea descrie atmosfera din sanatoriul din Bugaz, unde se afla la tratament suferind de o scleroză osoasă. Bugazul aparţinea la acea vreme de Basarabia, acum este în Ucraina. Este o localitate la ţărmul Mării Negre între Odessa şi Cetatea Albă, unde Nistrul se revarsă în mare. 

Citind pe nerăsuflare această carte de memorialistică rămîi suprins de spiritul acut de observaţie al autoarei, şi mai ales de felul în care deja de atunci a categorisit foarte exact fazele comunismului:

"Faza de aur, nu o cunosc decît cei ce nu pătrund în Rusia, sau delegaţiile, diplomaţii.

Faza roză, primul contact cînd vii la ei şi au inters să te atragă, sau să le duci faima peste hotare.

Faza cenuşie: cînd începi să te dezmeticeşti, au pus ghiara pe tine şi te-au prins în angrenajul lor. Ex.: muncitorul pentru 1 minut întîrziere, e scris la catastif; cînd s'au adunat  un sfert de oră, primeşte 3 luni închisoare sau concedierea.

Faza neagră: deportările, sechestrările, presiunile şi cea mai groaznică armă, mai groaznică decît moartea, suspiciunea; nu mai eşti sigur de nimeni şi de nimic.

Pentru că am cunoscut faza roză şi a cenuşie, pentrucă am presimţit faza neagră, mulţumesc Domnului că sunt Româncă - şi nu regret, cum spunea o doamnă de viţă boierească veche - că nu m'am născut englezoaică, ba încă mă bucur foarte, de a fi fost zămîslită de maică-mea pe malurile Dâmboviţei" (pag. 15).

Da, născută pe malurile Dâmboviţei, ajunsă în Bugeac, în partea cea de sud a Basarabiei - mărturiseşte despre instaurarea regimului roşu care va despărţi iremediabil Basarabia de România Mare pînă în ziua de astăzi...Ni se perindă prin faţa ochilor portretul minunat al doctorului Nicolae Martinovici, după care nu e lipsit de o anumită precizie psihologică cel al radiologului Mussia Novicov, "tiran la 21 de ani!", care aştepta din "pîntecele mă-si!" victoria cauzei comuniste în Basarabia...Vine apoi rîndul doamnei Bărgăuanu, dentista sanatoriului, şi a mamei sale - "Cele cîteva ceasuri petrecute cu Dînsele la Cetate, în căsuţa atît de simpatică, mobilată în stil bătrînesc - aşa cum îmi place mie - au fost dintre cele mai desfătătoare petrecute în Basarabia. Mama doamnei Bărgăuanu vorbea o limbă curat românească. Cu un parfum arhaic plin de farmec, grai pe care nu l-am auzit decît din gura unei alte basarabence, d-na Ojoga, mama Militzei Pătraşcu. Nu pot să spun cît mă încînta o asemenea vorbire şi cît de robită am rămas Basarabiei şi basarabenilor, pentrucă acolo am găsit intactă esenţa calitativă a limbei şi a adevăratelor însuşiri româneşti" (pp. 51-53).

Pe parcursul naraţiunii apar crîmpeie din Cetatea-Albă, Reni, Galaţi, iar în cele din urmă, Constanţa, se perindă oameni, situaţii, caractere, destăinuiri, complicaţii, gînduri, groaze şi bucurii. Graba de a fugi din faţa ruşilor era înţeleasă ca o dorinţă de a rămîne român, om şi anticomunist. Pe alocuri, LDB desena, făcea schiţe de oameni, scene din sanatoriu. Unele dintre acestea au înfrumuseţat paginile cărţii despre care facem vorbire. Linia şi haşururile sunt recognoscibile, sunt ceea ce va face deliciul desenului irepetabil, marca LDB. Remarcabil este că fiecare desen sau situaţie suprinsă de artistă beneficiază de numele celui portretizat, precum şi de telegrafice explicaţii: "Tip de pat cu bolnavi la Bugaz", "Anuţa Niţulescu. O camaradă în pribegie", "Fenia, Feniuşca, garda de noapte", "Sora Titorenco", "Învăţătoarea din Pleniţa", "Mussia Novicov. Tiranul Sanatoriului", "O fugară. Farmacista!", "Unul dinre fugari. Medicul secundar", "Aurel Oprea, al II-lea conducător", "Pisoiul sanatoriului" etc. Este o lume în imagini care pentru LDB a constituit un fel de al doilea jurnal, compus chiar la faţa locului, căci În Noul Paradis nu putea fi scrisă decît la întoarcerea acasă, la Bucureşti, iar acestea puteau funcţiona ca nişte ciorne, notaţii vii după natură, evocatoare pentru situaţiile prin care a trecut autoarea.

Pentru bibliografia legată de Basarabia primilor ani de comunism volumul semnat de LDB trebuie să fie unul de prim rang. Este foarte adevărat că această carte fusese pusă la index - în lista publicaţiilor interzise - figurînd în opisul editat în 1948, la poz. 39. De aceea, poate să s-ar impune reeditarea ei, ediţia princeps fiind o carte foarte dificil de găsit, poate că pur şi simplu parte din tirajul de bază a fost topit?! 

