Overblog Suivre ce blog
Administration Créer mon blog

Recherche

14 septembre 2012 5 14 /09 /septembre /2012 16:14

Muzica 5268Necesitatea unui portal de jazz în România se resimte de multă vreme!

Deşi am avut un trecut jazzistic aş spune eu, ONORABIL - realitatea imediată nu este nicidecum promiţătoare. Jazzul românesc e ca şi inexistent...Noroc de echipa de entuziaşti de la JAZZ.RO, care ne răsfaţă cu jazzul mare, adus de prin lumea largă! La anul vom avea parte şi de un festival de jazz, în bisericile bucureştene...În 22 octombrie vom savura repetiţia generală în acest sens, cu recitalul lui Jakob Bro, la Biserica Anglicană, unde tînărul chitarist va fi acompaniat de legendarul toboşar şi percuţionist Jon Christensen şi de bass-istul Thomas Morgan. 

Ei bine, portalul JAZZ.RO s-a lansat azi. Va fi o platformă de informaţii, dezbateri, interviuri, cronici de concerte, analize, prezentări de noutăţi discografice etc. Tot ce ţine de viaţa domeniului, a indivizilor care-i dau sunet, viaţă şi sens.

Să le urăm băieţilor şi fetelor din echipa JAZZ.RO viaţă lungă, bogată în evenimente, proiecte şi întîlniri cu prieteni mulţi şi devotaţi! Le urez să-şi dorescă şi Haruki Murakami să scrie pentru ei, că el chiar ştie ce-nsemnează jazz-ul! El a publicat în 1997 o culegere de eseuri despre cei mai proieminenţi reprezentanţi ai jazz-ului clasic...

 

Leszek Możdżer în recital la Bucureşti,  4 martie 2012.

foto: Tiberiu Crişan.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Sunete
commenter cet article
12 septembre 2012 3 12 /09 /septembre /2012 11:14

Nu există, cred, o ocupaţie mai inutilă şi mai problematică în aceeaşi vreme ca privitul filmelor! Cînd spun filme, mă refer exclusiv la cele ”de autor”, denumite în genere art-house sau filme de artă.

Istoria acestei arte, celei mai recente dintre toate, cuprinde aproape tot ce mintea şi imaginaţia umană a putut turna în imagini. În preajma marilor festivaluri mă întreb mereu: cam ce suprize mai poate oferi această subspecie a artelor vizuale?

Două filme urmărite recent, Dintele canin [2009] (Kynodontas gr. şi Dogtooth eng.) a lui Giorgos Lanthimos, şi Norul mofturos [2005] (The Wayward Cloud), al maestrului scenei de film asiatice, Ming-liang Tsai, m-au pus foarte serios pe gînduri, pentru că ambele ridică, inclusiv, problema rolului pe care-l are filmul în procesul de "spălare pe creieri a omului" contemporan...

Ambele filme sunt nişte parabole*.

Primul arată o familie a căror trei copii au fost ţinuţi zăvorîţi între zidurile unei vile cochete şi bine ascunse de ochii lumii, care nu ştiu nici măcar că marea e mare, și că zombie nu este o plantă galbenă! Întreaga lor existenţă şi cunoaştere sunt modelate de un tată despotic, printr-un joc manipulator şi protector s-ar zice. În aceeaşi cochilie socială este întemniţată, de bună voie, şi soţia sa. Pentru că băiatul devenise major, această căpetenie a clanului - care era singurul "capabil" să părăsească culcuşul lipsit de pericole de orice fel - decide să-i aducă o femeie, pe gardiana de la poarta intreprinderii, la care acesta este ceva şef. Christina este adusă periodic, cu ochii acoperiţi pentru a nu şti unde anume este situat lăcaşul izolat al acestei familii, aceasta devenind cumva o membră a acestei familii stranii şi absurde. Este singura care poate veni din exterior în casa lor, iar pentru serviciile sale este plătită. Partea intimă a relaţiilor nu se rezumă doar la băiatul major, ci se extinde şi asupra celor două fete. La un moment dat Christina lasă uneia dintre surori două casete video, iar aceasta le vede conţinutul pe şest, căci orice tip de imagine din exterior era strict interzis! Pînă la final înţelegem că jocul experimentat de tată asupra propriilor copii are bunele intenţii de a-i proteja, şi a-i creşte într-un soi de incubator social, pe baza unei limbi special elaborate, că doar acele filme le-au perturbat universul aseptic şi confortabil. Dar înţelegem, deopotrivă, că nu se poate trăi în afara angrenajelor, convenţiilor şi legilor unei convieţuiri publice, liber asumate de fiecare membru al unei societăţi sau comunităţi. Nu în ultimul rînd, aflăm că tentaţia carnalităţii e ceva care ţine de împlinirea şi confortul psihic al fiecăruia, care-l face împăcat şi echilibrat. Orice manipulare a acestei ispite poate avea consecinţe dramatice asupra sănătăţii mintale sau a controlului individual. Nu este de mirare că sora cea mare, care a muşcat din "fructul oprit", evadează din ţarcul părintesc, dar nu supravieţuieşte în afara lui.

Cel de-al doilea film, Norul mofturos, este şi mai tranşant în privinţa carnalităţii, prin ce arată doar, nefiind însă atît de partizan şi exclusiv în privinţa asta. Mai degrabă această pistă devine o capcană pentru privitorul grăbit să tragă repede concluziile. La prima vedere s-ar putea afirma că este un film pornografic...dar la o privire mai cumpătată, mai atentă, nu poţi să nu te întrebi, de şi-ar pierde timpul un artist de talia lui Ming-liang Tsai cu un gen sub-cultural, care e prezent pe toate drumurile, şi de care internetul este de-a dreptul sufocat? Aici "povestea" e ceva mai încurcată, însă nu mai puţin explicită după ce îi găseşti cheia. Hsiao-Kang este actor de filme pentru adulţi (XXX), iar Shiang-chyi este o tînără cam fără rost, plictisită, care stă singură într-un aparament pricopsit, ea deambulează prin Taipei cu un singur scop: în căutarea apei de băut. Pe care o adună de unde poate. În acel an ţara lor era bîntutiă de secetă, iar pe acest fundal roada suprabundentă de pepeni putea fi o alternativă generoasă pentru apa potabilă. Cea îmbuteliată - înregistra recorduri de vînzări. Întîmplarea face ca studioul unde se fac filmele XXX să fie exact în blocul în care locuieşte Shiang-chyi. Cînd bărbatul după şedinţa de lucru adormise în pe un balansoar în parcul din preajmă, Shiang-chyi îi fură din apa lăsată pe jos, pentru a-şi spăla cu ea pepenele proaspăt cumpărat. Astfel se cunosc. Nu-şi spun aproape nimic - întregul film are doar cîteva zeci de replici, iar cei doi se întîlnesc aproape pe muţeşte, înţelegîndu-se din gesturi şi priviri fugare**.