* * * * * * *  

 P.S. "Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire", omul care a pronunţat aceste cuvinte după revenirea de pe Lună, Neil Armstrong, a trecut la cele veşnice în 25 august. Avea 82 de ani. A fost dintre acei oameni providenţiali care au spus mult mai puţin decît au văzut şi simţit. Nu a făcut paradă de soarta şi biografia sa. În 1970 a fost invitat în URSS, unde Valentina Tereşkova (prima femeie cosmonaut) i-a înmînat o insignă care atestă faptul că Armstrong a vizitat orăşelul Zviozdnîi, centrul de pregătire al cosmonauţilor sovietici. Asta a fost în 1 iunie 1970. Agenţia Novosti a publicat fotografia lui Rudolf Cucerov, publicată în fondul lor de imagini. Consider că este o fotografie istorică. Se potriveşte de minune în acest context al comemorării unui mare om! Dumnezeu să-L odihnească în pace.RIAN archive 837790 Valentina Tereshkova and Neil Armstrong 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 août 2012 5 24 /08 /août /2012 13:32

Lucrînd în ultimii 4 ani la interviurile lui Vasile Ernu cu personalităţi de prim rang ale Rusiei contemporane - în sens de aducere a acestora în hainele limbii române, am observat că mulţi dintre aceşti intelectuali exprimau o anume îngrijorare care adie dinspre aşteptarea unor vremuri noi - care nu mai vin! Care întîrzie mersul firesc al lucrurilor. Sesizam un fel de stagnare, aidoma celei în care amorţise URSS în anii'60-'70 ai secolului XX.   

Majoritatea interviurilor s-au făcut însă înaintea lunii decembrie 2011, moment în care, ceea ce exprima şi în discuţiile cu mine artistul Yura Leiderman, cu mai multă vreme în urmă - ghiaţa din viaţa politică a Rusiei a început să se topească. Plăcile tectonice ale societăţii ruse s-au pus în mişcare, o pătură socială, cea de mijloc, a decis să iasă în stradă, şi să protesteze foarte vocal şi grandios împotriva putinismului. Manifestări de o aşa amploare aproape că nu a mai văzut Rusia...

Tot atunci, în acel decembrie au apărut primele articole despre grupul punk Pussy Riot. Atunci, probabil, nimeni nu bănuia amploare pe care o va lua mişcarea Pussy Riot în lumea întreagă, şi asta mai ales după condamnarea a trei membre a acesteia la doi ani de privare a libertăţii.  "Răzmeriţa păsăricilor" (astfel aş traduce eu denumirea grupului) a fost răsplătită cu vîrf de măsură după "acţiunea" lor din catedrala Mîntuitorului - cel mai important loc de închinăciune din biserica pravoslavnică rusă. Povestea s-a consumat în 21 februarie a.c. în faţa amvonului acestui locaş: 5 membre ale grupului Pussy Riot s-au "rugat" Maicii Domnului, ca să-l alunge pe Putin de la putere! S-au rugat cum au ştiut ele mai bine: cu cagule pe cap, cu chitări electrice şi cu răcnete de disperare, cu limbaj strident. Impactul public al acestei acţiuni a fost absolut delirant. Societatea rusă a sărit în aer! Nici măcar demostraţiile nu au răvăşit-o atît de tare.  

În 3 martie două dintre fetele care au actat în catedrala Mîntuitorului au fost arestate. Iată numele lor: Maria Alehina (Maşa), 24 de ani, mamă a unui băieţel de 5 ani, Filip, şi  Nadejda Tolokonnikova (Nadia), 22 de ani, mama unei fetiţe de 4 ani, Hera. Comunitatea internaţională a reacţionat brusc şi ferm - pentru eliberarea necondiţionată a celor reţinute, presa toată, de toate culorile, de la The Guardian la Vice a avut răgazul investigaţiei şi compătimirea maximă pentru cele două mame, şi tănăra domnişoară. Iar în 15 martie a fost reţinută şi încarcerată cea de-a treia femeie a grupului: Ecaterina Samuţevici (Katya), 29 de ani. Protestul în susţinerea membrelor Pussy Riot a creat rapid mişcarea Free Pussy RiotAmnesty International a îndemnat autorităţile ruse la eliberarea imediată şi necondiţionată a celor trei, declarîndu-le prizonieri ai libertăţii de conştiinţă. 

După tărăgănări şi amînări repetate, după înfierări şi susţineri ardente jurtiţia rusă s-a propunţat în cazul Pussy Riot, găsite vinovate de extremism, ură religioasă şi huliganism. Asta a fost în ziua de 17 august, adică exact acum o săptămînă. Ele au fost condamnate la 2 ani de închisoare, regim comun. Astea sunt datele seci, protocolare. 

original.jpg

Dar cine sunt Pussy Riot, şi de ce protestul lor a fost atît de bolnăvicios perceput în societatea rusă? În fond, Pussy Riot este o ficţiune. Este acel ceva care trebuia să apară într-un anumit context istoric, dar putea să şi lipsească cu desăvărşire. Se pot face speculaţii la nesfărşit pe seama episodului din 21 februarie, ce interesează infinit mai mult este ceea ce a urmat; cum s-au comportat autorităţile, Patriarhul Rusiei, parohienii, intelectualii, organizaţiile guvernamentale şi cele neafiliate niciunei puteri. Cel mai curios pentru mine este că acţiunea lor din catedrală pentru unii a fost percepută ca proiect artistic, iar criticul Irina Kulik a propus candidatura acestui grup pentru lista lunga a premiului Kandinsky - unul din cele mai prestigioase premii în lumea artei contemporane, după Turner Prize şi premiul Marcel Ducham (premiu pe care l-a încasat în 2011 românul Mircea Cantor). Foarte hazardat este să intrăm într-o discuţie de natură estetică acum, cînd lumea încă se mai întreabă şi se află de cele mai multe ori pe poziţii contradictorii, dacă ceea ce fac aceste fete este artă sau dacă totul se consumă sub umbrela unei dorinţe de afirmare rapidă, sau dacă nu cumva aceste tinere sunt un paravan pentru nişte forţe care luptă cu creştinismul, Rusia şi poporul rus. Ecaterina Samuţevici a declarat pentru publicaţia Der Tagesspieleele sunt nişte ţapi ispăşitoriWir sind die Sündenböcke], pentru că sunt nevoite să plătească cu propria lor jertfă întreaga criză politică, economică şi socială din Rusia.

În definitiv, ce faptă atît de abominabilă au făcut aceste femei? Ele au apărut în aceeaşi postură în care s-a aflat şi PF Kirill, renascentistul, cînd de pe acelaşi amvon a tunat şi fulgerat împotriva celor care nu-l susţin şi nu-l votează pe Putin la cîrma Rusiei. Nu e acelaşi soi de "blasfemie", cea pe care a comis-o întîistătătorul bisericii, confundînd un stăpîn cu Stăpînul? De ce atunci cînd eşti patriarh ai voie să faci orice matrapazlîcuri - şi, se pare, că PF Kirill excelează de ceva vreme în această postură - , ca mirean, pentru aceleaşi "omisiuni" sau delicte, faci puşcărie, şi supus orprobriului public. Morala are două capete, precum bîta ciobanului? Spunînd asta nu disculp cîtuşi de puţin indecenta ţopăială a celor de la Pussy Riot din catedrala Mîntuitorului! Chiar deloc. Eu însumi atunci cînd am aflat de acest performance , m-am oripilat cu adevărat. Dar în aceeaşi vreme, mi-am dat seama că al lor comportament a devenit deja un test pentru orice om raţional şi creştin pe de-asupra. Un test care te face să te gîndeşti serios asupra culpei lor REALE, nu a celei formulate în limbaj de lemn de către judecătoarea Marina Sîrova (Судья Сырова = de la rus. sîr, caşcaval?), 60 de ani, precum că gestul fetelor a fost unul huliganesc, acestea" s-au interpus acelor oameni care împărăşesc valori creştine, şi i-au umilit pe aceia care se consideră într-o comuniune cu Dumnezeu" (am citat din sentinţă). Se poate vorbi mult şi bine despre acest caz. Dar ce e de reţinut, iar acesta devine lucrul cel mai important, anume că este în puterea omului să schimbe destinele unei ţări, a unor comunităţi, să zguduie mersul rînced şi flasc al vieţii politice. Poate că, uneori, această putere se manifestă sub forme nu tocmai obişnuite, ci agresive, răcnite, disgraţioase...Poate că gestul lor ar fi rămas fără un impact prea mare, dacă autorităţile ar fi avut inteligenţa să muşamalizeze cazul, să nu-i dea această amploare, să le lase libere şi pe mai departe pe Pussy Riot să-şi facă de cap. Nu cred că ecoul lor ar fi mers prea departe, chiar şi în era internetului global. N-a fost să fie! Rusia rămîne ceea ce a fost de vreo cîteva secole încoace: un stat poliţienesc, brutal, cu o ceată la vîrf a bisericii şi statului - mafiotă, coruptă, neîndurătoare, trufaşă şi incapabilă de dialog. Cu un Putin care s-a speriat de înjurăturile şi cromatica nerusească a unor tinere femei...şi care nu a fost dispus să le ierte pentru această sperietură.

Cine sunt, la urma urmelor, aceşti oameni care nu iartă, şi nu sunt capabili să accepte insurgenţa?

imagine de pe blogul Pussy Riot.

Există şi în limba română o fişă pe wikipedia, dedicată acestui grup. Cam rahitică şi sumară!            

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 août 2012 4 23 /08 /août /2012 09:00

Mihail Bulgakov are în Însemnări pe manșete un fragment care se numește Băieți în cutie. Un prunc a fost pus într-o cutie pe care era imprimat: ”M-me Marie. Modes et Robes”, și lăsat pe pervazul ferestrei unei camere minuscule. Copilul gemea în fața cerului înstelat...Cutia lui era la fel de strîmtă ca și odaia în care se aflau cu toții, întreaga sărmană familie.