Întrevederile lor au în fond ca scop încercarea lui Hsiao-Kang de a deschide o stupidă valiză, a cărei cheie chiar fata a aruncat-o la un moment dat pe geam, şi care a ajuns înglobată în asfaltul proaspăt turnat...Cheia asta ne spune că există o cheie pentru înţelegea întregului film: antinomia pepene vs. apă. Pepenele este aici întruchiparea iubirii carnale, a patosului lubric, a sexualităţii debordante, dar fără sentiment, în timp ce apa face referinţă la lipsa dragostei, este lichidul singurătăţii umane, a înstrăinării şi totodată a sufletului curat, pur, inocent. Personajul lui Hsiao-Kang devine astfel o parodie a sterilităţii pe care o induce ochiului (şi numai) pornografia, el ştie asta, dar e mînat de stihia care se oferă unei carnalităţi abrutizante, meteorologice, care se arată la fel de abundentă ca şi roada de pepeni din acel an...iar Shiang-chyi jinduieşte după o iubire adevărată, stabilă, profundă, empatică, şi nu doar una trupească, dar nu i se întîmplă nici asta.

Secvenţele mozaicate care întrerup întîlnirile romantice, oarecum haotice, dintre cei doi sunt inspirate din musical-urile TV chinezeşti de duzină, care evocă aceeaşi problematică a "emacierii" sufletului uman, a deturnării sensurilor, denunţă superficialitatea devenită normă şi formă existenţială. Finalul acestui film este într-un contrast izbitor cu întreaga retorică aparent zeflemitoare a filmului, şi ne avertizează că iubirea poate sucomba, sufocată, în axul erect al unui exces voyeurist, participativ. Este, poate, una din cele mai tulburătoare scene pe care le-a dat istoria filmului asiatic. Lacrimile ei şi broboanele de sudoare de pe fesele lui sunt dovada că oamenii nu pot trăi unii fără alţii, nici izolaţi cu totul unii de ceilalţi, că orice referinţă sau detaliu cît de insignifiant pot deveni semn, însemn sau simbol. Prin acest film, implicit, Hsiao-Kang înţelege că iubirea adevărată e în cu totul altă parte, în timp ce Shiang-chyi crede că aceasta este reţeta dragostei, iar cînd gustă din ea, este răpusă de dezamăgire, de şocul frontalităţii extreme...

* * * * * * * * * *  

* Afişul original al filmului semnat de Giorgos Lanthimos descrie grafic o parabolă, sugerînd o cheie de lectură a filmului. Poate prea pieptiş, după gustul meu!

** Ce ironie subtilă, într-o epocă a vacarmului şi logoreei generalizate!                   

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
6 septembre 2012 4 06 /09 /septembre /2012 11:46

Mi-am reamintit recent de această artistă, cînd publicaţia Money Magazine [nr. 07/ pînă în 13 august 2012] a   publicat o traducere a unui text apărut în Newsweek, pe urma unei expoziţii a japonezei Yayoi Kusama la Whitney Museum din NY.

Acest fapt mi-a evocat prima mea întîlnire cu Yayoi Kusama prin intermediul revistei art actuel, în primăvara lui 2007, o revistă de informaţii şi stil contemporan. Eseul semnat de Isabelle de Maison Rouge evoca succint dar foarte concentrat destinul tumultuos al unei artiste practic puţin cunoscute Europei, şi care prin cele 3 expoziţii din 2007-2008, desfăşurate la Munchen, Brussel şi Paris o consacra definitiv în acest spaţiu cultural. Expoziţia era intitulată: "Dots Obsession - Dots Transformed into Love".

Yayoi Kusama 2626 A

Se ştie că boala ei mentală a fost pentru prima oară analizată de profesorul Shimo Nishimaru, psihiatru de renume de la Universitatea din Nagano, după ce acesta i-a vizitat o expoziţie în anul 1952. Acesta a vorbit despre "legitimitatea de a se exprima şi libertatea de fi nebun", referindu-se la cea care de la vîrsta de zece ani reclama diverse halucinaţii şi avea grave probleme auditive, iar de la treizeci de ani nu a mai vorbit...decît cu dificultate. Practicarea artei a devenit pentru ea o alternativă în calea insanităţii totale. Punctul - ca semn şi însemn plastic - a devenit pentru ea o forma mentis, întruchiparea dorinţei de a dialoga cu universul înconjurător, cu semenii, cu arta însăşi. În acest context e de amintit corespondenţa pe care Yayoi Kusama a avut-o cu una dintre cele mai stranii şi longevive reprezentante ale artei americane din secolul XX, Georgia O'Keefe, care a şi determinat-o pe Kusama să ajungă la NY în anul 1958.

După 1967 Kusama revine la Tokyo, după ce a fost în centrul frămîntărilor artistice din metropola americană, unde a avut un şir de performances * publice pe străzile din NY. Uneori, a militat ardent pentru un feminism dezlănţuit, iar erotismul devenise o formă de protest. Problematica "om-femeie" se situează în centrul preocupărilor sale plastice şi filosofice, dar şi a celor literare. A publicat circa 20 de romane şi plachete de poezie.

Personal pe mine mă intersează relaţia ei cu lumea prin intemediul punctului, bulina. Filmul lui Yalkut arată nişte acţiuni de o poezie absolut copleşitoare, cînd Kusama îmbrăcată în veşminte tradiţionale japoneze încearcă să concureze forma nuferilor, a algelor, agilitatea broaştelor pictînd puncte roşii pe oglinda apei; apoi, ea însăşi înveşmîntată în straie cu buline acoperă un copac cu buline, rondouri albe, după care aşează peste o pisică frunze cu distanţe între ele, puncte albe, apoi peste un nud uman, întins pe jos, respectînd aceeaşi logică a "reţelei", a distanţelor egale care construiesc şi ordonează ritmul (sau halucinaţia repetitivă). Reţeaua poate fi nesfîrşită, şi abruptă totodată. Ceea ce făcea atunci Kusama era profund spiritual, autentic, domestic, necomercial, dezinteresat adică. Estetică pură, gestică pauşală. Exotism psihic. Practic, scena artei pop şi a abstracţiei minimaliste americane nu se poate concepe fără contribuţiile acestei artiste. În acei ani nu exista deloc un comerţ cu o astfel de artă, cum nici cubismul nu era practic nimic la 1907, cînd doar Gertrude Stein "dădăcea" tagma cubiştilor **.

Ceea ce se întămplă acum cu opera acestei artiste, ajunsă la vîrsta de 83 de ani - mă nelinişteşte, şi mă convinge încă o dată că nu se poate şi artă şi comerţ în acelaşi timp. Consumerismul trebuie ţinut departe de artă, de impulsul viui şi autentic al celui care - desigur - trebuie să şi mînînce ca să creeze... 

---------------------------------

* Jud Yalkut a cumulat o serie din performances al căror autor e Kusama într-un film: Kusama's Self-Obliteration (1967). Cîteva fragmente din acest document sunt disponibile în internet; partea a II aici, iar cea de-a III-a aici.

** Vezi pe larg, Gertrude Stein, Autobiografia lui Alice B.Tolkas, ed. Humanitas, 2011.

Imagine: Yayoi Kusama, Pumpkin, 1994, 2007 ©  art actuel. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Oameni și chipuri
commenter cet article
6 septembre 2012 4 06 /09 /septembre /2012 00:24

Cum n-ai suci-o orașul ăsta tot un sat mai mare rămîne, sub-urban!

Am tot colindat în lung și-n lat străzi, străduțe, fundături, ogrăzi, și socoteala cu ideea de oraș tot devine perdantă. Unde nu te aștepți natura copleșește spațiul pretins urban și transpare pînă și la oameni. Gustul unora ca aceștia este cel mai adesea îndoielnic, discutabil, unul care te face să te jenezi că se manifestă atît de fățiș, căci sunt lucruri pe care trebuie să le ascunzi mai bine, adesea, decît să le afișezi sau să-i faci pe semeni să le ia în seamă. DSCN2704.JPG

DSCN2601.JPG

DSCN2738.JPG

DSCN2703.JPG

Aceasta din urmă înfățișează fațada bisericii cu hramul Sfînta Matroana, garnisită cu strania clopotniță-cușcă și de șirul de amfore probabil din ghips, detalii care amintesc despre orice pe lume, dar de un locaș sfînt nu prea. De unde provine lipsa aceasta de gust estetic la creștinii ortodocși, această inapetență pentru frumos, pentru măsură şi armonie? Care în acest caz nu este deloc singulară. Chișinăul abundă de adaptări de acest fel. De acord, în anumite cazuri este vorba de un provizorat, de soluții chinuite, de dorința de a avea cu orice preț un loc de închinăciune. Dar oare aceste locuri nu pot fi amenjate cu ceva mai multă grijă și rafinament? De ce se uită atît de ușor că de felul în care ochii se așează pe lucruri, forme și culori, tot astfel și duhul va avea o liniște (sau tulburare) pe măsură? Urîtul, disgrațiosul, înșelarea ochiului -- secătuiesc și pustiesc sufletul omului.

Mai cred că aceste mici amănunte sunt și rurale și urbane, deopotrivă.

FOTO: septembrie 2012 © vladimir bulat. 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Chișinăul din alte vremuri
commenter cet article
29 août 2012 3 29 /08 /août /2012 13:52

 

La 18 de-abia împliniţi, la începutul lunii februarie a anului 1829, proaspătul absolvent al unei şcoli private de pe lîngă liceul din Ţarskoe Selo, F.F.Tornau,  pleacă din Sankt Petersburg spre „Mica Valahie” – trebuind să ajungă la Craiova, ca subofiţer (praporşik, прапорщик) al armatei ţariste, al cărei detaşament participa la operaţiunile războiului ruso-turc.

 

Petrece la sud de Dunăre, apoi la Craiova pînă la debutul lui februarie 1830, cunoscînd locuri şi oameni, atît ruşi cît şi români. Îşi scrie „Memoriile” despre această şedere peste mai bine de trei decenii, cînd era ataşat militar la Viena, în anul 1865. A petrecut şi ultimii săi ani de viaţă tot în Austria, fiind înmormîntat în preajma capitalei imperiale.

 

Este un  autor cunoscut în cercurile istoriografice şi etnografice ruseşti şi europene, ca un foarte bun cunoscător al Caucazului, scrierile lui despre acţiunile militare şi cercetările sale geografice au fost reeditate în ultimii ani. „Memoriile despre campania din 1829 din Turcia europeană”, care conţin foarte interesante consideraţii despre Valahia şi oamenii ei, au rămas aproape neexplorate, puţin cunoscute, rămînînd în versiunea lor princeps, tipărite în revista „Russkii Vestnik”, în numerele din iunie şi iulie ale anului 1867, sub misterioasa semnătură: „T”. Desigur, pentru cine s-a aplecat asupra operei sale memorialistic-istorice acest acronim nu a rămas învăluit de mister, şi se ştie că aparţine baronului Fiodor Fiodorovici Tornau, fiul colonelului de artilerie Fiodor Grigorievici Tornau, veteran al luptei din preajma Dresdei, din 1812.

 

În „decriptarea” traseului său prin „Valahia” m-am ghidat de această unică ediţie tipărită, disponibilă în format PDF pe internet.

 

tornau.jpgPrimul reper geografic atins de Tornau în periplul său spre Ţările Române este tîrgul Tulcin, din Ucraina, pînă aici nu a făcut opriri, schimbînd trăsurile de poştă, fără încetare. La Tulcin a petrecut trei zile[1], pentru a-şi recupera puterile pentru a putea face faţă lungului drum pe care-l mai avea în faţă. A urmat oraşul Balta, unde trebuia să-şi ridice banii pentru continuarea călătoriei. Chenzina era prevăzută doar pînă la Iaşi. Reuşeşte să plece din Balta cu doctorul militar M., care-l aduce pînă la Chişinău, unde aflăm că exista doar un singur hotel[2], în care au găsit o atmosferă de veselie mare, chef crîncen şi un consum continuu de şampanie. „Pe masa husarilor şampania era zgomos turnată în pocale, care dădea peste margini, fără niciun regret; husarii îi adăpau şi pe soldaţii de rînd, şi părea că nu doar o consumau, ci şi că erau în stare să se scalde în şampanie, pentru a arăta parcă cît de puţin erau preocupaţi de preţul acesteia. Pe unele dintre mese se puteau vedea carafe de nişte dimensiuni ruşinoase, cu un un vin moldovenesc uşor, alături de pahare cu lichidul negricios al vinului de porto – răsfăţ pe care nu şi-l putea permite chiar oricine[3]. În acea atmosferă de risipă transformată în spectacol, declaraţia precum că oricine nu-şi poate permite să plătească o sticlă de şampanie, o va căpăta din partea husarilor, sfidarea era pe faţă. Tornau este întîmpinat pentru prima oară de ospeţele şi beţiile care se soldau cu scandaluri şi încăierări, de care erau capabili unii dintre ofiţerii cu dare de mînă din armata ţaristă, lucru foarte gustat şi apreciat de oamenii din ţările române, şi mai ales de cucoane, după cum se va vedea.