Iată fragmentul, în original. Pag. 23, VIII.

DSCN2543[1] 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 août 2012 2 21 /08 /août /2012 09:09

Joanne Bock, în mica monografie pe care i-a dedicat-o lui Isidor Wiener, susţine că acest artist "a realizat o sinteză a folklorului evreiesc din centrul Europei şi a icoanei creştin-ortodoxe" (cf. Pop Wiener: Naive Painter, Amherst, 1974, pag. 17; toate citatele vor trimite la această ediţie). Pop Wiener

Isidor Wiener este un caz foarte atipic al artei americane ai anilor'60-'70 - neasimilat nici pînă astăzi de istoriografia de peste ocean, bănuiesc din cauza acelei sinteze despre care vorbea autorea monografiei citate. Monografia este fascinantă pentru că oferă un melanj dintre ficţiune, memorie şi rigoarea academică. Spune aceasta: "O chestiune definitorie este problema definirii artei pe care a lăsat-o Pop Wiener: primitive art, native painting, art of Sunday painter, art of non-profesional, instinctive art, nonacademic art, autodidactic art, naive-primitive art etc." (pag. 5). Afirmat ca artist atipic, Wiener îşi caută sursele de inspiraţie în programele TV, de pe copertele revistelor sau ale cotidienelor. Iubea animalele, florile, livezile, cîinii şi iepurii. Toate aceste apetituri pentru diversitate şi culori le-a deprins în periferia Chişinăului, în Durleşti care era un sat prăfuit la acel final de secol XIX, loc unde s-a născut Isidor Wiener, desigur, într-o sărmană familie evreiască. De fapt, se spune că Samuel Wiener - tatăl lui Isidor - avea o afacere profitabilă acolo, care însă nu prea respecta rigorile juridice ţariste, cele care stipulau că evreii trebuie să trăiască la circa 50 de km de oraşe...Din acest punct de vedere situaţia lor nu era deloc prea îmbucurătoare. Cert este că au trebuit de acolo într-un cătun care se numea Buicani - devenit şi el un cartier al Chişinăului contemporan. 

După evenimentele din 1903 din acest oraş a devenit clar că a rămîne aici este curată sinucidere. Pentru Isidor a început o nouă eră: drumul spre libertate şi o viaţă lungă, cu nenumărate peripeţii, călătorii, îndoieli şi bucurii. Trece prin Viena, Paris şi Rotterdam, pentru a ajunge în cele din urmă la New York. A reţinut exact ziua în care a călcat în acel oraş: 28 iunie 1903. Avea 17 ani şi jumătate, momentul auroral pentru orice tînăr plecat dintr-un imperiu pe cale de prăbuşire, ajuns într-o lume de emigranţi, finanţe şi elogiul democraţiei. La doi ani de la stabilirea la NY o cunoaşte pe Dora Prlik, care-i va deveni soţie. Ea era născută la Odessa, şi s-a mutat în America împreună în timpul persecuţiilor anti-evreieşti. Dora a murit în 1950, au avut 3 copii, Sam, Maxwell şi Danny. Isidor a făcut de toate în America, lucrase în fabrică, săpase morminte în Brooklin, a avut brutărie, a fost şofer de taxi, a deschis la un moment dat cu soţia sa o băcănie în Bronx, pe 181st Street...această afacere şi-a dat obştescul sfîrşit odată cu moartea Dorei, care avea atunci 65 de ani.

Cam astea ar fi reperele biografice ale lui Isidor Wiener înaintea morţii morţii consoartei sale - unul din episoadele cele mai tulburătoare şi sfîşietoare ale vieţii lui. "I started painting" - declară artistul, şi tot ce a urmat este greu de pus sub semnul îndoielii că anume arta a funcţionat pentru el precum o terapie, un sprijin pentru următoarele două decenii! S-a numit pe sine însuşi Grand Pa Wiener, imitîndu-o pe Grandma Moses, cu care a fost contemporan. Arta lui Wiener nu se poate povesti, iar exegeza făcută de Joanne Bock pe mine m-a mulţumit pe deplin, de aceea mă rezum la o consemna, şi pe care o recomand spre lectură oricui arta naivă îi provoacă bucurii estetice.

Îmi place descătuşarea, dăruirea şi sinceritatea cu care acest pămînteam al nostru a cucerit o părticică din arta secolului XX, cucerindu-şi acel loc prin muncă, suferinţă, abnegaţie, pricepere şi iubire pentru cultura din care a fost nevoit să plece la finalul adolescenţei...Despre Basarabia şi Chişinău a vorbit mereu cu nostalgie, pictînd nişte veritabile litanii după Paradisul pierdut al copilăriei.

Istoria artei "pămîntului moldav" trebuie să-l consemneze şi pe Isidor Wiener (1886 -1970), cel născut la Durleşti şi mutat la Domnul în marea şi nebuna metropolă NY.