 

La Iaşi a avut parte de cordialitate şi bună-primire din partea localnicilor, dar mai presus de toate îşi amintea de pîrjoalele şi „minunaţii ochi negri” ai celei pe care lumea o numea „la belle Italienne”[4], şi care i-a făcut plecarea din acel oraş mult mai dureroasă...

 

În timpul deplasării de la Iaşi spre Craiova – unde era încartiruit regimentul 33 al vânătorilor de munte, condus de generalul Feodor K. von Geismar[5] - Tornau a avut de a face cu un primitiv atelaj pe roţi, căruţa de poştă, precum şi cu surugiul moldovean. Subofiţerul s-a arătat foarte mirat de faptul că acest atelaj nu conţinea nici urmă de metal, ci era integral construit din lemn, inclusiv pivotul; iar surugiul înjura şi blestema într-un limbaj pe care nu îl mai puteai întîlni în nicio altă limbă creştină, decît în moldoveneşte[6]. Pînă să ajungă la Craiova a trecut peste numeroase rîuri şi rîuleţe: Siret, Rîmnic, Buzău, Argeş, Olt; peste Siret şi Olt existau poduri, în timp ce peste toate celelalte se trecea prin apă. Din punct de vedere istoric şi etnografic sunt amănunte importante şi vii, observate la faţa locului. De pildă, faimosul Suvorov spunea că apa Rîmnicului era vara atît de mică încît găina nici coada nu şi-o uda atunci cînd o traversa, totuşi pe timp de primăvară, cînd se topeau zăpezile, ea devenea multă şi rapidă, şi anume acolo comandantul de oşti şi-a piedut fiul[7].

 

Deci, Tornau se îndrepta spre Craiova, oraşul în care a petrecut aproape un an de zile, sub ascultarea acelui temut general care a zdrobit în preajma satului Băileşti, din sudul Olteniei, o armată mult mai numeroasă decît a turcilor, care depăşea de peste şase ori efectivele umane şi de armament al ruşilor. În 12 (26) septembrie 1828 trupele conduse de Ibrahim-paşa, seraskirul[8] Vidinului, care avea în subordine o armată de 26.000 de ostaşi, în special  cavalerişti, a suferit o înfrîngere de proporţii, astfel încît Geismar – ne relatează Tornau – s-a ales cu un ciubuc încă fumegînd al Paşei, cu o piatră preţioasă încastrată, uitat în graba de a fugi din calea năvălitorilor[9]. Ajunge acolo în ultimele zile ale lunii martie. Va pleca din acel oraş în primele zile ale anului 1830, fiind numit mai departe pentru munca într-un regiment de geodezie, care se ocupa de cartografierea Cnezatelor româneşti.

 

Poate dincolo de referinţele şi amănuntele legate de geografie, etnografie, civilizaţie şi istorie, memoriile lui Tornau sunt captivante prin felul autorului de a povesti despre oamenii locului, despre felul lor de a fi şi a relaţiona cu cei din jur.  Astfel, din însemnările lui despind cîteva portrete foarte detaliate: caimacamul Constantin Ghica, ispravnicul Craiovei „graf” Rosetti, cucoana Elenca, familia boierului Petrişor, războinicul Ioan Solomon, misterioasa văduvă N...

            



[1] Memoriile despre campania din 1829 din Turcia europeană”, 1867. Voi indica de fiecare dată prin cifre romane capitolele din cele şapte, cîte conţine scrierea, urmată de pagină: I, 410. Numerotaţia paginilor va fi diferită, dată fiind publicarea textului în două numere succesive ale revistei. Cele două fascicole vor fi notate cu I şi II roman.

[2] I, 414.

[3] I, 415.

[4] I, 418.

[5] ГЕЙСМАРЪ Федоръ Клементьевичъ (1783-1848).

[6] I, 420.

[7] Tornau aminteşte că în una din bisericile Rîmnicului exista un modest monument, amintind de acest tragic accident. 

[8] De la turcescul Serasker =căpetenie militară în armata turcă, titlu dat după 1826 ministrului de război.

[9] I, 432.

 

Imaginea a apărut în cartea lui G.A.Dzidzaria, F.F. Tornau i ego kavkazskie materialy XIX veka, Moscova, 1976, pag. 5.

Repost 0
Published by Vladimir Bulat
commenter cet article
27 août 2012 1 27 /08 /août /2012 10:12

Lucia Dem. Bălăcescu (n. 22 ianuarie 1895, Bucureşti - d. 5 noeimbrie 1979, Bucureşti) e considerată în cultura română, deopotrivă, o literată şi o pictoriţă. A avut o viaţă lungă, pitorească, interesantă şi influentă. Păstrînd proporţiile, desigur, o pot compara cu cea a Gertrudei Stein. Cea din urmă a fost şi o foarte solidă colecţionară, cunoscătoare, îndemnînd şi susţinînd pe calea modernismului pe mulţi artişti contemporani, scriitori, poeţi: Georges BraqueAndré DerainHenri RousseauGuillaume Apollinaire Henri Matisse - numărul lor este impresionant. Nu am făcut o paralelă de conjunctură aici, pentru că cine se apleacă asupra publicisticii româneşti de după 1937, va observa cît de prezentă şi activă, dar şi de influentă devenise Lucia Dem.Bălăcescu (LDB) în societatea românească antebelică! Scria cronici plastice, pamflete, note de călătorie, studii culturale în diverse publicaţii ale epocii. Desigur, Bucureştiul nu era Paris, şi totuşi, un mic Paris a fost. Nu era prea lesne să te afirmi, dacă nu erai blindat cu un bagaj cultural solid, matur, decantat. Deopotrivă cu activitatea publicistică,  LDB se afirmase ca o înzestrată desenatoare şi ilustratoare de carte. După peregrinările sale europene, mai ales după şederea la Paris, LDB cultiva un spirit de frondă, cu o aciditate de care se ataşau mulţi, regăsind lîngă personalitatea artistei atmosfera necesară pentru a se afirma şi reprezenta public cît mai neobişnuit.   

 

In noul Paradis1Afirmarea definitivă a LDB s-a produs după apariţia cărţii În Noul Paradis, apărută la Editura Naţională Gh.Mecu în decembrie 1941, dar pusă pe piaţă în anul următor.  Este un document care a expediat-o iute pe autoare pe treapta superioară a podiumului mărturisitorilor anticomunişti. Ea descrie atmosfera din sanatoriul din Bugaz, unde se afla la tratament suferind de o scleroză osoasă. Bugazul aparţinea la acea vreme de Basarabia, acum este în Ucraina. Este o localitate la ţărmul Mării Negre între Odessa şi Cetatea Albă, unde Nistrul se revarsă în mare. 

Citind pe nerăsuflare această carte de memorialistică rămîi suprins de spiritul acut de observaţie al autoarei, şi mai ales de felul în care deja de atunci a categorisit foarte exact fazele comunismului:

"Faza de aur, nu o cunosc decît cei ce nu pătrund în Rusia, sau delegaţiile, diplomaţii.

Faza roză, primul contact cînd vii la ei şi au inters să te atragă, sau să le duci faima peste hotare.

Faza cenuşie: cînd începi să te dezmeticeşti, au pus ghiara pe tine şi te-au prins în angrenajul lor. Ex.: muncitorul pentru 1 minut întîrziere, e scris la catastif; cînd s'au adunat  un sfert de oră, primeşte 3 luni închisoare sau concedierea.

Faza neagră: deportările, sechestrările, presiunile şi cea mai groaznică armă, mai groaznică decît moartea, suspiciunea; nu mai eşti sigur de nimeni şi de nimic.

Pentru că am cunoscut faza roză şi a cenuşie, pentrucă am presimţit faza neagră, mulţumesc Domnului că sunt Româncă - şi nu regret, cum spunea o doamnă de viţă boierească veche - că nu m'am născut englezoaică, ba încă mă bucur foarte, de a fi fost zămîslită de maică-mea pe malurile Dâmboviţei" (pag. 15).

Da, născută pe malurile Dâmboviţei, ajunsă în Bugeac, în partea cea de sud a Basarabiei - mărturiseşte despre instaurarea regimului roşu care va despărţi iremediabil Basarabia de România Mare pînă în ziua de astăzi...Ni se perindă prin faţa ochilor portretul minunat al doctorului Nicolae Martinovici, după care nu e lipsit de o anumită precizie psihologică cel al radiologului Mussia Novicov, "tiran la 21 de ani!", care aştepta din "pîntecele mă-si!" victoria cauzei comuniste în Basarabia...Vine apoi rîndul doamnei Bărgăuanu, dentista sanatoriului, şi a mamei sale - "Cele cîteva ceasuri petrecute cu Dînsele la Cetate, în căsuţa atît de simpatică, mobilată în stil bătrînesc - aşa cum îmi place mie - au fost dintre cele mai desfătătoare petrecute în Basarabia. Mama doamnei Bărgăuanu vorbea o limbă curat românească. Cu un parfum arhaic plin de farmec, grai pe care nu l-am auzit decît din gura unei alte basarabence, d-na Ojoga, mama Militzei Pătraşcu. Nu pot să spun cît mă încînta o asemenea vorbire şi cît de robită am rămas Basarabiei şi basarabenilor, pentrucă acolo am găsit intactă esenţa calitativă a limbei şi a adevăratelor însuşiri româneşti" (pp. 51-53).

Pe parcursul naraţiunii apar crîmpeie din Cetatea-Albă, Reni, Galaţi, iar în cele din urmă, Constanţa, se perindă oameni, situaţii, caractere, destăinuiri, complicaţii, gînduri, groaze şi bucurii. Graba de a fugi din faţa ruşilor era înţeleasă ca o dorinţă de a rămîne român, om şi anticomunist. Pe alocuri, LDB desena, făcea schiţe de oameni, scene din sanatoriu. Unele dintre acestea au înfrumuseţat paginile cărţii despre care facem vorbire. Linia şi haşururile sunt recognoscibile, sunt ceea ce va face deliciul desenului irepetabil, marca LDB. Remarcabil este că fiecare desen sau situaţie suprinsă de artistă beneficiază de numele celui portretizat, precum şi de telegrafice explicaţii: "Tip de pat cu bolnavi la Bugaz", "Anuţa Niţulescu. O camaradă în pribegie", "Fenia, Feniuşca, garda de noapte", "Sora Titorenco", "Învăţătoarea din Pleniţa", "Mussia Novicov. Tiranul Sanatoriului", "O fugară. Farmacista!", "Unul dinre fugari. Medicul secundar", "Aurel Oprea, al II-lea conducător", "Pisoiul sanatoriului" etc. Este o lume în imagini care pentru LDB a constituit un fel de al doilea jurnal, compus chiar la faţa locului, căci În Noul Paradis nu putea fi scrisă decît la întoarcerea acasă, la Bucureşti, iar acestea puteau funcţiona ca nişte ciorne, notaţii vii după natură, evocatoare pentru situaţiile prin care a trecut autoarea.

Pentru bibliografia legată de Basarabia primilor ani de comunism volumul semnat de LDB trebuie să fie unul de prim rang. Este foarte adevărat că această carte fusese pusă la index - în lista publicaţiilor interzise - figurînd în opisul editat în 1948, la poz. 39. De aceea, poate să s-ar impune reeditarea ei, ediţia princeps fiind o carte foarte dificil de găsit, poate că pur şi simplu parte din tirajul de bază a fost topit?! 

* * * * * * *  

 P.S. "Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire", omul care a pronunţat aceste cuvinte după revenirea de pe Lună, Neil Armstrong, a trecut la cele veşnice în 25 august. Avea 82 de ani. A fost dintre acei oameni providenţiali care au spus mult mai puţin decît au văzut şi simţit. Nu a făcut paradă de soarta şi biografia sa. În 1970 a fost invitat în URSS, unde Valentina Tereşkova (prima femeie cosmonaut) i-a înmînat o insignă care atestă faptul că Armstrong a vizitat orăşelul Zviozdnîi, centrul de pregătire al cosmonauţilor sovietici. Asta a fost în 1 iunie 1970. Agenţia Novosti a publicat fotografia lui Rudolf Cucerov, publicată în fondul lor de imagini. Consider că este o fotografie istorică. Se potriveşte de minune în acest context al comemorării unui mare om! Dumnezeu să-L odihnească în pace.RIAN archive 837790 Valentina Tereshkova and Neil Armstrong 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
24 août 2012 5 24 /08 /août /2012 13:32

Lucrînd în ultimii 4 ani la interviurile lui Vasile Ernu cu personalităţi de prim rang ale Rusiei contemporane - în sens de aducere a acestora în hainele limbii române, am observat că mulţi dintre aceşti intelectuali exprimau o anume îngrijorare care adie dinspre aşteptarea unor vremuri noi - care nu mai vin! Care întîrzie mersul firesc al lucrurilor. Sesizam un fel de stagnare, aidoma celei în care amorţise URSS în anii'60-'70 ai secolului XX.   