Undeva în volumul Arta americană (1974, reeditat recent) semnată de Dan Grigorescu există o primă referinţă autohtonă la Isidor Wiener, şi este foarte posibil ca profesorul român să fi şi contribuit cu sfaturi la elaborarea monografiei a cărei autor este Joanne Bock, pentru că anumite ilustraţii din cartea despre Wiener sunt reproduceri după arta românească mai veche şi mai nouă, documentate în biblioteca românească de la NY, în vremea în care Grigorescu era director acolo.


P.S. a nu se evita consultarea linkului care trimite la cartea Joannei Bock, pentru că acolo sunt reproduse numeroase lucrări ale artistului.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2012 7 19 /08 /août /2012 00:15

Nu am citit niciun material critic sau promoțional cu referire la această expoziție de artă video din Israel, deschisă acum două luni la Muzeul național de artă contemporană din București. Mă ghidez după propriile cunoștințe, acumulări și informații despre arta din această țară, despre care se știe că are o artă video de mare sensibilitate. Recunosc că pînă acum știam doar un singur videoartst de anvergură internațională, Yael Bartana, pe care am descoperit-o încă în 2002, la Manifesta 4 de la Frankfurt am Main, unde a prezentat piesa Trembling Time (2001). Lucrarea aceasta figurează și în selecția făcută de curatoarea Carmen Iovitu. 

DSCN2453-1-.JPG

Despre acest video am avut ocazia să scriu atunci cînd am prezentat Manifesta 4, în 2002, de aceea mă rezum la a relua acea notiță: ”De o mare sensibilitate  și rafinament vizual a fost și creația video a lui Yael Bartana, intitulată Trembling Time. Procedeul cu care a lucrat artista, ralantiul, punea în scenă o autostradă supraaglomerată din Tel-Aviv, pe care la un moment dat toate mașinile încetinesc treptat, și se opresc - în Ziua Memoriei Ostașului. Montajul compozițional funcționa de așa manieră încît aveai impresia că autoturismele se deplasau în continuare, deși ele staționau. O reculegere în care mecanismul memoriei funcționează, diferite ritmuri se suprapun și interacționează” (Ochiul de veghe, ed. Cartier, 2005, pag. 103).

Supriza absolută a acestei expoziții a constituit-o descoperirea celor două lucrări semnate de Keren Yeala Golan absolventă a MFA School of visual Arts, New York, în 2002. Aceasta este prezentă cu lucrările NOMINA, 2009, (3:49 min) și NGC-6853, 2010 (10:08 min.). Ambele sunt de o acuratețe desăvîrșită, chiar dacă temele nu se dezvăluie prea ușor privitorului, efectele vizuale fiind precumpănitoare. Mai ales în primul film, în care ambuguitatea personajului care întruchipează deopotrivă pe Venus și Hristos răstignit, face ca accentul să cadă pe frumusețea devenită intrinsecă a imaginii. Care la un moment dat devine insuportabilă...

DSCN2463-1-.JPG

Poza chinuită, contorsionată, dar demnă și fără urme de efort, acrobatică a unei tinere se desprinde din imaginile aproape statice ale lucrării intitulate Apus / Dusk a artistei Hilla Ben Ari. Aceasta pare preocupată de analiza spectrală a limitelor fizice ale omului, ale femeii în speță.

DSCN2462-1-.JPG 

Lucrarea cea mai problematică și criptică în același timp mi s-a părut Mireasa (2010), a lui Efrat Shvily. În lipsa sau în așteptarea mirelui mireasa trece printr-un întreg bestiar emotiv: rîde, plînge, icnește, cîntă, imploră, dansează, chicotește,  tînjește și oftează. Ai sentimentul uneori că nu de nuntă este gătită ființa aceasta, ci de condamnare, pentru supliciu. Este un breviar al unui ritual tensionat pe care poate că lumea iudaică îl percepe altfel decît noi, creștinii. Aproape că devine insuportabilă această tînără femeie - atît de tare se poate exterioriza în fața camerei de filmat! Chipul și comportamentul ei îmi evocă, într-un anume fel, zbaterile multiple, lacerante și tande ale Orei - personajul principal din romanul lui David Grossman, Pînă la capătul pămîntului. Iată ce scrie autorul la un moment dat: ”Ora a oftat din adîncul sufletului, întrebîndu-se cum se întîmplase că preocuparea ei principală din ultimii ani fusese aceea de a căuta semne de viață înăuntrul oamenilor” (op.cit., ed. Polirom, 2012, pag. 137). 

DSCN2447-1-.JPG

Poate că tot căutarea semnelor de viață înăuntrul oamenilor este și miza filmului mai mult documentar semnat de Oprit Ishay, care narează despre habitatul arabilor într-o lume a evreilor, despre cum trebuie și sunt nevoiți să trăiască, să supraviețuiască, să încerce normalitatea. 

DSCN2460-1-.JPG

Poți rezista dacă ai noroc, dacă Dumnezeu nu te-a uitat. Poate că uneori mai tragi și lozul cîștigător, care-ți asigură șansa?

 

Toate propunerile reunite în această expoziție converg la ideea că există un fir care le unește: conștiința traumatizată a Israelului. Acest stat este pus mereu în situația de a se autodefini, de a se apăra și a lupta pentru a-și afirma neabătut religiozitatea, continuitatea, vechimea și demnitatea. Artiștii nu au voie să se eschiveze de la a căuta răspunsuri...Nu trebuie să refuze s-o facă!