Majoritatea interviurilor s-au făcut însă înaintea lunii decembrie 2011, moment în care, ceea ce exprima şi în discuţiile cu mine artistul Yura Leiderman, cu mai multă vreme în urmă - ghiaţa din viaţa politică a Rusiei a început să se topească. Plăcile tectonice ale societăţii ruse s-au pus în mişcare, o pătură socială, cea de mijloc, a decis să iasă în stradă, şi să protesteze foarte vocal şi grandios împotriva putinismului. Manifestări de o aşa amploare aproape că nu a mai văzut Rusia...

Tot atunci, în acel decembrie au apărut primele articole despre grupul punk Pussy Riot. Atunci, probabil, nimeni nu bănuia amploare pe care o va lua mişcarea Pussy Riot în lumea întreagă, şi asta mai ales după condamnarea a trei membre a acesteia la doi ani de privare a libertăţii.  "Răzmeriţa păsăricilor" (astfel aş traduce eu denumirea grupului) a fost răsplătită cu vîrf de măsură după "acţiunea" lor din catedrala Mîntuitorului - cel mai important loc de închinăciune din biserica pravoslavnică rusă. Povestea s-a consumat în 21 februarie a.c. în faţa amvonului acestui locaş: 5 membre ale grupului Pussy Riot s-au "rugat" Maicii Domnului, ca să-l alunge pe Putin de la putere! S-au rugat cum au ştiut ele mai bine: cu cagule pe cap, cu chitări electrice şi cu răcnete de disperare, cu limbaj strident. Impactul public al acestei acţiuni a fost absolut delirant. Societatea rusă a sărit în aer! Nici măcar demostraţiile nu au răvăşit-o atît de tare.  

În 3 martie două dintre fetele care au actat în catedrala Mîntuitorului au fost arestate. Iată numele lor: Maria Alehina (Maşa), 24 de ani, mamă a unui băieţel de 5 ani, Filip, şi  Nadejda Tolokonnikova (Nadia), 22 de ani, mama unei fetiţe de 4 ani, Hera. Comunitatea internaţională a reacţionat brusc şi ferm - pentru eliberarea necondiţionată a celor reţinute, presa toată, de toate culorile, de la The Guardian la Vice a avut răgazul investigaţiei şi compătimirea maximă pentru cele două mame, şi tănăra domnişoară. Iar în 15 martie a fost reţinută şi încarcerată cea de-a treia femeie a grupului: Ecaterina Samuţevici (Katya), 29 de ani. Protestul în susţinerea membrelor Pussy Riot a creat rapid mişcarea Free Pussy RiotAmnesty International a îndemnat autorităţile ruse la eliberarea imediată şi necondiţionată a celor trei, declarîndu-le prizonieri ai libertăţii de conştiinţă. 

După tărăgănări şi amînări repetate, după înfierări şi susţineri ardente jurtiţia rusă s-a propunţat în cazul Pussy Riot, găsite vinovate de extremism, ură religioasă şi huliganism. Asta a fost în ziua de 17 august, adică exact acum o săptămînă. Ele au fost condamnate la 2 ani de închisoare, regim comun. Astea sunt datele seci, protocolare. 

original.jpg

Dar cine sunt Pussy Riot, şi de ce protestul lor a fost atît de bolnăvicios perceput în societatea rusă? În fond, Pussy Riot este o ficţiune. Este acel ceva care trebuia să apară într-un anumit context istoric, dar putea să şi lipsească cu desăvărşire. Se pot face speculaţii la nesfărşit pe seama episodului din 21 februarie, ce interesează infinit mai mult este ceea ce a urmat; cum s-au comportat autorităţile, Patriarhul Rusiei, parohienii, intelectualii, organizaţiile guvernamentale şi cele neafiliate niciunei puteri. Cel mai curios pentru mine este că acţiunea lor din catedrală pentru unii a fost percepută ca proiect artistic, iar criticul Irina Kulik a propus candidatura acestui grup pentru lista lunga a premiului Kandinsky - unul din cele mai prestigioase premii în lumea artei contemporane, după Turner Prize şi premiul Marcel Ducham (premiu pe care l-a încasat în 2011 românul Mircea Cantor). Foarte hazardat este să intrăm într-o discuţie de natură estetică acum, cînd lumea încă se mai întreabă şi se află de cele mai multe ori pe poziţii contradictorii, dacă ceea ce fac aceste fete este artă sau dacă totul se consumă sub umbrela unei dorinţe de afirmare rapidă, sau dacă nu cumva aceste tinere sunt un paravan pentru nişte forţe care luptă cu creştinismul, Rusia şi poporul rus. Ecaterina Samuţevici a declarat pentru publicaţia Der Tagesspieleele sunt nişte ţapi ispăşitoriWir sind die Sündenböcke], pentru că sunt nevoite să plătească cu propria lor jertfă întreaga criză politică, economică şi socială din Rusia.