P.S. artiștii Keren Yeala Golan și Oprit Ishay sunt reprezentați în Israel de galeria The Heder.  Acolo se pot găsi informații ample despre aceștia.      

 

FOTO: vladimir bulat

 mnac

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article
16 août 2012 4 16 /08 /août /2012 11:02

2000 septembrie, Cracovia

Din discuţia avută cu artista poloneză Barbara Marón, reiese că "problema evreilor" apare supralicitată în Polonia, că acest subiect a devenit un soi de politică mediatică a unei părţi importante a eşichierului politic local. În viziunea ei este mult prea mult festivism în această atitudine. Am recunoscut o notă uşor depreciativă în analiza acestei stări de lucruri. Cred că polonezii încă nu şi-au definit propria atitudine faţă de ororile care s-au petrecut în vecinătatea lor imediată. Cracovia, şi nu numai, a avut un ghetou, iar acesta nu era deloc o "felie" neglijabilă în economia topografică a oraşului. Cel puţin în prima jumătate a secolului XX zona aceasta ocupa cam un sfert dacă nu chiar o treime din sufrafaţa locuită a localităţii. Iar aceasta vorbeşte în chip direct şi explicit despre numărul mare de evrei băştinaşi în urbe de pe Vistula. În materialul de arhivă filmat de Julien Bryan, în 1936, se vede clar puzderia de evrei pe stradă, cu banderola galbenă la braţ...

A nu se uita faptul că exodul evreilor polonezi spre Palestina s-a produs via România. Statul de la nord de Dunăre pare să fi funcţionat aidoma unui adăpost ferm pentru refugiaţii din Polonia; şi poate nu este deloc întîmplător interesul meu foarte personal pentru o istorie care a devenit stînjenitoare pentru polonezi, poate că aceasta chiar este "falsificată" pentru unii dintre ei (concret, şi pentru interlocutoarea mea).

În concluzie, dacă am înţeles eu bine, întreţinerea interesului permanent pentru această problematică, a masacrului în masă a evreilor, se datorează unor cercuri şi foruri de decizie care, se prea poate, sunt ele însele conduse sau manipulate de cei care instrumentează un alibi în favoarea evreilor. Suferinţa lor este mereu actualizată, pusă în permanenţă pe cîntarul unei dreptăţi care întîrzie să-şi facă, reparator, apariţia.

***

Pentru că sunt un colecţionar vechi de imagini cu cimitirele evreieşti, nu pot să nu semnalez minunata colecţie de pietre funerare din cimitirul evreiesc din Orhei, postată pe internet de Agentia de Inspectare si Restaurare a Monumentelor din Republica Moldova.

***

Cu cîteva luni în urmă am publicat în revista Contrafort un text despre pictorul Henri Visconte. După ştiinţa mea, este primul articol din 1944 încoace, dedicat acestui artist. Este pseudonimul pe care şi l-a luat fiul negustorului Iscovici, pentru a părea de altă origine decît era cu adevărat! Despre pictura lui "nocturnă" am avut ocazia să vorbesc în rîndurile acelei scrieri succinte. 

***

20.09.2000

Czartoryski Museum, Cracovia

Gînduri în faţa tabloului Femeia cu hermină, a lui Leonardo da Vinci. 

Fără să fi ştiut cu atincipaţie de acest lucru aflu că în aceeaşi sală cu tabloul lui Leonardo a existat pînă la război şi o lucrare a lui Rafael. A rămas doar rama acesteia, lucrarea s-a pierdut. Iată-mă postat în faţa acestui obiect de artă ca în faţa unei icoane, într-o poziţie de forţată meditaţie; constat totuşi că portretul acesta nu-mi provoacă o fascinaţie mai mare decît oricare alta...Asta mă face să-mi pun din nou ambigua întrebare (care revine insistent): oare nu mimăm trăirea în faţa capodoperelor, sub impactul unor opinii şi judecăţi însuşite de la alţii?

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Fragmente
commenter cet article
10 août 2012 5 10 /08 /août /2012 17:04

DSCN2302.JPG

DSCN2218.JPG

DSCN2303.JPG

DSCN2287.JPG

colantii-ziklam.jpg

trei-feluri-de-galben.jpg

În general, lumea pe care o vizitezi pentru prima oară o vezi fie de jos în sus, fie din spate. Nu este deloc o judecată metaforică. Este purul adevăr: nu ştii destule  - ca să o priveşti de la egal la egal, nici direct în faţă, căci nu ştii niciodată destul ca să fii pe picior de egalitate...La Sarajevo am constatat o persitenţă a verticalelor, parcă toate şi tot este vertical, orientat spre cer. Chiar şi ruinele. Iar oamenii - cu atît mai mult. La nişte turnuri de moschei sau de biserici te aştepţi la aşa ceva.