În definitiv, ce faptă atît de abominabilă au făcut aceste femei? Ele au apărut în aceeaşi postură în care s-a aflat şi PF Kirill, renascentistul, cînd de pe acelaşi amvon a tunat şi fulgerat împotriva celor care nu-l susţin şi nu-l votează pe Putin la cîrma Rusiei. Nu e acelaşi soi de "blasfemie", cea pe care a comis-o întîistătătorul bisericii, confundînd un stăpîn cu Stăpînul? De ce atunci cînd eşti patriarh ai voie să faci orice matrapazlîcuri - şi, se pare, că PF Kirill excelează de ceva vreme în această postură - , ca mirean, pentru aceleaşi "omisiuni" sau delicte, faci puşcărie, şi supus orprobriului public. Morala are două capete, precum bîta ciobanului? Spunînd asta nu disculp cîtuşi de puţin indecenta ţopăială a celor de la Pussy Riot din catedrala Mîntuitorului! Chiar deloc. Eu însumi atunci cînd am aflat de acest performance , m-am oripilat cu adevărat. Dar în aceeaşi vreme, mi-am dat seama că al lor comportament a devenit deja un test pentru orice om raţional şi creştin pe de-asupra. Un test care te face să te gîndeşti serios asupra culpei lor REALE, nu a celei formulate în limbaj de lemn de către judecătoarea Marina Sîrova (Судья Сырова = de la rus. sîr, caşcaval?), 60 de ani, precum că gestul fetelor a fost unul huliganesc, acestea" s-au interpus acelor oameni care împărăşesc valori creştine, şi i-au umilit pe aceia care se consideră într-o comuniune cu Dumnezeu" (am citat din sentinţă). Se poate vorbi mult şi bine despre acest caz. Dar ce e de reţinut, iar acesta devine lucrul cel mai important, anume că este în puterea omului să schimbe destinele unei ţări, a unor comunităţi, să zguduie mersul rînced şi flasc al vieţii politice. Poate că, uneori, această putere se manifestă sub forme nu tocmai obişnuite, ci agresive, răcnite, disgraţioase...Poate că gestul lor ar fi rămas fără un impact prea mare, dacă autorităţile ar fi avut inteligenţa să muşamalizeze cazul, să nu-i dea această amploare, să le lase libere şi pe mai departe pe Pussy Riot să-şi facă de cap. Nu cred că ecoul lor ar fi mers prea departe, chiar şi în era internetului global. N-a fost să fie! Rusia rămîne ceea ce a fost de vreo cîteva secole încoace: un stat poliţienesc, brutal, cu o ceată la vîrf a bisericii şi statului - mafiotă, coruptă, neîndurătoare, trufaşă şi incapabilă de dialog. Cu un Putin care s-a speriat de înjurăturile şi cromatica nerusească a unor tinere femei...şi care nu a fost dispus să le ierte pentru această sperietură.

Cine sunt, la urma urmelor, aceşti oameni care nu iartă, şi nu sunt capabili să accepte insurgenţa?

imagine de pe blogul Pussy Riot.

Există şi în limba română o fişă pe wikipedia, dedicată acestui grup. Cam rahitică şi sumară!            

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
23 août 2012 4 23 /08 /août /2012 09:00

Mihail Bulgakov are în Însemnări pe manșete un fragment care se numește Băieți în cutie. Un prunc a fost pus într-o cutie pe care era imprimat: ”M-me Marie. Modes et Robes”, și lăsat pe pervazul ferestrei unei camere minuscule. Copilul gemea în fața cerului înstelat...Cutia lui era la fel de strîmtă ca și odaia în care se aflau cu toții, întreaga sărmană familie.

Iată fragmentul, în original. Pag. 23, VIII.

DSCN2543[1] 

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
21 août 2012 2 21 /08 /août /2012 09:09

Joanne Bock, în mica monografie pe care i-a dedicat-o lui Isidor Wiener, susţine că acest artist "a realizat o sinteză a folklorului evreiesc din centrul Europei şi a icoanei creştin-ortodoxe" (cf. Pop Wiener: Naive Painter, Amherst, 1974, pag. 17; toate citatele vor trimite la această ediţie). Pop Wiener

Isidor Wiener este un caz foarte atipic al artei americane ai anilor'60-'70 - neasimilat nici pînă astăzi de istoriografia de peste ocean, bănuiesc din cauza acelei sinteze despre care vorbea autorea monografiei citate. Monografia este fascinantă pentru că oferă un melanj dintre ficţiune, memorie şi rigoarea academică. Spune aceasta: "O chestiune definitorie este problema definirii artei pe care a lăsat-o Pop Wiener: primitive art, native painting, art of Sunday painter, art of non-profesional, instinctive art, nonacademic art, autodidactic art, naive-primitive art etc." (pag. 5). Afirmat ca artist atipic, Wiener îşi caută sursele de inspiraţie în programele TV, de pe copertele revistelor sau ale cotidienelor. Iubea animalele, florile, livezile, cîinii şi iepurii. Toate aceste apetituri pentru diversitate şi culori le-a deprins în periferia Chişinăului, în Durleşti care era un sat prăfuit la acel final de secol XIX, loc unde s-a născut Isidor Wiener, desigur, într-o sărmană familie evreiască. De fapt, se spune că Samuel Wiener - tatăl lui Isidor - avea o afacere profitabilă acolo, care însă nu prea respecta rigorile juridice ţariste, cele care stipulau că evreii trebuie să trăiască la circa 50 de km de oraşe...Din acest punct de vedere situaţia lor nu era deloc prea îmbucurătoare. Cert este că au trebuit de acolo într-un cătun care se numea Buicani - devenit şi el un cartier al Chişinăului contemporan. 

După evenimentele din 1903 din acest oraş a devenit clar că a rămîne aici este curată sinucidere. Pentru Isidor a început o nouă eră: drumul spre libertate şi o viaţă lungă, cu nenumărate peripeţii, călătorii, îndoieli şi bucurii. Trece prin Viena, Paris şi Rotterdam, pentru a ajunge în cele din urmă la New York. A reţinut exact ziua în care a călcat în acel oraş: 28 iunie 1903. Avea 17 ani şi jumătate, momentul auroral pentru orice tînăr plecat dintr-un imperiu pe cale de prăbuşire, ajuns într-o lume de emigranţi, finanţe şi elogiul democraţiei. La doi ani de la stabilirea la NY o cunoaşte pe Dora Prlik, care-i va deveni soţie. Ea era născută la Odessa, şi s-a mutat în America împreună în timpul persecuţiilor anti-evreieşti. Dora a murit în 1950, au avut 3 copii, Sam, Maxwell şi Danny. Isidor a făcut de toate în America, lucrase în fabrică, săpase morminte în Brooklin, a avut brutărie, a fost şofer de taxi, a deschis la un moment dat cu soţia sa o băcănie în Bronx, pe 181st Street...această afacere şi-a dat obştescul sfîrşit odată cu moartea Dorei, care avea atunci 65 de ani.

Cam astea ar fi reperele biografice ale lui Isidor Wiener înaintea morţii morţii consoartei sale - unul din episoadele cele mai tulburătoare şi sfîşietoare ale vieţii lui. "I started painting" - declară artistul, şi tot ce a urmat este greu de pus sub semnul îndoielii că anume arta a funcţionat pentru el precum o terapie, un sprijin pentru următoarele două decenii! S-a numit pe sine însuşi Grand Pa Wiener, imitîndu-o pe Grandma Moses, cu care a fost contemporan. Arta lui Wiener nu se poate povesti, iar exegeza făcută de Joanne Bock pe mine m-a mulţumit pe deplin, de aceea mă rezum la o consemna, şi pe care o recomand spre lectură oricui arta naivă îi provoacă bucurii estetice.