Desigur, doamna din penultima imagine este un exemplu care ne-ar îndrutui să ne lansăm în ceva mai multe explicaţii, inclusiv spre a augmenta cele spuse anterior, sau măcar ar exemplifica nişte încercări de definire. Sau pura şi simpla înţelegere. Nu ştiu dacă pot, totuşi, să  fac ceva din toate cele enunţate. Dar cel puţin imposibilitatea mea de nu îmbălsăma un astfel de episod, o pot face publică! Biserica ortodoxă - unde am şi făcut această fotografie - este (sau a devenit?) îngăduitoare cu toate. Mai ales într-o lume preponderent musulmană. 

 

*FOTO: 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
9 août 2012 4 09 /08 /août /2012 11:17

Textul acesta, adică cel cu titlul de mai sus, s'a scris cu ceva vreme în urmă. Poate că nici nu l'am conceput pentru a fi publicat, ci din pură plăcere de a descoperi şi a scrie despre.

Apoi, a venit contextul. O mai veche cunoştinţă mi'a solicitat un răspuns la întrebarea: 

"Care este expoziția de artă din trecutul îndepărtat de care vă amintiți cel mai adesea și pe care ați dori să o revedeți acum?"

Nu că nu aş fi putut dormi după o astfel de întrebare, dar liniştea devenise soră cu arşiţa de afară! M'am tot foit şi sucit, după care mi'am amintit de "istoria" ciorapilor coloraţi. Ehei, de cînd aştept şi pe la noi o expoziţie despre lucruri cotidiene, despre obiectele din jurul nostru, despre cum ne îmbrăcăm, ce mîncăm, ce bem, cum mergem! Prin alte părţi am văzut aşa ceva, cu ani în urmă.

Pînă la urmă, am dat naftalina de-o parte, am cizelat puţin textul despre ciorapii coloraţi. L'am scos la lumină. Şi l-am trimis la BEWHERE, revista despre pulsul oraşului...un fel de TIME OUT, care la noi - n'a fost să fie! - nu a făcut prea mulţi purici.

În josul paginii în care apare textul meu mai pot fi citite şi alte amintiri despre expoziţii care au fost văzute, şi care se doresc revăzute (Magda Cârneci, Matei BejenaruIosif Király). Recomand cu căldură citirea acestora, mai ales celor care au tangenţe cu istoria artei, a ideilor şi sensibilităţilor de dată recentă, şi numai.

 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
7 août 2012 2 07 /08 /août /2012 10:27

Pentru istoria recentă a Europei sonoritatea numelui Mostar produce un ecou sumbru.

Am petrecut doar cîteva ore în acest oraş mult-pătimit; dar numărul de turişti pe care l-am văzut acolo a depăşit cu mult pe cel constatat la Belgrad, Sarajevo, Višegrad.  Mă rog, poate că pe oameni îi atrage mai abitir butaforia, spectacolul refacerii, anastiloza arhitecturală - ceea ce a rămas autentic la Mostar e stituat însă în afara sferei turisticului, a planului de vizitare pentru străini, aşa cum eram şi noi...

Bunăoară întregul sit din jurul Podului Vechi (Starai Most), atribuit şi acesta notabilului arhitect turc Mimar Sinan, este refăcut aproape din temelii, şi transformat într-o banală topografie a comerţului de dugheană. În spatele cortinei de buticuri mai sunt ziduri ciuruite, pereţi fără ferestre, curţi abandonate. Diversele organizaţii care au contribuit la reconstruirea turisticului Mostar au determinat exact limitele investiţiei, iar restul a rămas în voia patinei timpului, ideologiei nepăsării, a delăsării absolute...

 DSCN2322.JPG

E de adăogat în acest context că Mostarul se afla într-un proces de restaurare serioasă, cu fonduri externe, încă dinaintea conflictelor de natură etnică şi poltică din acest oraş. Şi, probabil, acest proces a continuat (poate cu alte date) după răcirea puştilor şi revenirea refugiaţilor la casele lor. Căci un oraş fără locuitori, se repopulează rapid de vipere, şobolani şi ulii. Mostarul a avut şansa unei atenţii speciale din partea cîtorva fundaţii de prim rang din lume, care s-au ocupat de readucerea vechiului aspect al arhitecturii locale.

DSCN2337.JPG

Chiar dacă şi noi ne-am pierdut în mulţimile de turişti, ne-a plăcut să mai vedem şi interstiţiile dintre învelişurile destinate ochiului călător. Urmele de gloanţe sunt încă multe, unele clădiri stau arse în picioare, şi doar obiectivele religioase, catolice şi musulmane parcă încă se mai confruntă, prin dimensiuni, prin ritmul de refacere, prin înălţimi. Bunăoară, turnul bisericii Franciscane - iar catolicii şi-au înălţat şi o imensă cruce pe o culme din preajmă, care poate fi observată de foarte departe  -  este rezidit după vremea ostilităţilor, pe nişte dimensiuni care-l reclamă a fi cea mai înaltă arhitectură a oraşului.

Ruina-si-Biserica-Franciscana--plan-secund.jpg DSCN2333.JPG

Pomeneam în titlul acestor notiţe de monumentul lui Bruce Lee, iar acest fapt nu poate să nu provoace un zîmbet. Da, la Mostar a existat un monument al acestui "justiţiar" din filmele anilor '60-'70 ai secolului XX (mort în 1973). Acest monument din bronz a reprezentat, de fapt, mai degrabă o lucrare de artă conceptuală, contemporană*, decît un artefact de natură istoric-encomiastică, chiar dacă a fost dezvelit în ziua în care iconicul actor, luptătorul kung-fu, ar fi împlinit 65 de ani. Anume, în 26 noiembrie 2005. Peste puţine ceasuri, mai exact în noaptea următoare după dezvelire, statuia a fost răsturnată de pe soclu şi vandalizată. Chiar dacă în viziunea autorilor proiectului imaginea acestui monstru sacru trebuia să refacă dezechilibrul etnic instalat de mulţi ani în oraş, între croaţi şi bosniaci, Bruce Lee nu a fost dorit printre concetăţeni! El nu a mai urcat niciodată pe soclul său de atunci, deşi la baza lui stătea o inscripţir succintă: TVOJ MOSTAR (Mostarul tău!).

Imaginea operei, cu taguri pe ea, poate fi văzută aici.

 

FOTO: 2012 © vladimir bulat.


* O amplă discuţie în jurul acestei lucrări se găseşte în volumul Leap into the City  (Chişinău, Sofia, Pristina, Sarajevo, Warsaw, Zagreb, Ljubliana). Cultural Positions, Political Conditions. Seven Scenes from Europe, ed. Katrin Klingan and Ines Kappert. DuMont Literatur und Kunst Verlag, Cologne, 2006. The Bruce Lee Monument in Mostar. A discussion moderated by Marina Grzinic. pp. 285-297. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 août 2012 1 06 /08 /août /2012 14:19

DSCN2213.JPG

Oraşul Višegrad este foarte aproape de graniţa cu Serbia, imediat ce intri în Bosnia şi Herţegovina - mult pătimita federaţie desprinsă din fosta Jugoslavie. Sunt cel puţin două punte de atracţie în acest loc: podul din piatră, cunoscut cu numele lui Mehmed Paša Sokolović, vizirul care a comandat şi ctitorit acest monument, despre care se spune că aparţine panopliei de portofoliu al renumitului arhitect otoman Mimar Sinan.

Celălalt punct pitoresc este rîul Drina, care are o culoare absolut specială: verde-smarald. Unică în felul său. Este o apă liniştită, foarte curată şi aproape translucidă, care te îmbie s-o priveşti la nesfîrşit. Ca pe cerul înstelat. Este apa şi podul care l-au inspirat întreaga viaţă pe marele scriitor Ivo (Ivan) Andrić, născut în Travnik, dar care şi-a petrecut tinereţea şi juneţea aici, la Višegrad. 

Oraşul este acum un tîrg mai mult pe orizontală, mono sau bietajat, întins pe ambele maluri ale rîului, şi nici nu cred că a fost vreodată mai mult decît atît. Dar am petrecut o noapte liniştită, calmă într-un motel al acestui orăşel patriarhal. Loc în care lucrurile erau într-o ordine desăvîrşită.

 O imagine mai veche, de prin anii'80 ai secolului XX ne arată că pe podul despre care fac vorbire se trecea Drina şi motorizat, cu maşina. Acum este doar monument, se poate traversa exclusiv pietonal. Şi e mai bine aşa! Căci pentru traficul rutier s-a construit un alt pod, ceva mai în aval.

DSCN2206.JPG

În preajma podului restaurat se află o stelă comemorativă înconjurată de trandafiri, care ne vorbeşte (în scriere chirilică) de  Ivo Andrić, care mie personal îmi evocă acea celebră fotografie negru-alb, care l-a îmbălsămat pe scriitor pe fundalul acestui pod. O fotografie care, probabil, figurează în toate referinţele şi bibliografiile despre acest autor. Bucata aceasta de marmoră, a stelei, este însă tautologică, conţine un semiprofil al lui Andrić, suprins din unghiuri diferite. Şi este dovada clară că povara memoriei pe care trebuie să o poarte unui astfel de creator este prea mare pentru o localitate atît de mică, uitată de lume, insignifiantă, provincială, prăfuită, care mai e pe harta lumii, poate, datorită podului evocat mai sus, sau poate numelui lui Ivo Andrić? Cred că asta este semnificaţia supremă a unor astfel de locuri, că acestea trăiesc din mici paradoxuri, din minuscule chichiţe, sunt ca nişte "buzunare uitate" ale Europei (după sintagma editorului Mihail Kotomin; vezi pe larg despre acest concept în cartea lui Vasile Ernu, Intelighenţia rusă azi). Aici, bunăoară, am găsit şi un camion antedeluvian, care m-a făcut să mă simt ca într-un muzeu sub cerul liber... 

Într-o vreme în care turismul generalizat şi standardizat face ca lumea vizitabilă să devină uniformă, izochefalică, fără suprize şi neprevăzut, întîlnirea cu astfel de inadvertenţe produce o bucurie de neimaginat, atipică...

DSCN2211.JPG

FOTO: 2012 © vladimir bulat.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article