Îmi place descătuşarea, dăruirea şi sinceritatea cu care acest pămînteam al nostru a cucerit o părticică din arta secolului XX, cucerindu-şi acel loc prin muncă, suferinţă, abnegaţie, pricepere şi iubire pentru cultura din care a fost nevoit să plece la finalul adolescenţei...Despre Basarabia şi Chişinău a vorbit mereu cu nostalgie, pictînd nişte veritabile litanii după Paradisul pierdut al copilăriei.

Istoria artei "pămîntului moldav" trebuie să-l consemneze şi pe Isidor Wiener (1886 -1970), cel născut la Durleşti şi mutat la Domnul în marea şi nebuna metropolă NY.

Undeva în volumul Arta americană (1974, reeditat recent) semnată de Dan Grigorescu există o primă referinţă autohtonă la Isidor Wiener, şi este foarte posibil ca profesorul român să fi şi contribuit cu sfaturi la elaborarea monografiei a cărei autor este Joanne Bock, pentru că anumite ilustraţii din cartea despre Wiener sunt reproduceri după arta românească mai veche şi mai nouă, documentate în biblioteca românească de la NY, în vremea în care Grigorescu era director acolo.


P.S. a nu se evita consultarea linkului care trimite la cartea Joannei Bock, pentru că acolo sunt reproduse numeroase lucrări ale artistului.  

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans ochiuldeveghe
commenter cet article
19 août 2012 7 19 /08 /août /2012 00:15

Nu am citit niciun material critic sau promoțional cu referire la această expoziție de artă video din Israel, deschisă acum două luni la Muzeul național de artă contemporană din București. Mă ghidez după propriile cunoștințe, acumulări și informații despre arta din această țară, despre care se știe că are o artă video de mare sensibilitate. Recunosc că pînă acum știam doar un singur videoartst de anvergură internațională, Yael Bartana, pe care am descoperit-o încă în 2002, la Manifesta 4 de la Frankfurt am Main, unde a prezentat piesa Trembling Time (2001). Lucrarea aceasta figurează și în selecția făcută de curatoarea Carmen Iovitu. 

DSCN2453-1-.JPG

Despre acest video am avut ocazia să scriu atunci cînd am prezentat Manifesta 4, în 2002, de aceea mă rezum la a relua acea notiță: ”De o mare sensibilitate  și rafinament vizual a fost și creația video a lui Yael Bartana, intitulată Trembling Time. Procedeul cu care a lucrat artista, ralantiul, punea în scenă o autostradă supraaglomerată din Tel-Aviv, pe care la un moment dat toate mașinile încetinesc treptat, și se opresc - în Ziua Memoriei Ostașului. Montajul compozițional funcționa de așa manieră încît aveai impresia că autoturismele se deplasau în continuare, deși ele staționau. O reculegere în care mecanismul memoriei funcționează, diferite ritmuri se suprapun și interacționează” (Ochiul de veghe, ed. Cartier, 2005, pag. 103).

Supriza absolută a acestei expoziții a constituit-o descoperirea celor două lucrări semnate de Keren Yeala Golan absolventă a MFA School of visual Arts, New York, în 2002. Aceasta este prezentă cu lucrările NOMINA, 2009, (3:49 min) și NGC-6853, 2010 (10:08 min.). Ambele sunt de o acuratețe desăvîrșită, chiar dacă temele nu se dezvăluie prea ușor privitorului, efectele vizuale fiind precumpănitoare. Mai ales în primul film, în care ambuguitatea personajului care întruchipează deopotrivă pe Venus și Hristos răstignit, face ca accentul să cadă pe frumusețea devenită intrinsecă a imaginii. Care la un moment dat devine insuportabilă...

DSCN2463-1-.JPG

Poza chinuită, contorsionată, dar demnă și fără urme de efort, acrobatică a unei tinere se desprinde din imaginile aproape statice ale lucrării intitulate Apus / Dusk a artistei Hilla Ben Ari. Aceasta pare preocupată de analiza spectrală a limitelor fizice ale omului, ale femeii în speță.

DSCN2462-1-.JPG 

Lucrarea cea mai problematică și criptică în același timp mi s-a părut Mireasa (2010), a lui Efrat Shvily. În lipsa sau în așteptarea mirelui mireasa trece printr-un întreg bestiar emotiv: rîde, plînge, icnește, cîntă, imploră, dansează, chicotește,  tînjește și oftează. Ai sentimentul uneori că nu de nuntă este gătită ființa aceasta, ci de condamnare, pentru supliciu. Este un breviar al unui ritual tensionat pe care poate că lumea iudaică îl percepe altfel decît noi, creștinii. Aproape că devine insuportabilă această tînără femeie - atît de tare se poate exterioriza în fața camerei de filmat! Chipul și comportamentul ei îmi evocă, într-un anume fel, zbaterile multiple, lacerante și tande ale Orei - personajul principal din romanul lui David Grossman, Pînă la capătul pămîntului. Iată ce scrie autorul la un moment dat: ”Ora a oftat din adîncul sufletului, întrebîndu-se cum se întîmplase că preocuparea ei principală din ultimii ani fusese aceea de a căuta semne de viață înăuntrul oamenilor” (op.cit., ed. Polirom, 2012, pag. 137). 

DSCN2447-1-.JPG

Poate că tot căutarea semnelor de viață înăuntrul oamenilor este și miza filmului mai mult documentar semnat de Oprit Ishay, care narează despre habitatul arabilor într-o lume a evreilor, despre cum trebuie și sunt nevoiți să trăiască, să supraviețuiască, să încerce normalitatea. 

DSCN2460-1-.JPG

Poți rezista dacă ai noroc, dacă Dumnezeu nu te-a uitat. Poate că uneori mai tragi și lozul cîștigător, care-ți asigură șansa?

 

Toate propunerile reunite în această expoziție converg la ideea că există un fir care le unește: conștiința traumatizată a Israelului. Acest stat este pus mereu în situația de a se autodefini, de a se apăra și a lupta pentru a-și afirma neabătut religiozitatea, continuitatea, vechimea și demnitatea. Artiștii nu au voie să se eschiveze de la a căuta răspunsuri...Nu trebuie să refuze s-o facă!

P.S. artiștii Keren Yeala Golan și Oprit Ishay sunt reprezentați în Israel de galeria The Heder.  Acolo se pot găsi informații ample despre aceștia.      

 

FOTO: vladimir bulat

 mnac

Repost 0
Published by Vladimir Bulat - dans Simeze
commenter cet article